marți, 12 iulie 2011

Drumul catre casa

Una caldă, altă rece...

    Am plecat din Italia luni dimineaţă, pentru a-mi petrece vacanţa în ţară.
    Majoritatea românilor din Italia fac traseul către ţară dintr-o bucată! Adică fără a-şi petrece noaptea la vreun hotel sau pensiune. Se fac pauzele necesare la orice drum lung, iar când somnul îşi face simţită prezenţa, în mod insistent, se trage pe dreapta, se coboară spătarul scaunului cât mai mult, în limita locului disponibil şi al deranjului pentru cei de pe bancheta din spate şi se încearcă reîncărcarea bateriilor biologice fără costuri suplimentare. Bineînţeles că este incomod. Bineînţeles că este insuficient. Bineînţeles că este chiar periculos. Dar marea majoritate a conaţionalilor noştri procedează în acest fel. Şi gradul de inconfort, de oboseală acumulată şi de periculozitate creşte în funcţie de regiunea italiană din care se pleacă şi de zona românească în care se doreşte să se ajungă: una e să pleci din Friuli-Venetia-Giulia şi să ai ca destinaţie unul din judeţele din vestul ţării, drum pentru care nu ai nevoie de mai mult de 10-12 ore şi alta e să pleci din Regio-Calabria (situată în vârful "cizmei") sau mai rău, din "insule" (Sicilia sau Sardegna) şi să doreşti să ajungi în estul Moldovei sau mai "frumos", în Dobrogea, drum pentru care ai nevoie de cel puţin 50 ore de conducere efectivă!...
La începutul aventurii mele italiene şi eu procedam la fel: eram fără familie în peninsulă, aveam ceva mai mult spaţiu în maşină şi mă odihneam, destul de bine, printre genţile şi valizele pline cu cadouri pentru cei dragi.
    Odată cu aducerea familiei în Italia, pe lângă faptul că locul din maşină mi s-a redus considerabil mi-a crescut şi gradul de responsabilitate pentru membrii familiei ce călătoreau cu mine, aşa că am decis împreună cu soţia, să facem cele aproximativ 30 ore de conducere necesare acoperirii drumului din zona Perugiei până la Bacău, în două etape, cu o binemeritată, binefăcătoare şi binevenită pauză, în zona de graniţă dintre Slovenia şi Ungaria, unde cu circa 50 euro (mic dejun inclus), dormim cu toţii, facem câte un duş şi reîncepem o nouă zi de drum în perfectă "stare de funcţionare"!
    Anul trecut am făcut drumul în trei etape, întrucât am dorit să mai facem o pauză de o noapte şi în zona Băilor Felix, atât pentru odihnă cât şi pentru a le arăta fiilor noştri, ca şi noi avem "terme" frumoase şi de calitate!
    Anul acesta am dorit să reedităm drumul în trei etape, mult mai odihnitor, chiar dacă mai costisitor şi am fixat ca prima etapă să se încheie la Padova, în "Veneto", pentru a vizita catedrala Sfântului Anton, faimoasă nu doar din punct de vedere spiritual, Sfântul Anton fiind protectorul familiei (tradiţionale) şi al copiilor, dar şi din punct de vedere arhitectonic şi artistic, complexul mănăstiresc în ansamblu şi decoraţiunile interioare lăsându-ne o impresie şi o amintire deosebită.
    Următoarea oprire peste noapte am decis să o facem în zona Satu Mare, întrucât am dorit să traversăm Maramureşul, pe traseul Negreşti-Oaş, Vişeul de Sus, Săpânţa, Sighetul Marmaţiei, Borşa, Moisei, Iacobeni, pentru a coborî apoi pe valea Bistriţei, pe la Vatra Dornei, Crucea, Leşul Ursului, Borca, Poiana Teiului, continuând de-a lungul lacului de la Bicaz, Piatra Neamţ şi în sfârşit Bacău. Un traseu cu un peisaj mirific, care s-a vrut a fi şi unul cu valoare cultural-educativă şi afectivă pentru fiul nostru. Numai că... una e să vrei să-ţi educi fiul în spiritul valorilor tradiţionale, a dragostei de neam şi de ţară, să-i arăţi tot ceea ce are mai de preţ poporul din care cu mândrie facem parte şi din păcate, alta e să şi poţi să o faci!
    Şi cum deseori realitatea este mult mai fantezistă decât şi-o poate imagina mintea omenească, oricât de normală şi de bine intenţionată ar fi ea, am avut şi noi parte de surprize cât se poate de specifice plaiului mioritic.
    Prima, care a venit aşa, ca o virgulă pusă aiurea într-o frază perfectă până în acel moment, ne-a întâmpinat la frontieră, puţin după orele 23: dacă faptul că poliţistul de frontieră ungur ne-a salutat (probabil) şi ne-a vorbit în maghiară, ni s-a părut un fapt firesc, fiind cetăţeni cu un orizont cât se poate de european, faptul că primul român pe care l-am întâlnit (după numele de pe ecuson), poliţist de frontieră al statului român (după restul uniformei pe care o purta), nu numai că nu ne-a urat bun venit cum se întâmplă de obicei din partea altor colegi de-ai domniei sale, mult mai bine pregătiţi din punct de vedere profesional, dar după controlul documentelor efectuat, după regulile Shengen, de către oficialul maghiar, ne-a salutat la rândul lui, absent şi plictisit, în maghiară! Noi eram foarte veseli după ce am făcut în cor numărătoarea inversă a secundelor până la intrarea efectivă pe teritoriul naţional, întâmpinată cu sincere urale şi aplauze fireşti după un an întreg de trai în străinătate şi i-am salutat pe oficiali, dându-le "bună seara", pe un ton absolut respectuos, reţinut şi potrivit situaţiei, în limba romană. Eram doar la graniţa României şi nu a Italiei, a Angliei sau Franţei, iar limba maghiară nu o cunosc. Şi ce poţi să-i răspunzi fiului tău, de unsprezece ani, atunci când te întreabă de ce "ungurii ăia" aveau uniforme diferite! Mi-a pierit zâmbetul, am înghiţit în sec şi i-am spus adevărul: că al doilea era poliţist român, dar că probabil, înainte de sosirea noastră, era implicat într-o conversaţie cu colegul său maghiar, în limba acestuia şi e posibil nici sa nu fi realizat că ne-a vorbit în ungureşte. Chestie de profesionalism!
    Apoi, ca cetăţeni oneşti şi responsabili, am oprit în prima benzinărie să achităm taxa de drum: binecunoscuta rovinietă. Am parcat în faţa benzinăriei, între linii, am deschis uşa şi... urechile mi s-au umplut brusc de sunete ritmate stridente: un grup de conaţionali, toţi numai muşchi şi "ţoale cu etichete", îşi manifestau zgomotoşi bucuria de a trăi! Pe botul uneia dintre maşinile "tari", poziţionată strategic în centrul parcării, pe calea de acces, trona un prosop pe care se lăfăiau vesel, berea, pâinea şi cârnaţii, iar din interior, prin geamurile larg deschise, evada în lumea largă, şi ne invada şi nouă urechile, ultimul răcnet (şi la propriu şi la figurat), în materie de manele, cu başii daţi la maxim, de zumzăiau geamurile la clădirile din jur! Şi cum era şi normal, petrecăreţii urlau unii la alţii, în speranţa că cineva aude pe careva...
    Replică şoricuţului meu de pe bancheta din spate, m-a amuzat şi m-a întristat în acelaşi timp:
                                 "Bun venit în România!..."
    O altă parte rece ne-a întâmpinat imediat după ieşirea din vamă şi a constat în dispariţia ţăruşilor reflectorizanţi de pe marginea drumului, cu care ne obişnuisem în Ungaria şi în apariţia bruscă a gropilor. Sunt sigur ca unii dintre românii din ţara vor suspina din nou iritaţi. Parcă-i aud: "Ia uite-l frate şi pe ăsta!... A uitat de unde a plecat. A ieşit un pic afară şi s-a răsculat în el spiritul critic! Nu mai ştie să ocolească gropile şi nu mai nimereşte strada fără ţăruşi pe margine... "
    Dragii mei! Nu ştiu cum să mă exprim mai cu modestie şi fără să rănesc pe nimeni. Marea majoritate a românilor mei rămaşi acasă, s-a obişnuit atât de mult cu anomaliile din societatea noastră încât nici nu le mai sesizează; au intrat atât de mult în cotidian încât au devenit parte integrantă din acesta şi nu le mai bagă nimeni în seamă... E ca şi cum ne-am obişnui atât de mult cu gunoiul, încât faptul că îl găsim până şi sub preş ni se pare ceva normal. Şi totuşi nu e! Dacă cei care calcă zilnic atât de des pe preş s-au obişnuit cu prezenţele ascunse sub acesta, cei care vin de afară şi îl calcă o dată pe an îl simt al naibii de amar. Că aşa este omul: se obişnuieşte repede cu binele şi cum apare ceva contrar acestuia sesizează imediat diferenţa! De aceea vă rog să nu vă supăraţi pe noi. Nu e vina noastră ca în ultimii ani locuim în ţări în care autorităţile locale şi centrale, chiar îşi iau rolul în serios şi chiar răspund, deseori chiar cu promptitudine, la cerinţele şi doleanţele cetăţenilor. Acolo chiar se vede unde se duc banii publici, cheltuirea acestora făcându-se absolut "la vedere" iar controlul societăţii civile asupra execuţiilor bugetare este foarte exigent.
    Ştiu că faceţi mari sacrificii ca să vă plătiţi cu toţii impozitele (mă refer la "regulă" şi nu la "excepţii") şi de aceea mi s-ar părea normal ca şi cetăţenii din România, care se comportă în mod civic, responsabil şi corect, să beneficieze de acelaşi tratament din partea statului ca şi cetăţenii celorlalte state civilizate ale lumii. E SCRIS ÎN CONSTITUŢIE CĂ STATUL TREBUIE SĂ ASIGURE CETĂŢENILOR SĂI CONDIŢII CIVILIZATE DE TRAI.
    La ieşirea din Petea a venit în sfârşit şi "una caldă", materializată într-un motel de trei stele +, situat pe partea dreaptă a drumului european. Ne-am oprit pentru noapte aici şi sunt bucuros să recunosc că m-am simţit mai bine decât în hotelul din Padova: parcarea în curtea largă, la marginea unui părculeţ cu elemente tradiţionale de tip căruţă, foişor de lemn şi fântâna cu ciutură, cu iarba bine îngrijită, curat şi elegant, cu aer condiţionat şi acces liber la internet, iar camerele şi serviciul ireproşabile, totul la un preţ (pentru noi) mai mult decât accesibil. Deci... se poate!
    A doua zi dimineaţă am plecat la drum hotărâţi să ştergem cu buretele impresia negativă din primele clipe de după intrarea în ţară.
    Şi iar am fost un pic dezamăgiţi...
    Bravii maramureşeni, mândri urmaşi ai lui Dragoş şi ai lui Bogdan, voievozii descălecători care au fondat Moldova, au descălecat din nou, de data asta spre apus. Muncitori destoinici, pricepuţi şi inventivi, obişnuiţi "să pună umărul", maramureşenii sunt apreciaţi la adevărata lor valoare peste hotare, aşa că au emigrat în masă către locurile unde le este recompensată corect munca, au câştigat şi câştigă bine şi când se întorc acasă îşi investesc banii în case trainice din oţel, sticlă şi beton armat, aşa cum au văzut şi construit ei înşişi afară, pentru "domnii de la oraş".
    Astfel, modernismul şi-a făcut loc dând din coate şi aici. Aşa se face că vestitele porţi sculptate, dovezi incontestabile ale geniului şi măiestriei creatoare a meşterilor populari maramureşeni, au devenit o raritate, fiind în mare parte înlocuite cu cele din fier forjat; faimoasele case din lemn încastrat la colţuri, cu acoperişuri ţuguiate din şindrila, construite practic fără cuie (!), au fost înlocuite cu locuinţe ultramoderne, cu mai multe etaje, cu tot confortul occidental, case de oameni înstăriţi ce i-ar face invidioşi chiar şi pe actorii de la Hollywood! Nu exagerez deloc. Cine nu crede în minuni să meargă în Maramureş, în localitatea Certeze. În faţa uneia dintre vile am crezut că sunt în centrul Italiei la Firenze! Statui renascentiste îi împodobesc faţada, poarta şi curtea. Păcat că este chiar în centrul satului, între alte două vile multi etaj şi nu beneficiază de un spaţiu mai generos care ar pune-o în valoare altfel.
    În timp ce traversam Sighetul Marmaţiei, m-am trezit că-mi sună telefonul şi o voce cunoscută m-a apostrofat pe un ton vesel: "Păi, ce faci, vecine? Treci prin faţa porţii mele şi nu intri?" Era Ion, soţul Măriei, vecinii mei maramureşeni de la Perugia, aflaţi la cumpărături la "supermercato" prin oraş.
Bineînţeles că n-am scăpat cu una cu două şi a trebuit să accept încă "una caldă": invitaţia acestora de a petrece o noapte şi la ei. Nu era prevăzut, dar cum "Cimitirul Vesel de la Săpânţa" îl vizitasem cu altă ocazie , am acceptat bucuros, pentru că îmi vorbiseră de atât de multe ori şi cu atât de mult drag despre satul lor de acasă, că eram absolut nerăbdător să profit de această întâlnire neprevăzută, pentru a confrunta povestirile cu realitatea.
    Ion şi Măria locuiesc în Bârsana, o comună de oameni gospodari aflată la câţiva kilometri de Sighet, pe valea Izei. Acolo, între două păhăruţe de pălincă, am aflat ce înseamnă mândria de a fi maramureşan, (cum zic ei). În primul rând am aflat amuzat că jumătate dintre bărbaţii din sat se numesc Ion şi jumătate dintre femei - Măria. Şi gazdele mele îmi povesteau cu umor cum sunt nevoiţi să pomenească un adevărat arbore genealogic ca să individualizeze persoanele în cauză în mod precis...
    Apoi Măria a ţinut să ne arate cu mândrie portul maramureşan, faimoasele costume populare fără de care nici o femeie serioasă de prin partea locului nu îndrăzneşte să calce duminica în curtea bisericii, unde hainele "domneşti" de la oraş nu au ce căuta pe locuitorii zonei, în timp ce Ion a ţinut şi el să se laude, pe bună dreptate cu cealaltă casă din curte, înălţată pentru coconii lor, căci aşa îşi numesc ei copiii.
    Bineînţeles că nu am pierdut ocazia şi l-am întrebat cum se face că nu se mai construieşte în stilul tradiţional. Răspunsul a fost absolut simplu şi direct: "Nu mai rentează!" Meşterii populari s-au împuţinat, sunt foarte solicitaţi şi pentru că nu mai fac faţă, au început să-şi selecteze clientela în cel mai pur stil capitalist, crescând preţul, mai ales după ce au devenit conştienţi că sunt creatori de opere de artă. Mulţi dintre ei sunt solicitaţi de către străini, sau de către românii care lucrează în străinătate, să execute diverse lucrări, pe bani grei.
    Deci de construit se mai construieşte şi în stil tradiţional, dar numai de către cei care-şi mai permit, sau de către cei pasionaţi care vor neapărat! Apoi se simte şi la ei nevoia de modernism, de confort şi civilizaţie, de a trăi şi la ei în sat, ca în occident!...
    Ştiind de dinainte că sunt interesat de tradiţiile şi de arta populară, a doua zi de dimineaţă m-au invitat la o plimbare la pas prin sat, până la mănăstire şi înapoi.
    Mănăstirea Bârsana este o capodoperă de artă populară si de arhitectură tradiţională. Construită în întregime din lemn, cu turle ce sfidează gravitaţia, este cu adevărat centrul cultural şi spiritual al locuitorilor zonei, devenit obiect de studiu pentru multe şcoli de arhitectură ecologistă de pe tot globul.
În drum spre şi dinspre mănăstire gazdele noastre mi-au împărtăşit un mic secret: dacă vreţi să vedeţi în Maramureş, case vechi din lemn, cu porţi sculptate, intraţi pe uliţe, sau căutaţi-le în satele prin care nu trec şosele principale. Proprietarii de teren de la şosea ţin să-şi etaleze cu fudulie bunăstarea prin vile şi case moderne, care de care mai altfel... E dreptul fiecăruia de a locui aşa cum doreşte şi este dreptul nostru, ca turişti, să căutăm şi să apreciem ceea ce este autentic si ne interesează!
    După un prânz abundent, ne-am luat rămas bun şi la revedere de la preabunii noştri vecini "perugini" şi am plecat din nou la drum către casă.
    Şi iar am dat peste una rece. De data asta groasă rău. Nu ştiu cum este posibil ca o zonă atât de valoroasă prin tradiţii şi de densă în obiective turistice pentru care suntem invidiaţi în toată lumea să aibă drumurile de acces neglijate în asemenea hal!
    Domnilor guvernanţi! Nu vă cer să-mi plătiţi capacele sărite de la roţi şi pierdute aiurea prin peisaj şi nici janta din dreaptă faţă îndoită. Nu! Pur şi simplu vă provoc să faceţi drumul de la Sighetul Marmaţiei şi până la Vatra Dornei CU MAŞINA PERSONALĂ!... Eventual în criză de timp. Şi dacă nu o faceţi, vă blestem să nu vă mai funcţioneze elicopterul sau avionul, în veci, sau măcar în ziua când aveţi miting electoral pe acest traseu, iar şoferului personal să-i nască nevasta chiar în ziua aia!...
    În faţa mea a mers pe acest traseu, pentru câteva zeci de kilometri un autocar cu turişti austrieci. Domnilor guvernanţi, am spus austrieci! Ăştia au şi ei munţii lor, au şi ei staţiunile lor turistice, faimoase în toată lumea pentru frumuseţea peisajului, pentru calitatea serviciilor şi pentru eleganţa lor. Credeţi că-i va mai vedea vreodată cineva pe aceştia în vreun loc din România? După trei ore de slalom printre gropi, cu viteza melcului, azi, în secolul vitezei!... Păi, staţiunile lor au avut şansa să fie cunoscute şi să devină faimoase pentru că li s-a acordat atenţia cuvenită de către guvernanţi inteligenţi, care au înţeles rolul căilor de acces în promovarea şi creşterea economică a zonelor turistice. Da! Dar aceia sunt GUVERNANŢI responsabili şi PATRIOŢI, nu fripturişti, puşi pe căpătuială rapidă, convinşi fiind că altă dată nu mai pupă la guvernare!...
    Şi iar o să primesc mesaje anonime că sunt cam prea "supărat"!...
    Sunt! Că mi se dau motive să fiu. Şi dac-aş fi numai eu n-ar fi nimic! Dar din păcate suntem vreo douăzeci şi ceva de milioane de supăraţi. Trimiteţi-le, vă rog din suflet, mesaje la toţi! Numai, să nu mai uitaţi să specificaţi, ca în cazul meu şi care sunt argumentele dumneavoastră care să ne contrazică!
    Va salută pe toţi cu respect, inclusiv pe autorii de mesaje anonime, care merg şi ei cu siguranţă pe aceleaşi drumuri ca si noi:
                                       "Cetăţeanul Supărat"
  P.S.
 Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
              "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"
Dati click pe icoana "distribuie" de pe Facebook si publicati-l pe peretele dumneavoastra!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu