luni, 17 decembrie 2012

Pozne, pățanii și trăsnăi - ”La pescuit”

La pescuit


de Remus Constantin Raclău
Abia împlinisem unsprezece ani şi mă aflam ca de obicei vara, în vacanță la bunici.
Într-o seară mă trezesc că mă strigă la poartă Dănuț a lui Papeț, împreună cu văr-miu Duțu a lui Popic și cu Vasilică a lui Chiriac, zis “Ștrul”. Mai toţi copiii din sat aveau porecle, multe dintre ele moştenite de la părinţi. Mie-mi ziceau Romică.
Veniseră să-mi propună să mergem cu toții a doua zi dis-de-dimineață la pescuit pe Siret. Era cam departe în afara satului și mie nu-mi era îngăduit să merg pe luncă fără știrea bunicilor. Eram băiat de oraș și nu prea le aveam pe astea cu supraviețuirea, așa că a trebuit să le spun unde și cu cine vreau să merg și ca să-i înduplec, le-am spus că vreau să-nvăț să pescuiesc.

- Da’ cum vreţi să faceţi, că Romică n-are undiță, întrebă bunica.
- Îi dăm noi, tanti Niculina, îi răspunse Dănuț, şi-l învăţăm tot noi cum se prinde. Îi dăm şi râme şi tot, numa’ să-l laşi să vină cu noi.
- Apăi, l-oi lăsa, măi Dănuț! Mă pun rău cu tine, răspunse bunica zâmbind, şi când vreţi să plecaţi?
- Păi, pân’ la Siret, e de mers oleacă şi ar trebui să plecăm cam pe la patru - patru jumate, că peştele are foame dis-de-dimineaţă! Şi când o căuta să muşte, noi tre’ să fim acolo!
- Ș-aveţi voi curaj să vă treziţi aşa de dimineaţă?
- D’apoi cum, tanti Niculina? Dacă-i musai!...
- Bine, mai băieţi. Păi în cazul ăsta o să-l trezesc pe Romică mâine devreme şi am să vă pregătesc şi nişte turte şi ceva de-ale gurii, ca doar’ n-o să staţi flămânzi până v-aţi întoarce!
- Mulţumim, tanti Niculina şi săru’mâna... Pa, Romică, şi vezi să te culci devreme!...
Şi-au plecat, bucuroşi cu toţii.

Dănuț a lui Papeț locuia pe o hudiță, nu departe de noi, iar Duțu și cu Ștrul ne erau vecini, de o parte şi de alta a drumului. Papeț era o poreclă. Costică “Papeț”, taică-său, era un om înalt şi voinic, fudul din cale-afară şi cam arţăgos, dar foarte priceput şi foarte muncitor. Tot satul îi zicea aşa şi pentru asta nici în ziua de azi nu-i ştiu numele de familie adevărat.
Dănuț era şi el voinic din cale-afară, mult mai bine dezvoltat decât cei de-o seamă cu el, dar spre deosebire de taică-său era de o blândeţe şi de o bunătate rară. Se aruncase de partea maică-sii ca fire, dar luase de la taică’su forţa fizică şi simţul practic. Dintre puştii din sat nimeni nu era mai priceput decât el la pescuit. Poate doar Vasile a lu’ Musca, dar nu cred!...
De cum au plecat, bunica s-a şi dus la bunicu:
- Măi, Nică! Vezi că nepot’tu merge mâine la Siret, la pește...
- Gata? S-au înţeles, au tot ce le trebuie?
- Da. A zis a lu’ Papeț că aduc ei tot, şi undițe şi râme... tot.
- Ei..., că doar nu mi-or cădea mâinile dacă le-oi căuta şi eu nişte râme. Romică, adă furca deasă şi hai în grădină, la gunoiul de grajd, să-ţi arăt cum se caută râmele!
- Cu furca?
- Da’ cu ce? Răspunse bunicu’, făcându-se a nu pricepe mirarea mea.
- Cu hârleţul.
- Păi tu vrei să le-omori sau vrei să le culegi??
- ?
Ridicai din sprâncene în timp ce bunicu’ continuă binevoitor:
- Romică! Săpăm cu furca, ca să le scoatem întregi. Dacă săpăm cu hârleţul le tăiem şi mor până mâine şi peştele nu muşcă râma moartă...
M-am dus iute în grajd, am golit cuiele dintr-o cutie veche de vopsea şi m-am dus ţopăind, vesel nevoie mare, cu furca cumpănind într-o mână şi cutia pentru râme în cealaltă, după bunicu’, care o luase înainte spre movila de bălegar uscat din dosul grajdului. Imediat ce l-am ajuns m-a luat în primire:
- Romică! Vezi, să fiţi cuminţi!... Nu cumva să vă jucaţi îmbrâncindu-vă pe malul Siretului că unde-i malul înalt apa-i adâncă şi plină de vârtejuri. S-au înecat mulţi copii neatenţi pe-acolo. Nu vă băgaţi să faceţi baie, că-i curentul tare şi mi-i că vă ia la vale şi cine ştie unde vă duce...
- Şi dacă mi s-agaţă cârligul în vreo ceva?
- Dă-l naibii de cârlig! Nu-ţi uzi tu izmenele pentru cârligul lu Papeț! Îl chemi pe el că-i mai mare. Dacă l-o putea desface bine, dacă nu i-oi cumpăra eu altul. Cu undiţă cu tot, numa’ să veniţi sănătoşi acasă.
- Bine, bunicule!
- Acu’ hai la râme, zise bunicul ducându-se de partea cealaltă a movilei, să sape unde era gunoiul uscat.
A înfipt furca în movilă, împingând-o cu piciorul şi a încercat să răstoarne brazda.
N-a reuşit din prima, aşa că a început să hâţâne de coada furcii să-i facă loc.
- Auzi? Da de ce nu sapi aicea, că-i mai moale? Nu-i mai uşor?
- Ba da, dar aş săpa degeaba. Bălegarul e proaspăt şi n-au avut ramele timp să intre; aici e mai vechi şi-ar trebui să fie.
După ce-a întors în sfârşit o brazdă de gunoi, m-a chemat.
- Romică, hai să-ţi arăt! Uite, vezi? Râmele de gunoi sunt ceva mai mici, mai moi şi mai roşii decât ramele de brazdă.
- Ce-s alea râme de brazdă?
- Râmele pe care le găseşti atunci când se ară sau se sapă pe câmp. Sunt mai mari, mai roz şi mai rezistente, că şi pământul în care trăiesc e mai tare decât bălegarul...
- Aha!
- Uite! Pune mâna pe asta şi bag-o în cutie.
M-am aplecat, am întins mâna cu degetele făcute cioc, pregătite să ia râma. Mirosul de bălegar stătut mi-a furnicat uşor nările. Am ezitat câteva secunde...
- Păi, ce faci, n-o iei?
- Ba da, dar... Pute!
- Ha, ha, ha, ha! Păi cum altfel? N-ai auzit de vorba aia: “nu stârni bălegarul, că pute?”
- Nu!
- Nu-i nimic. Acuma ştii pe nasul tău... Hai ia-o!
Am dat să apuc râma cu două degete. Când am atins-o a reacţionat retrăgându-se. M-au trecut fiori. Era umedă şi... extrem de firavă. Era ieşită pe jumătate din gunoi. Am prins-o şi am început să trag de ea. A reacţionat iar, instinctiv şi mi-a alunecat. Se lupta pentru viaţă. Mi s-a făcut milă şi m-am ridicat:
- Ia-o matale!
- Halal pescar! Zâmbi bunicu’ aplecându-se... şi-mi umplu el cutia de râme, smulgându-le delicat, una câte una, din bălegarul uscat amestecat cu paie şi fân, resturi din aşternutul vacii din grajd şi a porcilor din coteţ.
Nu-i om gospodar în sat să n-aibă vaca şi porc. Şi dacă le are, are şi un colţ în vecinătate unde-şi depozitează gunoiul de grajd până toamna târziu, când le împrăştie pe câmp în chip de îngrăşământ natural. Cel mai bogat nutritiv şi cel mai sănătos pentru plante şi pentru cei care le vor consuma...
...
Dormeam dus... visând la câte-n lună şi în stele şi cu siguranţă şi la cele pământene, dar n-aş putea să zic precis la ce. Ştiţi cum e cu visele: te lupţi cu ele şi te-nfășoară şi te muncesc pân’ te transpiră şi vrei să le rezolvi pe toate, şi te baţi cu toţi şi vrei să-nvingi (în vise suntem cu toţii Feți-Frumoși), şi n-ai mai lăsa perna şi plapuma, că vrei să ştii cum se termină şi cum te-atinge cineva în mod real... parcă eşti căzut din lună!... Dispar cu toatele de parcă nici n-ar fi fost. Te trezeşti lac de sudoare dar nici dacă te picură cineva cu ceară nu ştii să spui cu cin’ te luptai cu două secunde mai-nainte!...
Simţii o mână delicată pe umăr şi o voce caldă, blajină m-a chemat din întuneric:
- Romică!... Hai!
Am tresărit.
Era bunica. Mă trezea...
Am sărit în picioare, agitat:
- Au venit?
- Șșșt! Nu încă. Ia-o încet! zise bunica aprinzând lumina în chilier, ca să nu mă deranjeze la ochi. Uite ţi-am pregătit hainele, traista cu ceva de-ale gurii şi pelerina de ploaie a lu’ bunic’tu... Să fie-acolo, că nu se ştie!
- Și râmele?
- Ţi le-a lăsat bunic’tu aseară pe prispă, lângă prag. Ai tot ce-ţi trebuie. Te descurci?
- Da!
- Bine. Atuncea mă culc înapoi. Când pleci, sări gardul ca să nu rămâie poarta deschisă, da?
- Da, bunică!
M-am îmbrăcat în viteză şi-am ieşit pe prispă. Nici nu m-am aşezat bine, c-am şi auzit semnalul: trei şuierături scurte şi ascuţite.
Deranjat, câinele a început să latre.
- Marş, Tarzan! Duțule, tu eşti?
- Suntem toţi! Eşti gata?
- Gata.
- Hai!
Am înhăţat traista cu haleală, pelerina şi cutia de râme şi-am zbughit-o înspre poartă. Tarzan, trezit din somn m-a însoţit vesel, ţopăind cu chef de halcă, încercând să-mi sară în braţe. L-am potolit cu glas scăzut, dar ferm:
- Marş, Tarzane! Nu acum... Dănuț! Ţine-mi traista!
Le-am aruncat băieţilor de dincolo de gard pelerina şi cutia de râme şi le-am pasat traista, cu grijă, să nu sparg sticla de apă.
- Uaaa! Ce-ai aici?
- Haleală. Nu v-a zis bunica, ieri? le-am răspuns în timp ce săream gardul...
- Ba, da, dar n-am crezut! și-și băgă nasul în traistă. Mmmm!... Miroase-a cârnaț! Mmmm!... Face toate paralele. Mama nu mi-a pregătit niciodată, zice să-mi fac singur, că-s mare.
- Bunica când zice, face! spusei în timp ce săream gardul.
- Ha, ha! S-o pupi din partea noastră!
- Că doar n-aţi vrea să mă întorc s-o pup acu’! spusei oprindu-mă cocoțat la jumătatea gardului.
- Hai, mă! Las’ c-o pupi când te întorci.
- Mă gândeam, eu... și-am aterizat zâmbind mulțumit.
...
Icușeștiul este mărișor şi se întinde atât pe terasele domoale ale Siretului cât şi pe luncă. Se îngâna ziua cu noaptea când noi eram deja coborâţi în luncă, pe drumul cu pietriş, pe lângă casa lui Ionel a lu’ Rotaru. Când am ajuns la pârâu, am cotit-o la dreapta, de-a lungul acestuia, ţinând mereu în stânga digul pârâului şi în dreapta un lan de porumb, cam de înălţimea mea. Vântul adia uşor, dar nu era frig; poate un pic răcoare, dar frig, nu...
Mergeam în linie toţi patru, ocupând aproape tot drumul, trăncănind aiurea, cu undițele pe-un umăr şi trăiștile pe celălalt. Dănuț era avantajat. Avea rucsacul lui taică-su şi era mai bine echilibrat şi ca orice băiat de om gospodar, nu pleca niciodată la zăvoi, fără secure. O pusese la spate, sub rucsac, cu coada în jos, înfiptă pe sub curea. Cine mai era ca el?...
Mergeam... Nu ştiu cum, dar la un moment dat am simţit o căldurică în spate, privind înainte mi-am văzut umbra. Ieşea soarele. Bun! O să fie cald... Am ridicat privirea spre cer. Nici urmă de nor. Era o dimineaţă minunată pentru pescuit. O să fie fain...
Drumul dintre câmpuri era plin de colb: un praf alb-gălbui, incredibil de fin, care se răscula deranjat la fiecare pas al nostru şi se aşeza, calmat, în urmă.
Eram veseli. Ziua era promiţătoare, aveam undițe, aveam râme, Siretul era cu fiecare pas, mai aproape şi mai presus de toate aveam cârnaţi... Turte cu cârnaţi. Mmmm! Vine ea şi pauza de masă...
... Groh!...
Am încremenit cu toţii...
La nici cincizeci de metri în faţa noastră trona imperial o scroafă de mistreţ... De unde dracu’ a răsărit? Era uriaşă... În jurul ei, cinci sau şase godăcei dungaţi, nemişcaţi şi ei, la ordinul scroafei. Scroafă, cu pui... Am sfeclit-o!... Nici nu respiram. Am privit cu groază în jur. În stânga - lan de sfeclă..., în dreapta - lan de porumb... Zăvoiul, mult în faţă şi până acolo, nici umbră de copac... Unde să te caţeri? Unde să fugi?
- Staţi lângă mine... şopti Dănuț, ducând mâna la spate, sub rucsac şi pipăind securea, fără a o scoate însă... Nu vă aplecaţi, ca să părem mai înalţi!
Noi ceilalţi? Muţi!
- Dacă se repede spre noi, urlaţi cât puteţi şi fugiţi şi voi spre ea, cu mâinile în sus şi cu undiţa pregătită s-o împungeţi... Trebuie s-o speriem!
Stai, stai, că ceva nu-mi sună bine... Să recapitulăm rapid: de urlat, ok, urlu până răguşesc; de fugit... de acord, şi nici nu trebuie să-mi zici de două ori; da’... să fugim SPRE EA!?!... S-o împung cu undiţa?!... Dane! Te-ai tâmpit!... Eu aş fugi, direct în... sus! Păcat că aerul n-are trepte...
Scroafa se uita ameninţător la noi. Mamă, ce colţi avea! Auziserăm cu toţii de cât e de periculoasă o scroafă de mistreţ când îşi apără puii...
... Groh! Groh! porunci scroafa şi purceluşii au zbughit-o în lanul înalt de porumb, la adăpost!
Scroafa?... Ne-a mai măsurat un pic, să se asigure că nu-i urmărim puii şi cu un “groh” de adio a zbughit-o ea însăşi spre lanul izbăvirii...
- Pfiu!... Am scăpat, şi-am dat să plec. M-a oprit Dănuț:
- Încă nu. Mai stai un pic, să-i dăm timp să dispară. Am făcut din nou linişte cu toţii. Tropăitul înfundat dar iute al scroafei s-a pierdut treptat în lanul de porumb.
- Gata, a zis şi Duțu. Acu’ chiar că s-a dus...
- A fost cât pe ce!...
- Da. Noroc de păpuşoi, remarcă Ștrul.
- Îhm! A dispărut “ca porcu-n păpuşoi”! spusei speriat, pe ton filozofic...
- Co-rect: “ca porcu-n păpuşoi!” îmi dădu şi Ștrul dreptate, cu glas pierit. Acu’ am înţeles cu adevărat ce vrea să zică...
- Bună zicătoare!
- Adevărată!
- Duțule! zise Dănuț, ajută-mă să-mi dau rucsacul jos, că trebuie neapărat să scot ceva din el.
- Ce?
- Dac-ai să m-ajuţi ai să vezi. Hai că-ţi dau şi ţie. La toţi vă dau, şi în timp ce Duțu îl ajuta, completă:
- Trebuie să ne revenim şi am un medicament... calmant, şi scoase o sticlă de jumate, cu un lichid roşu-rubiniu.
- Ce-i aia? Întrebai.
- Ta-ta-ra-ta... ta-taaaa!... Vi-și-na-tăăă!...
- Uaaaa! Răspunse Duțu înveselit brusc. E tocmai ce-aveam nevoie. Eu primul!
- Numai dacă mă laşi să-i scot dopul... răspunse Dănuț, mulţumit de efectul surprizei sale. Ăsta-i avantajul că mă pune mama să-mi pregătesc singur ce-am nevoie când plec la drum.
Duțu şi cu Dan erau cu trei ani mai mari decât noi. Întâmplător eram perechi pe vârste: eu cu Ștrul aveam câte unşpe ani iar ceilalţi, paişpe. Şi cum erau băieţi cu buletin, se vedeau deja îndreptăţiţi să mai deguste, pe ascuns bine-nţeles, câte ceva din plăcerile celor mari: mai o ţigară, mai un rachiuaș, un vinişor eventual, deh! Încercau cam tot pe ce reuşeau să pună mâna.
- Da’ să nu mă ziceţi lu’ tata c-am atentat la rezerva lui strategică, că mă beleşte! Şi ca să fiu sigur că nu mă daţi în gât, bem cu toţii!
- Dar eu n-am gustat niciodată, spusei un pic îngrijorat!
- Ha, ha! Băiat de oraş, mă lua Strul peste picior... Lasă, băi, că guşti acu’! Totdeauna e o “prima dată”! Ş-apoi ai să vezi c-o să-ţi placă!
- Hmm! Nu cred!
- Ai să vezi, că-i dulce. Ce crezi că ăia mari îs proști? Mă întrebă Duțu.
- Ba nu-s proști deloc, răspunse Dănuț, da’ o ţin numai pentru ei: cică “să nu ne-mbătăm, că nu e bine”! Da’ ei de ce se-mbată?
- De şmecheri, băi! Dă sticla-ncoa, zise Duțu-ntărâtat, înhăţând sticla şi ducând-o cu poftă la gură...
Cogâlţ-cogâlţ-co...
- Gata, băi Haplea, se răsculă Dănuț indignat, că-mi termini rezerva şi eu nici n-apuc s-o gust!
- Dacă-i bună, ce să-ţi fac? replică Duțu mulţumit şi se şterse cu mâneca la gură...
- Dacă-i bună, bem cu toţii... Romică, ia şi tu!
- Dă-i lu Ștrul întâi.
- De-acord. Eu întâi, zise Vasilică ducând tacticos sticla la gură şi închizând ochii de plăcere imediat ce dulceaţa vişinelor alcoolizate i se strecură printre buze...
- Uite-l mă şi pe asta! Cu cine dracu am plecat la drum, se lamentă Papeț... mamă, ce sugative!...
- Lasă, măi Dane, că eu nu mai iau...
- Ba ai să iei, ca să fiu sigur că ţii secretul. Na! Dă-i pe gât!
Am luat sticla, hotărât să mă prefac că beau. Am dus sticla la buze, fără să le desfac însă şi am dat capul pe spate... N-a ţinut:
- Băi, tu crezi c-am îmbătrânit degeaba? Ia şi bea ca lumea, că nu gâlgâie aerul în sticlă, şi dacă nu intră aerul înseamnă că nu iese vişinata! Bea, că te bat... O iei de la toţi!
Am pufnit în râs de m-a buşit vişinata din sticlă pe toată faţa...
- Ho, mă, că verşi monopolul statului, răcni Dănuț disperat... Asta-i puşcărie curată, mă! Luaţi-i sticla că dăm faliment!... Mucosul ăsta nici nu ştie să bea din sticlă. Ce dracu vă-nvaţă mă, la şcoală, pe voi acolo la oraş?
Ştiam că glumeşte. Dănuț nu dăduse o palmă nimănui în viaţa lui! Era prea de treabă... Îmi luă sticla din mână, prefăcut furios şi dezamăgit, dar cu un zâmbet de simpatie, înghesuit şmechereşte pe faţa-i rotunjoară.
- Hai, mă, să-ţi arate nen’tu cum se trage la măsea! Uite: lipeşti buzele, duci sticla la gură şi când simţi lichidul, deschizi uşor buzele să-i faci loc, dar vezi, să nu lipeşti complet sticla de buza de sus, că nu mai intră aerul şi-ai să mori de sete, ca prostu’ cu sticla la gură!
Am pufnit cu toţii în râs. Avea Dănuț un stil de-a explica, de te tăvăleai pe jos. Şi-apoi, stilul, ca stilul, da’ ce faţă luminată avea cu sticla-n mână!
Odată lecuiţi de spaima datorată scroafei, am plecat mai voioşi ca-nainte pe drumul plin de colb înspre Siret.
Odată ajunşi în zăvoi, Duțu ne-a oprit să facem ţăruşi pentru pripoane.
- Ce-s alea pripoane, mă?
- Băi, Romică, eşti de jale. Hai să-i arătăm şi să-i explicăm, propuse Duțu.
Apoi ochi cu Dănuț o creangă mai uscată, aproape fără frunze, ca să nu strice una sănătoasă şi o tăie cu securea. A curăţat-o de crenguţe şi a rezultat un ţăruş de mai bine de un metru.
- Ies trei pripoane de aici. Ce zici, Dane, ajunge?
- Păi tre’ s-ajungă, că n-am strună pentru mai mult de trei pripoane şi nici sfoară prea multă n-am găsit.
Au tăiat ţăruşul în trei bucăţi mai mici, le-au ascuţit la un capăt şi-am plecat mai departe.
Când am ajuns pe malul Siretului, au bătut cu securea ţăruşii în mal, şi apoi Dănuț a scos din rucsacul minune, un ghem de sfoară şi trei capete de strună, cu câte cinci cârlige de mărimi diferite, legate la distanţe egale pe fiecare.
- Vezi, Romică? Priponul e un fel de capcană pentru peşte. E o sfoară groasă, să reziste, la care îi pui un capăt de strună cu mai multe cârlige şi o greutate care să le ţină pe fund. Capătul celălalt îl priponeşti de un ţăruş înfipt adânc pe mal, să nu plece peştele cu sfoară şi cârlige cu tot; îl arunci plin de momeală în apă şi pleci... Şi peste câteva ore, când ne întoarcem de la pescuitul cu undiţa scoatem pripoanele şi dacă avem noroc, găsim şi pește agăţat de ele. De obicei pește mare, care stă pe fund...
Au derulat ghemul, au împărţit sfoara în trei şi le-au legat la fiecare, în prelungire, câte un capăt de strună cu cârlige. Apoi au legat câte o piuliţă grea de metal, pe post de greutate, în capătul dinspre apă al priponului, au umplut cârligele din abundenţă cu râme şi le-au aruncat rotindu-le tacticos departe în largul apei. Au aşteptat puţin, să coboare sfoara pe fund şi au legat cu pricepere capătul de pe mal, de ţăruşii bine înfipţi în argila densă. Totul cu mişcări scurte şi precise. Se vedea că nu făceau treaba asta pentru prima dată.
- Gata. Doamne-ajută! Zise Dan şi-şi făcu o cruce largă. Putem să mergem.
- Unde?
- La “Ghiolul Popii”. Acolo putem să dăm la undiţă şi în ghiol şi în Siret.
- Da’ nu-i adânc? C-am auzit că-i cam periculos acolo!
- Ce-ţi pasă, că doar nu intrăm în apă. Dăm de pe mal...
Şi-am plecat cu toţii la vale, pe malul Siretului, printre răchițile și plopii din zăvoi.
.................................................. ........................
După vreun sfert de oră de slalom printre copaci, bancuri de nisip şi bălţi, iată-ne ajunşi în sfârşit la “faimosul” Ghiol al Popii.
“Ghiolul Popii” era o baltă lunguiață ca o covată uriaşă cu maluri înalte şi un prag ceva mai jos, înspre un cot al râului. La fiecare revărsare, Siretul o umplea cu apă şi bineînţeles, cu peşte, care după retragere rămânea captiv în ghiol. Băieţii din sat veneau să facă baie în ghiol, ca la ştrand şi uneori, după inundaţii, veneau la pescuit. Niciodată nu s-a întors nimeni cu mâna goală de la ghiol...
Dănuț şi cu Duțu, ca doi tovarăşi vechi de pescuială, şi-au ocupat locul strategic: o limbă de pământ de vreun metru şi jumătate înălţime, care separa ghiolul de râu; printr-o simplă rotire de undiţă, puteau să-şi arunce momeala când în ghiol când în Siret, după inspiraţie.
- Piticii! Voi daţi mai întâi în baltă, ca să vă-nvățați la pește în apă stătută, că dacă vă pun să daţi în râu, stricaţi râmele; habar n-aţi avea privind la plută, când muşcă şi când v-o joacă apa.
- Da’ tu de unde ştii, se răsculă Ștrulică?
- Băi, muci! Când eu veneam cu tata la Siret, tu incă te mai jucai cu puța-n țăr’nă. Ascultă ce-ți spun eu, dacă vrei să-nveți ceva. După mine poţi s-arunci cu râme unde vrei, că-s râmele tale. Tu ai săpat după ele. Dă-i păcat de muncă și de-atâta drum. Le-am promis la ai tăi că te-nvăț să pescuiești la undiță, şi chiar dacă n-ai să faci nici o brânză, îţi dăm noi vreo doi chitici să te lauzi cu ei acasă. Da’ dacă eşti căpos ai să te-ntorci cu ce-ai să prinzi: cu “ciu-ciu” şi nu mai pupi tu la Siret, în veci!
- Stai, băăă! Ce te-aprinzi aşa? Am întrebat şi eu, aşa... de curiozitate, ce-i secret?
- Ia mai taci băi Ițic şi hai să te văd cum îţi pregăteşti undița, interveni Duțu împăciuitor.
- Păi parcă eram Ștrul. Acuma-s Ițic?
- Ițic, Ștrul, tot gură de jidan ai, că o-ntorci mereu ca la Ploieşti. Uite pune-te pe cioata aia groasă de răchită, îi zise Duțu şi-i arătă cu degetul un trunchi de copac tăiat ce atârna la vreo jumătate de metru deasupra apei. E loc fermecat ăla, să ştii! Eu acolo am învăţat să pescuiesc.
- Bun aşa, Duțule. Tu ia-l în primire pe-a lu’ Chiriac şi eu mă ocup de Romică, şi-mi făcu semn cu capul să mă duc după el. Romică, tu dai de la locul meu! Şi-mi arăta un loc bătucit pe malul apei, sub un plop bătrân:
- Crengile-s destul de înalte şi n-or să te deranjeze.
- Da’ parcă-i mai mișto’ la cioată, la Ștrul, remarcai cu invidie...
- Lasă, măăă, că doar nu cioata prinde peştele! Ia..., treci şi desfăşoară struna de pe undiţă!
Undița era de fapt o vargă de sânger, lungă de vreo doi metri, rezistentă şi foarte elastică. Cârligul era micuţ cât unghia, dar Dănuț m-a asigurat că era suficient. Important e să fie bine ascuţit! Pluta era dintr-un vârf de cocean de păpuşoi, scurt de vreo patru-cinci centimetri, legată cu aţă de papiotă la ambele capete, bine dar nu prea strâns, ca să poată culisa pe firul de strună al undiței.
- Uite, Romică! Mai întâi fixăm cumpăna, adică distanţa de la cârlig, la plută şi asta-i în funcţie de adâncimea apei. Bine... depinde şi ce vrei să pescuieşti, dar asta o să-ţi explic altă dată. Deocamdată, important e să fie ce-o fi, numai să dea din coadă! Şi-mi făcu din ochi zâmbind... Aicea cam atât e apa, şi-mi fixă cumpăna la vreun metru adâncime.
- Dacă o fixezi prea jos, plumbul îţi ţine cârligul cu momeală în mâl şi cum e mic, nu ţi-l vede peştele, şi nu muşcă; dacă-l ţii prea sus, peştele măricel trece pe sub el, şi te înnebuneşte chisoaga cu ţăcănitul...
- Chisoaga?
- Peştele mic de tot... ăla-i chisoaga! Mormolocii ăia de pește flămând care au gura prea mică să prindă cârligul, da’ se-adună stol şi tot ciuguleşte din momeală şi-ţi dă impresia că-ţi tremură pluta. Dacă ţi se întâmplă, le dai pace... N-ai ce să le faci. Să nu scoţi undița, că n-apucă de cârlig şi apoi chiar dac-ar fi vreunul aşa de prost să rămână cu râma-n gură şi să-l scoţi pe mal, e atât de mic că n-ai ce să faci cu el şi-l aruncăm înapoi, să mai crească...
- Şi când tre’ să trag?
- Când peştele muşcă momeala cu cârlig cu tot.
- Şi eu de unde ştiu, că nu se vede?
- Ha, ha, ha!... Ai să ştii!... Când ai să vezi că-ţi dispare pluta în apă şi-o să-ţi plece peştele cu ea înspre adânc, ai să ştii...
- Şi-atuncea trag! spusei cu vitejie...
- Uşurel, băi Haplea, c-ai să-i rupi buza la pește, sau mai rău, cârligul... Nu tragi, aşa, ca disperatul... Îl smunceşti un pic din vargă, uite-așa (şi-mi arăta cum), ca să-l înţepi şi pe urmă faci ce vrei cu el, că nu-ţi mai scapă decât dacă eşti căscat. Îl ridici uşor în sus, până îi vezi capul la suprafaţă, şi-l tragi uşor înspre mal, tot cu capul deasupra apei ca să-l ameţească aerul şi să n-aibă putere să se smuncească. Şi când l-ai adus la mal, dacă e mic îl ridici din undiţă; da’ dacă e mare nu-l ridici, că ori îi rupi buza, ori cârligul ori băţul la undiţă şi-l scapi... Îl ţii cu capul deasupra apei, îi bagi degetele cârlig în bronhii şi-l ridici de urechi... Da, vezi, cu atenţie să nu aluneci în apă că se cheamă că te-a prins el pe tine şi nu invers, şi-mi dădu un ghiont, zâmbind! Ai înţeles?
- Îhîm! Şi dădui din cap afirmativ.
- Bun. Acu, hai să trecem la treabă. Scoate o râmă şi bag-o în cârlig!
- Eu!
- Mai vezi pe careva pe-aici? Tu, cine altul!
- Ăăă... păi n-am mai băgat niciodată.
- Hai, că-i simplu, apucă râma şi-ţi spun eu ce să faci.
Pe asta n-o luasem în calcul... Am luat scârbit o râmă, cu două degete, de la mijloc, de parc-aş fi vrut s-o arunc în cârlig, nu să o infig...
- Ce faci, măă?
Se-ntoarse şi strigă batjocoritor:
- Duțule, ia uite la ăsta ce față are! Crede că-i sare peştele în braţe pe mal, să-i ia râma direct dintre dej’te!...
Şi Duțu şi Ștrul au izbucnit în râs:
- Să vezi când i s-o câca râma-n palmă! Ha, ha...
- Se şi cacă? întrebai oripilat...
- Cât un vârf de ac. Tu ce-ai face dacă ţi-ar înfige cineva un par ascuțit în cur?
- Nu ştiu!
- Te-ai câca pe tine, îţi spun eu! Prinde cu stânga râma, cât mai aproape de vârf ca să nu se zbată şi o înţepi cu cârligul în găurica din vârf.
- Are găurică?
- Băi, are de toate..., şi se izbi cu palma peste frunte, ... numai păr n-are c-ai putea s-o legi de cârlig şi n-ar mai trebui s-o-nțepi. Bagă-i acu-n cur, n-auzi?
- Eu vreau, da’ mă fentează!
- Da ce-ai vrea mă, să te roage ea? Te fentează c-ai apucat-o prea de la mijloc. Ia-o de vârf, strânge-o... Las-o baltă! Dă-o-ncoa!
I-am dat-o. O luă, o aşeză în palmă şi-i trase una cu cealaltă palmă, de-o lăsă ţeapănă. O luă cu două degete şi mi-o întinse:
- Na! Acu nu te mai fentează...
O luai buimac şi cu mişcări teleghidate am înfipt râma în cârlig şi am împins-o de-a lungul acestuia până aproape pe fir, având grijă, la sfatul lui Dănuț să-i las o bună parte din coadă, liberă, afară din cârlig: din dărnicie pentru pește... Gata! O făcusem şi pe asta...
...
- Bravo! Acu’ eşti aproape pescar. Numai că pentru asta mai trebuie să prinzi şi-un pește... Ţine cârligul cu râma cu degetele de la stânga, şi cu dreapta ia varga de la undiţă... Aşa! Uite, eu zic să dai întâi la prag. E locul pe unde vine apa din Siret în ghiol și-acolo adâncimea crește brusc... Acu’ dă drumul la cârlig şi saltă varga spre înainte, să se ducă până dincoace de prag...
Am lansat.
- Nț! Nu e bine. Ai aruncat prea slab şi prea aproape. Dă-i drumul un pic mai repede la cârlig şi saltă varga spre înainte mai zvâcnit... Aşa, bravo! Acolo-i bine. De-acu’... ochii pe plută!
Abia plecă Danuț şi numai ce-l auzii pe Ștrul, cu moldoveneasca lui “de baltă”:
- Iota-la, uăi! Aista-i unu pi zâua di az’!
Era cu undiţa sus, ca să ne arate la toţi isprava sa: un chitic de crăpușor ceva mai mic decât palma se zbătea vioi în cârlig. Duțu îl atenţiona scurt:
- Dacă nu-l tragi de pe baltă s-ar putea să-i duci dorul... Peştele e prins când îl ai în traistă, nu în cârlig... Dă-l pe mal că poate să-ţi sară înapoi!
- Ha, haaaa!... L-am luat, gata. De-acu’ e-al meu! La tigaie cu tineee...
- Ho, mă’, nu mai urla aşa că sperii peştii şi nu mai muşcă o săptămână! îl apostrofă Dănuț, un pic invidios că elevul lui Duțu a avut succes mai repede decât al lui... Bagă-l în traistă şi taci dracu’ din gură că te-alung de pe baltă!
Ștrul se bătu vesel cu palma peste gură:
- Am tăcut, barosane! M-am veselit şi eu oleacă, şi gata!
Dezgăță apoi peştele din cârlig şi-i puse alta râmă, lansând din nou, în acelaşi loc.
- Romică! Moaș-ta pe gheaţă! Un’ ţi-e pluta, căscatule?
Cu ochii la Ștrul şi la peştele lui, am pierdut din vedere sculele mele:
- Nu ştiu! răspunsei săltând instinctiv, energic varga de sânger.
Imediat auzii un bufnit înfundat pe mal lângă picioarele mele:
- Aaa-h!... m-am speriat şi-am sărit ca ars, scăpând undița din mâna şi-am rupt-o de fugă în sus pe mal, privind înspăimântat în urmă.
L-am văzut pe Dănuț repezindu-se să-şi recupereze investiţia. Dintr-un salt a fost lângă baltă, a apucat ferm varga, care o lua încet, dar sigur spre baltă. O ridică uşor şi văzui frumuseţe de crap, recuperat energic şi cu pricepere de profesorul meu:
- Unde fugi, măi bleambă? Treci şi m-ajută să-l scot, dacă tot l-ai agăţat… Vino-ncoa’… Repede, n-auzi?
M-am supus urgent. Ce se întâmplase? Ne-mai-văzând pluta am ridicat brusc varga, fără să-mi dau seama că pluta dispăruse tocmai pentru că s-a agăţat frumuseţe de peşte, şi-am tras aiurea… Smuls din apă, peştele a descris un arc de cerc prin aer, înspre mine şi s-a izbit cu zgomot pe mal, între picioarele mele!
Eu n-am văzut nimic. Mi-a explicat, printre sughiţuri de râs, Duțu, după aia… Mă speriasem şi-am fugit. Crapul s-a zbătut şi a ajuns din nou în apă, şi cum nu era chiar mititel, a tras şi undița după el… Noroc de Dan care-a fost pe fază!
- Ţine undița sus, cu peştele lângă mal să pot să-l apuc, îmi ordonă Dan, apucând de fir cu stânga. Se aplecă apoi şi cu mâna dreaptă băgă un deget în bronhiile peştelui şi-l ridică victorios!
- „Prost să fii – noroc să ai”!... Am crezut că s-a rupt varga la cum ai tras. Ăsta-i norocul începătorului. Uite-l, are aproape un kil!...
- Da, da’ nu l-o prins el. Nu se pune! protestă Ștrul plin de invidie din partea cealaltă a bălţii. Al meu e mic, da l-am prins eu. N-am fugit de el în zăvoi! Ha, ha, ha – dracu’ o mai auzit, să sară peştele la tine pe mal şi tu s-o iei la fugă … Romică! „Pes-ca-ru’ a-ma-tor, prin-de broas-ca de pi-cior”, îmi strigă batjocuritor… Îmi venea să crăp de ciudă:
- Taci, Ştrule, că dacă vin la tine te sparg!
- Du-te, băăă, cu spartu’ tău! Ce-s eu, geam? Vezi că eu îs oleacă mai mare!
- Daaa, văd. Mai mare şi mai prost, că altfel n-ai râde-așa…
- Ia’ terminaţi-o, mă, amândoi, să nu vin eu să vă-mpac!... Ce? Am venit la pește, sau la război? se făcu Dănut din nou auzit. Ia’ …, undițele-n apă şi să nu v-aud gura până când plecăm, c-aici vă las!
Am tăcut, ce era să facem! Era cât noi doi la un loc… E drept că nu-l văzuse nimeni dând o palmă nimănui, da’… parcă nici n-aş fi vrut să-l văd. Şi mai ales pe pielea mea!
- Duțule! Adu-mi sticla din rucsac, că m-au enervat mucoşii ăştia şi tre’ să mă calmez.
- S-a făcut, Dane! Da’ tre’ să mă calmez şi eu, îi răspunse Duțu, scoţând dopul şi ducând „medicamentul” la gură… spre calmare!
Când îşi dădu seama de eroare, Dănuț îşi trase o palmă peste frunte, râzând:
- Bă, uite de aia se zice că lupul cu slugi nu face burta mare: că-i dijmuiesc slugile raţia… Ai noroc că e destul. Hai, dă-i o duşcă şi ad-o-ncoa’!
- Bă, eu ţi-am zis să nu mă ischitești? Ce vină am eu că face tac’tu vişinata bună? şi se şterse iar cu mâneca la gură. ”Adevărat ai grăit, fiuleee”... îi răspunse Dan pe ton de popă, că doar eram la Ghiolul Popii, nu?
Ei, uite-aşa au decurs ostilităţile încă vreo două ore, până pe la prânz. Am mai scos şi eu, pe bune şi pe deplin conştient de data asta, încă vreo doi chitici, Ștrul vreo patru şi-ncă vreo doi mai mărişori, (că doar era la locul fermecat, nu?), iară „maeştrii” au scos „la greu”, ce-or fi scos, că tare-au fost secretoşi! Au dat aşa cum şi-au planificat, când în ghiol, când în Siret, că n-a avut nimeni grija lor.
La un moment dat l-am auzit pe Duțu:
- Băi! Mie mi-e foame. Vouă, nu?
- Ei, ba nu. Credeam că nu mai întrebi, îi răspunse Ștrul.
- Ei, dacă vi-i foame, haideţi la pietre, şi-o luă înainte spre „plasă”.
Plasa, e o porţiune din albia râului unde apa saltă mărunţel pe un pat de pietriş cu nisip; râul e mai larg şi apa are adâncimea mai mică. Pe plasă vin oamenii din sat cu căruţele să ia prundiş atunci când au nevoie să toarne beton la vreo fundaţie, sau la vreun gard, ceva, şi tot pe plasă îşi aduc copiii mai mici, la scăldat, că n-au unde să se piardă…
Am coborât cu Duțu şi cu Vasilică-Ștrul în albie, în timp ce Dan s-a dus securea în zăvoi după uscături şi ne-am întors cu câte un braţ de pietre mari, să facem vatră. Le-am pus în cerc pe malul bătucit al bălţii, şi când Dănuț s-a întors cu lemnele, le-a aşezat în piramidă şi s-a simţit obligat să ne predice:
- Băi! Cât aţi fi voi şi-aţi trăi, să nu faceţi foc în pădure. Mai ales dacă n-aveţi pietre să vă faceţi vatră. Daţi naibii foc la pădure şi-aţi sfeclit-o cu satu’... Vă pun ăştia pielea pe băţ! Bătaie pe voi, ca la hoţii de cai! Aţi văzut, nu? V-am trimis cu Duțu după pietre şi le-am pus „vatră” pe pământ bătucit, fără iarbă, pe malul apei. Să vă feriţi de iarbă uscată, ca de dracu’ când vreţi să faceţi foc… Mai bine staţi flămânzi, decât să faceţi vreo poznă, din asta. Duțule, dă-mi chibritu’!
- Care chibrit?
- Băi, să nu-mi spui că n-ai adus chibritele…
- Bine, nu-ţi spun.
- Bun. Dă-le-ncoa!
- De un’ să ţi le dau? Uite, nu-ţi spun că nu le-am adus, da-ţi spun că le-am uitat. Na! Aşa-i mai bine?
- Bă, eşti prost? Şi eu cu ce fac focu’?
- Ce-ţi trebuie foc?
- Prăjim şi noi nişte peşte pe băţ, c-aşa-i la baltă!
- Aşa o fi… da’ altă dată. Acu’ o să ne mulţumim cu cârnaţii şi cu turtele de la tanti Niculina!
- Şi eu am şuncă, ceapă şi mămăligă! se băgă-n vorbă şi Ștrul, de împăcare.
- Ceapă cu mămăligă, mormăi Dănuț, dezamăgit. Stau ca prostu- cu peștele-n traistă şi mănânc ceapă cu mămăligă…
- Da’ de ce n-ai adus tu chibrite, dacă eşti aşa de ofticat?
- De prost, bă, c-am avut încredere în tine, de aia!
- Hai, mă. Las’ c-avem cârnaț şi turte, nu-i aşa Romică?
- Aşa-i, Duțule! V-am zis că bunica dacă zice, face!
- Să-i dea Dumnezeu sănătate şi s-o ţie mult! Zic „Bogdaproste” dinainte. Hai, scoate haleala!
- Bă, şi ce bun era cârnațu’ cald, mormăi Dănuț, din nou…
- Lasă, măă, că merge şi rece, că-i uscat bine. Ştiu eu cum face tanti Niculina cârnațu’, îl împăcă Duțu, cu aer de expert.
Ce-mai tura-vura! Nicăieri nu-i mai bună mâncarea, decât pe malul bălţii, când te-ai trezit cu noaptea-n cap şi-ţi ghiorăie mațele-a revoluţie! Mi se părea c-am mâncat mai bine ca niciodată: dă-i cu turte, cu cârnați, dă-i cu ceapă, cu mămăligă şi în pauze, dă-i cu vişinată… ce, mai… Curat festin!
La un moment dat, după ce-a dat jos sticla de la gură, numai ce-l văd pe Duțu că se schimbă la faţă:
- Dane! Ce-s astea?
- Care, mă?
- Uită-te-n sticlă!
- Bleachhh! Ce scârbos, am izbucnit… E plin de viermi!... Ptiu, la naiba, c-am băut şi eu…
Ne uitam îngroziţi la sticlă. Mai rămăsese vişinată de vreo trei degete, şi colcăia de viermi…
- Viermi, pe bune? Păi am băut cu toţii, se lamentă şi Ștrul. De unde dracu’-atâția viermi?’
- Cum de unde, măi fraţilor! De la cireşe şi de la vişine, zise Dan liniştit. V-am zis că-i naturală. Tata nu umblă cu făcături!
- Cu făcături, nu; da’ umblă cu viermi! se zbârli Duțu.
- Ei, da… Cine-a mai stat să-i scoată? Unde-s cireşe, sunt şi viermi, asta e!... Ia nu va mai sclifosiţi atâta, că aţi zis că-i bună vişinata. Ce, acu’ nu vă mai place, ai? Altă dată să mă lăsaţi s-o beau singur, şi gata!
- Păi ai zis că mă baţi dacă nu beau! am protestat.
- Taci, mă! Cu tine-i caz special: tu eşti de la oraş!
- Şi ce. Dacă-s de la oraş tre’ să-mi placă viermii?
- Ai băut să nu mă dai în gât! Ai băut? Acuma, taci… Ştiţi ceva? Eu nu arunc bunătate de vişinată, pentru un pumn de viermi. Duțule, ţine-mă de ochi! şi duse sticla hotărât la gură.
- Te ţin, fira-i al dracu’ de sugativă de viermi ce eşti. Te ţin până-i sugi pe toţi. Poate mai laşi vreo-unul în sticlă!
- Ai vrea, tu…
Când a coborât sticla de la gură, avea ochii roşii, înlăcrimaţi de fericire:
- Bă! Vedeţi c-aţi băut şi voi. Poate v-aud gura prin sat, la vreo-unul… Jar mâncaţi!...
Ce-a mai fost nici nu mai contează. Vreo doua săptămâni am visat numai plute scufundându-se. Uite-așa te prinde balta, sclavul ei pe veci!...
Vă dau cuvântul meu de onoare că pân’ la voi, aici, n-am mai zis la nimeni. Şi nici acum nu v-aş fi zis, da’ prea mă mânca limba…


* Puteți prelua și transmite textul de față numai cu precizarea sursei și a autorului. Vă mulțumesc pentru interesul dumneavoastră!
 Cu stimă - Remus Constantin Raclău


* P.S. Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail in dreapta sus, in ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

4 comentarii:

  1. Felicitari,Remus! Amintirile tale m-au surprins intr-un mod placut si mi-au provocat nostalgie,dar sunt incantata sa constat ca ,desi baiat de oras,ai cele mai frumoase amintiri de la Icusesti,satul bunicilor.Umorul,autoironia si talentul de bun povestitor,confera originalitate scrierii tale. Iti doresc succes si astept cu nerabdare si alte istorisiri!

    RăspundețiȘtergere
  2. Felicitari,Remus!Cele mai frumoase amintiri din copilarie sunt de la bunici.Am fost surprinsa intr-un mod placut gitind istorisirea ta,care mi-a creat o stare de nostalgie,pentru ca ii vedeam adesea pe bunicii tai,care erau primitori si foarte mandri de voi...Ai talent de povestitor,iar umorul si autoironia imi amintesc de Creanga.Totusi,scrisul tau are o naturalete aparte.Iti admir curajul si astept cu nerabdare,urmatoarele istorisiri...mai ales, cele despre Icusesti!

    RăspundețiȘtergere
  3. Frumoase și interesante povestiri. Citesc cu interes si plăcere când am timp.tine-o tot așa. Succes...

    RăspundețiȘtergere
  4. Frumos foarte frumos amintirile raman in minte cat si in suflet.

    RăspundețiȘtergere