Îmi place să cred despre mine că sunt un om normal. Mă trag din oameni normali care au făcut totul să am o copilărie normală. M-au educat normal, cum au ştiut ei mai bine.
Am mers la şcoli normale , unde dascălii mi-au completat educaţia cu informaţiile ştiinţifice pe care era normal să le ştim.
La un moment dat m-am îndrăgostit de o tânără frumoasă, la fel de normală ca şi mine şi cum era şi normal, ne-am căsătorit.
Din dragostea noastră normală au ieşit doi minunaţi copii normali, pe care i-am crescut şi educat normal, cum am ştiut noi mai bine. Dar, cum tot ce-i prea mult strică şi tocmai când începusem să mă plictisesc de atâta normalitate, s-a întâmplat un lucru senzaţional!
Nu... Nu vă grăbiţi să-mi spuneţi că s-a înfiinţat “OTV”-ul!... Ar fi fost prea frumos să fi fost numai atât...
Părea că toată lumea s-a săturat de normalitate, astfel că, la început mai timid, aşa ca şi cum ar fi vrut cineva să ne testeze reacţiile, am început să auzim-doar, mici chestii mai puţin normale, aşa, ca nişte picături anormal de ciudate într-un ocean de normalitate.
Apoi, constatând lipsa noastră de reacţie (erau doar nişte mici chestii ceva mai deosebite), micile picături de chestii mai puţin normale au început să se înmulţească şi să se transforme în lucruri de-a dreptul anormale. Dar cine să le bage în seamă? Eram cu toţii atât de ocupaţi să ne trăim normalitatea, încât ni se părea firesc să gândim că, la urma urmei, pe strada noastră, soarele normalităţii e destul de puternic şi că picăturile de ciudățenii or să se evapore repede, ducându-se acolo de unde au venit...
Aşa că le-am tratat din nou cu îngăduinţă.
Unii dintre noi le considerau ca fiind nişte simple chestii amuzante, așa că au început să le privească cu indulgență și chiar cu o simpatică autoironie, în timp ce alţii, cu mai mult simţ practic, văzând interesul straniu al oamenilor normali pentru lucrurile anormale, au simțit miros de bani și s-au apucat degrabă să le reproducă, să le înmulţească şi să le vândă celor care se distrau văzându-le sau ascultându-le, astfel că lucrurile complet anormale şi de-a dreptul anapoda au început să ne agreseze de peste tot normalitatea, întocmai ca o ploaie rece care cade asupra unui om fără umbrelă.
Au cam început să ne “ude” evenimentele astea, cam prea anormale şi să ne cam deranjeze, dar , bunul nostru simț ne-a dictat că deh, dacă unora le face plăcere să “se ude” cu ele, n-avem dreptul să le stricăm distracţia, chiar dacă stropii de ciudățenii și anormalitate cădeau afectând fără de voie și normalitatea vieții noastre.
Încurajaţi de lipsa noastră de atitudine, la un moment dat a început să plouă de-a binelea peste noi cu lucruri senzaţionale. Am rămas uluiţi de tupeul nesimţirii celor care dirijau mizeriile către noi, şi până să ne dezmeticim ”au început să ne plouă” torenţial cu lucruri din ce în ce mai ciudate, nesimţite şi neplăcute, creatoare de “senzaţii tari”.
Apoi au început să ne “trăsnească” metodic cu ştiri şocante. Nu se mai vorbea de altceva: “ai văzut?”..., “ai auzit?”..., “senzaţional, nemaipomenit, nemaiîntâmplat, fenomenal!...”
Ne-am îngrozit de-a binelea şi unii, ceva mai destupaţi la minte, au încercat să ne atragă timid atenţia la ce se întâmplă cu noi, dar din nou bunul nostru simț anesteziat ne-a îndemnat să ne mângâiem cu gândul că “după ploaie vine soare iar”, şi iar ne-am pus pe aşteptat în speranţa că “le va trece”...
Şi pe măsură ce unii se distrau în mod masochist primind în extaz “jeturile” cotidiene de senzaționalisme, ceilalţi, “producătorii de mizerii”, au început să se îmbogăţească din ce în ce mai mult, pe măsura cruzimii, nesimţirii şi a sadismului lor...
Uzi leoarcă şi plini de lătùri, sătui de aşteptat ca soarele normalităţii să reapară, noi, oamenii rămaşi cât de cât normali, am început să ne întrebăm cu ce am greşit şi mai ales când am început să greşim.
Am strigat la cei ce se distrau vizionând mizerii atenţionându-i că se lasă hipnotizaţi, dar ei, prea ocupaţi fiind să urmărească serialele de senzaţional politic şi social care ne inundau vieţile prin toate mijloacele de comunicare în masă, nici nu ne-au băgat în seamă.
Am încercat apoi să ne revoltăm împotriva celor ce ne turburau apele şi profitau din plin de situaţia creată, dar cum aceştia au devenit foarte bogaţi, puternici şi influenţi, prin lipsa noastră de reacţie, ne-au redus la tăcere cu avocaţi şi forţe “de ordine”.
Deveniţi între timp minoritari, eram noi cei ce deranjam “(dez-)ordinea” lor,
“(ne-)liniştea lor publică”...
Şi atunci din disperare, din laşitate, din teama de a nu mai fi priviţi cu ură şi prigoniţi de profitori şi de majoritatea transformată într-o turmă hipnotizată, ne-am privit în ochi ruşinaţi, noi cei puţin rămaşi şi din ce în ce mai puţin normali, cu jenă unii faţă de ceilalţi şi... am lăsat braţele în jos, învinşi...
Şi atunci când, bombardaţi din toate părţile cu nedreptăţi, negativisme şi neruşinări, am început să-mi îndrept paşii, şovăielnici către turmă, cu inima împietrită, resemnat şi “pregătit” să fac “ca oaia”, am auzit din spate glasul nevinovat şi plin de speranţă al fiului meu: “drum bun, tati, şi să te întorci sănătos acasă!”...
Am simţit un cuţit în inimă, dar brusc lumina caldă a dragostei lui de fiu, m-a înfăşurat protectiv.
Mi-am întors nedemn privirea şi l-am zărit pe fiul meu, rămas normal pentru că l-am educat normal, ţinut de mână în mod normal de sora lui mai mare, rămasă şi ea, în mod miraculos, normală, care mă întrebă cu cel mai normal ton din lume:
“tati, şi cu noi cum rămâne?”...
Mi-a năvălit sângele în obraz de ruşine în timp ce ultima picătură de om normal din mine mi-a strigat:
”Nu... Nu ai dreptul să intri în turmă!... Copii tăi normali, născuţi din dragostea a doi părinţi normali, crescuţi şi educaţi în mod normal
AU DREPTUL LA O VIAŢĂ NORMALĂ!...”
Am simţit că-mi cresc aripi. Brusc mi-a dispărut orice teamă de orice fel de consecinţe. Am un război de dus, pentru o cauză dreaptă:
“Că tată am obligaţia morală să las fiilor mei drept moştenire
O LUME NORMALĂ!...”
Cititi si: http://motivonti.ro/normal-sau-nu.html
P.S.
Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
"CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"
Am simtit lacrimi in colţul ochilor şi un impuls răvăşitor
RăspundețiȘtergere..si mie mi-e dor de Normalitate
RăspundețiȘtergere