vineri, 10 februarie 2012

Bastos

de Remus Constantin Raclău

     Am avut până mai zilele trecute un coleg de serviciu. O să-i spunem “Bastos”...
Bastos este român şi a lucrat ca şi mine pentru o firmă de transport din Perugia (Italia).
   
Bastos..., ca mai toţi românii: nici prea-prea, nici foarte-foarte... Când mai aşa, când mai invers, mă rog..., după toane. Întocmai ca vaca aceea care dă zece litri de lapte la o mulsoare şi când să pleci mulţumit cu găleata,... se balegă în ea!
Bastos e băiat muncitor. Tocmai de aceea l-a iertat Adriano - “il suo datore di lavoro” (cel care îi dă de lucru). Aşa se cheamă angajatorii în Italia. În România li se spune “patroni”. Italienii nu acceptă însă aşa ceva, întrucât “padrone” înseamnă “stăpân”, ... ori o fiinţă omenească nu are stăpân, că doar nu-i câine şi nici sclav... În Italia “muncitorul” (il lavoratore) se numeşte în mod oficial “dipendente” – cel care depinde (în mod financiar) de o persoană care îi dă de lucru, de un întreprinzător, de omul cu iniţiativă...
   
Deci Adriano l-a iertat de multe ori pe Bastos, pe care l-a angajat în momente grele pentru amândoi: Adriano, şofer la rândul lui, băiat priceput, harnic şi strângător, abia îşi cumpărase în leasing un al doilea camion şi căuta disperat un şofer cu experienţă; avea contract de servicii cu firma la care lucrez eu; Bastos de-abia venise din România - nu de bine şi căuta disperat un loc de muncă. Un om de bine i-a pus în contact şi a fost “dragoste la prima vedere” – din interes, desigur!
   
Bastos, ca mai toţi românii... La început, dă-i şi dă-i..., să vadă patronul că ştie; să vadă patronul că poate; să vadă patronul că vrea... Şi lui Adriano i-a plăcut! Ştia pe pielea lui cât este de dificilă această meserie, aşa că i-a fixat 2100 euro bani în mâna - salariul şi-l trimitea unde avea nevoie.
Într-o duminică seara Bastos trebuia să plece în cursă... Dar cum era ţeapăn de beat, nu s-a putut trezi la miezul nopţii aşa că a plecat la şase dimineaţa şi a ratat livrarea, deoarece a ajuns prea târziu... Şi Adriano l-a iertat! Şi-a zis: “e om şi el săracul; e departe de casă, îi este dor de familie şi-şi mai stinge şi el dorul cu o sticlă-două de vin ca să mai uite,... Se mai întâmplă”... A plătit penalizările şi a mers înainte.
   
Bastos e iute din fire. Nu prea are răbdare. În consecinţă la volan “o cam arde”! O “calcă la blană”! Goneşte de-i merg fulgii! Ce mai... e destul de îndemânatec şi trage la maxim de camion! Bine, îl ajută şi străzile, bine întreţinute şi semnalizate, anume făcute ca să stimuleze viteza şi eficiența în condiţii de deplină siguranţă.
Într-o zi, Bastos transporta apă minerală cu TIR-ul, pe un drum cu serpentine multe şi la un moment dat s-a plictisit, aşa că s-a decis să-i dea mai tare. Şi i-a dat!... Până la prima curbă mai strânsă, unde a “culcat” TIR-ul pe o parte şi a făcut toată pădurea de dedesubt numai bidoane de apă minerală... I-a zis lui Adriano că era obosit şi că n-a apreciat bine distanţa până la curbă. Şi Adriano l-a iertat! Ştia din proprie experienţă că dacă se conduce noaptea nu prea se doarme bine ziua şi că apa fiind grea Tir-ul e mai dificil de controlat, mai ales dacă eşti obosit. L-a rugat să fie mai atent şi să aibă grijă să se odihnească mai bine, să mai lase muzica şi jocurile pe calculator, că el condiţii de odihnă i-a creat!... S-a certat zdravăn cu cei de la asigurări în favoarea lui Bastos, după care a plătit apa risipită şi reparaţiile la camion care nu au fost cuprinse în asigurare.
   
Bastos e băiat de viaţă! E bun la caterincă! Are în repertoriu un sac de povestiri şi de poante... Pe cât e de mic şi de slab pe atât e de bun de gură! Legea compensaţiei... Când e în dificultate o dă pe glume, făcând haz de necaz cu un spirit autocritic cu care italienii nu sunt obişnuiţi, îşi toarnă şmechereşte “cenuşă în cap” şi scapă mai ieftin! “Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie” şi Adriano îl aprecia pentru asta. Îi făcea ziua mai bună după fiecare întâlnire. Este de un optimism incorigibil. La el, toate se rezolvă: “Gata, capo (“şef” în italiană), se rezolvă”!... “Ei, aşa-i la lucru”, gândea Adriano, “una caldă, alta rece... o zi mai bună, alta mai proastă! Trec toate dar noi trebuie să mergem mai departe!”
   
Dar anul trecut pe la sfârşitul lui noiembrie, a făcut-o groasă...
A băut iar zdravăn cu alţi doi români şi cum aceştia nu aveau suficient tupeu s-a urcat el la volan ca să le demonstreze cât de mare poate fi unul mic! Şi le-a demonstrat... Mirosindu-l de la distanţă, după traiectorie probabil, i-a oprit un echipaj de la “Stradale” şi când l-au poftit afară din maşină cu documentele în mână, erau să leşine ei din cauza etilului expirat de curajosul “Niki Lauda” improvizat!... I-au suspendat pe loc permisul pentru un an de zile, i-au sechestrat maşina pentru aceeaşi perioadă şi l-au pus să cheme un prieten treaz să-l ducă acasă.
   
A doua zi, pe la nouă dimineaţa, durerea de cap, ameţelile şi greaţa erau cele mai mici necazuri de moment!
S-a trezit cu Adriano la uşă cu cheile de la camion în mână şi cu întrebarea indignată pe buze: “ce cauţi acasă la ora asta, într-o zi de luni?... Unde trebuia să fii tu la ora asta?”
   
Bastos: “Stai să vezi... c-o fi... c-o păţi”... Şi i-a depănat fir-a-păr toată tărăşenia!
   
Adriano, ... să leşine! L-a luat pe sus şi direcţia “avocat”! Degeaba... Din punct de vedere legal poliţiştii de la circulaţie au procedat “beton”! A plătit avocatul şi s-au pus la sfat:
- O!... Bastos! Ce mă fac acum cu tine?
   
Bastos s-a apucat de plâns, s-a pus în genunchi şi ca de obicei şi-a turnat toate lăturile în cap... ”Fac orice, numai nu mă trimite în România!”... Şi lui Adriano iar i s-a făcut milă de el. A căutat un alt şofer şi l-a luat pe Bastos cu el pe camion, ca însoţitor... Să facă el cozile pe la depozite şi să supravegheze operaţiunile de încărcare-descărcare în locul lui Adriano ca să se poată odihni între timp şi să-i fie mai uşor de condus după aceea. Adriano – “il datore di lavoro” muncea la volan, iar Bastos “il dipendente”, îl însoţea şi-i ţinea practic de urât!... Şi primea salariul de bază, adică 1200 euro, bani în mână... Tot mergând împreună pe camion a ajuns Adriano, bărbat bine la vreo patruzeci şi opt de ani, s-o rupă binişor pe româneşte. I-a promis Bastos că-i prezintă o româncă frumoasă şi serioasă să se însoare cu ea după o primă experienţă nereuşită cu o italiancă “bărbătoasă” și voia să facă o figură frumoasă!
   
Între timp s-a accentuat criza. Adriano, ca mai toţi “padroncinii” (mici proprietari de camioane, care muncesc cot la cot cu angajaţii lor), a început să aibă probleme cu încasatul facturilor şi în consecinţă, cum nu avea rezerve din cauza ratelor de leasing la maşini, a început să întârzie cu plata salariilor chiar şi cu două luni. Au strâns din dinţi cu toţii: şi Adriano, şi Bastos şi Hoxa, celălalt şofer, albanez... De unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere! Bastos cu atât mai puţin: făcea turism prin Italia ca însoţitor, responsabil cu voia bună a şefului şi primea 1200 euro, în cash... Bașca, hrana în comun: unde mergea Adriano la masă, îl lua şi pe Bastos... Sâmbăta şi duminica, liberi... Un an de zile...
   
Pe douăzeci şi două noiembrie Bastos şi-a reprimit permisul şi maşina de sub sechestru. A fost sărbătoare. De data asta n-a mai băut. S-a urcat din nou pe TIR şi a plecat la treabă, hotărât să-şi spele toate păcatele. Adriano, foarte mulţumit s-a dus să caute curse pentru cei doi şoferi ai săi...
După o lună de zile, pe douăzeci şi două decembrie, Bastos, ca orice muncitor şi-a cerut salariul. Adriano i l-a dat pe cel de 1200 euro, pentru “munca” de însoţitor, din luna octombrie.
- Bun! Şi banii mei pentru condus? A întrebat Bastos.
- Ţi-i dau pe douăzeci ianuarie; mergem în continuare aşa, vă plătesc cu două luni întârziere, după cum văd şi eu banii de la clienţi. Ştii bine cum merge treaba, că ai fost de faţă un an întreg la toate discuţiile mele cu toţi partenerii. Când se reglementează situația intrăm în normal...
- Adriano, uite care-i treaba... Aşa nu e bine! Vine Crăciunul şi la mine! Vine Revelionul... Vreau şi eu să trimit pachete acasă, la părinţi şi la prietenă (Bastos are douăzeci şi şapte de ani şi nu e însurat). Fii atent, Adriano: dacă nu-mi dai restanțele şi banii pe luna în curs... am plecat!
Adriano a rămas şocat. N-a reuşit decât să îngâne un:
- Ok, să văd ce pot să fac!...
   
A dat telefoane, peste telefoane, a făcut presiuni la clienţi până la limita stricării relaţiilor... Degeaba. Criza e criză! Nimeni nu a fost dispus să anticipeze plata înainte de trei luni, cum e obiceiul în Italia... Cu strângere de inimă (era şi el şofer şi ştia cum e să lucrezi două luni fără salariu... De fapt păţise şi mai rău, dar... asta nu justifica situaţia de faţă şi se simţea prost!), l-a sunat pe Bastos şi l-a rugat să mai rabde puţin că poate - poate, face rost de ceva...
- Ascultă, bă!... (S-a oțărât Bastos). Ce-s eu aicea, cârpă? Ţi-am zis că dacă nu-mi dai banii plec? Nu mi i-ai dat! Plec...
I-a adus camionul la garaj, şi-a luat lucrurile şi... dus a fost. Direcţia România, că în Italia sărbătorile sunt naşpa, şi italienii nu ştiu să se distreze ca pe la noi.
- Ascultă, Adriano! Ai numărul meu de cont din bancă. Când îmi văd banii toţi în cont atunci mai vin la lucru. Până atunci... CIAOOOO!...
                                                         
...

   
Când mi-au povestit băieţii păţania lui Adriano, povestită cu lux de amănunte chiar de “marele” Bastos, “mic la stat - mare la sfat”, care se fălea astfel cu intransigența lui şi se dădea “exemplu demn de urmat”, am avut o revelaţie... O revelaţie în legătură cu teoriile apariţiei omului pe Pământ...
Pentru mine e clar. Ambele teorii sunt perfect valabile:
   
“Dacă unii oameni se trag din Adam şi Eva, fiii lui DUMNEZEU, făcuţi de Domnul nostru după chipul şi asemănarea lui, există o serie de oameni care se trag cu siguranţă din maimuţe. Direct din maimuțe”...
     Şi fiecare se comportă în viaţă aidoma înaintaşilor săi!...
__________________

Un comentariu: