Despre “Bunul simt”

de Remus Constantin Raclău

A fost odata...

Nu am gasit nicaieri o definitie a bunului simt. Si asta, probabil, pentru ca bunul simt este un concept prea vast pentru a putea fi enuntat in mod clar si concis.

De-a lungul evolutiei sale, societatea umana a stabilit o serie de reguli absolut necesare pentru o buna convietuire intre membrii sai. Aceste reguli au fost si sunt modificate si adaptate periodic in functie de stadiul de evolutie al societatii.

O incercare reusita de a aduna toate regulile de convietuire dintr-o societate sanatoasa, a facut-o marele nostru Anton Pann, care prin pildele reunite in “Povestea Vorbei” a reusit sa exprime un adevarat cod al bunului simt pentru poporul roman din timpurile acelea.

Regulile de convietuire pot fi de diverse tipuri: de la cele scrise, adunate in legi, regulamente si coduri,pana la cele transmise oral din generatie in generatie, reprezentate de traditiile si obiceiurile locului (sau “ale pamantului”).
“Cate bordeie, atatea obiceie”- se spunea candva. Tradus in limbajul zilelor noastre, asta ar insemna ca fiecare tara are legile ei; fiecare regiune are traditiile ei; fiecare localitate are cutumele ei si ca fiecare familie isi pastreaza obiceiurile sale.

Bunul simt s-ar putea defini ca fiind atitudinea de a respecta regulile de convietuire.

Sarcina de a veghea la respectarea regulilor este si ea impartita. In timp ce regulile cuprinse in legi, la nivel national, sunt supravegheate de organisme specializate ale statului, care aplica sanctiunile prevazute pentru fiecare tip de incalcari, de la cele de tip material pana la cele privative de libertate, in acelasi timp, traditiile, cutumele si obiceiurile la nivel local, sunt pazite cu strasnicie de toti membrii comunitatilor respective, care aplica pedeapsa crunta a blamului colectiv, a rusinii aruncate asupra nefericitului, care duce la marginalizarea lui, sau in cazurile extreme chiar la alungarea lui din sanul comunitatii.

Chiar si modul in care sunt privite regulile difera in functie de marimea comunitatii.
“Unde-i lege, nu-i tocmeala”- zice vorba. Adica, datorita faptului ca legile sunt impuse de catre o majoritate, la nivel national, odata aprobate prin vot, ele devin obligatorii si trebuiesc respectate de catre toti, indiferent de parerile lor personale, mai ales de teama sanctiunilor prevazute de acestea.

In schimb, legile nescrise ale comunitatilor locale, fie ele mai mari sau mai mici, se bazeaza pe acceptarea lor benevola si unanima, cu constiinta faptului ca respectarea acestor reguli de-a lungul timpului a adus bunastarea si linistea comunitatii. Se vorbeste de: “asa se face; asa se cuvine; si asa-i frumos”..., iar celor ce nu se supun de bunavoie li se pune “eticheta”, si i se aduce aminte de aceasta eticheta cu orice ocazie ca “sa-i crape obrazul de rusine!...”
Cam asa au decurs lucrurile pe meleagurile noastre din timpuri imemorabile.


P.S.
 Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
                                          "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"