Stimaţi conaţionali
Nu vă puteţi închipui ce înseamnă o biserică ortodoxă românească pentru un român imigrant. Cunosc persoane care nu au mai intrat într-o biserică de la propriul botez, dar pe care însingurarea, disperarea şi nevoia, le-a purtat paşii până la uşa bisericii, ca la unicul loc în care pot să vorbească şi să audă vorbindu-se româneşte, fără reţineri; ca unicul loc în care să se mai simtă ancoraţi de ceva sigur, de ceva cunoscut; ca unicul loc în care pot găsi un sfat potrivit, de la persoane care au trecut prin aceleaşi greutăţi ca şi el, persoane care au aceleaşi rădăcini, aceleaşi tradiţii şi care respectă aceleaşi valori învăţate în cei şapte ani de acasă.
În străinătate, biserica ortodoxă românească este "Colţul de România", locul în care se adună românii în zilele de sărbătoare, aducând fiecare ceea ce are mai bun de dăruit semenilor săi. Biserica este trunchiul prin care frunzele bătute de vânturi străine, se fortifică prin seva spirituală primită de la rădăcinile adânc înfipte în ţărâna naţiei străbune.
Duminică 12 iunie, pentru românii ortodocşi din Perugia a fost sărbătoare de casă nouă. Ca urmare a relaţiilor excelente dintre cele două biserici creştine surori, cea romano-catolică italiană şi cea ortodoxă română, relaţii la care au contribuit din plin atât Episcopul Bisericii Ortodoxe Române din Italia, Prea-Sfântul Părinte Siluan, cât şi Preotul Protopop Radu Ionuţ, parohul Parohiei "Sfântul Sava de la Buzău" din Perugia, comunitatea creştinilor ortodocşi români a primit o biserică "nouă"!
Cred că aţi observat că am scris nouă între ghilimele. Este vorba de fapt de o superbă biserică medievală din piatră, situată în Centrul Istoric al Perugiei, primită printr-un contract de comodat de uz gratuit pentru o perioadă de treizeci de ani.
Cu această ocazie, părintele Radu a făcut o scurtă trecere în revistă a activităţii depuse de domnia sa de când "păstoreşte" destinele ortodocşilor români, nu doar din Perugia dar şi din întrega provincie. Am aflat cu această ocazie, că anul trecut s-au oficiat peste o suta de botezuri, iar anul acesta s-a ajuns deja la peste o sută douăzeci de încreştinări. Şi tot cu această ocazie, părintele ne-a emoţionat pe toţi atunci când ne-a întrebat, cu cel mai normal aer din lume: "Ai cui sunt aceşti copii? Ai Italiei sau ai României? Ei s-au născut în Italia din părinţi români, dar vor deveni ei români adevăraţi? Cum îi facem să crească români? Ce putem face pentru ca aceşti românaşi să cunoască cultura neamului şi ţara din care provin; să-i cunoască trecutul, să aibă interesul să-i vadă prezentul şi voinţa de a participa la construcţia României viitoare?"
Apoi ne-a comunicat că ar dori să înfiinţeze o bibliotecă într-un spaţiu de pe lângă biserică, cu sală de lectură, în care copiii şi adolescenţii să poată beneficia de confortul şi de atmosfera necesară studiului şi a apelat la noi pentru a iniţia o colectă de carte românească pentru a înzestra această bibliotecă.
Dragi compatrioţi
Românii de afară sunt o valoare pentru ţară, atâta timp cât încă mai simt româneşte!
Românii de afară sunt o valoare pentru ţară, atâta timp cât încă mai păstrează legăturile cu ţara mamă!
Copiii de români din Italia merg la şcoli italiene. Ei îi învaţă pe Dante şi pe Collodi, în locul lui Eminescu şi a lui Creangă. Citesc "Divina Commedia" şi "Le avventure di Pinocchio" în locul "Luceafărului" şi al "Amintirilor din copilărie".
Am doi copii, născuţi în România. Spre norocul nostru şi al lor, noi ne permitem să le cumpărăm cărţile necesare completării culturii lor generale cu literatura naţională românească; avem instrucţia, răbdarea şi timpul necesar îndrumării lor în acest sens. Cu toate acestea, atunci când i-am adus fiului nostru de unsprezece ani, care este un elev de excepţie la şcoala italiană, "Amintirile" lui Creangă, după două pagini a izbucnit în plâns! Este foarte ambiţios şi nu înţelegea de ce nu poate citi româneşte fără dicţionar... Este adevărat că "Amintirile" sunt pline de regionalisme şi de arhaisme, dar fiul meu este născut în centrul moldovei româneşti, unde a trăit până la vârsta de cinci ani. În casă vorbim româneşte, venim în fiecare an acasă, în concediu şi tot nu se descurcă. Başca accentul haios de italian cu dialect de perugin!
Îmi imaginez problemele pe care le vor avea copiii născuţi în Italia, atunci când vor veni în vacanţă, în România... Bunicii lor români, sărmanii de ei, probabil că se vor îmbolnăvi de inimă!
Copiii de români care trăiesc în Italia sunt nişte privilegiaţi în raport cu cei pe care familiile lor au decis, din comoditate, să-i lase acasă, în ţară, în "grija" bunicilor sau a altor rude apropiate. Dar deşi în casele în care ambii părinţi sunt români se vorbeşte româneşte, (pentru că în familiile mixte nu se poate impune acest lucru), scrisul şi cititul în limba română lasă mult de dorit. Prinşi cu grijile păstrării locului de muncă şi uneori lipsiţi ei înşişi de cunoştinţele necesare, mulţi părinţi neglijează acest aspect, mulţumindu-se cu faptul că atunci când merg la şedinţele cu părinţii de la şcoala italiană, aud lucruri bune despre copii lor.
Cu toate acestea, copiii care vin în vacanţe în România spun că se simt bine. Le place atmosfera, le plac oamenii, le place peisajul şi libertatea de mişcare pe care din motive de siguranţă a persoanei, în Italia nu prea o au şi vor cu toţii să revină. Şi trebuie stimulaţi şi ajutaţi să revină!
De aceea vă scriu în numele românilor din Perugia şi vă fac un
APEL DE SUFLET:
Ajutaţi-ne să strângem cărţi pentru a face o bibliotecă românească, pe lângă biserica ortodoxă română din Perugia!
Suntem undeva între douăzeci si cinci şi treizeci de mii de români în Provincia di Perugia şi în consecinţă câteva mii bune de copii!...
Avem norocul să avem un preot tânăr, vrednic si inimos şi o preoteasă pe măsură. Ei înşişi au trei băieţi de vârstă fragedă şi sunt primii interesaţi de viitorul lor românesc. Vă spun un secret, dar să nu mă spuneţi părintelui, că mă ceartă! Nu-i prea place să fie lăudat şi când acest lucru se întâmplă se fâstâceşte! Este o persoană deosebită, atât din punct de vedere profesional cât şi uman. Şi dacă vreţi să vedeţi şi să auziţi cu ce se mai ocupă domnia sa în timpul liber, intraţi pe YOU TUBE, daţi căutare pe: "Românii colindă Perugia împreună cu Preotul Radu" şi veţi vedea.
Nu vă cerem bani! Părintele Radu a început deja trimiterea de scrisori pe la editurile de carte din România, dar eu personal sunt sceptic în privinţa rezultatelor, ţinând cont de perioada de criză financiară prin care trecem.
De aceea facem apel la persoanele particulare din ţară, pentru o colectă de carte din bibliotecile personale. Ar fi frumos să scrieţi şi câte o dedicaţie pe cărţile donate, dar nu este obligatoriu. Ne gândim la persoanele în vârstă ai căror copii şi nepoţi au depăşit vârsta lecturilor şcolare.
De asemenea, ne adresăm persoanelor care vor să-şi redecoreze apartamentele. Vă informăm pe această cale că "bibliotecile de perete" nu mai sunt "la modă"! (Bineînţeles că glumim!)
Puteţi trimite cărţi de literatură pentru toate vârstele, dar şi cărţi de istorie sau de geografie, chiar şi manuale şcolare. Orice donaţie de carte românească, de orice gen, este binevenită.
Pentru a strânge aceste cărţi la un loc, puteţi apela la şcolile sau la bisericile de pe lângă casa dumneavoastră şi când se vor aduna de un colet o să vă rugăm să ne contactaţi pe adresa:
"Parohia Perugia", de pe Facebook
Şi noi vom trimite pe cineva să le ridice şi să le aducă la copiii şi tinerii români din Perugia. Şi dacă se vor aduna prea multe, nu vă faceţi griji: vom avea bunul simţ să le donăm la rândul nostru altor parohii ortodoxe din Italia, care vor dori şi vor avea condiţii să înfiinţeze biblioteci de carte românească. Vorba aceea: "Dar din dar, se face RAI"!...
Dacă nu aveţi internet sau dacă nu ştiţi să-l utilizaţi apelaţi la copiii, la nepoţii sau la vecinii dumneavoastră mai tineri. Suntem siguri că vă vor ajuta pentru această cauză nobilă şi patriotică.
Închei urându-vă să vă dea DUMNEZEU sănătate, spor în gospodărie şi inimă bună!
P.S.
Chiar astazi am mai asistat la un botez! Lumea "se misca". Sa ne miscam si noi!
Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
"CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"
Dati click pe "Distribuie", pe Facebook si publicati astfel acest articol pe pagina dumneavoastra! Va multumim!
duminică, 26 iunie 2011
vineri, 17 iunie 2011
Pledoarie pentru moderatie - 2
Autor: Raclău Remus Constantin
Urmare a articolului - http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.com/2011/06/pledoarie-pentru-moderatie-1.html
In "Arhipelagul Gulag", Soljenitin povesteste o intamplare pe care a trait-o personal intr-unul din lagarele staliniste.
In Siberia erau deportati si "internati" in lagare, toti oponentii descoperiti ai regimului sovietic si cum Soljenitin era unul dintre ei, a avut si el parte, din plin, de metodele de reeducare "prin munca" fortata.
Colonia de prizonieri politici era imensa. In fiecare dimineata, coloane nesfarsite de "dusmani ai poporului" se indreptau, cu topoarele, tapinele si securile pe umar, catre padurile inghetate ale Siberiei, pentru a hrani cu lemne, vagoanele flamande ale "maicii Rusia".
Pentru acesti nefericiti ai sortii, fiecare zi se scurgea la fel, in ritm de melc, intr-o innebunitoare si apasatoare repetabilitate. Dimineata, inca inainte de rasarit, desteptarea, toaleta minima, imbracarea, cana de ceai cu coltul de paine si incolonarea pentru a pleca la munca. Apelul de dimineata se facea inainte de iesirea pe poarta si cu aceasta ocazie se facea si asa-zisa "inspectie medicala", care consta, de fapt, in simplul ordin urlat, de a face un pas in fata acele persoane care nu se simt in stare de a munci...
Nu va puteti inchipui cu ce invidie erau priviti cei ce se declarau inapti temporar pentru munca, devenind astfel candidati la internarea in "infirmierie", pentru tratament!
Toata lumea isi inchipuia ca pe acei "alesi ai sortii", ii asteapta o zi de binecuvantata relaxare, intinsi comod intr-un pat in jurul caruia roiau apetisantele infirmiere, in scurte halate albe, disponibile, zambitoare si pline de solicitudine in tratarea bolnaviorilor oaspeti!... Astfel ca, devenise aproape o obsesie a tuturor, dorinta de a se imbolnavi. Macar pentru o zi. Si cum la unii aceasta "boala" se incapatana sa nu-si faca aparitia, discutau cu totii intre ei si puneau la cale, fel de fel de strategii de "imbolnavire". Ba se mai si rugau la DUMNEZEU sa-i fericeasca, fie si cu o simpla raceala cu stari febrile... Pentru ei, o zi in infirmierie, ar fi fost ca o permisie in "Paradis"!
Zis si facut! Intr-o "binecuvantata" zi, martorul nostru s-a "imbolnavit", si cum starea sa era evident alterata, dupa consumarea unei apreciabile cantitati de creta rasa, a iesit din front, cu fata plangacioasa, dar cu sufletul radios si s-a declarat inapt de munca. Toti "fericitii" au fost incolonati si escortati catre "obiectivul de vis" al permanentei lor pe acest pamant! Mergeau cu totii in pas cadentat, facandu-si in mod discret cu ochiul, abia stapanindu-se sa nu chiuie a victorie! Intr-o mare de munca, ii astepta o insula de repaus...
Abia ce au intrat si au si fost "luati in primire" de un "Comitet de receptie": un culoar format din gardieni si infirmieri, deloc apetisanti, cu bastoane de cauciuc si vergi in maini, care cu ranjete si remarci batjocuritoare i-au facut sa inteleaga imediat la ce "tratament" vor fi supusi. Loviturile cadeau si din stanga si din dreapta in ritm de ploaie torentiala. Cine cadea, era luat la suturi. Asta era unica strada catre cabinetul medicului militar, un betiv ordinar cu priviri de ghiata, care, deranjat de aparitia bolnavilor, le prescria la toti, indiferent de simptome, acelasi tratament: aspirina si frectie! "Frectia", ce-i drept o luasera deja, inca de la intrare, dar aia fusese doar asa, de incalzire...
Dupa doar doua zile, de "tratamente" cu aspirine si "frectii" cu bastonul, intrerupte doar de reprizele de smotru prin colonie, ajunsesera sa regrete cu totii imbolnavirea voluntara si sa nu-si doreasca altceva pe lumea asta decat sa fie reprimiti in randurile celor apti de munca. Si cand, dupa o saptamana, acest nou vis li s-a implinit, s-au considerat cu totii niste fericiti si au mers la munca cu o sarguinta de care nici ei nu se credeau capabili, de frica sa nu fie considerati inca nerefacuti...
Mai aproape de zilele noastre, un personaj foarte drag mie, tatal meu, imi povestea ca pe vremea cand era detinut politic, in colonia de la Isalcia, comuna Periprava, din Delta Dunarii, dupa o zi intreaga de munca fortata, la taiat de stuf si carat pamant cu roaba, pentru a transforma mlastina in teren arabil, (cine nu-si facea norma, era batut crunt), cea mai mare fericire era sa te ajunga randul sa fii primul la masa. Aveai astfel posibilitatea sa alegi cea mai mare portie.
Erau cu totii primii la masa, pe rand. Asteptand la coada, fiecare ochea cate o "caramida" de mamaliga, care li se parea mai mare si se ruga sa n-o mai vada si altul si era o mare fericire, sa-l ajunga randul si sa-si gaseasca bucata de mamaliga pe care a ochit-o, neatinsa. Au fost detinuti care, atunci cand le-a venit randul sa fie primii la masa, au inceput sa planga de ciuda ca li se parea ca toate bucatile de mamaliga erau egale si nu se puteau decide pe care sa o ia si-si varsau naduful pe detinutii bucatari, pe care-i acuzau de complot...
Imi spunea ca desi erau la munca si conform legii aveau norma maxima de calorii, (spre deosebire de detinutii inchisi in celule, care "beneficiau" de norma calorica minima), hrana era atat de saracacioasa, incat daca li se nimerea in zeama lunga cu nume de bors, o bucatica de slanina, cat o unghie, o tineau intre dinti si nu-i dadeau drumul pe gat, decat cu ultima sorbitura de lichid, pentru a-i simti gustul un timp cat mai indelungat. Si cand in sfarsit o crantaneau, gustul grasimii ce se scurgea pe gat in jos, le dadea asa fiori de placere, incat li se facea pielea de gaina!
Chiar si numai din aceste doua exemple, se poate trage concluzia ca fericirea este o notiune foarte subiectiva. Ea depinde in principal de sistemul de referinta ales spre comparatie: munca in padure, versus, "odihna" in infirmierie; a fi primul la masa si a-ti alege portia cea mai mare, versus, a fi printre ultimii si a manca ceea ce se mai gaseste...
Tragismul acestor doua exemple, noua, cetatenilor liberi, ne scapa. In viata de zi cu zi, noi avem alte sisteme de referinta si alte nazuinte! Granita dintre a fi fericit si a fi nefericit, consta in abilitatea fiecaruia dintre noi de a-si fixa obiectivele de atins in viata, atat pe verticala, pe scara valorica, cat si pe orizontala, ca limita de timp pentru realizarea acestora.
Batranii, in intelepciunea lor, isi fixeaza obiective realizabile in mod normal. Spre exemplu, dupa o anumita varsta, sa "apuce" ziua de maine. Si a doua zi de dimineata, sunt foarte fericiti ca au deschis ochii si ca au posibilitatea sa mai traiasca o zi! Nu le mai trebuie alt motiv sa fie fericiti. Nu conteaza ca locuiesc intr-un bordei, ca se hranesc doar cu laptele de la o capra si cu un colt de paine. Pentru moment, sunt fericiti ca sunt sanatosi si ca si-au atins obiectivul imediat, sa mai respire inca o zi!...
Unii desi au de toate: casa, masa, masina, o familie frumoasa si sanatoasa, o afacere banoasa, etc., sunt nefericiti. Si-au pus in cap sa fie cei mai mari si cei mai tari! Nu vad altceva in fata ochilor decat ambitia de a fi, cel-mai-cel... "Buricul Pamantului"! Si vor fi nefericiti atata timp cat, alte persoane care gandesc ca si ei, vor fi "mai ceva" decat ei! Invidia si ambitia ii roade, nu le da pace si le intuneca viata. Ei sunt surzi, orbi si insensibili la tot ceea ce au, lucruri la care persoane normale, poate, nici nu viseaza! Pentru ei, faptul ca ALTUL ARE MAI MULT DECAT AU EI, conteaza mai mult decat tot ceea ce au deja!... Si nu se pot impaca cu ideea asta. Nu o accepta. Obsedati de acest fals obiectiv, isi neglijeaza si isi terorizeaza familia, se cearta cu prietenii, cu partenerii si in general, cu toata lumea. Traiesc, fizic, dar sunt deja morti, mental!
Sunt tineri, sunt sanatosi, au de toate, isi permit orice si cu toate astea sunt nefericiti! De ce? Pentru ca si-au fixat in mod eronat si exagerat obiectivele...
Un exemplu stralucit de inteligenta, de moderatie si de intelegere a modului in care functioneaza mecanismele vietii, ni l-a oferit in perioada cat a fost activ atletul saritor cu prajina, ucrainianul Serghei Bubca.
Federatia Internationala de Atletism F.I.A., ofera un premiu substantial fiecarui sportiv care doboara si stabileste un nou record mondial. Acest mare campion, desi avea capacitatea de a depasi cu mult recordul in vigoare si acest lucru se vedea clar din usurinta cu care sarea cu mult peste stacheta ridicata, cerea organizatorilor, cu modestie, sa ridice stacheta, de fiecare data, doar cu un centimetru peste recordul european, olimpic sau mondial in vigoare, care de regula ii apartinea tot lui. Dupa care se oprea, lasand loc pentru un nou record, cu ocazia urmatorului concurs.
Procedand in acest mod inteligent, impusca permanent doi iepuri deodata: pe de-o-parte, era sigur de reusita, iar pe de-alta-parte, obliga F.I.A. sa-i plateasca, de fiecare data, premiul de depasire a recordului, centimetru dupa centimetru, devenind astfel unul dintre cei mai bogati atleti ai tuturor timpurilor. Figureaza de fapt in "Cartea recordurilor" ca fiind sportivul cu cel mai mare numar de recorduri stabilite la concursuri internationale oficiale!...
Serghei Bubca e un om fericit. Si-a fixat de fiecare data un obiectiv apropiat in timp, perfect realizabil pentru capacitatile lui si l-a depasit de fiecare data. S-a retras din activitatea sportiva, neinvins, in plina glorie, de bunavoie, atunci cand si-a dat seama ca si-a atins limita extrema. A dat astfel tuturor, o lectie de viata. Ca un adevarat campion!...
P.S. - Aceasta scriere este urmarea articolului:
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.com/2011/06/pledoarie-pentru-moderatie-1.html
Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
"CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"
Urmare a articolului - http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.com/2011/06/pledoarie-pentru-moderatie-1.html
In "Arhipelagul Gulag", Soljenitin povesteste o intamplare pe care a trait-o personal intr-unul din lagarele staliniste.
In Siberia erau deportati si "internati" in lagare, toti oponentii descoperiti ai regimului sovietic si cum Soljenitin era unul dintre ei, a avut si el parte, din plin, de metodele de reeducare "prin munca" fortata.
Colonia de prizonieri politici era imensa. In fiecare dimineata, coloane nesfarsite de "dusmani ai poporului" se indreptau, cu topoarele, tapinele si securile pe umar, catre padurile inghetate ale Siberiei, pentru a hrani cu lemne, vagoanele flamande ale "maicii Rusia".
Pentru acesti nefericiti ai sortii, fiecare zi se scurgea la fel, in ritm de melc, intr-o innebunitoare si apasatoare repetabilitate. Dimineata, inca inainte de rasarit, desteptarea, toaleta minima, imbracarea, cana de ceai cu coltul de paine si incolonarea pentru a pleca la munca. Apelul de dimineata se facea inainte de iesirea pe poarta si cu aceasta ocazie se facea si asa-zisa "inspectie medicala", care consta, de fapt, in simplul ordin urlat, de a face un pas in fata acele persoane care nu se simt in stare de a munci...
Nu va puteti inchipui cu ce invidie erau priviti cei ce se declarau inapti temporar pentru munca, devenind astfel candidati la internarea in "infirmierie", pentru tratament!
Toata lumea isi inchipuia ca pe acei "alesi ai sortii", ii asteapta o zi de binecuvantata relaxare, intinsi comod intr-un pat in jurul caruia roiau apetisantele infirmiere, in scurte halate albe, disponibile, zambitoare si pline de solicitudine in tratarea bolnaviorilor oaspeti!... Astfel ca, devenise aproape o obsesie a tuturor, dorinta de a se imbolnavi. Macar pentru o zi. Si cum la unii aceasta "boala" se incapatana sa nu-si faca aparitia, discutau cu totii intre ei si puneau la cale, fel de fel de strategii de "imbolnavire". Ba se mai si rugau la DUMNEZEU sa-i fericeasca, fie si cu o simpla raceala cu stari febrile... Pentru ei, o zi in infirmierie, ar fi fost ca o permisie in "Paradis"!
Zis si facut! Intr-o "binecuvantata" zi, martorul nostru s-a "imbolnavit", si cum starea sa era evident alterata, dupa consumarea unei apreciabile cantitati de creta rasa, a iesit din front, cu fata plangacioasa, dar cu sufletul radios si s-a declarat inapt de munca. Toti "fericitii" au fost incolonati si escortati catre "obiectivul de vis" al permanentei lor pe acest pamant! Mergeau cu totii in pas cadentat, facandu-si in mod discret cu ochiul, abia stapanindu-se sa nu chiuie a victorie! Intr-o mare de munca, ii astepta o insula de repaus...
Abia ce au intrat si au si fost "luati in primire" de un "Comitet de receptie": un culoar format din gardieni si infirmieri, deloc apetisanti, cu bastoane de cauciuc si vergi in maini, care cu ranjete si remarci batjocuritoare i-au facut sa inteleaga imediat la ce "tratament" vor fi supusi. Loviturile cadeau si din stanga si din dreapta in ritm de ploaie torentiala. Cine cadea, era luat la suturi. Asta era unica strada catre cabinetul medicului militar, un betiv ordinar cu priviri de ghiata, care, deranjat de aparitia bolnavilor, le prescria la toti, indiferent de simptome, acelasi tratament: aspirina si frectie! "Frectia", ce-i drept o luasera deja, inca de la intrare, dar aia fusese doar asa, de incalzire...
Dupa doar doua zile, de "tratamente" cu aspirine si "frectii" cu bastonul, intrerupte doar de reprizele de smotru prin colonie, ajunsesera sa regrete cu totii imbolnavirea voluntara si sa nu-si doreasca altceva pe lumea asta decat sa fie reprimiti in randurile celor apti de munca. Si cand, dupa o saptamana, acest nou vis li s-a implinit, s-au considerat cu totii niste fericiti si au mers la munca cu o sarguinta de care nici ei nu se credeau capabili, de frica sa nu fie considerati inca nerefacuti...
Mai aproape de zilele noastre, un personaj foarte drag mie, tatal meu, imi povestea ca pe vremea cand era detinut politic, in colonia de la Isalcia, comuna Periprava, din Delta Dunarii, dupa o zi intreaga de munca fortata, la taiat de stuf si carat pamant cu roaba, pentru a transforma mlastina in teren arabil, (cine nu-si facea norma, era batut crunt), cea mai mare fericire era sa te ajunga randul sa fii primul la masa. Aveai astfel posibilitatea sa alegi cea mai mare portie.
Erau cu totii primii la masa, pe rand. Asteptand la coada, fiecare ochea cate o "caramida" de mamaliga, care li se parea mai mare si se ruga sa n-o mai vada si altul si era o mare fericire, sa-l ajunga randul si sa-si gaseasca bucata de mamaliga pe care a ochit-o, neatinsa. Au fost detinuti care, atunci cand le-a venit randul sa fie primii la masa, au inceput sa planga de ciuda ca li se parea ca toate bucatile de mamaliga erau egale si nu se puteau decide pe care sa o ia si-si varsau naduful pe detinutii bucatari, pe care-i acuzau de complot...
Imi spunea ca desi erau la munca si conform legii aveau norma maxima de calorii, (spre deosebire de detinutii inchisi in celule, care "beneficiau" de norma calorica minima), hrana era atat de saracacioasa, incat daca li se nimerea in zeama lunga cu nume de bors, o bucatica de slanina, cat o unghie, o tineau intre dinti si nu-i dadeau drumul pe gat, decat cu ultima sorbitura de lichid, pentru a-i simti gustul un timp cat mai indelungat. Si cand in sfarsit o crantaneau, gustul grasimii ce se scurgea pe gat in jos, le dadea asa fiori de placere, incat li se facea pielea de gaina!
Chiar si numai din aceste doua exemple, se poate trage concluzia ca fericirea este o notiune foarte subiectiva. Ea depinde in principal de sistemul de referinta ales spre comparatie: munca in padure, versus, "odihna" in infirmierie; a fi primul la masa si a-ti alege portia cea mai mare, versus, a fi printre ultimii si a manca ceea ce se mai gaseste...
Tragismul acestor doua exemple, noua, cetatenilor liberi, ne scapa. In viata de zi cu zi, noi avem alte sisteme de referinta si alte nazuinte! Granita dintre a fi fericit si a fi nefericit, consta in abilitatea fiecaruia dintre noi de a-si fixa obiectivele de atins in viata, atat pe verticala, pe scara valorica, cat si pe orizontala, ca limita de timp pentru realizarea acestora.
Batranii, in intelepciunea lor, isi fixeaza obiective realizabile in mod normal. Spre exemplu, dupa o anumita varsta, sa "apuce" ziua de maine. Si a doua zi de dimineata, sunt foarte fericiti ca au deschis ochii si ca au posibilitatea sa mai traiasca o zi! Nu le mai trebuie alt motiv sa fie fericiti. Nu conteaza ca locuiesc intr-un bordei, ca se hranesc doar cu laptele de la o capra si cu un colt de paine. Pentru moment, sunt fericiti ca sunt sanatosi si ca si-au atins obiectivul imediat, sa mai respire inca o zi!...
Unii desi au de toate: casa, masa, masina, o familie frumoasa si sanatoasa, o afacere banoasa, etc., sunt nefericiti. Si-au pus in cap sa fie cei mai mari si cei mai tari! Nu vad altceva in fata ochilor decat ambitia de a fi, cel-mai-cel... "Buricul Pamantului"! Si vor fi nefericiti atata timp cat, alte persoane care gandesc ca si ei, vor fi "mai ceva" decat ei! Invidia si ambitia ii roade, nu le da pace si le intuneca viata. Ei sunt surzi, orbi si insensibili la tot ceea ce au, lucruri la care persoane normale, poate, nici nu viseaza! Pentru ei, faptul ca ALTUL ARE MAI MULT DECAT AU EI, conteaza mai mult decat tot ceea ce au deja!... Si nu se pot impaca cu ideea asta. Nu o accepta. Obsedati de acest fals obiectiv, isi neglijeaza si isi terorizeaza familia, se cearta cu prietenii, cu partenerii si in general, cu toata lumea. Traiesc, fizic, dar sunt deja morti, mental!
Sunt tineri, sunt sanatosi, au de toate, isi permit orice si cu toate astea sunt nefericiti! De ce? Pentru ca si-au fixat in mod eronat si exagerat obiectivele...
Un exemplu stralucit de inteligenta, de moderatie si de intelegere a modului in care functioneaza mecanismele vietii, ni l-a oferit in perioada cat a fost activ atletul saritor cu prajina, ucrainianul Serghei Bubca.
Federatia Internationala de Atletism F.I.A., ofera un premiu substantial fiecarui sportiv care doboara si stabileste un nou record mondial. Acest mare campion, desi avea capacitatea de a depasi cu mult recordul in vigoare si acest lucru se vedea clar din usurinta cu care sarea cu mult peste stacheta ridicata, cerea organizatorilor, cu modestie, sa ridice stacheta, de fiecare data, doar cu un centimetru peste recordul european, olimpic sau mondial in vigoare, care de regula ii apartinea tot lui. Dupa care se oprea, lasand loc pentru un nou record, cu ocazia urmatorului concurs.
Procedand in acest mod inteligent, impusca permanent doi iepuri deodata: pe de-o-parte, era sigur de reusita, iar pe de-alta-parte, obliga F.I.A. sa-i plateasca, de fiecare data, premiul de depasire a recordului, centimetru dupa centimetru, devenind astfel unul dintre cei mai bogati atleti ai tuturor timpurilor. Figureaza de fapt in "Cartea recordurilor" ca fiind sportivul cu cel mai mare numar de recorduri stabilite la concursuri internationale oficiale!...
Serghei Bubca e un om fericit. Si-a fixat de fiecare data un obiectiv apropiat in timp, perfect realizabil pentru capacitatile lui si l-a depasit de fiecare data. S-a retras din activitatea sportiva, neinvins, in plina glorie, de bunavoie, atunci cand si-a dat seama ca si-a atins limita extrema. A dat astfel tuturor, o lectie de viata. Ca un adevarat campion!...
P.S. - Aceasta scriere este urmarea articolului:
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.com/2011/06/pledoarie-pentru-moderatie-1.html
Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
"CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"
miercuri, 15 iunie 2011
"Tare-s mic si necajit..."
- Pamflet -
de Remus Constantin RaclăuSunt necăjit... Nu ştiu cum mama mă-sii alţii o pot duce aşa de bine şi eu nu!... Nici nu ştiu ce să mă mai fac! Asta e, dom'le!... Vorba ălora de la "Casa Locco":
"Cine are noroc, are! Cine n-are, n-are!..."
Unii au avut norocul să se nască din părinţi bogaţi, şi acum au! Eu, nu...
Alţii au câştigat la loto, şi acum au! Eu, nu...
Unii au început câte câte o afacere, au înţeles cum stă treaba cu evaziunea şi cu spaga, le-a mers, şi acum au! Eu, nu...
Alţii au învăţat o meserie, au avut chef de muncă, şi acum au! Eu, nu...
Unii au plecat din ţară, muncesc de le pârâie oasele, şi acum au! Eu, nu...
La alţii plouă cu bani; la mine, numai plouă! Plouă şi ninge!...
Ce mai... Sunt necăjit, dom'le!...
Mă uit peste gard şi-mi vine să plâng... Ce casă şi-a tras vecinu'!... Are etaj, are garaj, are și cramă la subsol, are piscină ... şi mai are şi nevasta frumoasă!... Ba, ca să le pună capac la toate, până şi manelele lui, sunt mai noi ca ale mele!... Ce dracu'-nvârte ăsta, dom'le, nu ştiu, că nu vrea să zică, fir-ar el al naibii să fie! C-aş face şi eu, de n-ar fi greu! Da' nu zice, dom'le! Nu zice !... Asta înseamnă că e ceva simplu, uşor şi bănos! Că altfel ar spune... Al dracu' hoţ, lua-l-ar dracu' și duce-l-ar unde să nu-l mai pot vedea!...
Nevastă-mea mă bate mereu la cap:
- Dă-te şi tu, măi păcătosule, pe lângă vecinu', poate-ţi zice şi ţie de unde are atâţia bani, de-i învârte cu lopata! Că, ăla da bărbat mă, nu tu!... Ai văzut ce grădină are? Ţi-e milă să calci, mă! Ţi-e mi-lă!... Şi la noi ţi-e milă să calci... Da, da!... Ţi-e milă de picioare ... să nu ţi le zgârii prin pălămidă şi bălării!... Doamneee, cum dracu' de au altele noroc să dea peste bărbaţi din-ăştia, nu ştiu! Şi-ai văzut mă, cum umblă îmbrăcaţi? Parc-ar fi doi filfizoni, mă! Parc-ar ieşi în fiecare zi la defilare, nu pân' la colţ, la-alimentară... Mă uit la tine şi m-apucă plânsu': parcă te-am strâns de pe apă... Mi te-a băgat mă-ta pe gât, mă, c-altfel ...Şi mă mai ţii şi pe mine îmbrăcată, de parc-aş fi cerşetoare, cu hainele astea de acu' cinşpe-mii-de-ani! Noi ne sluţim păru', unul la altu' cu foarfecele, că n-avem bani de coafor, şi ăştia se duc la "Salò du botè", ca să le scarpine alea mătreaţa, că-şi permit mă!......Şi mă ţine-aşa de dimineaţă până seara, de-mi vine să-mi iau lumea-n cap... Şi mai e şi urâtă, pe deasupra! A fost ea frumoasă în tinereţe, nu zic nu, da' i-am trântit cinci copchii unu' după altu' şi i-am dat de treabă până s-a-ncreţit de tot!...
Drăcuşorii ăia mici, nu i-aş mai fi făcut, mă toacă şi ei: "tată, tată, băiatu' lu' vecinu' şi-a luat mobil, vreau şi eu!"; "tată, tată, fata lu' vecinu' şi-a luat role, vreau şi eu!"; "tată, vreau la film!" Tată, tată, tată, toată ziua!... să mă-nvăţ minte: "Cine dracu' m-a pus să fac cinci, unu' după altu'? Că nici bani de prezervative n-am avut, în brânza mă-sii de amor ghebos!..."
Şi-animalele astea de la televizor... nu mai încetează cu reclamele! Plasmă, 4x4, mobilă, calculator portabil, excursii... Pentru cine le-o zice nu ştiu, mă? Da' te doare inima, măi omule, când vezi ce-o mai ieşit pe lumea asta, şi tu tre' să te duci la cizmar să-ţi pingelească papucii... Că de unde dracu' bani de alţii?...
Mă, da' o satisfacţie tot am avut şi eu, în faţa lu' vecinu', fir-ar mama lui să-i fie! Iarna trecută... Când a rămas inpotmolit cu Merţu' la colţ la Mişu, că n-au dat ăia cu plugu'! A venit la mine cu o coadă-ntre picioare ... să mă roage să vin cu lopata şi să-l ajut la-mpins... Scheuna ca milogu', închinându-se pân' la pământ, numa' să-l ajut să iasă. I-am zis: "nu pot vecine, că de-abia am ieşit din saună şi mi-e c-oi răci, dracu', pentru tine!" şi i-am trântit uşa în nas... Să-l fi văzut ce faţă a făcut!... Da' mai ales ce faţă a făcut sclifosita aia de nevastă-sa, când i-a zis ăsta că ne-am luat saună: "Ia uite, mă, al naibii... Ăştia n-au bani nici să meargă la ve-ceu în centru, da' saună şi-au luat!... Bărbate! Mâine, la "Prakticăr"... Luăm saună cu jacuzzi, ca să fim mai tari ca ei!..."
Am râs cu nevastă-mea şi copchiii, cu sughiţuri, pân' la lacrimi. Pe urmă am pus o cratiţă cu apă la încălzit pe aragaz, ca să mă spăl pe cap şi să mai reduc din mătreaţă, că ne-au tăiat ăştia şi apa caldă, că n-am mai plătit întreţinerea de astă toamnă!
Şi-n timp ce se încălzea apa, i-am zis neveste-mii:
- Ai văzut femeie, cum se-nvârte roata? Dacă-mi mai zici vreo-dată, că ăsta e bărbat adevărat, îţi dau dinţii jos şi după aia mă duc la crâşmă. Vai de capu' lui! Bărbat, ... auzi la el... să rămână inpotmolit cu Merţu'... Băăă!... Decât să rămân împotmolit cu maşina, s-ajung la borşu' vecinilor, mai bine fără maşină, mă ... aşa că noi, na!... Băi!... N-oi fi eu prea harnic, n-oi avea eu prea multă carte şi n-oi fi având eu bani ca el, că nu mă duce mintea, da' ... orgoliu' de bărbat îl am, să ştii!... 'Nţeles?"
P.S.
Dacă credeţi că merită, recomandaţi aceasta lectura şi prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model:
"CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"
marți, 7 iunie 2011
Pledoarie pentru moderatie - 1
- Viorel -
Autor: Raclău Remus Constantin
În perioada în care am activat ca întreprinzător am avut mai mulţi angajaţi.
Într-o zi, unul din ei, (o să-l numim Viorel), s-a prezentat la mine cu o cerere mai specială:
- Şefu', am o rugăminte... Ştiţi că am o bucăţică de pământ şi că mi-am făcut o căsuţă. Micuţă, cum am putut şi eu, da-i casa mea! Problema e că vine iarna, banii i-am terminat şi casa mea nu are nici măcar o sobă. Bine, n-are nici curent... Dar peste asta se poate trece; peste frig însă, nu! Vă rog, ajutaţi-mă să-mi fac şi eu o sobă, să trec de iarna asta şi până la cealaltă, mai strâng eu ceva, să-mi trag curent şi dacă am noroc mi-oi mai face o sobă şi în cealaltă cameră!
I-am dat în avans, 2-3 salarii, nu mai reţin cât a avut nevoie şi Viorel al meu şi-a făcut soba...
După ce a fost totul gata, m-a invitat "acasă la el", să-mi "mulţumească cu o cafea"... M-am dus.
Viorel îmi era foarte simpatic. Jumătate ţigan-după mamă, jumătate român-după tată, era un mucalit incorigibil. Fusese boxer în tinereţe: era "aţos" ca fizic, subţirel, dar numai muşchi şi oase... Lucra la mine ca şofer. Era cam "greu de cap"; când îi spuneam ce avea de făcut, mă privea fix, cu mare atenţie şi dacă fraza depăşea două propoziţii, îmi zicea grijuliu: "şefu', scrieţi-mi pe o hârtie, vă rog! Fac tot ce-mi spuneţi, dar ştiţi că eu am fost boxer... şi după câte zeci de mii de pumni am luat în cap, a cam început să sune a gol pe dinăuntru, aşa că vorbele dumneavoastră nu prea au de ce să se agaţe... Vă rog frumos, scrieţi-mi"!... Şi-i scriam.
Locuise cu familia la socri, într-un sat dintre dealurile moldovene. Lucrând ca şofer "pe naţional", dădea cam rar pe acasă, de regulă cam pe la sfârşitul săptămânii şi câteodată nici atunci... Nevastă-sa, româncă 100%, singurică-singurică, până-ntr-o zi, când Viorel al nostru, întors acasă pe neaşteptate într-o noapte pe la mijlocul săptămânii, o găseşte pe aceasta în pline "lupte greco-romane" cu un june de prin părţile locului. Când Viorel a intrat pe uşă, iubăreţul a zbughit-o pe geam, lăsându-şi amanta sa se descurce cum o putea cu "ţiganu' ". Viorel nu i-a făcut nimic... Nici măcar scandal! Şi-a luat catrafusele şi a plecat acasă la ai lui, la Bacău. Oricum socrii, la fel cu tot satul dealtfel, îi reproşau obsesiv nevestei că le-au adus un ţigan în casă, respectiv în sat şi aşa se şi explică permisivitatea lor excesivă pentru escapadele nocturne ale femeii, privite ca pe nişte tentative de a-şi găsi un soţ nou, "pe placul satului".
Ajuns acasă, Viorel le-a explicat alor lui situaţia şi şi-a cerut partea sa de moştenire, primind o bucăţică de pământ alături de casa părintească, în Bacău, micuţă cât să-şi facă o casă cu un pic de "verde" împrejur,. Avea o fată, rămasă cu maică-sa, la ţară, la care ţinea ca la ochii din cap şi voia să-i creeze condiţii să vină să-şi facă liceul "la oraş".
Viorel nu beà, nu fumà şi nu umbla după muieri. Ce-i drept umblau ele după el, că i se dusese vestea prin cartier ca e bărbat adevărat. Şi când vreun soţ încornorat îi reproşa pe la crâşmă (unde intra să îşi ia câte o cafea sau o cola) că-i aranjează nevasta, Viorel îi răspundea, spre veselia întregii asistenţe, că deşi el încuie poarta în fiecare noapte, se trezeşte cu câte una din cartier care-i sare gardul şi-i cere "de pomană"... Şi cum era "milostiv din fire" nu se îndura să lase femeia omului "în nevoie": "Ia zi Ioane, da fii sincer", întreba Viorel la mişto pe vreounul ales la întâmplare, "dacă ţi-ar bate nevastă-mea în geam după miezul nopţii şi tu ai fi singur acasă, nu i-ai deschide?..." De bătaie nu pomenea niciunul, că-l ştiau că-i iute şi că dădea bine...
A vrut să le demonstreze soţiei şi socrilor că au greşit când l-au tratat mai mult de ţigan şi mai puţin de om. Râdeau de el întrebându-l în batjocură: "Ia zi, Viorele taică, când e ţiganul om?" Şi văzând că acesta se ruşina cu ciudă şi nu răspundea, îi răspundeau tot ei: "Când îl vezi de departe, Viorele!" şi izbucneau cu toţii în râs. Şi ceea ce-l durea cel mai tare era că râdea şi nevastă-sa!... Şi el a vrut să le arate că e om gospodar. Şi a reuşit!
Nevastă-sa, tot hoaţă!... După ce a auzit că şi-a făcut casă la oraş, a tot încercat să se împace cu el, "de dragul fetei". El ar fi vrut mai întâi de dragul lui şi mai apoi de-al fetei, aşa că a refuzat sistematic "ca s-o mai fiarbă": "Şefu', eu am iubit-o mult şi încă o mai iubesc da vreau să se-nveţe minte şi dacă se-ntoarce la mine să fie femeie de casă ... că la noi în mahala nu-i ca-n sat la ea. Eu dacă am nevastă acasă, nu-mi mai trebuie alta. După mine, au încercat părinţii s-o mărite ba cu unul, ba cu altul, aşa că a mai ţinut vreo 4-5... toţi, ori beţivi, ori curvari, ori puturoşi. Ba o mai şi băteau. Niciunul ca mine, şefu'. Cât am stat cu ea n-am atins-o cu un deget! Nici când ar fi meritat. De luat am s-o iau tot eu, da să vină ea la mine şi la părinţii mei şi să ne ceară scuze. Mie pentru că m-a înşelat, iar alor mei, pentru că le-am forţat mâna, din cauza ei, să-mi dea moştenirea înainte de moartea lor! Şi dacă se-ntoarce să uite de "sfaturile" lu mă-sa ş-ale lu tat'su, că numai venin au băgat între noi!".
Îşi iubeşte la nebunie fata şi nu se uită la bani când vine vorba de ea. Maică-sa ştiind asta, profită şi o trimite la Bacău "la tat'su" la fiecare nou început de an şcolar "s-o înţolească şi să-i ieie pentru şcoală". Ba mai vine fata şi din proprie iniţiativă, de vreo patru-cinci ori pe an, în vacanţă "la oraş" şi niciodată nu se-ntoarce cu mâna goală. "Oricum, şefu', când o fi să vie la liceu, n-o s-o las fără mamă la oraş, că are nevoie şi copchila de un sfat de femeie! Eu, ce am avut de demonstrat, le-am demonstrat: am casa mea, am servici şi n-am s-ajung niciodată "la borşul lor"! Sunt bărbat şi pot oricând să duc o familie!..."
Unele din cele de mai sus le ştiam de dinainte , altele le aflam atunci, pe loc, ca "garnitură" la cafea... Că se pregătise, Viorel al meu! Luase şi fursecuri şi lichior şi cuburi de ciocolată. Voia să fie recunoscător. Eu, nu că aş fi avut nevoie de toate astea, dar mi-am dat seama că s-ar fi simţit prost să nu mă fi dus şi nici n-am vrut să-i stric bucuria de a-l avea pe "şefu' " drept oaspete...
Cred că-şi anunţase toţi vecinii, că prea erau cu toţii pe la porţi sau pe după garduri şi prea au ţinut să-şi facă simţită prezenţa, salutându-mă de parcă cine ştie ce personalitate le-ar fi făcut onoarea să le viziteze mahalaua...
Când am ajuns am vrut să las maşina pe uliţă, dar el: "Nu, şefu', băgaţi-o aici în curte, că am loc!" Şi-apoi, mai mult pentru vecini, a adăugat: "N-o lăsaţi în stradă, ca lumea e invidioasă pe aici şi s-o găsi vreun prost să v-o zgârie!..." Apoi mi-a arătat, plin de mândrie, dar cu bun simţ, curtea cu iarba proaspăt cosită, cu aleea betonată pe lângă care sădise şi trandafiri, coşerul cu porumb şi chiar şi cuşca câinelui... Casa, simplă, din chirpici, acoperită cu internită. Un hol mic la intrare, cu bucătărioara înainte şi două camere, la stânga şi la dreapta. M-a poftit în camera unde soba de teracotă, proaspăt terminată îşi făcea din plin datoria, mistuind lacomă un braţ de cioate... Mobilierul? - Strictul necesar: o masă, două scaune, un pat şi câteva scânduri lăcuite agăţate pe pereţi pe post de rafturi...
Încă nu-şi racordase casa la reţeaua de curent, dar se descurcase. Îşi adusese acasă o baterie de camion şi legase la ea două becuri şi un televizor portabil, "Sport". Când se consuma bateria, o aducea la camion să o încarce în timpul mersului, în paralel cu cealaltă, şi o schimba cu una gata încărcată. Îi mergea mintea, ce mai...
Făcuse rost de "Lavazza" şi acum o pregătea cu mare tact. Viorel bea cafeua cu cana de un sfert. De obicei "nechezol", dar pentru el azi era sărbătoare: îşi inaugura soba! Aşa că făcuse un sacrificiu, ca să-mi servească o cafea de calitate. Am apreciat: "Măi, Viorele, nu trebuia să te deranjezi: Lavazza, ciocolată, lichior, fursecuri... prea vrei să mă răsfeţi!" Dar el: "Lăsaţi, şefu', că dacă nu eraţi dumneavoastră, mă vedea Moş Crăciun, îngheţat! Acu', săru'mâna! Poa' să vină şi frigu' când o vrea! Am casă, am sobă, am lemne. Poa' să fie iarna cât de grea! Eu îs pregătit!..." Normal că l-am lăudat. Merita! Să recunosc cinstit, nici eu nu mă aşteptasem ca un bărbat singur să se aranjeze atât de bine. Casa era curăţică, curtea ordonată cât despre pregătire ce să mai spun? Se vedea că se străduise şi ... i-a ieşit!...
Şi în timp ce ne sorbeam amândoi cafelele, corectate cu lichior şi condimentate cu ciocolată amăruie, numai ce-l aud spunându-mi:
- Şefu', ia spuneţi-mi, da' sincer, de ce mai are nevoie un om în viaţă? Un acoperiş deasupra capului, îl am... Un loc unde să-mi pun noaptea capul pe o pernă, îl am... Ceva ţoale pe mine, să nu mă bată vântu' pe stradă, am... O masă, pe care să pot să pun o strachină, o am... O sursă regulată de bani - adică un servici bun , îl am... Başca, soba!... Şefu', mie-mi ajunge!... Am tot ce-mi trebuie!
Şi a continuat:
- Eu nu-nţeleg, ce se tot agită lumea asta aşa, dom'le? Îi vezi, care mai de care, că se dau peste cap să-şi facă vile, cu zeci de camere, de parcă nu tot într-una ar dormi; îşi iau maşini, peste maşini, care mai de care mai scumpe şi mai fiţoase, de parcă ar putea conduce mai mult de una deodată; haine, peste haine, care de care mai semnate, de parcă s-ar îmbrăca cu eticheta, nu cu stofa; bani, bani şi iar bani şi tot nu le mai ajunge... Şefu' eu zic că ăştia-s oameni bolnavi... Bolnavi de lăcomie! Ăştia, să fiu eu al dracului, dacă îşi dau seama că trăiesc... Trece viaţa pe lângă ei şi n-au timp să o vadă, că-s prea ocupaţi să producă, de parcă ar lua ceva cu ei. Şefu', dacă unu din ăştia cade mâine la pat, bolnav de moarte, nu ştie să-ţi spună cum miroase o floare, cum se simte iarba când mergi desculţ, nu ştie cum face o pasăre. Au copii şi se trezesc cu ei mari şi se întreabă cum or fi făcut ca ei nu erau acasă să-i vadă crescând. Dom' Remus, eu după ce-mi trag curent îmi aduc fata acasă. Ea ar veni şi mâine, da' nu mă-ndur eu s-o aduc fără condiţii. Vreau s-o ţin pe lângă mine s-o învăţ să nu repete greşelile pe care le-am făcut eu ori maică-sa. S-o învăţ să trăiască! Jumătatea de ţigan din mine să o înveţe să se simtă bine în natură, iar jumătatea de român s-o înveţe să fie gospodină şi femeie de casă, să aibă grijă de soţ şi de copii, că asta-i averea cea mai de preţ a omului. La mormânt te plâng copiii şi dacă ai fost de treabă şi nevasta; ăştia te plâng şi ăştia or să-şi aducă aminte de tine, nu maşinile, vilele, sau conturile din bancă... Astea nu aduc decât invidie şi duşmani!
Îmi vorbise din inimă. Nu mă aşteptam la un discurs de genul ăsta din partea lui. Se depăşise pe sine. Ori se poate, ca eu, prea ocupat fiind cu "afaceritul", să nu mă fi obosit niciodată să-l evaluez corect! Păcat. Se vede treaba că am avut doar eu de pierdut! Şi când te gândeşti ca lumea zice că-i "bătut în cap", la propriu. Am plecat de la el "pe gânduri"...
Şi astăzi stau şi mă întreb dacă nu cumva acel discurs sincer îmi era adresat mie. Prea mă văzuse de multe ori abătut în ultimul timp, copleşit de problemele firmei şi de climatul de afaceri profund incorect şi ostil.
Şi ca şi el mă întreb şi vă întreb şi pe dumneavoastră:
- Trăim cu adevărat, sau doar ni se pare că trăim ?
- Oare mai ştim că florile au miros?
- Şi dacă da, mai ştim să le deosebim unele de altele după miros?
- Oare mai ştim că păsările cântă?
- Şi dacă da, mai ştim să le deosebim după cântat?
- Oare mai ştim că avem copii?
- Şi dacă da, mai ştim noi să-i deosebim de cei ai altora?
- Sunteţi siguri?
- Eraţi "acasă" când au crescut?...
- Oameni buni, opriţi-vă pentru o clipă din frenezia aceasta nebună a vieţii!...
- Opriţi-vă şi ascultaţi: "Vă auziţi trăind?"
- Opriţi-vă pentru o clipă şi priviţi la voi înşivă: "Reuşiţi să vă vedeţi trăind?"
- OAMENI BUNI, MAI ŞTIŢI UNDE SUNTEŢI ? MAI ŞTIŢI CINE SUNTEŢI ?
- MAI CONŞTIENTIZAŢI "CĂ"... SUNTEŢI ?
P.S. Urmărea: http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.com/2011/06/pledoarie-pentru-moderatie-2_17.html
Dacă credeţi că merită, recomandaţi această lectură şi prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model:
"CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"
Autor: Raclău Remus Constantin
În perioada în care am activat ca întreprinzător am avut mai mulţi angajaţi.
Într-o zi, unul din ei, (o să-l numim Viorel), s-a prezentat la mine cu o cerere mai specială:
- Şefu', am o rugăminte... Ştiţi că am o bucăţică de pământ şi că mi-am făcut o căsuţă. Micuţă, cum am putut şi eu, da-i casa mea! Problema e că vine iarna, banii i-am terminat şi casa mea nu are nici măcar o sobă. Bine, n-are nici curent... Dar peste asta se poate trece; peste frig însă, nu! Vă rog, ajutaţi-mă să-mi fac şi eu o sobă, să trec de iarna asta şi până la cealaltă, mai strâng eu ceva, să-mi trag curent şi dacă am noroc mi-oi mai face o sobă şi în cealaltă cameră!
I-am dat în avans, 2-3 salarii, nu mai reţin cât a avut nevoie şi Viorel al meu şi-a făcut soba...
După ce a fost totul gata, m-a invitat "acasă la el", să-mi "mulţumească cu o cafea"... M-am dus.
Viorel îmi era foarte simpatic. Jumătate ţigan-după mamă, jumătate român-după tată, era un mucalit incorigibil. Fusese boxer în tinereţe: era "aţos" ca fizic, subţirel, dar numai muşchi şi oase... Lucra la mine ca şofer. Era cam "greu de cap"; când îi spuneam ce avea de făcut, mă privea fix, cu mare atenţie şi dacă fraza depăşea două propoziţii, îmi zicea grijuliu: "şefu', scrieţi-mi pe o hârtie, vă rog! Fac tot ce-mi spuneţi, dar ştiţi că eu am fost boxer... şi după câte zeci de mii de pumni am luat în cap, a cam început să sune a gol pe dinăuntru, aşa că vorbele dumneavoastră nu prea au de ce să se agaţe... Vă rog frumos, scrieţi-mi"!... Şi-i scriam.
Locuise cu familia la socri, într-un sat dintre dealurile moldovene. Lucrând ca şofer "pe naţional", dădea cam rar pe acasă, de regulă cam pe la sfârşitul săptămânii şi câteodată nici atunci... Nevastă-sa, româncă 100%, singurică-singurică, până-ntr-o zi, când Viorel al nostru, întors acasă pe neaşteptate într-o noapte pe la mijlocul săptămânii, o găseşte pe aceasta în pline "lupte greco-romane" cu un june de prin părţile locului. Când Viorel a intrat pe uşă, iubăreţul a zbughit-o pe geam, lăsându-şi amanta sa se descurce cum o putea cu "ţiganu' ". Viorel nu i-a făcut nimic... Nici măcar scandal! Şi-a luat catrafusele şi a plecat acasă la ai lui, la Bacău. Oricum socrii, la fel cu tot satul dealtfel, îi reproşau obsesiv nevestei că le-au adus un ţigan în casă, respectiv în sat şi aşa se şi explică permisivitatea lor excesivă pentru escapadele nocturne ale femeii, privite ca pe nişte tentative de a-şi găsi un soţ nou, "pe placul satului".
Ajuns acasă, Viorel le-a explicat alor lui situaţia şi şi-a cerut partea sa de moştenire, primind o bucăţică de pământ alături de casa părintească, în Bacău, micuţă cât să-şi facă o casă cu un pic de "verde" împrejur,. Avea o fată, rămasă cu maică-sa, la ţară, la care ţinea ca la ochii din cap şi voia să-i creeze condiţii să vină să-şi facă liceul "la oraş".
Viorel nu beà, nu fumà şi nu umbla după muieri. Ce-i drept umblau ele după el, că i se dusese vestea prin cartier ca e bărbat adevărat. Şi când vreun soţ încornorat îi reproşa pe la crâşmă (unde intra să îşi ia câte o cafea sau o cola) că-i aranjează nevasta, Viorel îi răspundea, spre veselia întregii asistenţe, că deşi el încuie poarta în fiecare noapte, se trezeşte cu câte una din cartier care-i sare gardul şi-i cere "de pomană"... Şi cum era "milostiv din fire" nu se îndura să lase femeia omului "în nevoie": "Ia zi Ioane, da fii sincer", întreba Viorel la mişto pe vreounul ales la întâmplare, "dacă ţi-ar bate nevastă-mea în geam după miezul nopţii şi tu ai fi singur acasă, nu i-ai deschide?..." De bătaie nu pomenea niciunul, că-l ştiau că-i iute şi că dădea bine...
A vrut să le demonstreze soţiei şi socrilor că au greşit când l-au tratat mai mult de ţigan şi mai puţin de om. Râdeau de el întrebându-l în batjocură: "Ia zi, Viorele taică, când e ţiganul om?" Şi văzând că acesta se ruşina cu ciudă şi nu răspundea, îi răspundeau tot ei: "Când îl vezi de departe, Viorele!" şi izbucneau cu toţii în râs. Şi ceea ce-l durea cel mai tare era că râdea şi nevastă-sa!... Şi el a vrut să le arate că e om gospodar. Şi a reuşit!
Nevastă-sa, tot hoaţă!... După ce a auzit că şi-a făcut casă la oraş, a tot încercat să se împace cu el, "de dragul fetei". El ar fi vrut mai întâi de dragul lui şi mai apoi de-al fetei, aşa că a refuzat sistematic "ca s-o mai fiarbă": "Şefu', eu am iubit-o mult şi încă o mai iubesc da vreau să se-nveţe minte şi dacă se-ntoarce la mine să fie femeie de casă ... că la noi în mahala nu-i ca-n sat la ea. Eu dacă am nevastă acasă, nu-mi mai trebuie alta. După mine, au încercat părinţii s-o mărite ba cu unul, ba cu altul, aşa că a mai ţinut vreo 4-5... toţi, ori beţivi, ori curvari, ori puturoşi. Ba o mai şi băteau. Niciunul ca mine, şefu'. Cât am stat cu ea n-am atins-o cu un deget! Nici când ar fi meritat. De luat am s-o iau tot eu, da să vină ea la mine şi la părinţii mei şi să ne ceară scuze. Mie pentru că m-a înşelat, iar alor mei, pentru că le-am forţat mâna, din cauza ei, să-mi dea moştenirea înainte de moartea lor! Şi dacă se-ntoarce să uite de "sfaturile" lu mă-sa ş-ale lu tat'su, că numai venin au băgat între noi!".
Îşi iubeşte la nebunie fata şi nu se uită la bani când vine vorba de ea. Maică-sa ştiind asta, profită şi o trimite la Bacău "la tat'su" la fiecare nou început de an şcolar "s-o înţolească şi să-i ieie pentru şcoală". Ba mai vine fata şi din proprie iniţiativă, de vreo patru-cinci ori pe an, în vacanţă "la oraş" şi niciodată nu se-ntoarce cu mâna goală. "Oricum, şefu', când o fi să vie la liceu, n-o s-o las fără mamă la oraş, că are nevoie şi copchila de un sfat de femeie! Eu, ce am avut de demonstrat, le-am demonstrat: am casa mea, am servici şi n-am s-ajung niciodată "la borşul lor"! Sunt bărbat şi pot oricând să duc o familie!..."
Unele din cele de mai sus le ştiam de dinainte , altele le aflam atunci, pe loc, ca "garnitură" la cafea... Că se pregătise, Viorel al meu! Luase şi fursecuri şi lichior şi cuburi de ciocolată. Voia să fie recunoscător. Eu, nu că aş fi avut nevoie de toate astea, dar mi-am dat seama că s-ar fi simţit prost să nu mă fi dus şi nici n-am vrut să-i stric bucuria de a-l avea pe "şefu' " drept oaspete...
Cred că-şi anunţase toţi vecinii, că prea erau cu toţii pe la porţi sau pe după garduri şi prea au ţinut să-şi facă simţită prezenţa, salutându-mă de parcă cine ştie ce personalitate le-ar fi făcut onoarea să le viziteze mahalaua...
Când am ajuns am vrut să las maşina pe uliţă, dar el: "Nu, şefu', băgaţi-o aici în curte, că am loc!" Şi-apoi, mai mult pentru vecini, a adăugat: "N-o lăsaţi în stradă, ca lumea e invidioasă pe aici şi s-o găsi vreun prost să v-o zgârie!..." Apoi mi-a arătat, plin de mândrie, dar cu bun simţ, curtea cu iarba proaspăt cosită, cu aleea betonată pe lângă care sădise şi trandafiri, coşerul cu porumb şi chiar şi cuşca câinelui... Casa, simplă, din chirpici, acoperită cu internită. Un hol mic la intrare, cu bucătărioara înainte şi două camere, la stânga şi la dreapta. M-a poftit în camera unde soba de teracotă, proaspăt terminată îşi făcea din plin datoria, mistuind lacomă un braţ de cioate... Mobilierul? - Strictul necesar: o masă, două scaune, un pat şi câteva scânduri lăcuite agăţate pe pereţi pe post de rafturi...
Încă nu-şi racordase casa la reţeaua de curent, dar se descurcase. Îşi adusese acasă o baterie de camion şi legase la ea două becuri şi un televizor portabil, "Sport". Când se consuma bateria, o aducea la camion să o încarce în timpul mersului, în paralel cu cealaltă, şi o schimba cu una gata încărcată. Îi mergea mintea, ce mai...
Făcuse rost de "Lavazza" şi acum o pregătea cu mare tact. Viorel bea cafeua cu cana de un sfert. De obicei "nechezol", dar pentru el azi era sărbătoare: îşi inaugura soba! Aşa că făcuse un sacrificiu, ca să-mi servească o cafea de calitate. Am apreciat: "Măi, Viorele, nu trebuia să te deranjezi: Lavazza, ciocolată, lichior, fursecuri... prea vrei să mă răsfeţi!" Dar el: "Lăsaţi, şefu', că dacă nu eraţi dumneavoastră, mă vedea Moş Crăciun, îngheţat! Acu', săru'mâna! Poa' să vină şi frigu' când o vrea! Am casă, am sobă, am lemne. Poa' să fie iarna cât de grea! Eu îs pregătit!..." Normal că l-am lăudat. Merita! Să recunosc cinstit, nici eu nu mă aşteptasem ca un bărbat singur să se aranjeze atât de bine. Casa era curăţică, curtea ordonată cât despre pregătire ce să mai spun? Se vedea că se străduise şi ... i-a ieşit!...
Şi în timp ce ne sorbeam amândoi cafelele, corectate cu lichior şi condimentate cu ciocolată amăruie, numai ce-l aud spunându-mi:
- Şefu', ia spuneţi-mi, da' sincer, de ce mai are nevoie un om în viaţă? Un acoperiş deasupra capului, îl am... Un loc unde să-mi pun noaptea capul pe o pernă, îl am... Ceva ţoale pe mine, să nu mă bată vântu' pe stradă, am... O masă, pe care să pot să pun o strachină, o am... O sursă regulată de bani - adică un servici bun , îl am... Başca, soba!... Şefu', mie-mi ajunge!... Am tot ce-mi trebuie!
Şi a continuat:
- Eu nu-nţeleg, ce se tot agită lumea asta aşa, dom'le? Îi vezi, care mai de care, că se dau peste cap să-şi facă vile, cu zeci de camere, de parcă nu tot într-una ar dormi; îşi iau maşini, peste maşini, care mai de care mai scumpe şi mai fiţoase, de parcă ar putea conduce mai mult de una deodată; haine, peste haine, care de care mai semnate, de parcă s-ar îmbrăca cu eticheta, nu cu stofa; bani, bani şi iar bani şi tot nu le mai ajunge... Şefu' eu zic că ăştia-s oameni bolnavi... Bolnavi de lăcomie! Ăştia, să fiu eu al dracului, dacă îşi dau seama că trăiesc... Trece viaţa pe lângă ei şi n-au timp să o vadă, că-s prea ocupaţi să producă, de parcă ar lua ceva cu ei. Şefu', dacă unu din ăştia cade mâine la pat, bolnav de moarte, nu ştie să-ţi spună cum miroase o floare, cum se simte iarba când mergi desculţ, nu ştie cum face o pasăre. Au copii şi se trezesc cu ei mari şi se întreabă cum or fi făcut ca ei nu erau acasă să-i vadă crescând. Dom' Remus, eu după ce-mi trag curent îmi aduc fata acasă. Ea ar veni şi mâine, da' nu mă-ndur eu s-o aduc fără condiţii. Vreau s-o ţin pe lângă mine s-o învăţ să nu repete greşelile pe care le-am făcut eu ori maică-sa. S-o învăţ să trăiască! Jumătatea de ţigan din mine să o înveţe să se simtă bine în natură, iar jumătatea de român s-o înveţe să fie gospodină şi femeie de casă, să aibă grijă de soţ şi de copii, că asta-i averea cea mai de preţ a omului. La mormânt te plâng copiii şi dacă ai fost de treabă şi nevasta; ăştia te plâng şi ăştia or să-şi aducă aminte de tine, nu maşinile, vilele, sau conturile din bancă... Astea nu aduc decât invidie şi duşmani!
Îmi vorbise din inimă. Nu mă aşteptam la un discurs de genul ăsta din partea lui. Se depăşise pe sine. Ori se poate, ca eu, prea ocupat fiind cu "afaceritul", să nu mă fi obosit niciodată să-l evaluez corect! Păcat. Se vede treaba că am avut doar eu de pierdut! Şi când te gândeşti ca lumea zice că-i "bătut în cap", la propriu. Am plecat de la el "pe gânduri"...
Şi astăzi stau şi mă întreb dacă nu cumva acel discurs sincer îmi era adresat mie. Prea mă văzuse de multe ori abătut în ultimul timp, copleşit de problemele firmei şi de climatul de afaceri profund incorect şi ostil.
Şi ca şi el mă întreb şi vă întreb şi pe dumneavoastră:
- Trăim cu adevărat, sau doar ni se pare că trăim ?
- Oare mai ştim că florile au miros?
- Şi dacă da, mai ştim să le deosebim unele de altele după miros?
- Oare mai ştim că păsările cântă?
- Şi dacă da, mai ştim să le deosebim după cântat?
- Oare mai ştim că avem copii?
- Şi dacă da, mai ştim noi să-i deosebim de cei ai altora?
- Sunteţi siguri?
- Eraţi "acasă" când au crescut?...
- Oameni buni, opriţi-vă pentru o clipă din frenezia aceasta nebună a vieţii!...
- Opriţi-vă şi ascultaţi: "Vă auziţi trăind?"
- Opriţi-vă pentru o clipă şi priviţi la voi înşivă: "Reuşiţi să vă vedeţi trăind?"
- OAMENI BUNI, MAI ŞTIŢI UNDE SUNTEŢI ? MAI ŞTIŢI CINE SUNTEŢI ?
- MAI CONŞTIENTIZAŢI "CĂ"... SUNTEŢI ?
P.S. Urmărea: http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.com/2011/06/pledoarie-pentru-moderatie-2_17.html
Dacă credeţi că merită, recomandaţi această lectură şi prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model:
"CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)