luni, 17 decembrie 2012

Pozne, pățanii și trăsnăi - ”La pescuit”

La pescuit


de Remus Constantin Raclău
Abia împlinisem unsprezece ani şi mă aflam ca de obicei vara, în vacanță la bunici.
Într-o seară mă trezesc că mă strigă la poartă Dănuț a lui Papeț, împreună cu văr-miu Duțu a lui Popic și cu Vasilică a lui Chiriac, zis “Ștrul”. Mai toţi copiii din sat aveau porecle, multe dintre ele moştenite de la părinţi. Mie-mi ziceau Romică.
Veniseră să-mi propună să mergem cu toții a doua zi dis-de-dimineață la pescuit pe Siret. Era cam departe în afara satului și mie nu-mi era îngăduit să merg pe luncă fără știrea bunicilor. Eram băiat de oraș și nu prea le aveam pe astea cu supraviețuirea, așa că a trebuit să le spun unde și cu cine vreau să merg și ca să-i înduplec, le-am spus că vreau să-nvăț să pescuiesc.

- Da’ cum vreţi să faceţi, că Romică n-are undiță, întrebă bunica.
- Îi dăm noi, tanti Niculina, îi răspunse Dănuț, şi-l învăţăm tot noi cum se prinde. Îi dăm şi râme şi tot, numa’ să-l laşi să vină cu noi.
- Apăi, l-oi lăsa, măi Dănuț! Mă pun rău cu tine, răspunse bunica zâmbind, şi când vreţi să plecaţi?
- Păi, pân’ la Siret, e de mers oleacă şi ar trebui să plecăm cam pe la patru - patru jumate, că peştele are foame dis-de-dimineaţă! Şi când o căuta să muşte, noi tre’ să fim acolo!
- Ș-aveţi voi curaj să vă treziţi aşa de dimineaţă?
- D’apoi cum, tanti Niculina? Dacă-i musai!...
- Bine, mai băieţi. Păi în cazul ăsta o să-l trezesc pe Romică mâine devreme şi am să vă pregătesc şi nişte turte şi ceva de-ale gurii, ca doar’ n-o să staţi flămânzi până v-aţi întoarce!
- Mulţumim, tanti Niculina şi săru’mâna... Pa, Romică, şi vezi să te culci devreme!...
Şi-au plecat, bucuroşi cu toţii.

Dănuț a lui Papeț locuia pe o hudiță, nu departe de noi, iar Duțu și cu Ștrul ne erau vecini, de o parte şi de alta a drumului. Papeț era o poreclă. Costică “Papeț”, taică-său, era un om înalt şi voinic, fudul din cale-afară şi cam arţăgos, dar foarte priceput şi foarte muncitor. Tot satul îi zicea aşa şi pentru asta nici în ziua de azi nu-i ştiu numele de familie adevărat.
Dănuț era şi el voinic din cale-afară, mult mai bine dezvoltat decât cei de-o seamă cu el, dar spre deosebire de taică-său era de o blândeţe şi de o bunătate rară. Se aruncase de partea maică-sii ca fire, dar luase de la taică’su forţa fizică şi simţul practic. Dintre puştii din sat nimeni nu era mai priceput decât el la pescuit. Poate doar Vasile a lu’ Musca, dar nu cred!...
De cum au plecat, bunica s-a şi dus la bunicu:
- Măi, Nică! Vezi că nepot’tu merge mâine la Siret, la pește...
- Gata? S-au înţeles, au tot ce le trebuie?
- Da. A zis a lu’ Papeț că aduc ei tot, şi undițe şi râme... tot.
- Ei..., că doar nu mi-or cădea mâinile dacă le-oi căuta şi eu nişte râme. Romică, adă furca deasă şi hai în grădină, la gunoiul de grajd, să-ţi arăt cum se caută râmele!
- Cu furca?
- Da’ cu ce? Răspunse bunicu’, făcându-se a nu pricepe mirarea mea.
- Cu hârleţul.
- Păi tu vrei să le-omori sau vrei să le culegi??
- ?
Ridicai din sprâncene în timp ce bunicu’ continuă binevoitor:
- Romică! Săpăm cu furca, ca să le scoatem întregi. Dacă săpăm cu hârleţul le tăiem şi mor până mâine şi peştele nu muşcă râma moartă...
M-am dus iute în grajd, am golit cuiele dintr-o cutie veche de vopsea şi m-am dus ţopăind, vesel nevoie mare, cu furca cumpănind într-o mână şi cutia pentru râme în cealaltă, după bunicu’, care o luase înainte spre movila de bălegar uscat din dosul grajdului. Imediat ce l-am ajuns m-a luat în primire:
- Romică! Vezi, să fiţi cuminţi!... Nu cumva să vă jucaţi îmbrâncindu-vă pe malul Siretului că unde-i malul înalt apa-i adâncă şi plină de vârtejuri. S-au înecat mulţi copii neatenţi pe-acolo. Nu vă băgaţi să faceţi baie, că-i curentul tare şi mi-i că vă ia la vale şi cine ştie unde vă duce...
- Şi dacă mi s-agaţă cârligul în vreo ceva?
- Dă-l naibii de cârlig! Nu-ţi uzi tu izmenele pentru cârligul lu Papeț! Îl chemi pe el că-i mai mare. Dacă l-o putea desface bine, dacă nu i-oi cumpăra eu altul. Cu undiţă cu tot, numa’ să veniţi sănătoşi acasă.
- Bine, bunicule!
- Acu’ hai la râme, zise bunicul ducându-se de partea cealaltă a movilei, să sape unde era gunoiul uscat.
A înfipt furca în movilă, împingând-o cu piciorul şi a încercat să răstoarne brazda.
N-a reuşit din prima, aşa că a început să hâţâne de coada furcii să-i facă loc.
- Auzi? Da de ce nu sapi aicea, că-i mai moale? Nu-i mai uşor?
- Ba da, dar aş săpa degeaba. Bălegarul e proaspăt şi n-au avut ramele timp să intre; aici e mai vechi şi-ar trebui să fie.
După ce-a întors în sfârşit o brazdă de gunoi, m-a chemat.
- Romică, hai să-ţi arăt! Uite, vezi? Râmele de gunoi sunt ceva mai mici, mai moi şi mai roşii decât ramele de brazdă.
- Ce-s alea râme de brazdă?
- Râmele pe care le găseşti atunci când se ară sau se sapă pe câmp. Sunt mai mari, mai roz şi mai rezistente, că şi pământul în care trăiesc e mai tare decât bălegarul...
- Aha!
- Uite! Pune mâna pe asta şi bag-o în cutie.
M-am aplecat, am întins mâna cu degetele făcute cioc, pregătite să ia râma. Mirosul de bălegar stătut mi-a furnicat uşor nările. Am ezitat câteva secunde...
- Păi, ce faci, n-o iei?
- Ba da, dar... Pute!
- Ha, ha, ha, ha! Păi cum altfel? N-ai auzit de vorba aia: “nu stârni bălegarul, că pute?”
- Nu!
- Nu-i nimic. Acuma ştii pe nasul tău... Hai ia-o!
Am dat să apuc râma cu două degete. Când am atins-o a reacţionat retrăgându-se. M-au trecut fiori. Era umedă şi... extrem de firavă. Era ieşită pe jumătate din gunoi. Am prins-o şi am început să trag de ea. A reacţionat iar, instinctiv şi mi-a alunecat. Se lupta pentru viaţă. Mi s-a făcut milă şi m-am ridicat:
- Ia-o matale!
- Halal pescar! Zâmbi bunicu’ aplecându-se... şi-mi umplu el cutia de râme, smulgându-le delicat, una câte una, din bălegarul uscat amestecat cu paie şi fân, resturi din aşternutul vacii din grajd şi a porcilor din coteţ.
Nu-i om gospodar în sat să n-aibă vaca şi porc. Şi dacă le are, are şi un colţ în vecinătate unde-şi depozitează gunoiul de grajd până toamna târziu, când le împrăştie pe câmp în chip de îngrăşământ natural. Cel mai bogat nutritiv şi cel mai sănătos pentru plante şi pentru cei care le vor consuma...
...
Dormeam dus... visând la câte-n lună şi în stele şi cu siguranţă şi la cele pământene, dar n-aş putea să zic precis la ce. Ştiţi cum e cu visele: te lupţi cu ele şi te-nfășoară şi te muncesc pân’ te transpiră şi vrei să le rezolvi pe toate, şi te baţi cu toţi şi vrei să-nvingi (în vise suntem cu toţii Feți-Frumoși), şi n-ai mai lăsa perna şi plapuma, că vrei să ştii cum se termină şi cum te-atinge cineva în mod real... parcă eşti căzut din lună!... Dispar cu toatele de parcă nici n-ar fi fost. Te trezeşti lac de sudoare dar nici dacă te picură cineva cu ceară nu ştii să spui cu cin’ te luptai cu două secunde mai-nainte!...
Simţii o mână delicată pe umăr şi o voce caldă, blajină m-a chemat din întuneric:
- Romică!... Hai!
Am tresărit.
Era bunica. Mă trezea...
Am sărit în picioare, agitat:
- Au venit?
- Șșșt! Nu încă. Ia-o încet! zise bunica aprinzând lumina în chilier, ca să nu mă deranjeze la ochi. Uite ţi-am pregătit hainele, traista cu ceva de-ale gurii şi pelerina de ploaie a lu’ bunic’tu... Să fie-acolo, că nu se ştie!
- Și râmele?
- Ţi le-a lăsat bunic’tu aseară pe prispă, lângă prag. Ai tot ce-ţi trebuie. Te descurci?
- Da!
- Bine. Atuncea mă culc înapoi. Când pleci, sări gardul ca să nu rămâie poarta deschisă, da?
- Da, bunică!
M-am îmbrăcat în viteză şi-am ieşit pe prispă. Nici nu m-am aşezat bine, c-am şi auzit semnalul: trei şuierături scurte şi ascuţite.
Deranjat, câinele a început să latre.
- Marş, Tarzan! Duțule, tu eşti?
- Suntem toţi! Eşti gata?
- Gata.
- Hai!
Am înhăţat traista cu haleală, pelerina şi cutia de râme şi-am zbughit-o înspre poartă. Tarzan, trezit din somn m-a însoţit vesel, ţopăind cu chef de halcă, încercând să-mi sară în braţe. L-am potolit cu glas scăzut, dar ferm:
- Marş, Tarzane! Nu acum... Dănuț! Ţine-mi traista!
Le-am aruncat băieţilor de dincolo de gard pelerina şi cutia de râme şi le-am pasat traista, cu grijă, să nu sparg sticla de apă.
- Uaaa! Ce-ai aici?
- Haleală. Nu v-a zis bunica, ieri? le-am răspuns în timp ce săream gardul...
- Ba, da, dar n-am crezut! și-și băgă nasul în traistă. Mmmm!... Miroase-a cârnaț! Mmmm!... Face toate paralele. Mama nu mi-a pregătit niciodată, zice să-mi fac singur, că-s mare.
- Bunica când zice, face! spusei în timp ce săream gardul.
- Ha, ha! S-o pupi din partea noastră!
- Că doar n-aţi vrea să mă întorc s-o pup acu’! spusei oprindu-mă cocoțat la jumătatea gardului.
- Hai, mă! Las’ c-o pupi când te întorci.
- Mă gândeam, eu... și-am aterizat zâmbind mulțumit.
...
Icușeștiul este mărișor şi se întinde atât pe terasele domoale ale Siretului cât şi pe luncă. Se îngâna ziua cu noaptea când noi eram deja coborâţi în luncă, pe drumul cu pietriş, pe lângă casa lui Ionel a lu’ Rotaru. Când am ajuns la pârâu, am cotit-o la dreapta, de-a lungul acestuia, ţinând mereu în stânga digul pârâului şi în dreapta un lan de porumb, cam de înălţimea mea. Vântul adia uşor, dar nu era frig; poate un pic răcoare, dar frig, nu...
Mergeam în linie toţi patru, ocupând aproape tot drumul, trăncănind aiurea, cu undițele pe-un umăr şi trăiștile pe celălalt. Dănuț era avantajat. Avea rucsacul lui taică-su şi era mai bine echilibrat şi ca orice băiat de om gospodar, nu pleca niciodată la zăvoi, fără secure. O pusese la spate, sub rucsac, cu coada în jos, înfiptă pe sub curea. Cine mai era ca el?...
Mergeam... Nu ştiu cum, dar la un moment dat am simţit o căldurică în spate, privind înainte mi-am văzut umbra. Ieşea soarele. Bun! O să fie cald... Am ridicat privirea spre cer. Nici urmă de nor. Era o dimineaţă minunată pentru pescuit. O să fie fain...
Drumul dintre câmpuri era plin de colb: un praf alb-gălbui, incredibil de fin, care se răscula deranjat la fiecare pas al nostru şi se aşeza, calmat, în urmă.
Eram veseli. Ziua era promiţătoare, aveam undițe, aveam râme, Siretul era cu fiecare pas, mai aproape şi mai presus de toate aveam cârnaţi... Turte cu cârnaţi. Mmmm! Vine ea şi pauza de masă...
... Groh!...
Am încremenit cu toţii...
La nici cincizeci de metri în faţa noastră trona imperial o scroafă de mistreţ... De unde dracu’ a răsărit? Era uriaşă... În jurul ei, cinci sau şase godăcei dungaţi, nemişcaţi şi ei, la ordinul scroafei. Scroafă, cu pui... Am sfeclit-o!... Nici nu respiram. Am privit cu groază în jur. În stânga - lan de sfeclă..., în dreapta - lan de porumb... Zăvoiul, mult în faţă şi până acolo, nici umbră de copac... Unde să te caţeri? Unde să fugi?
- Staţi lângă mine... şopti Dănuț, ducând mâna la spate, sub rucsac şi pipăind securea, fără a o scoate însă... Nu vă aplecaţi, ca să părem mai înalţi!
Noi ceilalţi? Muţi!
- Dacă se repede spre noi, urlaţi cât puteţi şi fugiţi şi voi spre ea, cu mâinile în sus şi cu undiţa pregătită s-o împungeţi... Trebuie s-o speriem!
Stai, stai, că ceva nu-mi sună bine... Să recapitulăm rapid: de urlat, ok, urlu până răguşesc; de fugit... de acord, şi nici nu trebuie să-mi zici de două ori; da’... să fugim SPRE EA!?!... S-o împung cu undiţa?!... Dane! Te-ai tâmpit!... Eu aş fugi, direct în... sus! Păcat că aerul n-are trepte...
Scroafa se uita ameninţător la noi. Mamă, ce colţi avea! Auziserăm cu toţii de cât e de periculoasă o scroafă de mistreţ când îşi apără puii...
... Groh! Groh! porunci scroafa şi purceluşii au zbughit-o în lanul înalt de porumb, la adăpost!
Scroafa?... Ne-a mai măsurat un pic, să se asigure că nu-i urmărim puii şi cu un “groh” de adio a zbughit-o ea însăşi spre lanul izbăvirii...
- Pfiu!... Am scăpat, şi-am dat să plec. M-a oprit Dănuț:
- Încă nu. Mai stai un pic, să-i dăm timp să dispară. Am făcut din nou linişte cu toţii. Tropăitul înfundat dar iute al scroafei s-a pierdut treptat în lanul de porumb.
- Gata, a zis şi Duțu. Acu’ chiar că s-a dus...
- A fost cât pe ce!...
- Da. Noroc de păpuşoi, remarcă Ștrul.
- Îhm! A dispărut “ca porcu-n păpuşoi”! spusei speriat, pe ton filozofic...
- Co-rect: “ca porcu-n păpuşoi!” îmi dădu şi Ștrul dreptate, cu glas pierit. Acu’ am înţeles cu adevărat ce vrea să zică...
- Bună zicătoare!
- Adevărată!
- Duțule! zise Dănuț, ajută-mă să-mi dau rucsacul jos, că trebuie neapărat să scot ceva din el.
- Ce?
- Dac-ai să m-ajuţi ai să vezi. Hai că-ţi dau şi ţie. La toţi vă dau, şi în timp ce Duțu îl ajuta, completă:
- Trebuie să ne revenim şi am un medicament... calmant, şi scoase o sticlă de jumate, cu un lichid roşu-rubiniu.
- Ce-i aia? Întrebai.
- Ta-ta-ra-ta... ta-taaaa!... Vi-și-na-tăăă!...
- Uaaaa! Răspunse Duțu înveselit brusc. E tocmai ce-aveam nevoie. Eu primul!
- Numai dacă mă laşi să-i scot dopul... răspunse Dănuț, mulţumit de efectul surprizei sale. Ăsta-i avantajul că mă pune mama să-mi pregătesc singur ce-am nevoie când plec la drum.
Duțu şi cu Dan erau cu trei ani mai mari decât noi. Întâmplător eram perechi pe vârste: eu cu Ștrul aveam câte unşpe ani iar ceilalţi, paişpe. Şi cum erau băieţi cu buletin, se vedeau deja îndreptăţiţi să mai deguste, pe ascuns bine-nţeles, câte ceva din plăcerile celor mari: mai o ţigară, mai un rachiuaș, un vinişor eventual, deh! Încercau cam tot pe ce reuşeau să pună mâna.
- Da’ să nu mă ziceţi lu’ tata c-am atentat la rezerva lui strategică, că mă beleşte! Şi ca să fiu sigur că nu mă daţi în gât, bem cu toţii!
- Dar eu n-am gustat niciodată, spusei un pic îngrijorat!
- Ha, ha! Băiat de oraş, mă lua Strul peste picior... Lasă, băi, că guşti acu’! Totdeauna e o “prima dată”! Ş-apoi ai să vezi c-o să-ţi placă!
- Hmm! Nu cred!
- Ai să vezi, că-i dulce. Ce crezi că ăia mari îs proști? Mă întrebă Duțu.
- Ba nu-s proști deloc, răspunse Dănuț, da’ o ţin numai pentru ei: cică “să nu ne-mbătăm, că nu e bine”! Da’ ei de ce se-mbată?
- De şmecheri, băi! Dă sticla-ncoa, zise Duțu-ntărâtat, înhăţând sticla şi ducând-o cu poftă la gură...
Cogâlţ-cogâlţ-co...
- Gata, băi Haplea, se răsculă Dănuț indignat, că-mi termini rezerva şi eu nici n-apuc s-o gust!
- Dacă-i bună, ce să-ţi fac? replică Duțu mulţumit şi se şterse cu mâneca la gură...
- Dacă-i bună, bem cu toţii... Romică, ia şi tu!
- Dă-i lu Ștrul întâi.
- De-acord. Eu întâi, zise Vasilică ducând tacticos sticla la gură şi închizând ochii de plăcere imediat ce dulceaţa vişinelor alcoolizate i se strecură printre buze...
- Uite-l mă şi pe asta! Cu cine dracu am plecat la drum, se lamentă Papeț... mamă, ce sugative!...
- Lasă, măi Dane, că eu nu mai iau...
- Ba ai să iei, ca să fiu sigur că ţii secretul. Na! Dă-i pe gât!
Am luat sticla, hotărât să mă prefac că beau. Am dus sticla la buze, fără să le desfac însă şi am dat capul pe spate... N-a ţinut:
- Băi, tu crezi c-am îmbătrânit degeaba? Ia şi bea ca lumea, că nu gâlgâie aerul în sticlă, şi dacă nu intră aerul înseamnă că nu iese vişinata! Bea, că te bat... O iei de la toţi!
Am pufnit în râs de m-a buşit vişinata din sticlă pe toată faţa...
- Ho, mă, că verşi monopolul statului, răcni Dănuț disperat... Asta-i puşcărie curată, mă! Luaţi-i sticla că dăm faliment!... Mucosul ăsta nici nu ştie să bea din sticlă. Ce dracu vă-nvaţă mă, la şcoală, pe voi acolo la oraş?
Ştiam că glumeşte. Dănuț nu dăduse o palmă nimănui în viaţa lui! Era prea de treabă... Îmi luă sticla din mână, prefăcut furios şi dezamăgit, dar cu un zâmbet de simpatie, înghesuit şmechereşte pe faţa-i rotunjoară.
- Hai, mă, să-ţi arate nen’tu cum se trage la măsea! Uite: lipeşti buzele, duci sticla la gură şi când simţi lichidul, deschizi uşor buzele să-i faci loc, dar vezi, să nu lipeşti complet sticla de buza de sus, că nu mai intră aerul şi-ai să mori de sete, ca prostu’ cu sticla la gură!
Am pufnit cu toţii în râs. Avea Dănuț un stil de-a explica, de te tăvăleai pe jos. Şi-apoi, stilul, ca stilul, da’ ce faţă luminată avea cu sticla-n mână!
Odată lecuiţi de spaima datorată scroafei, am plecat mai voioşi ca-nainte pe drumul plin de colb înspre Siret.
Odată ajunşi în zăvoi, Duțu ne-a oprit să facem ţăruşi pentru pripoane.
- Ce-s alea pripoane, mă?
- Băi, Romică, eşti de jale. Hai să-i arătăm şi să-i explicăm, propuse Duțu.
Apoi ochi cu Dănuț o creangă mai uscată, aproape fără frunze, ca să nu strice una sănătoasă şi o tăie cu securea. A curăţat-o de crenguţe şi a rezultat un ţăruş de mai bine de un metru.
- Ies trei pripoane de aici. Ce zici, Dane, ajunge?
- Păi tre’ s-ajungă, că n-am strună pentru mai mult de trei pripoane şi nici sfoară prea multă n-am găsit.
Au tăiat ţăruşul în trei bucăţi mai mici, le-au ascuţit la un capăt şi-am plecat mai departe.
Când am ajuns pe malul Siretului, au bătut cu securea ţăruşii în mal, şi apoi Dănuț a scos din rucsacul minune, un ghem de sfoară şi trei capete de strună, cu câte cinci cârlige de mărimi diferite, legate la distanţe egale pe fiecare.
- Vezi, Romică? Priponul e un fel de capcană pentru peşte. E o sfoară groasă, să reziste, la care îi pui un capăt de strună cu mai multe cârlige şi o greutate care să le ţină pe fund. Capătul celălalt îl priponeşti de un ţăruş înfipt adânc pe mal, să nu plece peştele cu sfoară şi cârlige cu tot; îl arunci plin de momeală în apă şi pleci... Şi peste câteva ore, când ne întoarcem de la pescuitul cu undiţa scoatem pripoanele şi dacă avem noroc, găsim şi pește agăţat de ele. De obicei pește mare, care stă pe fund...
Au derulat ghemul, au împărţit sfoara în trei şi le-au legat la fiecare, în prelungire, câte un capăt de strună cu cârlige. Apoi au legat câte o piuliţă grea de metal, pe post de greutate, în capătul dinspre apă al priponului, au umplut cârligele din abundenţă cu râme şi le-au aruncat rotindu-le tacticos departe în largul apei. Au aşteptat puţin, să coboare sfoara pe fund şi au legat cu pricepere capătul de pe mal, de ţăruşii bine înfipţi în argila densă. Totul cu mişcări scurte şi precise. Se vedea că nu făceau treaba asta pentru prima dată.
- Gata. Doamne-ajută! Zise Dan şi-şi făcu o cruce largă. Putem să mergem.
- Unde?
- La “Ghiolul Popii”. Acolo putem să dăm la undiţă şi în ghiol şi în Siret.
- Da’ nu-i adânc? C-am auzit că-i cam periculos acolo!
- Ce-ţi pasă, că doar nu intrăm în apă. Dăm de pe mal...
Şi-am plecat cu toţii la vale, pe malul Siretului, printre răchițile și plopii din zăvoi.
.................................................. ........................
După vreun sfert de oră de slalom printre copaci, bancuri de nisip şi bălţi, iată-ne ajunşi în sfârşit la “faimosul” Ghiol al Popii.
“Ghiolul Popii” era o baltă lunguiață ca o covată uriaşă cu maluri înalte şi un prag ceva mai jos, înspre un cot al râului. La fiecare revărsare, Siretul o umplea cu apă şi bineînţeles, cu peşte, care după retragere rămânea captiv în ghiol. Băieţii din sat veneau să facă baie în ghiol, ca la ştrand şi uneori, după inundaţii, veneau la pescuit. Niciodată nu s-a întors nimeni cu mâna goală de la ghiol...
Dănuț şi cu Duțu, ca doi tovarăşi vechi de pescuială, şi-au ocupat locul strategic: o limbă de pământ de vreun metru şi jumătate înălţime, care separa ghiolul de râu; printr-o simplă rotire de undiţă, puteau să-şi arunce momeala când în ghiol când în Siret, după inspiraţie.
- Piticii! Voi daţi mai întâi în baltă, ca să vă-nvățați la pește în apă stătută, că dacă vă pun să daţi în râu, stricaţi râmele; habar n-aţi avea privind la plută, când muşcă şi când v-o joacă apa.
- Da’ tu de unde ştii, se răsculă Ștrulică?
- Băi, muci! Când eu veneam cu tata la Siret, tu incă te mai jucai cu puța-n țăr’nă. Ascultă ce-ți spun eu, dacă vrei să-nveți ceva. După mine poţi s-arunci cu râme unde vrei, că-s râmele tale. Tu ai săpat după ele. Dă-i păcat de muncă și de-atâta drum. Le-am promis la ai tăi că te-nvăț să pescuiești la undiță, şi chiar dacă n-ai să faci nici o brânză, îţi dăm noi vreo doi chitici să te lauzi cu ei acasă. Da’ dacă eşti căpos ai să te-ntorci cu ce-ai să prinzi: cu “ciu-ciu” şi nu mai pupi tu la Siret, în veci!
- Stai, băăă! Ce te-aprinzi aşa? Am întrebat şi eu, aşa... de curiozitate, ce-i secret?
- Ia mai taci băi Ițic şi hai să te văd cum îţi pregăteşti undița, interveni Duțu împăciuitor.
- Păi parcă eram Ștrul. Acuma-s Ițic?
- Ițic, Ștrul, tot gură de jidan ai, că o-ntorci mereu ca la Ploieşti. Uite pune-te pe cioata aia groasă de răchită, îi zise Duțu şi-i arătă cu degetul un trunchi de copac tăiat ce atârna la vreo jumătate de metru deasupra apei. E loc fermecat ăla, să ştii! Eu acolo am învăţat să pescuiesc.
- Bun aşa, Duțule. Tu ia-l în primire pe-a lu’ Chiriac şi eu mă ocup de Romică, şi-mi făcu semn cu capul să mă duc după el. Romică, tu dai de la locul meu! Şi-mi arăta un loc bătucit pe malul apei, sub un plop bătrân:
- Crengile-s destul de înalte şi n-or să te deranjeze.
- Da’ parcă-i mai mișto’ la cioată, la Ștrul, remarcai cu invidie...
- Lasă, măăă, că doar nu cioata prinde peştele! Ia..., treci şi desfăşoară struna de pe undiţă!
Undița era de fapt o vargă de sânger, lungă de vreo doi metri, rezistentă şi foarte elastică. Cârligul era micuţ cât unghia, dar Dănuț m-a asigurat că era suficient. Important e să fie bine ascuţit! Pluta era dintr-un vârf de cocean de păpuşoi, scurt de vreo patru-cinci centimetri, legată cu aţă de papiotă la ambele capete, bine dar nu prea strâns, ca să poată culisa pe firul de strună al undiței.
- Uite, Romică! Mai întâi fixăm cumpăna, adică distanţa de la cârlig, la plută şi asta-i în funcţie de adâncimea apei. Bine... depinde şi ce vrei să pescuieşti, dar asta o să-ţi explic altă dată. Deocamdată, important e să fie ce-o fi, numai să dea din coadă! Şi-mi făcu din ochi zâmbind... Aicea cam atât e apa, şi-mi fixă cumpăna la vreun metru adâncime.
- Dacă o fixezi prea jos, plumbul îţi ţine cârligul cu momeală în mâl şi cum e mic, nu ţi-l vede peştele, şi nu muşcă; dacă-l ţii prea sus, peştele măricel trece pe sub el, şi te înnebuneşte chisoaga cu ţăcănitul...
- Chisoaga?
- Peştele mic de tot... ăla-i chisoaga! Mormolocii ăia de pește flămând care au gura prea mică să prindă cârligul, da’ se-adună stol şi tot ciuguleşte din momeală şi-ţi dă impresia că-ţi tremură pluta. Dacă ţi se întâmplă, le dai pace... N-ai ce să le faci. Să nu scoţi undița, că n-apucă de cârlig şi apoi chiar dac-ar fi vreunul aşa de prost să rămână cu râma-n gură şi să-l scoţi pe mal, e atât de mic că n-ai ce să faci cu el şi-l aruncăm înapoi, să mai crească...
- Şi când tre’ să trag?
- Când peştele muşcă momeala cu cârlig cu tot.
- Şi eu de unde ştiu, că nu se vede?
- Ha, ha, ha!... Ai să ştii!... Când ai să vezi că-ţi dispare pluta în apă şi-o să-ţi plece peştele cu ea înspre adânc, ai să ştii...
- Şi-atuncea trag! spusei cu vitejie...
- Uşurel, băi Haplea, c-ai să-i rupi buza la pește, sau mai rău, cârligul... Nu tragi, aşa, ca disperatul... Îl smunceşti un pic din vargă, uite-așa (şi-mi arăta cum), ca să-l înţepi şi pe urmă faci ce vrei cu el, că nu-ţi mai scapă decât dacă eşti căscat. Îl ridici uşor în sus, până îi vezi capul la suprafaţă, şi-l tragi uşor înspre mal, tot cu capul deasupra apei ca să-l ameţească aerul şi să n-aibă putere să se smuncească. Şi când l-ai adus la mal, dacă e mic îl ridici din undiţă; da’ dacă e mare nu-l ridici, că ori îi rupi buza, ori cârligul ori băţul la undiţă şi-l scapi... Îl ţii cu capul deasupra apei, îi bagi degetele cârlig în bronhii şi-l ridici de urechi... Da, vezi, cu atenţie să nu aluneci în apă că se cheamă că te-a prins el pe tine şi nu invers, şi-mi dădu un ghiont, zâmbind! Ai înţeles?
- Îhîm! Şi dădui din cap afirmativ.
- Bun. Acu, hai să trecem la treabă. Scoate o râmă şi bag-o în cârlig!
- Eu!
- Mai vezi pe careva pe-aici? Tu, cine altul!
- Ăăă... păi n-am mai băgat niciodată.
- Hai, că-i simplu, apucă râma şi-ţi spun eu ce să faci.
Pe asta n-o luasem în calcul... Am luat scârbit o râmă, cu două degete, de la mijloc, de parc-aş fi vrut s-o arunc în cârlig, nu să o infig...
- Ce faci, măă?
Se-ntoarse şi strigă batjocoritor:
- Duțule, ia uite la ăsta ce față are! Crede că-i sare peştele în braţe pe mal, să-i ia râma direct dintre dej’te!...
Şi Duțu şi Ștrul au izbucnit în râs:
- Să vezi când i s-o câca râma-n palmă! Ha, ha...
- Se şi cacă? întrebai oripilat...
- Cât un vârf de ac. Tu ce-ai face dacă ţi-ar înfige cineva un par ascuțit în cur?
- Nu ştiu!
- Te-ai câca pe tine, îţi spun eu! Prinde cu stânga râma, cât mai aproape de vârf ca să nu se zbată şi o înţepi cu cârligul în găurica din vârf.
- Are găurică?
- Băi, are de toate..., şi se izbi cu palma peste frunte, ... numai păr n-are c-ai putea s-o legi de cârlig şi n-ar mai trebui s-o-nțepi. Bagă-i acu-n cur, n-auzi?
- Eu vreau, da’ mă fentează!
- Da ce-ai vrea mă, să te roage ea? Te fentează c-ai apucat-o prea de la mijloc. Ia-o de vârf, strânge-o... Las-o baltă! Dă-o-ncoa!
I-am dat-o. O luă, o aşeză în palmă şi-i trase una cu cealaltă palmă, de-o lăsă ţeapănă. O luă cu două degete şi mi-o întinse:
- Na! Acu nu te mai fentează...
O luai buimac şi cu mişcări teleghidate am înfipt râma în cârlig şi am împins-o de-a lungul acestuia până aproape pe fir, având grijă, la sfatul lui Dănuț să-i las o bună parte din coadă, liberă, afară din cârlig: din dărnicie pentru pește... Gata! O făcusem şi pe asta...
...
- Bravo! Acu’ eşti aproape pescar. Numai că pentru asta mai trebuie să prinzi şi-un pește... Ţine cârligul cu râma cu degetele de la stânga, şi cu dreapta ia varga de la undiţă... Aşa! Uite, eu zic să dai întâi la prag. E locul pe unde vine apa din Siret în ghiol și-acolo adâncimea crește brusc... Acu’ dă drumul la cârlig şi saltă varga spre înainte, să se ducă până dincoace de prag...
Am lansat.
- Nț! Nu e bine. Ai aruncat prea slab şi prea aproape. Dă-i drumul un pic mai repede la cârlig şi saltă varga spre înainte mai zvâcnit... Aşa, bravo! Acolo-i bine. De-acu’... ochii pe plută!
Abia plecă Danuț şi numai ce-l auzii pe Ștrul, cu moldoveneasca lui “de baltă”:
- Iota-la, uăi! Aista-i unu pi zâua di az’!
Era cu undiţa sus, ca să ne arate la toţi isprava sa: un chitic de crăpușor ceva mai mic decât palma se zbătea vioi în cârlig. Duțu îl atenţiona scurt:
- Dacă nu-l tragi de pe baltă s-ar putea să-i duci dorul... Peştele e prins când îl ai în traistă, nu în cârlig... Dă-l pe mal că poate să-ţi sară înapoi!
- Ha, haaaa!... L-am luat, gata. De-acu’ e-al meu! La tigaie cu tineee...
- Ho, mă’, nu mai urla aşa că sperii peştii şi nu mai muşcă o săptămână! îl apostrofă Dănuț, un pic invidios că elevul lui Duțu a avut succes mai repede decât al lui... Bagă-l în traistă şi taci dracu’ din gură că te-alung de pe baltă!
Ștrul se bătu vesel cu palma peste gură:
- Am tăcut, barosane! M-am veselit şi eu oleacă, şi gata!
Dezgăță apoi peştele din cârlig şi-i puse alta râmă, lansând din nou, în acelaşi loc.
- Romică! Moaș-ta pe gheaţă! Un’ ţi-e pluta, căscatule?
Cu ochii la Ștrul şi la peştele lui, am pierdut din vedere sculele mele:
- Nu ştiu! răspunsei săltând instinctiv, energic varga de sânger.
Imediat auzii un bufnit înfundat pe mal lângă picioarele mele:
- Aaa-h!... m-am speriat şi-am sărit ca ars, scăpând undița din mâna şi-am rupt-o de fugă în sus pe mal, privind înspăimântat în urmă.
L-am văzut pe Dănuț repezindu-se să-şi recupereze investiţia. Dintr-un salt a fost lângă baltă, a apucat ferm varga, care o lua încet, dar sigur spre baltă. O ridică uşor şi văzui frumuseţe de crap, recuperat energic şi cu pricepere de profesorul meu:
- Unde fugi, măi bleambă? Treci şi m-ajută să-l scot, dacă tot l-ai agăţat… Vino-ncoa’… Repede, n-auzi?
M-am supus urgent. Ce se întâmplase? Ne-mai-văzând pluta am ridicat brusc varga, fără să-mi dau seama că pluta dispăruse tocmai pentru că s-a agăţat frumuseţe de peşte, şi-am tras aiurea… Smuls din apă, peştele a descris un arc de cerc prin aer, înspre mine şi s-a izbit cu zgomot pe mal, între picioarele mele!
Eu n-am văzut nimic. Mi-a explicat, printre sughiţuri de râs, Duțu, după aia… Mă speriasem şi-am fugit. Crapul s-a zbătut şi a ajuns din nou în apă, şi cum nu era chiar mititel, a tras şi undița după el… Noroc de Dan care-a fost pe fază!
- Ţine undița sus, cu peştele lângă mal să pot să-l apuc, îmi ordonă Dan, apucând de fir cu stânga. Se aplecă apoi şi cu mâna dreaptă băgă un deget în bronhiile peştelui şi-l ridică victorios!
- „Prost să fii – noroc să ai”!... Am crezut că s-a rupt varga la cum ai tras. Ăsta-i norocul începătorului. Uite-l, are aproape un kil!...
- Da, da’ nu l-o prins el. Nu se pune! protestă Ștrul plin de invidie din partea cealaltă a bălţii. Al meu e mic, da l-am prins eu. N-am fugit de el în zăvoi! Ha, ha, ha – dracu’ o mai auzit, să sară peştele la tine pe mal şi tu s-o iei la fugă … Romică! „Pes-ca-ru’ a-ma-tor, prin-de broas-ca de pi-cior”, îmi strigă batjocuritor… Îmi venea să crăp de ciudă:
- Taci, Ştrule, că dacă vin la tine te sparg!
- Du-te, băăă, cu spartu’ tău! Ce-s eu, geam? Vezi că eu îs oleacă mai mare!
- Daaa, văd. Mai mare şi mai prost, că altfel n-ai râde-așa…
- Ia’ terminaţi-o, mă, amândoi, să nu vin eu să vă-mpac!... Ce? Am venit la pește, sau la război? se făcu Dănut din nou auzit. Ia’ …, undițele-n apă şi să nu v-aud gura până când plecăm, c-aici vă las!
Am tăcut, ce era să facem! Era cât noi doi la un loc… E drept că nu-l văzuse nimeni dând o palmă nimănui, da’… parcă nici n-aş fi vrut să-l văd. Şi mai ales pe pielea mea!
- Duțule! Adu-mi sticla din rucsac, că m-au enervat mucoşii ăştia şi tre’ să mă calmez.
- S-a făcut, Dane! Da’ tre’ să mă calmez şi eu, îi răspunse Duțu, scoţând dopul şi ducând „medicamentul” la gură… spre calmare!
Când îşi dădu seama de eroare, Dănuț îşi trase o palmă peste frunte, râzând:
- Bă, uite de aia se zice că lupul cu slugi nu face burta mare: că-i dijmuiesc slugile raţia… Ai noroc că e destul. Hai, dă-i o duşcă şi ad-o-ncoa’!
- Bă, eu ţi-am zis să nu mă ischitești? Ce vină am eu că face tac’tu vişinata bună? şi se şterse iar cu mâneca la gură. ”Adevărat ai grăit, fiuleee”... îi răspunse Dan pe ton de popă, că doar eram la Ghiolul Popii, nu?
Ei, uite-aşa au decurs ostilităţile încă vreo două ore, până pe la prânz. Am mai scos şi eu, pe bune şi pe deplin conştient de data asta, încă vreo doi chitici, Ștrul vreo patru şi-ncă vreo doi mai mărişori, (că doar era la locul fermecat, nu?), iară „maeştrii” au scos „la greu”, ce-or fi scos, că tare-au fost secretoşi! Au dat aşa cum şi-au planificat, când în ghiol, când în Siret, că n-a avut nimeni grija lor.
La un moment dat l-am auzit pe Duțu:
- Băi! Mie mi-e foame. Vouă, nu?
- Ei, ba nu. Credeam că nu mai întrebi, îi răspunse Ștrul.
- Ei, dacă vi-i foame, haideţi la pietre, şi-o luă înainte spre „plasă”.
Plasa, e o porţiune din albia râului unde apa saltă mărunţel pe un pat de pietriş cu nisip; râul e mai larg şi apa are adâncimea mai mică. Pe plasă vin oamenii din sat cu căruţele să ia prundiş atunci când au nevoie să toarne beton la vreo fundaţie, sau la vreun gard, ceva, şi tot pe plasă îşi aduc copiii mai mici, la scăldat, că n-au unde să se piardă…
Am coborât cu Duțu şi cu Vasilică-Ștrul în albie, în timp ce Dan s-a dus securea în zăvoi după uscături şi ne-am întors cu câte un braţ de pietre mari, să facem vatră. Le-am pus în cerc pe malul bătucit al bălţii, şi când Dănuț s-a întors cu lemnele, le-a aşezat în piramidă şi s-a simţit obligat să ne predice:
- Băi! Cât aţi fi voi şi-aţi trăi, să nu faceţi foc în pădure. Mai ales dacă n-aveţi pietre să vă faceţi vatră. Daţi naibii foc la pădure şi-aţi sfeclit-o cu satu’... Vă pun ăştia pielea pe băţ! Bătaie pe voi, ca la hoţii de cai! Aţi văzut, nu? V-am trimis cu Duțu după pietre şi le-am pus „vatră” pe pământ bătucit, fără iarbă, pe malul apei. Să vă feriţi de iarbă uscată, ca de dracu’ când vreţi să faceţi foc… Mai bine staţi flămânzi, decât să faceţi vreo poznă, din asta. Duțule, dă-mi chibritu’!
- Care chibrit?
- Băi, să nu-mi spui că n-ai adus chibritele…
- Bine, nu-ţi spun.
- Bun. Dă-le-ncoa!
- De un’ să ţi le dau? Uite, nu-ţi spun că nu le-am adus, da-ţi spun că le-am uitat. Na! Aşa-i mai bine?
- Bă, eşti prost? Şi eu cu ce fac focu’?
- Ce-ţi trebuie foc?
- Prăjim şi noi nişte peşte pe băţ, c-aşa-i la baltă!
- Aşa o fi… da’ altă dată. Acu’ o să ne mulţumim cu cârnaţii şi cu turtele de la tanti Niculina!
- Şi eu am şuncă, ceapă şi mămăligă! se băgă-n vorbă şi Ștrul, de împăcare.
- Ceapă cu mămăligă, mormăi Dănuț, dezamăgit. Stau ca prostu- cu peștele-n traistă şi mănânc ceapă cu mămăligă…
- Da’ de ce n-ai adus tu chibrite, dacă eşti aşa de ofticat?
- De prost, bă, c-am avut încredere în tine, de aia!
- Hai, mă. Las’ c-avem cârnaț şi turte, nu-i aşa Romică?
- Aşa-i, Duțule! V-am zis că bunica dacă zice, face!
- Să-i dea Dumnezeu sănătate şi s-o ţie mult! Zic „Bogdaproste” dinainte. Hai, scoate haleala!
- Bă, şi ce bun era cârnațu’ cald, mormăi Dănuț, din nou…
- Lasă, măă, că merge şi rece, că-i uscat bine. Ştiu eu cum face tanti Niculina cârnațu’, îl împăcă Duțu, cu aer de expert.
Ce-mai tura-vura! Nicăieri nu-i mai bună mâncarea, decât pe malul bălţii, când te-ai trezit cu noaptea-n cap şi-ţi ghiorăie mațele-a revoluţie! Mi se părea c-am mâncat mai bine ca niciodată: dă-i cu turte, cu cârnați, dă-i cu ceapă, cu mămăligă şi în pauze, dă-i cu vişinată… ce, mai… Curat festin!
La un moment dat, după ce-a dat jos sticla de la gură, numai ce-l văd pe Duțu că se schimbă la faţă:
- Dane! Ce-s astea?
- Care, mă?
- Uită-te-n sticlă!
- Bleachhh! Ce scârbos, am izbucnit… E plin de viermi!... Ptiu, la naiba, c-am băut şi eu…
Ne uitam îngroziţi la sticlă. Mai rămăsese vişinată de vreo trei degete, şi colcăia de viermi…
- Viermi, pe bune? Păi am băut cu toţii, se lamentă şi Ștrul. De unde dracu’-atâția viermi?’
- Cum de unde, măi fraţilor! De la cireşe şi de la vişine, zise Dan liniştit. V-am zis că-i naturală. Tata nu umblă cu făcături!
- Cu făcături, nu; da’ umblă cu viermi! se zbârli Duțu.
- Ei, da… Cine-a mai stat să-i scoată? Unde-s cireşe, sunt şi viermi, asta e!... Ia nu va mai sclifosiţi atâta, că aţi zis că-i bună vişinata. Ce, acu’ nu vă mai place, ai? Altă dată să mă lăsaţi s-o beau singur, şi gata!
- Păi ai zis că mă baţi dacă nu beau! am protestat.
- Taci, mă! Cu tine-i caz special: tu eşti de la oraş!
- Şi ce. Dacă-s de la oraş tre’ să-mi placă viermii?
- Ai băut să nu mă dai în gât! Ai băut? Acuma, taci… Ştiţi ceva? Eu nu arunc bunătate de vişinată, pentru un pumn de viermi. Duțule, ţine-mă de ochi! şi duse sticla hotărât la gură.
- Te ţin, fira-i al dracu’ de sugativă de viermi ce eşti. Te ţin până-i sugi pe toţi. Poate mai laşi vreo-unul în sticlă!
- Ai vrea, tu…
Când a coborât sticla de la gură, avea ochii roşii, înlăcrimaţi de fericire:
- Bă! Vedeţi c-aţi băut şi voi. Poate v-aud gura prin sat, la vreo-unul… Jar mâncaţi!...
Ce-a mai fost nici nu mai contează. Vreo doua săptămâni am visat numai plute scufundându-se. Uite-așa te prinde balta, sclavul ei pe veci!...
Vă dau cuvântul meu de onoare că pân’ la voi, aici, n-am mai zis la nimeni. Şi nici acum nu v-aş fi zis, da’ prea mă mânca limba…


* Puteți prelua și transmite textul de față numai cu precizarea sursei și a autorului. Vă mulțumesc pentru interesul dumneavoastră!
 Cu stimă - Remus Constantin Raclău


* P.S. Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail in dreapta sus, in ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

vineri, 7 decembrie 2012

Luceafărul și licuricii - pamflet -

Pamflet
Autor: Remus Constantin Raclău

Precizare esențială :

Pentru a înțelege corect acest pamflet, sunt necesare câteva precizări, pe care le puteți citi dând click în interiorul parantezei de mai jos:
(aici)

"Fie vorba între noi"!... 


     Ştim cu toţii că românul suferă de ”mania grandorii”. 

     Pe deplin conștient că reprezintă un unicat chiar și în rândurile speciei umane și având prin urmare o părere foarte bună despre propria persoană, românul este ros pe dinăuntru de o foame nebună de recunoaștere publică a unicității sale şi măcinat continuu de o aspiraţie nesăbuită spre măreţie. Vrând din tot sufletul să iasă din tipare - să fie deosebit, românului îi place, cu alte cuvinte:  ”să se dea mare”... 

     Ar vrea să fie celebru, să fie admirat, să fie ascultat, să fie deasupra tuturor, să fie dacă s-ar putea ... nemuritor! Românul are mintea sclipitoare. De fapt toţi românii o au. Și sunt mulţi ! Sunt o puzderie, şi strălucesc cu toţii precum licuricii-n noapte. Ai zice că suntem un roi imens de licurici în care fiecare pretinde că EL e cel care străluceşte cel mai tare dintre toţi.  Şi cum fiecare dintre aceştia se visează LUCEAFĂR, ar vrea ca toată lumea să se învârtă în jurul LUI şi să decidă EL pentru toată lumea! 

     Dar cum nici un milion de nulități nu valorează cât un geniu, tot așa, nici dacă-i pui împreună, un miliard de licurici nu reușesc să lumineze cât un Luceafăr. Un licurici rămâne tot licurici, oricât de multă importanţă și-ar da şi oricât de multă reclamă şi-ar face, luminând egoist şi efemer doar pentru a-şi satisface poftele trupeşti şi setea de mărire. De multe ori însă acesta nu-i în stare să se lumineze nici pe sine și nu-i în stare să-şi găsească nici sieşi calea, dară-mi-te să le mai servească şi altora drept ghid. 

     Conştient de faptul că nu-i posibil - nici fizic şi nici intelectual - să ajungi (peste noapte, eventual) o stea, românul se mulţumeşte fie şi numai cu datul impresiei de Luceafăr. Pentru el nu prea contează ce şi cum este în realitate, dar contează enorm cum este văzut de ceilalţi - contează propria lui imagine în ochii mulţimii. 

     Dar cel mai mult contează ochii bulbucaţi de invidie ai neamurilor şi mai ales ai vecinilor (în primul rând) şi abia pe urmă cei ai "duşmanilor" săi. Românul se hrănește cu invidie și ce satisfacţie mai mare poate să aibă el decât aceea de a-şi imagina frământările şi nesomnul invidioşilor, îmbolnăviţi la gândul că unul dintre ei, sau de lângă ei, a reuşit "să dea lovitura", să evadeze din griul cotidian şi să-şi alunge monotonia unei vieţi lipsite de sare şi piper şi mai ales de orizont. Ce satisfacţie mai mare decât aceea de a-i vedea aliniați cu căciulă-n mână la poartă, să-i aducă osanale şi să-i ceară de pomană sau "mici favoruri"- că, printre multe altele, mai suntem și pomanagii... (Și cum pomana îngrașă, așa se explică probabil de ce sunt atâția obezi printre noi...)

     Dacă vrei să cunoşti românul, dă-i funcţii și dă-i bani ... Eheeei! Şi-atunci să-l vezi ... cât e el de MĂRINIMOS! Nu generos, mărinimos... 


     Generozitatea presupune modestie, poate chiar anonimat; generozitatea dăruieşte din compătimire, pentru a ajuta, pentru a elimina o stare de disconfort sau de necaz,  pentru a aduce alinare fără aşteptări de mulţumire; şi chiar dacă nu-şi permite, face eforturi şi ajută cu gând curat, din dragoste de semeni. 

      Mărinimia, după cum ne sugerează şi numele, vine de la un ”om mare”, de la unul care-şi permite. Mărinimia presupune fală, publicitate, mărinimia aşteaptă ode de laudă şi de mulţumire. Mărinimosul ajută pentru a-şi crea un ascendent asupra ajutatului, pentru a-i crea acestuia o obligaţie, cel puţin morală dacă nu şi materială. La prima greşeală, intenționată sau nu, ajutatului ”i se scot ochii”, i se reproşează lipsa de recunoştinţă, iar ”neobrăzarea” acestuia este făcută publică. Este un ajutor calculat, făcut cu gândul la avantajele ulterioare care s-ar putea obţine din acest ajutor... Și când te gândești că lumea crede că ”mărinimos” vine de la ”inimă mare”! Poate fi și așa: judecați și singuri, în funcție de persoana analizată.

     Şi să te ferească Sfântul să devii duşmanul unuia care se crede ”Luceafăr”! Tu - mărunt și neînsemnat licurici!... Nici să nu speri că vei avea parte de îngăduinţă ! De la înălţimea imaginii sale de Luceafăr, vei fi tratat public - neapărat public, pentru că falşii luceferi au nevoie de spectacol - fără menajamente, fără toleranță, cu intransigență şi strivit amarnic sub călcâiul său nemilos.

     Şi poate n-o să vă vină să credeţi, dar şi pentru "mulţime" contează mult această imagine a lui... Ce folos că eşti plin de calităţi, dacă nu ştii să ţi le şi demonstrezi? Ce folos că ai valoare, dacă nu ştii să ți-o şi impui? Cui folosesc calităţile tale dacă nu știi să ți le pui în practică?

     Şi deşi suspectează că sub imaginea de "Luceafăr" se ascunde tot un licurici, "mulţimea" crede şi nu cercetează, de teamă ca la rându-i să nu fie cercetată - într-o complicitate nefirească a păcăliţilor cu păcălitorii. La urma urmei fiecare licurici din roi are câte ceva de ascuns referitor la propria persoană și la propria imagine şi preferă să înghită hapul cu invidie pentru reuşita falsului Luceafăr, decât să fie el însuşi dat în vileag...

     Pentru o bună evoluţie în viaţă, avem nevoie de repere, de modele de conduită şi comportament, de exemple valoroase de succes. Omul care "se dă mare" este opusul acestora.


     A ”te da mare” este de fapt un semn de slăbiciune. Un semn că ceva nu este în regulă cu persoana ta, un semn de anormalitate, o încercare de a înşela realitatea. ”Te dai mare” atunci când eşti conştient că n-ai să poţi niciodată să fii ceea ce pretinzi că eşti, pentru că dacă ai şti că eşti capabil, ai pune frumușel mâna pe muncă şi ai reuşi să ajungi pe bune, ceea ce ţi-ai propus.

     A te da mare îţi satisface orgoliul personal doar pe moment, pentru că în timp - uneori chiar mai repede decât te-ai aştepta - te vor lovi consecinţele fanfaronadei tale. Pe moment vei avea satisfacţia de a provoca invidia celor pe care i-ai avut în vedere - le vei produce poate "un rău" la nivel psihic şi prin aceasta foarte probabil le vei provoca o stare de disconfort sau chiar de rău fizic: mai întâi o să-i ia cu ameţeli iar mai apoi cine ştie, "cu puţin noroc" o să-i ia cu dureri de cap și crampe la stomac... Nu-i bai, pentru că dacă victima a ajuns la acest grad de invidie - îşi merită soarta bineînţeles! Nimeni nu-l obligă pe nefericit "să se oftice" în halul ăsta pe succesul altuia. 

     Dezavantajul este acela că minţindu-i pe alţii, pretinzând că eşti altceva decât eşti în realitate - de regulă mult mai sus decât eşti de-adevăratelea capabil - de fapt te minţi şi pe tine. Şi acceptând această minciună, producând-o de fapt (o iei pe calea minciunii atunci când ştii că pe calea normală nu ai nici o şansă), îţi blochezi la nivel psihic practic orice speranţă de reuşită, orice stradă spre succesul real (te blochezi pe ideea că doar înșelând reușești), îţi îngropi pe veci speranţa că vei deveni cu adevărat ceea ce-ţi doreşti, şi ceea ce acum doar pretinzi că eşti. 

     După o astfel de minciună îţi va fi cu mult mai greu dacă nu chiar imposibil să o iei de la capăt. Este ca şi cum ai îmbrăca o cămaşă de plumb cu care ai încerca să alergi către idealul tău. 

     Măreţia obţinută prin minciună te va roade pe dinăuntru încetul cu încetul, iar ochii celor pe care i-ai minţit, te vor apăsa de dinafară: din invidie vor fi mereu cu ochii pe tine, pentru a încerca eventual să te prindă cu minciuna şi pentru a te demasca public, pentru a se răzbuna şi pentru a se răcori astfel după răul produs de invidia pe care le-ai provocat-o... Sau cum se zice în popor: "pe din-afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul"...
Strălucitor, prosper şi sigur pe tine în ochii lumii - mohorât, ezitant şi înspăimântat la gândul demascării, pe dinăuntru.

     În momentul în care ochii care te admiră se-nchid, rămâi tu cu tine însuţi - furios şi frustrat că nu poţi şi nu vei putea niciodată să fii aşa cum îţi doreşti...

     Şi-atunci stau şi mă gândesc: de unde vine oare această dorinţă de mărire, de a fi mai cu moţ ? Ce-i împinge pe unii oameni să-și asume în mod conștient și voluntar responsabilitatea și consecințele unei glorii obținute prin minciună ?

     Pe deoparte, dacă această atitudine vine din dorinţa de autodepăşire, de a trăi mai bine printr-un surplus de implicare activă, de acumulare de cunoştinţe, din ambiţia de a progresa şi prin dorinţa de autodepăşire, e ceva firesc şi la urma urmei, asta nu e rău, nu este greşit.

     Greşit este atunci când această dorinţă de a fi bine văzut, vine din tentaţia de a obţine favoruri nemeritate, din aceea de a pune mâna în mod fraudulos pe ceva ce nu ţi se cuvine, sau din dorinţa de revanşă faţă de vecini, de neamuri, de "prieteni" şi faţă de toţi cei cunoscuţi - în general, oameni care te ştiu într-un anumit mod - care nu te avantajează.

     Şi-atunci îţi pui masca de "om mare", în sensul de om important. Când îţi pui o mască  nu se întâmplă nimic fiziologic; masca nu te schimbă - pe dinăuntru rămâi acelaşi om dintotdeauna. Atenţie, însă! Masca nu te schimbă, dar te condiţionează, pentru că odată ce ţi-ai pus masca de "Om Mare"- nu mai e cale de întoarcere - nu mai poţi să o dai jos fără consecinţe - neplăcute pentru tine. Şi chestia asta te va marca şi te va condiţiona pentru totdeauna.

      Şi dacă Doamne fereşte, cineva va reuşi să-ţi smulgă masca şi să te arate lumii aşa cum eşti în realitate? Nu cumva se va transforma aceasta într-o tragedie pentru tine? Gândește-te bine dacă nu cumva cineva a avut de suferit de pe urma "măreţiei" tale! Pentru că dacă cineva a fost afectat în vreun fel, dacă a avut de pierdut material sau dacă a suferit moral, vei avea parte de răzbunări cu vârf şi îndesat. Vei plăti cu siguranţă pentru răul făcut şi pentru daunele provocate, iar ca "dobândă" vei avea parte şi de o revanşă morală: vei deveni obiect de batjocură şi vei fi pe veci compromis în acea colectivitate. 

     În astfel de situaţii, în societăţile închise (de tip rural, scara blocului, vecini de cartier, colegi de muncă), ţi se pune eticheta de fanfaron, papagal sau şarlatan şi rămâi pe veci marcat de ea, nu doar tu ci şi urmaşii tăi, care vor fi şi ei "loviţi" material, moral şi relaţional, pentru iresponsabilitatea ta. 

     Aaaa!... Dacă eşti "mare" cu adevărat, nu-i nici o problemă: poţi să te foloseşti din plin de această calitate - nu rişti să trăieşti cu teama demascării, întrucât poţi demonstra oricând că meriţi atenţia şi admiraţia colectivităţii...

     Această dorinţă de a te da mare e clar că vine şi dintr-o lipsă profundă de respect faţă de cei din jur: atunci când te dai mare îi minţi în mod conştient şi premeditat. Şi îi minţi bineînţeles pentru a obţine nişte avantaje morale sau materiale, ori nişte favoruri. Dar băgaţi de seamă: cu cât veți sta "cu pieptul mai bombat" în perioada voastră de glorie, cu cât veți beneficia mai mult de pe urma recunoaşterii falselor voastre merite, cu atât veți sta cu capul mai plecat şi cu spatele mai încovoiat încercând să treceți cât mai neobservați, după demascare. Şi nu vă va fi deloc uşor... 

     În comunităţile de tip închis, riscul ca cineva să se dea mare este mult mai puţin probabil şi mult mai dificil de realizat, întrucât oamenii se cunosc bine între ei de generaţii întregi, dar asta nu înseamnă că acest lucru nu se poate întâmpla. Odată ieşită dintr-un astfel de cerc închis, orice persoană scapă de sub "supravegherea" comunităţii, iar la întoarcere poate pretinde practic orice. N-a stat nimeni lângă el ca să cunoască noua realitate survenită în perioada de lipsă din comunitate. Şi dacă la întoarcere îşi pune o mască prin care vrea să arate o transformare, o devenire care nu s-a produs în realitate, o face foarte probabil dintr-o dorinţă de schimbare și de revanşă.

     În acest caz, subiectul nostru se întoarce în comunitatea din care a plecat, cu un mesaj de reproş: uitaţi cum am evoluat eu fără voi - e vina voastră ca aici nu am putut s-o fac, pentru că m-aţi etichetat după faptele înaintașilor mei şi m-aţi tratat rău. Uitaţi cine sunt eu de fapt! Uitaţi ce am fost eu în stare să fac într-un cerc de oameni care m-a tratat corect! Voi aţi greşit, nu eu şi acum va trebui să vă răscumpăraţi greşeala față de mine, dându-mi ceea ce mi se cuvine din punct de vedere moral.

     Cine îl cunoaşte bine şi cine îi cunoaşte trecutul şi arborele genealogic, neamul din care provine, are oricum o umbră de îndoială şi atunci... Dacă la întoarcere este sincer, este totul OK - colectivitatea îşi va schimba optica şi-l va trata după cum merită şi nu după vechea imagine. Dacă însă face asta în mod fals, atunci va trebui să-şi pună în mod serios problema de a părăsi definitiv comunitatea respectivă: odată demascat, revenirea la situaţia de dinaintea plecării se va face în condiţii mult mai severe. Memoria comunităţilor închise (având în vedere un număr redus de componenţi) este foarte bună şi oprobriul lor este foarte dur şi nu acceptă repoziționări. 

     În comunităţile mari, deschise, în care există o fluctuaţie permanentă de persoane cu intrări şi ieşiri dese, compuse dintr-o o populaţie foarte eterogenă, cu o capacitate de înţelegere a fenomenelor foarte diversă şi cu o memorie socială alterată (dată fiind cantitatea mare de informaţii, primite de la foarte mulţi subiecţi), astfel de măşti pot funcţiona din păcate mai bine. 

     Dezavantajul în plan psihic personal este însă că marii majorităţi nu-i prea pasă dacă ceea ce vede e o mască sau nu. Ei n-au văzut falsa transformare. Ei văd "realitatea" momentului şi o iau de bună până la proba contrarie, fiind mult mai uşor penetrabili prin fals şi manipulare. 

     Românii "s-au prins" de acest aspect şi prin urmare au început "să se dea mari" blindându-se cu diplome de tot felul şi cu fel de fel de alte documente care ar trebui să certifice că deţinătorul lor este posesorul unor anumite competențe. Unii chiar le deţin, alţii însă...  doar aspiră la ele, pentru că se ştiu incapabili să le obţină.


     Societatea "modernă" de consum are însă soluţii şi pentru acest tip de clienţi. Universităţile şi facultăţile particulare s-au inventat şi pentru cazurile în care există amatori de false competențe, care doresc să-şi pună masca şi să-şi treacă în CV licenţe, masterate, doctorate şi calificări la care în realitate doar visează. Pentru ei sunt vise exotice - desigur. Dar ce nu se poate obține în ziua de azi cu bani?... Şi ce nu-i în stare omul să dea pentru a-şi vedea un vis îndeplinit?
     Merg la facultăţi particulare mai mult sau mai puţin serioase, plătesc şi-şi iau diploma. Cei capabili şi dispuşi să studieze şi care le iau pe merit, plătesc doar atât cât este normal să plătească cineva pentru un serviciu de prestări servicii - de învăţământ în acest caz. Dar exista soluţii şi pentru cei mai comozi sau mai puţin capabili: cei care nu merită dar vor, plătesc şi diferenţa... pentru acest drept de a se împăuna cu nişte titluri pe care nu le merită, fie ea diplomă de licenţă, master sau doctorat.
     Cu bani se poate orice în ziua de azi ! 

    Dar nu numai cu bani... O astfel de diplomă se poate obţine chiar şi fără să ştii unde-i facultatea, dacă ai relaţiile potrivite şi ştii să fructifici unele conjuncturi favorabile ţie. De exemplu, dacă în conducerea universităţii avute în vedere, există o persoană șantajabilă şi dacă tu faci parte dintr-un grup bine informat, bine organizat şi foarte influent, i se poate aduce  la cunoştinţă persoanei vizate, prin mijloace specifice, că există persoane care sunt la curent cu "pata" din viaţa (eventual privată a) universitarului şi care ar fi dispuse să păstreze discreţia în schimbul unui mic favor... 
Şi-atunci ai pus-o! A ta e diploma! E suficient să ştii cum te cheamă şi ce ţi-ar plăcea să fii, ca să ştie respectabilul ce să-ţi scrie pe diplomă! Într-o lume în care  banul, interesul, profitul şi imaginea - obţinute prin orice mijloace (între care falsul şi minciuna sunt cele mai "nevinovate") - primează în fata onoarei, a cinstei, a competenței şi adevărului, e posibil orice. 

     Nici dacă nu există pete, nu-i o problemă - se pot crea! Nici nu ştiţi cât de însetată de sânge e societatea contemporană şi ce multe eforturi s-au depus pentru asta... Sunt unii oameni care ar da oricât şi ar face orice numai să nu li se murdărească imaginea... Pentru aceştia funcţionează exact opusul maniei de "a se da mare" şi anume "spaima de a nu redeveni mici"


     Frica de un anonimat care îi poate conduce spre pierderea privilegiilor, obţinute pe merit de către unii dintre ei, merite pentru care au studiat şi au muncit şi pe care sunt pe cale să le piardă pentru "o clipă de rătăcire", îi împinge să accepte unele compromisuri fără să le pese că procedând astfel devin pe veci prizonierii unui sistem care le va controla şi condiţiona pas cu pas viaţa, de aici încolo,... 

     Reversul medaliei este că cine acceptă o astfel de mască - un astfel de compromis, cine acceptă ”să se dea mare” prin aceste mijloace, riscă enorm. Un astfel de om nu-şi mai aparţine: el şi-a vândut irecuperabil sufletul şi conştiinţa şi şi-a amanetat ireversibil un viitor, pe care și-l pune exclusiv în mâna celor care l-au ”ajutat” și în care el nu mai poate decide nimic. Bineînţeles că cel care obţine o diplomă cu sprijinul unei anumite grupări sau organizaţii din care eventual face parte, va trebui în mod obligatoriu să-i fie acesteia foarte recunoscător în mod practic concret şi substanţial și vai de el să-i dezamăgească...

     Şi-aşa cum cine se dă mare la nivel ”micro”, o face cu un scop foarte precis, tot aşa, cine se ascunde în spatele unei diplome obţinute prin înşelăciune, minciună sau şantaj, o face deasemenea cu un scop precis, la nivel ”macro”. Posesorul ei poate ocupa anumite funcţii sau anumite poziţii care nu se obţin decât dacă poţi dovedi că ai anumite competențe în acest sens. 

     Partea "veselă" este că, cu cât este mai sus poziţia pe care intenţionează subiectul discuţiei să o ocupe - la iniţiativa lui personală sau a unui grup interesat să-l propulseze - cu atât mai mici sunt şansele ca să fie pus să şi demonstreze aceste calităţi şi competențe.
     Un inginer spre exemplu, pus într-o funcţie tehnică executivă, trebuie să demonstreze neapărat că ştie carte şi meserie, altfel lucrurile riscă să se împotmolească şi să nu mai funcţioneze. Pe când un om pus într-o funcție reprezentativă, un politician sau un preşedinte al unui consiliu de administraţie spre exemplu, e suficient doar să ştie "să strâmbe din nas" şi să aibă tupeul să pretindă celor de sub el să-şi demonstreze ei competențele, prin obţinerea de rezultate concrete.
     Şi dacă rezultatele nu-i convin, schimbă oamenii... Şi ghiciți cine sunt cei care vor fi schimbaţi primii? Desigur tocmai aceia care şi-au luat diplomele "pe bune" și ocupă funcții executive. Pentru că nu au reuşit să fie la înălţimea mofturilor și pretențiilor de cele mai multe ori absurde, exprimate de un "pilos", care nici măcar nu-i capabil să înţeleagă faptul că pretinde lucruri imposibile...

     Am văzut care ar putea fi câteva dintre motive, care ar fi scopurile, am văzut cam cine ar fi predispus la a-şi pune masca şi am văzut şi câteva posibile consecinţe.


     În concluzie nimic nu-i gratis pe lume ! Diferă doar "moneda" cu care se plătește!

     Într-o lume dominată de imagine, modestia valorii cu bun simţ suferă în tăcere zbătându-se în anonimat, în timp ce tupeul şi obrăznicia mediocrităţii ies ca păduchele în frunte, urlându-şi falsa competență... 

     Aici ne-au adus toleranţa noastră superficială și lipsită de perspectiva  consecințelor, precum şi lehamitea înţelepților națiunii faţă de agresivitatea oportunistă a nonvalorii şi mai ales față de mulţimea susţinătorilor ei. 

"Rămâne între noi”!...


* Puteți prelua și transmite textul de față numai cu precizarea sursei și a autorului. Vă mulțumesc pentru interesul dumneavoastră!
 Cu stimă - Remus Constantin Raclău

* P.S. Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail in dreapta sus, in ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

marți, 4 decembrie 2012

Fie vorba intre noi


Narcisismul se defineste ca fiind admirația contemplativă față de propriul sine, cumulată cu dragostea exagerată şi necondiţionată față de propria persoană. Constatăm cu uimire că acest sentiment patologic poate fi extins şi la nivel naţional.

 Narcisismul nu are nimic de-a face cu iubirea de neam sau cu iubirea de ţară. Narcisismul este incompatibil cu patriotismul. Narcisismul este un defect şi tocmai de aceea el trebuie conştientizat şi evitat. Mai mult decât atât, narcisismul este un drog şi ca orice drog acesta îţi distorsionează realitatea, te împiedică să ai percepţiile corecte şi te împiedică astfel să te îmbunătăţeşti - te împiedică pe tine ca persoană să te dezvolţi calitativ şi împiedică marea familie din care faci parte să progreseze ca neam.

Ca orice neam, nici românii nu sunt perfecţi. Avem şi noi hachiţele, năravurile, defectele şi păcatele noastre, privite evident ca trăsături generale de caracter, mai mult sau mai puţin comune și cu care nu prea ne mândrim, fără a însemna că facem prin aceasta din noi toţi - "tot o apă şi-un pământ". 

Cu siguranţă aceste trăsături negative de comportament nu sunt comune tuturor românilor şi mai ales nu reprezintă un specific exclusiv românesc. Marea lor majoritate sunt defecte ale fiinţei umane în general, care au intrat atât de adânc în cotidian şi ne-am obişnuit într-atât cu ele, încât nici nu le mai sesizăm, nu le mai percepem nocivitatea şi pe care am ajuns din păcate să le tratăm ca pe ceva normal şi inevitabil. Numai că pe noi, ca români, ne interesează în mod special ca românii noştri să-şi conştientizeze năravurile şi să fie în stare să le şi îndrepte.

Poate că din punct de vedere sociologic ar fi fost mai corect să fi pus problema la modul - "unii dintre români"- numai că din punct de vedere narativ această repetiţie ar fi devenit extrem de plictisitoare, ceea ce ar fi determinat pe mulţi dintre cititori să "schimbe canalul". 

Cu siguranţă că există şi persoane "super-sensibile" la acest subiect, cu un spirit autocritic foarte superficial sau total atrofiat, incapabile de a-şi face o introspecţie şi care la simpla auzire a cuvintelor care definesc ţara şi naţiunea, își pierd uzul rațiunii și cad efectiv în transă: pulsul li se accelerează, muşchii li se contractă, creierii se supraîncălzesc, ochii li se umezesc până la opacizare iar urechile li se astupă până la ermetizare. Profund hipnotizate de o imagine strict şi obligatoriu pozitivă despre sine şi neam, aceste persoane "dau în clocot" chiar şi la cea mai mică tentativă de critică, la cea mai mică aluzie la perfectibilitatea factorului uman naţional, la îmbunătăţirea comportamentului şi a relaţiilor dintre compatrioţii săi. Sunt genul de persoane dispuse oricând şi necondiţionat să sacrifice copacii-indivizi, de dragul pădurii-naţiune, uitând desigur că fără copaci pădurea nu există...

Aceștia m-ar putea acuza cu mânie proletară de lipsă de patriotism, de lipsă de dragoste de neam şi de ţară, de antiromânism, etc... Dar vin şi vă întreb: "Cine îţi este cu adevărat prieten: cel care te laudă şi te perie neîncetat, cântându-ţi în strună - până nu mai ştii de tine, sau acela care îţi arată greşelile şi te ajută să ţi le îndrepţi? Care părinte e mai bun: acela care își răsfață copiii până la viciu și-i iartă necondiționat, sau acela care-și ceartă fiii atunci când greșesc și-i învață să discearnă între bine și rău, pregătindu-i astfel pentru duritățile vieții?" Şi-atunci, dat fiind că "gunoiul" există, vin și vă întreb din nou: ”Ar fi mai bine cumva să ne întoarcem privirile şi să ne facem că nu-l vedem? Ar fi mai util să îl ascundem eventual sub preş? Sau ar fi cazul să începem şi noi să dăm cu mătura prin ograda noastră?” Nu de alta dar a cam început să pută...

În acest sens voi încerca să scriu, cu voia dumneavoastră, o serie de articole "de uz strict naţional - intern" pe această temă pe care, pentru a le sublinia caracterul "strict confidenţial", le voi începe cu: "Fie vorba între noi" şi le voi termina cu: "Rămâne între noi!"

marți, 7 august 2012

La ștrand la Letea

de Remus Constantin Raclău

Fie vorba între noi ...

    Ieri am fost la Ştrandul Letea" din Bacău. Pe vremea lui "odiosu" era unicul ştrand din zona Moldovei cu apă caldă, provenită de la FOSTUL Combinat de Celuloză şi Hârtie - Letea, pe atunci mândria chimiei româneşti - între primele trei combinate de profil din Europa, producătoare de hârtie de ziar şi de bancnote (pentru bani). Era cel mai elegant şi mai bine cotat ştrand din această zonă a țarii.

Primul lucru care m-a şocat efectiv la apropierea de acest obiectiv economic, a fost dispariţia halelor combinatului şi bălăriile ce domnesc în jurul clădirilor de foste birouri. Dar mi-am revenit repede. Știind pe mâna cui a intrat combinatul, ”evoluția” acestuia mi s-a părut absolut normală, fiind identică cu aceea a echipei de fotbal preluate de același afacerist mare amator de jocuri de noroc.

Apoi m-a şocat preţul de intrare la ştrand : doi lei.
 - Cum!... Atât?
 - Da! Doi lei...
 - Uau... Incredibil... Fain de tot!
    După ce am intrat mi-am dat insă seama că în ciuda ambientului promițător, nici nu făcea mai mult...

    Fecior-miu, care probabil că în altă viață a fost rață, mare iubitor de bălăceală, s-a repezit la bazin, dar când s-a apropiat a rămas blocat: apa din bazinul mare era acoperită cu o peliculă aproape continuă de coji de seminţe... când dracu' au avut ăştia timp să roadă o asemenea cantitate de seminţe nu ştiu, că de la poartă ni s-a spus că apa din bazine era proaspăt schimbată... Şmecheroşii de cartier şedeau pe marginea bazinului, cu picioarele în apă, cu punga de seminţe în braţe şi cu ţigara în colţul gurii, fumegau şi mâncau semințe scuipând cojile în apă.

Șoarecul meu a încercat să dea cu palma cojile deoparte, dar și-a retras iute mîna din apă: era rece ca gheața, deci într-adevăr proaspăt schimbată...

Înaintând pe pajiștea ștrandului, m-a şocat faptul că o parte (mică - sper) dintre tinerii de azi nu mai ştiu să meargă normal. Probabil că au suferit ceva accidente genetice, căci au ajuns să semene din ce în ce mai puţin a oameni şi pare că au început să coboare îndărăt pe scara genetică retrogradând la gradul de maimuţe primitive (ei ar vrea probabil să se simtă gorile, dar mai au de exersat - că mai sus de stadiul de cimpanzei - zgomotoși și caraghioși - încă n-au reușit să se ridice ...) care mai de care mai crăcănaţi, cu gâtul ca și inexistent - între umeri, cu pieptul bombat, cu mâinile arcuite de parcă ar fi opăriţi la subţiori şi care mai de care neapărat răguşiţi cu voci din fundul butoiului, îngroşate ca scoase din călcâi - guturale spre impresionarea asistenței şi cu expresia feţei neapărat încruntată, ca să-ți treacă pofta de a li te adresa ... Şi demoazelele cad pe spate de dragul lor... Chestie de gust... Gorile vor, gorile or să aibă!... Si n-am văzut în viața mea vreo gorilă să ofere flori cuiva. În cel mai fericit caz... le mănâncă!

Am vrut să aşezăm pătura pe iarbă dar ne-a fost absolut imposibil să găsim un loc (abundent dealtfel) fără coji de seminţe sau chiştoace (abundente dealtfel...). Şi când ne pregăteam să facem o vitejie şi să curăţăm noi locul (omul ar trebui să-l sfinţească, nu?), ne-au ajuns la urechi frazele glumeţ-urlate în jargon al şmenarilor de cartier, păsăroi de noapte abia treziţi din somn pe la trei jumate după amiază, limbaj în care din două în trei cuvinte erau pomenite fel de fel de părţi anatomice care în mod normal ar trebui să stea pe sub chiloţi şi nu aruncate în urechile trecătorilor. Involuații îşi marchează teritoriul așa cum cred ei de cuviinţă...

În speranţa normalizării situaţiei, m-am adresat reprezentanţilor “administraţiei”, cu rugămintea de a se gândi la o soluţie prin care ştrandul să poată fi frecventat şi de familişti, în sensul de a impune clienţilor un cod de comportament civilizat, un regulament, ceva, prin care să se impună folosirea unui limbaj civilizat şi să se interzică consumul de seminţe în incinta ştrandului sau măcar pe marginea piscinelor, cu obligaţia pentru eventualii împătimiţi ai irezistibilelor seminţe de dovleac sau floarea soarelui de a-şi depozita cojile într-o pungă şi de a nu le mai arunca pe unde le vine, aşa … aiurea, prin apă sau pe pajişte …

Mi-au răspuns textual că “prind fluturi”(!...) că nu ştiu cum e să te pui cu băieţii de cartier care nu stau mult pe gânduri când e vorba de a reacţiona cu violenţă şi că dacă se iau măsuri împotriva lor, atunci riscă rămână şi fără acei puţini clienţi pe care îi mai au!

 Le-am replicat că tocmai de aceea au clienţi puţini, pentru că oamenii civilizaţi, și care sunt cu mul mai mulți, nu acceptă să-şi petreacă timpul liber într-un ambient infect populat de indivizi lipsiţi de cele mai elementare norme de conduită civică care prin comportament şi limbaj fac vid în jurul lor. Am încercat să le explic faptul că e de datoria administraţiei să se asigure că TOŢI clienţii se simt bine, dar …

Mi-au răspuns că ei nu dau vrabia din mână pe cioara din par (adică noi, vezi Doamne, eram “ciori” pe lângă “vrăbiuţele din cartier” ) şi că nu e de competenţa lor să facă educaţie clienţilor. 

Asta a fost picătura care a umplut paharul. Dezamăgiţi cumplit şi revoltaţi pe lipsa de reacţie a  administraţiei ştrandului faţă de toate cele mai sus descrise, ne-am luat adio de la o după amiază plăcută şi ne-am dus încotro am văzut cu ochii...

Într-adevăr, educație nu, dar o selecție a clientelei (eventual prin preț) si stabilirea printr-un regulament al unor norme de comportament civilizat este obligatorie pentru un spațiu destinat relaxării și bine-stării publice ...

Mi-am dat seama că  prin atitudinea adoptată, administrația ștrandului își merită pe deplin clientela…

Ştrand pentru oameni "de doi lei"...

Rămâne între noi ...

P.S. 
        Povestioara este din august 2012. Dacă vreunul dintre cititorii blogului a fost ceva mai recent la acest ștrand și dacă a constatat că lucrurile s-au schimbat să ne dea de știre, printr-un comentariu la această povestire.
 Aș fi fericit să aflu că s-a schimbat ceva în bine (eventual prin schimbarea ”administrației” cu una ceva mai responsabilă și mai competentă) și că ștrandul a redevenit frecventabil pentru toți locuitorii Bacăului și nu doar de către șmecherașii de cartier ...

sâmbătă, 28 iulie 2012

Dorinţa de obscenitate

                                Nevoia de vulgaritate
     (partea întâi)
    Asistăm neputincioşi la degradarea accelerată a vieţii sociale, ne plângem de asta, ne deranjează, ne revoltă dar, probabil ca să nu fim acuzaţi de lipsă de reacţie..., contribuim din plin, pe contră, la amplificarea ei.

    Şi ca să dovedim pe de-a-ntregul că suntem adepţii lui Darwin, şi că ne tragem indubitabil din cele mai zgubilitice şi imprevizibile maimuţe, ne lăsăm inconştient în voia instinctelor şi a dresurii prin sugestii subliminale receptate de prin toate mijloacele de comunicare în masă ce bântuie necontenit prin jungla urbanismului cotidian.

    Mai nou, "dresorii" nu lasă să treacă nici o zi fără să ne inoculeze veninul unei stări de continuă conflictualitate, a unei perene stări de război civil generalizat, unde fiecare e împotriva tuturor, şi vinovatul se găseşte exclusiv şi permanent la persoana a doua şi mai ales a treia (singular şi plural - deopotrivă)..., căci mi se dă non-stop de înţeles că EU sunt "UNICUL" care ştie Calea, eu sunt "SINGURUL" care deţine Adevărul şi doar eu - ”GENIALUL” - sunt în stare să înţeleg Viaţa... EU sunt cel înalt, cel bun, cel frumos şi cel deştept şi în consecinţă ”EU si NUMAI EU” am dreptul să vorbesc... Doar eu şi cei care ascultă de mine - "gaşca mea". "Restul e tăcere" și ar trebui să tacă!...

"Ai noştri"?... - "Ca brazii", bineînţeles!

Şi nu e zi lăsată de la Bunul Dumnezeu, în care să nu-şi bage "ăla mic şi cu corniţe" coada prin toată mass-media şi să ne "informeze"cu un excesiv "lux" de amănunte despre cine pe care a mai înşelat, despre cine cui i-a mai furat "iubitul", despre cine cu cine s-a mai păruit, despre care pe cine a mai bătut, despre cine, ce și cui i-a mai zis-o şi tot aşa ..., ca la nebuni, într-un ”CARE pe CARE” generalizat la scara naţională.

    Şi ca "necuratul" să fie sigur că ne certăm aşa ”cum trebuie" şi că reuşim să găsim motive de harță din te miri ce, astfel încât nimeni să nu se mai înţeleagă cu nimeni, fiecare să-i invidieze pe toți şi niciunul să nu mai aibă încredere în nimeni, ni se dau exemple concrete despre certuri, scandaluri şi tărăboaie, iscate "din senin" pe motive de eroare la naştere, cu replici "spontane", regizate ”ca la carte”, aşa cum se cuvine în "reality"-urile de prost gust, cu cetăţeni deveniţi peste noapte "actori" de neam prost, promovând violenţa fizică şi imbecilitatea la rang de (sub-)cultură naţională şi violența de limbaj absolut incivil, de mahala, la rang de panaceu universal pentru vindecarea orgoliilor personale profund "rănite".

    Dacă uneori inteligența şochează prin genialitate, fapt ce trădează tenacitatea unui studiu intens şi a unor eforturi susţinute ani de-a rândul pentru a depăşi în cunoaştere o cultură generală cu mult peste medie, sau o cultură tehnică de vârf, de cele mai multe ori prostia şi incompetența şochează prin nesimţirea şi încăpăţânarea cu care reuşesc să iasă la suprafaţă - ca uleiul deasupra apei - sau să se cocoaţe pe scara socială - dând din coate, înşelând şi împroşcând în stânga şi-n dreapta - întocmai precum păduchele în frunte. Şi nu e nevoie să vă mai întreb care din cele două căi e mai la îndemână, pentru că întrebarea ar fi absolut retorică.

Oare unde-o fi dispărut sfiala? Oare unde s-o fi ascuns bunul simţ? Pe unde s-o fi rătăcit demnitatea? Oare pe unde s-or mai găsi oamenii - oameni?...

* P.S.
 - In partea de jos a paginii în fiecare zi veți găsi "Romanian Google News" - o sinteză a știrilor de interes general, postate de români pe Google- Lectură plăcută! - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

luni, 16 iulie 2012

Problema sărăciei


Problema sărăciei şi a săracilor dintr-o ţară este discutabilă şi în consecinţă îndelung discutată.

Sărăcia, în general, fiind o chestiune de percepţie, ne face să avem de-a face pe deoparte cu o stare de sărăcie reală, iar de cealaltă parte cu o sărăcie fantasmagorică, existentă doar în închipuirea unor anumite persoane sau grupuri eterogene de persoane, veşnic nemulţumite şi axate pe invidie, care, suferind de mania unei perpetue stări de comparaţie pe verticală (dar numai cu cei de deasupra lor) îşi percep agoniseala de o viaţă, ca fiind pururea insuficientă şi nesatisfăcătoare...

În acest context se dovedeşte absolut necesară definirea sărăciei şi stabilirea un prag obiectiv al acesteia, în funcţie de condiţiile socio-economice şi cultural-istorice specifice teritoriului şi populaţiei supuse spre analiză.

La nivel individual este o problemă clară de percepţie: este posibil ca ceea ce pentru unii înseamnă sărăcie, pentru alţii să fie un lux; în timp ce la scară socială, ceea ce pentru unele populaţii din unele zone ale planetei este un lux, pentru altele să constituie simple condiţii normale de civilizaţie.

În popor se zice că cine e sărac, e musai să aibă o hibă: ori e beţiv, ori e muieratic, ori e leneş, ori îi plac excesiv jocurile de noroc, ori e nechibzuit la bani, ori e iresponsabil şi a turnat copii în neştire, mult peste câţi îşi permite financiar să crească, ori are o boală care-l împiedica să muncească sau să gândească normal, ori e atât de fudul, de ursuz, de căpos sau de invidios, că nu-ncape nimeni pe lângă el intr-o asociere sau chiar şi numai pentru un simplu ajutor reciproc, ori de-a dreptul o combinaţie nefericită de mai multe sau din toate aceste cauze la un loc ...

Unii "săraci"se plâng că n-au noroc. Oare chiar aşa să fie? Haideţi să vedem de ce nu pot să aibă dreptate.

Sărăcia nu e o stare de moment - nu e "o poză"! Sărăcia este rezultatul unei succesiuni de circumstanţe şi evenimente conjuncturale  defavorabile la care persoana în cauză nu a fost capabilă să găsească  răspunsurile şi soluţiile potrivite. Aşadar, sărăcia e "un film"!

Ghinionul e o gaură în buget!
Sărăcia e lipsa acestuia.
Şi asta nu mai ţine doar de ghinion: nimeni n-are ghinion peren, oricât de ghinionist ar fi!...

În faţa problemelor vieţii oamenii reacţionează diferit: inteligenţii caută să le prevină, deştepţii caută soluţii, iar proștii caută scuze (pentru că pentru multe dintre hibele enumerate la aliniatul unu, poporul, în marea sa înţelepciune, pune eticheta necruţătoare de "prost"!).

Se spune că prostia este incapacitatea omului de a se adapta la mediul în care trăieşte şi de a da răspunsurile potrivite la provocările vieţii de zi cu zi.

De regulă omul sănătos, harnic, chibzuit, responsabil şi echilibrat, este în stare să găsească soluţii cinstite de a o scoate la capăt, chiar şi în cazul unei educaţii economice mai precare. Importantă este voinţa de a căuta aceste soluţii şi disponibilitatea de a "pune osul la treabă"!

În noua filosofie de abordare a problemelor sociale legate de sărăcie, va trebui să se ţină seama de toate acestea şi să se distingă clar între cei care NU POT şi cei care NU VOR.
Cei care din motive obiective, absolut ne-imputabile lor, nu pot, vor trebui categoric sprijiniţi .
Cei care din motive subiective nu vor să-şi facă datoria de oameni şi aşteaptă pomană, precum animalele de la grădina zoologică, vor trebui tratate ca atare. Dur, dar corect!

Important este ca toată lumea aptă de muncă să aibă şanse egale la un trai decent şi în funcţie de implicare, voinţă, eforturi şi inteligenţă să obţină ceea ce merită. Oportunităţile mai trebuiesc şi căutate, nu doar oferite pe tavă (de către cine şi pentru cât timp?).

În cazul unui stat asistențialist şi excesiv de grijuliu (aş vrea să o văd şi pe asta!...), cunoaştem cu toţii o anumită etnie (fără supărare şi fără urmă de rasism, dar e un fapt cât se poate de obiectiv) care s-ar abona la "pomana porcului" non stop, fără a-şi face nici cea mai mică problemă de conştiinţă dacă merită sau nu să primească ceea ce i se oferă şi pe lângă aceştia, o lungă listă de alte putori înnăscute şi de nesimţiţi de profesie, de toate naţionalităţile şi etniile, profitori ai unei eventuale societăţi pline de generozitate, care nu şi-ar pune nici o secundă problema că cineva depune eforturi şi cheltuie resurse financiare şi energie umană pentru că ei să primească asistența pe care o pretind.

Vă dau un exemplu care ar trebui aplicat "la sânge":

 Venind în ţară, de la graniţa cu Ungaria şi până la Bacău am constatat o mare diferenţă între cum arată oraşele, străzile, drumurile, şanţurile, etc, în raport chiar cu mult huliţii (de către unii) noştri vecini unguri. Pare că la ei s-a măturat şi s-a aruncat gunoiul la noi... Diferenţa este izbitoare: mizerie pe străzi, între blocuri, drumuri cu şanţurile pline de vegetaţie, astfel încât la cele mai mici ploi - apa da pe dinafară, copacii necurăţaţi, garduri vii crescute haotic ne-tunse de la însămânţare - probabil, iarba netăiată de când i-a dat colţul, etc. etc. etc...

În acest timp - primăriile oferă cu excesivă generozitate ajutoare sociale tuturor celor fără venituri, sau ale căror venituri se află sub un anumit prag.

Eu le-aş imputa toate aceste ajutoare şi le-aş plăti din salariul şi averea personală a tuturor acelor primari ale căror comune şi oraşe arată aşa cum am spus...

Păi, măi fraţilor! Ori suntem gospodari, ori suntem cretini! Cale de mijloc nu există pentru un primar! Cum vine asta? Oraşul geme sub gunoaie, bălăriile ne năpădesc şi oameni apţi de muncă, voinici că brazii, stau ca nesimţiţii în coadă la pomană la uşa primăriei.

Eu dacă aş fi primar (deşi cu idei ca ale mele nu cred că m-ar vota pomanagiii şi se vede treaba ca votul lor trebuie că e hotărâtor!!!), n-aş da un sfanț la cei care sunt apţi de muncă şi n-au venituri suficiente: aş ieşi în fața primăriei şi aş chema un camion cu mături, lopeţi, făraşe, tomberoane, seceri, securi, fierastraie, coase, hârleţe şi tot arsenalul de rigoare şi le-aş da de treabă. Să nu mai văd o hârtie pe stradă, un copac necurăţat, un gard viu crescut aiurea, un petec de iarbă ne-tunsă şi un șant necurăţat! Cine refuză... Valea!... "Ura şi la gară!" - spre primării cu primari tâmpiţi şi proşti administratori al căror unic scop în primărie este doar acela de a-şi asigura realegerea prin votul pomanagiilor! E o crimă să foloseşti resursele oamenilor harnici şi cinstiţi pentru a susţine lenea şi nesimţirea în loc să le oferi celor merituoşi condiţii civilizate de trăi în propria lor ţară și în propria lor localitate de domiciliu.

Suntem săraci? O ducem prost?
Poate că "merităm"!

* Pana acum, doar primarul din satul in care am crescut se pare ca a inteles care sunt mijloacele pe care le are la dispozitie pentru a evita starea de saracie a unei comunitati si cum se poate face o actiune sociala eficienta sub coordonarea unei primarii. Va prezint mai jos ecouri ale acestei decizii dar si raspunsul prompt al comunitatii, in linkul de mai jos:

https://www.youtube.com/watch?v=LSsndxJldQA

si mai ales raspunsul comunitatii: 

http://stiri-neamt.ro/un-primar-din-judetul-neamt-pune-conditii-pentru-ajutorul-social/

Si pe aceeasi tema, va sugerez sa accesati un link, interesant si util, pentru cei cu judecata dreapta:

http://romaniateiubesc.stirileprotv.ro/emisiuni/2015/sezonul-1/suntem-saraci-pentru-ca-suntem-puturosi-si-necredinciosi-ce-crede-parintele-iustin-ca-trebuie-sa-faca-biserica-pentru-romani.html

La multa "lumina" !

* P.S.
 - In partea de jos a paginii în fiecare zi veți găsi "Romanian Google News" - o sinteză a știrilor de interes general, postate de români pe Google- Lectură plăcută! - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"