marți, 23 august 2011

Despre “Bunul simt”

A fost odata...

Nu am gasit nicaieri o definitie a bunului simt. Si asta, probabil, pentru ca bunul simt este un concept prea vast pentru a putea fi enuntat in mod clar si concis.

De-a lungul evolutiei sale, societatea umana a stabilit o serie de reguli absolut necesare pentru o buna convietuire intre membrii sai. Aceste reguli au fost si sunt modificate si adaptate periodic in functie de stadiul de evolutie al societatii.

O incercare reusita de a aduna toate regulile de convietuire dintr-o societate sanatoasa, a facut-o marele nostru Anton Pann, care prin pildele reunite in “Povestea Vorbei” a reusit sa exprime un adevarat cod al bunului simt pentru poporul roman din timpurile acelea.

Regulile de convietuire pot fi de diverse tipuri: de la cele scrise, adunate in legi, regulamente si coduri,pana la cele transmise oral din generatie in generatie, reprezentate de traditiile si obiceiurile locului (sau “ale pamantului”).
“Cate bordeie, atatea obiceie”- se spunea candva. Tradus in limbajul zilelor noastre, asta ar insemna ca fiecare tara are legile ei; fiecare regiune are traditiile ei; fiecare localitate are cutumele ei si ca fiecare familie isi pastreaza obiceiurile sale.

Bunul simt s-ar putea defini ca fiind atitudinea de a respecta regulile de convietuire.

Sarcina de a veghea la respectarea regulilor este si ea impartita. In timp ce regulile cuprinse in legi, la nivel national, sunt supravegheate de organisme specializate ale statului, care aplica sanctiunile prevazute pentru fiecare tip de incalcari, de la cele de tip material pana la cele privative de libertate, in acelasi timp, traditiile, cutumele si obiceiurile la nivel local, sunt pazite cu strasnicie de toti membrii comunitatilor respective, care aplica pedeapsa crunta a blamului colectiv, a rusinii aruncate asupra nefericitului, care duce la marginalizarea lui, sau in cazurile extreme chiar la alungarea lui din sanul comunitatii.

Chiar si modul in care sunt privite regulile difera in functie de marimea comunitatii.
“Unde-i lege, nu-i tocmeala”- zice vorba. Adica, datorita faptului ca legile sunt impuse de catre o majoritate, la nivel national, odata aprobate prin vot, ele devin obligatorii si trebuiesc respectate de catre toti, indiferent de parerile lor personale, mai ales de teama sanctiunilor prevazute de acestea.

In schimb, legile nescrise ale comunitatilor locale, fie ele mai mari sau mai mici, se bazeaza pe acceptarea lor benevola si unanima, cu constiinta faptului ca respectarea acestor reguli de-a lungul timpului a adus bunastarea si linistea comunitatii. Se vorbeste de: “asa se face; asa se cuvine; si asa-i frumos”..., iar celor ce nu se supun de bunavoie li se pune “eticheta”, si i se aduce aminte de aceasta eticheta cu orice ocazie ca “sa-i crape obrazul de rusine!...”
Cam asa au decurs lucrurile pe meleagurile noastre din timpuri imemorabile.


P.S.
 Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
                                          "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

miercuri, 3 august 2011

Invatamantul Romanesc - 2

Comparatie Romania - Italia.

Autor: Raclău Remus Constantin

Urmare a articolului: http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2011/07/invatamantul-romanesc-paralel-cu.html

    Venind in occident cu toata familia, am avut ocazia sa comparam pe viu sistemul romanesc si cel italian. Precizez inca de la inceput ca italienii sunt foarte critici in general, cu toata lumea si pe toate temele. Si desi sunt recunoscuti ca fiind extrem de narcisisti sunt foarte critici ei insisi, cu modul in care se face educatia, cu atitudinea noilor generatii  fata de studiu si mai putin cu sistemul de educatie si invatamant din Italia.
    Spuneam ca la noi se face prea multa carte de dragul cartii, punandu-se un prea mare accent pe latura teoretiei stiintifice in detrimentul laturii practice.
    Dar  la ce bun ca tinerii nostri bat pe toata lumea oriunde se prezinta la vreun concurs sau la vreo olimpiada stiintifica internationala, daca nu suntem in stare sa le oferim un loc de munca in tara in care sa-si experimenteze si sa-si puna practic in valoare cunostintele teoretice.
    Ne laudam cu un numar imens de diplome de licenta urmate mai toate de cate un master, dar nu suntem in stare sa facem  proiecte la nivelul cerintelor de finantare ale UE. Ni se spune permanent: aveti multe de facut in tara, enorm de multe; veniti cu proiecte viabile si va dam bani. Astia, ori sunt cinici, ori sunt smecheri! Ei stiu foarte bine ca, pe de o parte nu avem persoane capabile sa faca proiecte finantabile si pe de alta parte, ca putinele persoane care vor veni cu proiecte care ar indeplini aceste exigente obiective de finantare se vor impotmoli in mocirla birocratiei sugatoare de spagi, guvernata de eterna mizerabila fraza : …dar mie ce-mi iese?  
    Am fost socat sa aflu de la conationalii nostri ce lucreaza in domeniul constructiilor din italia, ca meseriasii originari din aceasta tara care pun gresie pe pardoseli, „nu sunt capabili” sa puna faianta pe pereti. Fiecare s-a specializat intr-o anumita faza de lucru si nu se baga unde nu-i fierbe oala. In schimb fiecare dintre cele doua categorii fac o arta din meseria lor, fiind in stare sa puna placile la comanda clientului in mod perfect, chiar si pe o suprafata in valuri daca este nevoie, cu un simt estetic si cu o calitate impecabila!
    In timp ce la italieni se face o pregatire a elevilor pe meserii precise, mergandu-se pana la specializarea lor chiar si pe faze de lucru, deci pe o plaja relativ ingusta, oferind acestora posibilitatea acumularii reale de deprinderi teoretice si practice, la noi pregatirea profesionala, acolo unde mai exista, se face in mod prea generic. La sfarsitul ciclului scolar, tanarul muncitor italian, stie si este in stare sa faca o meserie precisa, si in consecinta poate merge fara frica pentru a sustine o proba de lucru pe o anumita specializare, dupa care poate incepe sa-si castige paine imediat, in timp ce , la noi, tanarul posesor de un certificat de calificare de genul ”Muncitor constructor”, are habar (teoretic) de cate putin din toate; stie cam cum se face, ceea ce face necesar, ca la angajare sa aiba nevoie de un stagiu de practica, de ucenicie, pentru a face fata in mod real exigentelor actuale dintr-o industrie, din ce in ce mai avansata tehnologic, aspect contraproductiv, atat pentru angajat cat si pentru angajator.
    Concluzia:
 „ Invatamantul tehnic romanesc la nivelul mediu, este unul de tip cultura tehnica generala, pregatind muncitori care se pricep cam la toate, dar nu exceleaza in nimic, dupa o mentalitate care pare sa nu fi avansat mai deloc, fata de perioada hei-rupista a industrializarii fortate a economiei romanesti din anii cincizeci, cand practicantii muncilor patriotico-voluntare, erau invitati sa puna umarul acolo unde era nevoie.”
    In zilele noastre, cand progresul tehnico-stiintific cunoaste dezvoltari uluitoare, cand noile tehnologii ne inunda din toate partile,  este imperios necesara o diviziune a invatamantului tehnic pe calificari din ce in ce mai specializate. Facand o comparatie vizuala, daca pana acum muncitorul roman era specialist in „trunchiul” de copac, acum e absolut necesara specializarea sa in „ramuri” si chiar in „frunze”!
    In Italia invatamantul mediu superior incepe din clasa a noua si este structurat pe doua niveluri: institute tehnice si licee, cu o durata de studiu de 5 ani.
    Structura anului scolar este oarecum similara cu cea din Romania, cu exceptia faptului ca, (si aici o sa ma aleg cu o multime de injuraturi dar… asta este), se invata si sambata!...
    Institutele tehnice sunt impartite in doua cicluri, primul de 3 ani (echivalentul fostelor noastre scoli profesionale) cu posibilitatea continuarii in ciclul doi, pana la 5 ani (echivalentul liceelor cu profil tehnic din Romania). In programa acestor institute sunt prevazute minim 8 ore de practica pe saptamana (circa 2 zile). Diploma de calificare obtinuta dupa 3 ani da posibilitatea incadrarii imediate in munca, iar cea de 5 ani ofera in plus „Diploma di Maturita”, in baza careia cei care doresc, pot urma cursurile facultatilor tehnice.
    Nivelul mediu de pregatire tehnica este la nivelul asteptarii angajatorilor, in timp ce nivelul cunostintelor generale este, cum s-ar zice la noi, de tipul… „care este”, in primii 3 ani, dupa care creste simtitor prin plecarea celor dornici sa scape cat mai repede la salariu si ramanerea in sistem a acelora care doresc sa-si aprofundeze studiile si  eventual sa urmeze studiile superioare.
    Liceele, stiintifice, clasice sau de arta, sunt considerate scoli medii superioare teoretice, sau „de cultura generala”, la sfarsitul ciclului de studiu absolventul primind o „Diploma di Maturita”, cu care, fie se poate angaja in sectoarele administrative din societate sau economie, fie poate merge la facultatile umaniste.
    Aici exigentele si implicit nivelul de pregatire al studentilor (cum sunt numiti elevii de liceu in Italia) este unul de tip elitist in timp ce programa scolara, comparativ cu cea romaneasca este destul de lejera. Elevii nu se plang de faptul ca nu ar avea timp suficient de studiu sau de distractii. 
    Uite ca la ei se poate! 
    Si daca tot veni vorba de cultura generala. In italia sunt licee stiintifice, echivalentul celor de matemetica-fizica-informatica de la noi la care unul dintre obiectele de studiu obligatorii este limba latina, in timp ce la liceele clasice, doua dintre obiectele de studiu obligatorii sunt limbile latina si greaca veche; doua limbi moarte folosite doar ca antrenament mintal si pentru placerea de a-i citi pe clasicii antici in original!
    La admiterea in universitatile umaniste este obligatorie sustinerea unui test eliminatoriu de cultura generala, inainte de a sustine celelalte probe stiintifice specifice. Motivatia, absolventii vor ocupa functii care ii vor plasa in elita intelectuala a statului Italian, posturi de prestigiu, de contact direct si dialog cu cetetenii, (eventual straini) si se considera necesar pentru aceasta ca persoanele respective sa aiba o cultura generala solida. De dragul imaginii Italiei in lume…
 Si asta, in timp ce la noi se trage tare cu … maneaua!