Autor: Raclău Remus Constantin
Partea I
Trăiesc în Italia de mai bine de opt ani. Am avut zile mai bune sau mai negre. Ca peste tot.
Partea I
Trăiesc în Italia de mai bine de opt ani. Am avut zile mai bune sau mai negre. Ca peste tot.
Italia e unul dintre statele membre ale selectului grup “G8”. Pe înţelesul tuturor este una dintre primele opt puteri economice mondiale. Asta înseamnă că Italia este apreciată şi recunoscută cel puţin de către celelalte şapte state membre, ca meritând să facă parte din clubul select al statelor eficiente ale lumii, eficienţă dovedită pe baza unor criterii stricte şi concrete.
Am plecat în Italia, ca mai toţi ceilalţi conaţionali, să caut... altceva. Am sosit aici cu inima deschisă, decis să văd, să înţeleg, să selectez şi să acumulez informaţii şi experienţe pe care să le pot pune în practică la întoarcerea mea ACASĂ.
Când am plecat din ţară, m-am blindat cu CV-uri, diplome, recomandări, cu adresele şi cu numerele de telefon ale tuturor foştilor angajatori, care ar putea vorbi despre mine, în eventualitatea susţinerii unui interviu pentru angajare. Eram “beton”!
Spre marea mea surprindere, oriunde m-am prezentat pentru a obţine un loc de muncă, prima întrebare a fost, invariabil: “Ce ştii să faci?”. Ce cunoştinţe ai în cap şi nu ce diplome, în buzunar! Ce ştii să pui în practică, ce ştii să faci, concret? Nu ce studii ai! Şi imediat după răspuns, urma proba practică. Ai făcut bine ceea ce ai zis că ştii, e OK. Eşti angajat! Dacă nu... Adio! Eliberează locul şi fugi cât mai departe să mai încerci acolo unde nu a auzit încă nimeni de tine!
Aici totul se converteşte în bani. Eşti în stare să-i produci, să-l faci pe angajator să câştige, eşti angajat... Dacă nu, nu!...
Mă amuză şi mă întristează, în acelaşi timp, atunci când aud pe câte-un românaş de-al nostru, bun meseriaş de altfel, de-abia “picat” din ţară, că “dă verdictul”, pe ton de “doct”: “Italienii ăştia nu ştiu nimic. Dacă-i întrebi cât fac 1+1, nu-ţi răspund până nu pun mâna pe calculator!” Bine! Lăsând la o parte întrebarea firească care decurge din această afirmaţie, şi anume: “Ce dracu’ căutăm noi aici, dacă suntem atât de isteţi? De ce-am venit din ţară, să lucrăm pentru nişte “incompetenţi”, sau pentru nişte “proşti"?” Diferenţa e , admiţând că ar fi şi persoane cu mai puţină “pregătire teoretică”, că dacă noi ştim pe de rost, cât fac 1+1, ei ştiu în schimb la ce se foloseşte asta...
Şi dovada se vede cu ochiul liber, oriunde vei dori să-ţi întorci privirea!
Alţii spun pe acelaşi ton de superioritate:” În Italia, “nu se face carte”. Când vin din ţară, copiii noştri sunt mult mai bine pregătiţi decât ai lor. La noi “se face carte” serios!...”
Serios!... Poate aveţi dreptate, domnilor, numai că nu prea aveţi dovezi din viaţa de zi cu zi cu care “să mă puneţi la punct”! Celor care îmi spun cu emfază că nivelul şcolii din România este unul foarte înalt, eu le răspund cu modestie şi tristeţe că au dreptate:
NIVELUL ŞCOLII DIN ROMÂNIA ESTE ATÂT DE ÎNALT ÎNCÂT... A PIERDUT DEJA CONTACTUL CU PĂMÂNTUL!...
Venind aici, am avut ocazia să fac o paralelă între ce-i la ei şi ce-i la noi. Locuiesc în Italia de circa opt ani şi cu siguranţă nu prea mai ştiu ce-i pe la noi. Mai aud şi eu câte ceva, la radioul şi la televiziunile româneşti, dar nu pot să afirm că sunt informat la zi! Vorbesc “din auzite” şi cumva din scurta mea experienţă de profesor, din mediul rural.
La noi se face prea multă carte “de dragul cărţii”. Se pune accentul prea mult pe memorare, pe acumularea cantitativă de informaţii, cu scopul final de a obţine performanţe ştiinţifice! Nu se ţine cont de aptitudinile copiilor ci de ambiţiile, fireşti, ale părinţilor. Toţi vrem ca fiii noştri să trăiască bine, să nu sufere cum am suferit noi, să ajungă “cineva” în viaţă. Şi pentru asta am fi în stare să urnim şi munţii din loc! Şi cum avem o părere foarte bună despre noi înşine, nu vom putea fi de acord în veci, că ai noştri fii, n-ar fi tocmai potriviţi pentru anumite poziţii în societate. “Fiecare cioară îşi laudă puii” şi în consecinţă fiii mei sunt cei mai frumoşi, cei mai deştepţi, cei mai buni şi cei mai “cool”!...
Visul românului este să fie şef! Şi învăţământul românesc a răspuns prompt la această “comandă socială”: se iau copiii, se aruncă în “malaxorul fabricilor de diplome”, se omogenizează, bine, bine de tot şi când îi scoţi, le pui câte o diplomă în braţe şi-i arunci pe piaţa muncii. Ce-o ieşi, Dumnezeu cu mila!...
Şi se vede asta cu ochiul liber, oriunde vei dori să-ţi întorci privirea...
În România, învăţământul a făcut un mare pas înainte. Bine, a sărit peste nişte etape esenţiale, dar asta contează mai puţin. La noi învăţământul nu mai creează competenţe. Creează direct etichete! Etichete de şefi, ca să fiu mai precis. În accepţiunea termenului, "şef" înseamnă că atunci când "lucrezi" trebuie să ai o masă sub coate şi un scaun sub fund. Şi toţi cei care îndeplinesc această condiţie se simt şefi. Nu contează că nu au pe nimeni în subordine şi că nu au nici o responsabilitate; au masă (birou) şi scaun - sunt şefi! Şi ţin cu dinţii de ele.
În Italia circulă o reclamă la radio: "Directorul vine la un subaltern şi-i propune: "Luca, de mâine eşti promovat. Vei avea o mărire de salariu, maşină cu şofer şi un birou cu secretară personală!" La care Luca răspunde: "Hmm! Promovare... Asta înseamnă să muncesc mai mult, să am responsabilităţi mai mari... Auziţi! Nu s-ar putea să am doar mărirea de salariu, maşina şi secretara"?... Când am auzit-o, primul gând care mi-a trecut prin cap a fost: “Ia uite, domnule... parc-ar fi fraţi cu noi!”
Învăţământul românesc pregăteşte capete. Doar capete. Diriguitorii învăţământului de pe la noi au uitat însă să sprijine capetele pe ceva. Învăţământul românesc n-are trunchi, n-are mâini şi mai ales n-are picioare. În goana nebună după performanţe, după diplome şi medalii câştigate pe merit de altfel la olimpiadele internaţionale de mate’, fizică, chimie şi informatică, încearcă să ne transforme pe toţi într-un neam de academicieni. Sau mai precis în “Academicieni Doctori-Ingineri”, eventual şi “Savanţi de renume mondial”!
O ţară de masteranzi deja am ajuns! Cel puţin aşa scrie pe mai toate CV-urile prezentate la angajare!
Uite-aşa s-a ajuns si la comercializare diplomelor de către "fabrici de etichete".
Va mai urma...
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2011/09/miscarea-pentru-bunul-simt-in-scoala.html
http://adevarul.ro/educatie/universitar/modelul-danez-succes-educatie-regula-numarul-unu-elevul-trebuie-vina-placere-scoala-1_529b4591c7b855ff565ed5f0/index.html
Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
"CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"
Dati click pe icoana "distribuie" si publicati articolul pe peretele dumneavoastra de pe Facebook
Eu sunt de 22 de ani în Italia şi am avut copilul prin toate şcolile, ba chiar prin cele recunoscute ca bune ! Cu această experienţă, pot garanta că nivelul şcolii italieneşti este în general (deoarece sunt şi excepţii, pentru copii de excepţie, adică bogaţi) sub orice critică ! Acest model de „fabrică de diplome” a fost adus în România post-decembristă din Occident, deoarece „lumea bună” nu trebuie să fie contrastată de fitecine ! A menţine MAJORITATEA în ignoranţă, este o politică de stat. Astfel se explică decăderea şcolii publice italieneşti,iar în ultimii 22 de ani şi a celei româneşti. Eu nu sunt de acord că italienii se ghidează strict după principiul „contează ce ştii să faci”, ci mai degrabă, ca tot Occidentul dealtfel, pe : „cât de puţin pot să te plătesc, fără să fi investit nimic în tine ?”. Stau mărturie mii de intelectuali români răspândiţi prin Lume. Românii nu sunt deosebiţi şi nu au înclinaţii deosebite, faţă de alte naţii. Este numai o percepţie a unor oameni de bun-simţ, care „văd că ceva nu este în regulă”, dar acest „ceva”, este deja generalizat la nivel planetar. Argumentul ŞCOALĂ, este alături de SĂNĂTATE, cauza principală a „regretului pentru comunism”, ce se manifestă tot mai frecvent, inclusiv în rândurile tinerilor români.
RăspundețiȘtergereIntr-adevar nu mai vrem sa fie nevoie de inca o generatie pana cand societatea romaneasca sa fie una de "BS". In ceea ce priveste invatamantul romanesc, pana cand nu vor veni oameni noi care sa-l gestioneze (directori, inspectori etc
RăspundețiȘtergere)...sistemul va ramane cam acelasi
Stimata doamna ”Ancangaciu Sta”, problema sta tocmai in persoanele noi care au venit sa-l gestioneze dupa 1989. Comparati conditia elevilor si a profesorilor de dinainte de revolutie cu cea de acum: respect, nivel de cunostinte, curiccula scolara (materia de studiu), sustinere materiala, etc. O solutie ar fi daca s-ar lasa profesionistii din invatamant sa-si faca meseria fara amestecul politicienilor ghidati de interesul pauperizarii starii de nestiinta si de subcultura. Vezi articolul: http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2011/09/miscarea-pentru-bunul-simt-in-scoala.html
RăspundețiȘtergereMultumesc pt linkul postat, insa eu va vorbesc ca un "beneficiar" al sistemului educational romanesc de azi, prafuit si invechit. Exista o sintagma de perioada interbelica cunoscuta: "la vremuri noi, oameni noi". Din acest punct de vedere invatamantul romanesc ar trebui sa se redefineasca si desigur, sa pastreze, acolo unde este cazul, bunele traditii, distruse in foarte mare masura de invatamantul din per. regimului comunist. Din pacate, multe dintre reminiscentele si remanentele din perioada de pana la 1989 se tot pastreaza in invatamantul romanesc, acestea nefiind neaparat menite sa situeze la nivel inalt "conditia elevilor": sistemul cadourilor, modalitatile de pedepsire ale elevilor (apropo de conditia elevilor s-a pastrat "pusul in genunchi sau la perete" mai mult decat umilitor), etichetarea copiilor in functie de potentialul financiar al parintilor, dotarea deficitara cu materiale didactice si multe altele. La acestea, s-au adaugat ce-i drept, si aici aveti dreptate si alte "elemente putrede" ale aceluiasi sistem de invatamant: meditatiile si mafia acestora, matematica fiind in frunte, pe bani grei, credeti-ma (!), salariile mizerabile ale profesorilor, de fapt umilitoare, lipsa unor reguli clare de desfasurare a activitatilor in scoli sau atunci cand exista, nerespectarea lor si multe altele, nu le mai enumar. Cat despre politic, evident ca exista si o responsabilitate a politicienilor, plecand de la faptul ca fiecare ministru al invatamantului a venit cu o alta viziune, neexistand o strategie de modernizare care sa fie asumata. Si de aici, intregul sistem mai mult sau mai putin ticalosit, in care de la directori de scoli la inspectori, se ridica din umeri...Cat despre nivelul de cunostinte, si in comunism si acum el are la baza ideea unui fundament teoretic, fara prea mult pragmatism. In Italia, cred ca e diferit. Acum exista mai multe optiuni, cursuri optionale, specializari, manuale etc, chiar daca nu sunt gratuite. Cat despre profesori,multi isi fac meseria cu pasiune, altii nu, dar asta nu e din vina politicului, pe care il reclamati dvs. In schimb, directorii de scoli sunt numiti politic si intr-adevar acest lucru ar trebui schimbat. Nu ne ramane decat sa speram intr-o schimbare la fata a invatamantului romanesc,in sensul modernizarii lui, pastrand elementele de valoare, Anca
RăspundețiȘtergereCat despre "scoala de diplome", nu este nimic rau in faptul ca dupa 1990 au aparut o serie de facultati si specializari in sistemul universitar romanesc, dimpotriva, lucrul acesta a oferit mai multe oportunitati tinerilor (pe care eu, intrata la facultate in 1989 nu le-am avut). Statistic, Romania nu are inca procentul de absolventi de universitate pe care il are, de pilda, Polonia, tot o fosta tara comunista. Este insa la fel de adevarat ca exista specializari nesustenabile, care nu isi au justificare pe piata muncii din Romania, adica sunt cam inutile, asa cum la fel de bine, de multe ori, exista un numar prea mari de studenti, decat este nevoie pe piata muncii. Aceasta ar fi o problema: lipsa de corelatie intre specializari si nevoia acestora in campul muncii. Lipsa de exigente si de standarde, de asemenea. Aici se trece anul universitar fara mari probleme, in Italia, nu (!), decat daca stii. Insa, in Italia sustinerea financiara acordata de stat e substantiala, in Romania, universitatile se bazeaza mai mult pe fondurile proprii, trebuind sa isi atraga studentii si implicit taxele acestora. Altfel spus a ajuns prea de masa invatamantul romanesc.....Si, infine, discutia e mai ampla.
RăspundețiȘtergere