vineri, 27 decembrie 2013

"Grădiniţa de Partid"

"Grădiniţa de Partid"

Motto: “Grădiniţa de copii, plină e de jucării”

Grădina este locul în care oamenii seamănă cu gândul de a culege.
Şi fiecare seamănă ceea ce are nevoie, sperând ca sămânţa îngropată în pământ fertil să dea rod bogat şi să-l răsplătească pentru efort şi aşteptare. Omul îşi rupe de la gură o sămânţă ştiind bine că pământul şi natura propice îi vor dărui înapoi - înzecit - acea sămânţă.

Bineînţeles că nu-i suficient să-ngropi sămânţa oriunde şi oricum pentru că ea să rodească. Trebuie ca mai întâi să cauţi un teren cât de cât favorabil pentru însămânţare: să fie cât de cât orizontal - pentru a ţine apa; să nu fie nici prea nisipos - căci drenează apa prea repede rămânând arid şi lipsit de substanţe hrănitoare; nici prea lutos – pentru că e prea dens pentru a permite viaţa; pământul trebuie să fie cât mai bogat în substanţe hrănitoare şi cât mai uşor de lucrat.
După ce găseşti un astfel de teren, trebuie să-l pregăteşti aşa cum se cuvine: terenul trebuie desţelenit – prin eliminarea plantelor lemnoase şi a pietrelor care ar împiedica prelucrarea pământului; apoi trebuie arat pentru că pe deoparte buruienile trebuiesc băgate sub brazdă ca să devină îngrăşământ pentru planta dorită şi pentru a evita pe de altă parte ca tânăra plantă să fie sufocată de buruienile existente; apoi pământul trebuie discuit – pentru a mărunţăli bolovanii de pământ ce ar putea împiedica planta să răsară şi să se înalţe.

Odată pregătit pământul aşa cum se cuvine, trebuie ca, în funcţie de nevoile pe care le avem, să decidem ce anume vrem să cultivăm. Apoi, după ce am decis ce vrem să iasă, trebuie să alegem seminţele potrivite cu terenul, clima şi scopul nostru: seminţe sănătoase, care să dea rod bogat şi de calitate. După care trebuie să ne informăm în legătură cu tehnologia de însămânţare cea mai potrivită pentru tipul de cultură pe care îl avem în vedere şi să ne dotăm cu utilajele cele mai performante necesare lucrărilor pe care ni le-am propus.

Dar tot nu e gata. După ce am însămânţat, cultura trebuie îngrijită şi ocrotită: va fi nevoie să o protejăm de noile buruieni - prin praşile mecanice succesive sau ierbicizare chimică, de insecte - prin împrăştierea de ierbicide şi de boli - prin tratarea cu fungicide, până când cultura va ajunge la maturitate şi până va da rod. Şi când fericitul eveniment se va produce şi răbdarea noastră va fi răsplătită, va trebui să ne îngrijim să-i culegem roadele şi să le punem la adăpost, şi abia după toate acestea ne vom putea în sfârşit bucura de rodul muncii noastre.

O lege a naturii zice că vei culege ceea ce vei semăna: pui boabe de porumb - vei culege porumb, pui fasole - fasole vei culege, pui grâu şi vei avea grâu, pui cartofi şi cartofi vei recolta. Şi tot aceeaşi lege ne spune că pentru o boabă însămânţată vor ieşi câteva zeci în loc, sau chiar câteva sute - una pentru a fi reînsămânţată şi restul spre a fi cultivatorului de folos.

Pe acest model al naturii mamă, oamenii şi-au dat seama că ar trebui să-şi crească şi ei copiii: să-şi facă o casă, să-şi caute o soţie potrivită cu care să se pună de acord întru totul pentru a crea condiţii optime întemeierii şi înmulţirii familiei, să procreeze împreună, să crească, să protejeze şi să educe împreună tinerele vlăstare până când acestea vor fi suficient de mari, de puternice şi de pricepute pentru a-şi purta singure de grijă şi pentru a-şi întemeia la rândul lor, fiecare câte o familie.

Şi că se le fie mai uşor, oamenii adunaţi în comunităţi, au decis să se sprijine unii pe alţii şi, punând mână de la mână, şi-au făcut propriile lor grădini de crescut copii, unde au pus pe câte unul de-al lor, de regulă o femeie mai blajină şi mai răbdătoare, să aibă grijă de copii pentru ca toţi ceilalţi să-şi poată vedea liniştiţi de treburi. Şi ca să nu confunde care cumva vreunul grădina şi să-şi lase - Doamne fereşte! - copilul pe câmp, i-au pus nume de alint spunându-i “grădiniţă”, de dragul micuţilor ce cresc într-însa, dar şi prin comparaţie de mărime a micuţelor clădiri didactice cu vastitatea grădinilor agricole.

Ideea aceasta cu grădiniţa de copii s-a dovedit una de succes, dând roade bogate şi de calitate: copiii ies cu toţii bine educaţi şi bine pregătiţi pentru şcoală şi pentru tot ceea ce urmează să li se întâmple în viaţă. Şi cum experienţele de succes ale persoanelor calificate dintr-un anumit domeniu de activitate sunt luate drept model şi adaptate de către specialişti în multe alte domenii, nici politica nu a putut face excepţie de la acesta regulă de aur a evoluţiei societăţii umane.

Partidele sunt formate din oameni cu scopul declarat de a servi oamenilor. Partidele au la bază o anumită idee a unuia mai luminat la minte, care o dezvoltă până la a construi în jurul acesteia o doctrină, a cărei esenţă s-ar rezuma la un model - paradigmă - de rezolvare a tuturor problemelor existente într-o anumită comunitate umană închisă în interiorul graniţelor unei ţări, dar şi la strategii de relaţii externe.
Conform acestei descrieri, ar fi suficient ca cineva să studieze serios o anumită doctrină, pe care să şi-o însuşească temeinic, pentru a deveni un bun membru de partid şi în consecinţă un bun aplicator al acestor idei în practica de zi cu zi.

Problema este că trăim într-o lume extrem de dinamică, în care evenimentele se succed cu repeziciune şi în care teoriile economice şi sociale trebuiesc ajustate din ce în ce mai des pentru a rămâne în pas cu vremurile. O altă “problemă” este aceea că, Slavă Domnului, oamenii sunt liberi să aleagă ceea ce citesc, ceea ce studiază şi mai ales ceea ce cred ei c-ar fi mai bine să pună în aplicare, totul în funcţie de ce şi cum înţeleg ei din tot ceea ce au studiat, desigur.

Astfel un om matur cu un orizont cultural mediu, cunoaşte în esenţă prevederile unui anumit număr de doctrine care i-au atras atenţia şi i-au stârnit curiozitatea, fără a fi neapărat un specialist în domeniu. Bineînţeles că pentru a fi un bun membru de partid este necesară cunoaşterea în detaliu a celei mai mari părţi a doctrinei respectivului partid.
Dar orişice doctrină politică are atât o componentă socială cât şi una economică. Şi dacă unii sunt mai înclinaţi spre latura socială, alţii sunt mai înclinaţi către economie, puţini fiind cei care înţeleg corect şi în egală măsură ambele laturi ale unei doctrine. De aceea, mai marii partidelor au decis că ar fi bine ca membrii lor să urmeze cursuri de pregătire ideologică, sau mai pe şleau - de “îndoctrinare”, adică de cunoaştere şi de însuşire a prevederilor doctrinare ale partidului din care au ales să facă parte şi mai ales a modalităţilor de punere a acestora în aplicare. 

La aceste cursuri se prezintă persoane de calitate şi de bună credinţă, cu un profil moral ireproşabil şi un înalt simţ civic, care cred că pot fi de folos societăţii în care trăiesc şi care cred cu tărie că singura modalitate corectă de rezolvare a problemelor din ţară este calea propusă de partidul lor, care va acţiona în strânsă concordanţă cu perceptele propriei doctrine. 

Odată intrat în partid el va frecvenţa cu o curiozitate constructivă cursuri de economie politică, de sociologie şi mai ales de istorie a partidului, unde îi vor fi prezentate cu mândrie patriotică realizările sociale, economice şi politice ale înaintaşilor săi pe linie de partid, îi vor fi aduse la cunoştinţă cu profesionalism şi competenţă evoluţia în timp a propriei doctrine în funcţie de evoluţia societăţii naţionale şi a realităţilor de pe plan mondial, precum şi cele mai eficiente metode prin care această doctrină îşi găseşte aplicarea în viaţa cotidiană a partidului şi a societăţii.

După care vor fi şcoliţi în arta muncii de partid, explicandu-li-se pe-ndelete importanţa feed-back-ului pe linie de partid: cum să se ia în mod continuu pulsul străzii de către oamenii de la baza partidului, cum fac aceştia propuneri de ameliorare şi de perfecţionare a propriului program politic în concordanţă cu necesităţile şi năzuinţele populaţiei, cum vin recoltate şi analizate aceste propuneri de către liderii şi eminenţele cenuşii ale partidului, cum se armonizează propunerile venite din diversele organizaţii şi cum se elaborează o propunere concretă de rezolvare a doleanţelor populare, cum se transmit aceste propuneri înapoi către organizaţiile de bază spre a fi analizate, dezbătute şi aprobate sau eventual modificate în mod democratic prin votul majorităţii.

Bineînţeles că în urma acestor sondaje şi discuţii, în organizaţiile de bază ale partidului se vor evidenţia anumite persoane, cu un înalt simţ civic şi al realităţii, cu o bună priză la public, cu o bună pregătire ideologică şi profesională, care se bucură de o bună reputaţie atât în rândurile membrilor de partid cât şi al populaţiei din teritoriu în general şi care vor fi propuse spre avansare către vârful piramidei din schema de organizare a partidului şi pentru a face parte dintr-o rezervă de cadre completamente apte şi competente pentru a ocupa funcţii în administraţie în eventualitatea câştigării alegerilor pe plan local sau naţional...

Şi aş putea să vă ţin aşa o săptămână întreagă cu abureli şi gargara diabetică despre buna credinţă, eficientă şi utilitatea publica a partidelor politice din Romanica noastră, dar tare mi-e ca o să vă las impresia unuia căzut din lună, şi nu oricum ci direct în cap!...

Da! Pentru că realitatea ne arata din păcate, o cu totul altă faţă a partidelor şi o cu totul altfel de viaţă politică în România, generalizată prin contaminare în mod trist pe tot eşichierul naţional al politicii .

N-am avut niciodată“fericirea” de a fi invitat de vreun partid la vreo şedinţă de instructaj ideologic, aşa că n-aş putea să vă spun exact cum se produce evoluţia unui homo sapiens “normalus” către treapta “net superioară” de “homo politicus”. Pot însă din păcate, la fel ca şi dumneavoastră, ca doar în baza rezultatelor şi efectelor produse de activiştii oricărui partid - la întâmplare - în spaţiul public, să intuiesc un astfel de parcurs. Şi nu sună deloc bine ceea ce avem nefericirea să vedem şi să simţim zilnic pe pielea noastră...

Efectul principal al acestor simptome este apatia şi lehamitea populaţiei de a-şi mai aduce contribuţia la viaţa democratică a naţiunii. Lumea s-a săturat de promisiunile, de minciunile şi de manipulările clasei politice în ansamblul ei, pe care le putem reuni cu amărăciune într-un singur cuvânt PROSTEALĂ ... 

Partidele, organisme de expresie democratică a voinţei populare – în teorie şi la origine, au degenerat şi s-au rupt complet de populaţie, izolându-se în privilegii şi puteri auto-conferite şi transformându-se în organisme parazitare cu scopuri şi viaţă proprie. Acestea, profitând de imperfecţiunile de definire şi de aplicare a democraţiei, şi-au luat practic în stăpânire prin rotaţie propria tară, pe care o exploatează şi-şi ţin cu aroganţă în captivitate propriul popor pe care îl manipulează conform propriilor interese economice şi de perpetuare a propriei lor puteri.

Oamenii nu numai că nu mai au încredere în clasa politică care pretinde că îi reprezintă, dar au ajuns chiar să o dispreţuiască până la ură. În aceste condiţii este evident că liderilor de partid le este din ce în ce mai greu să mai găsească personalităţi ale vieţii culturale, sociale şi economice, dispuse să intre în jocul politic, întrucât aceasta ar fi primul pas către compromiterea publică definitivă şi iremediabilă a personalităţii respective. 

Problema principală cu care se confruntă conducerea unui partid este aceea că persoanele care se înscriu în acel partid nu sunt “virgine” din punct de vedere intelectual; adică ele se prezintă la înscrierea în partid posedând deja un anumit bagaj de cunoştinţe şi convingeri proprii, dobândite în urma studiului individual şi a propriei experienţe de viaţă, convingeri greu de combătut dar şi mai greu de înlăturat de către propagandiştii partidului în care s-au înscris şi care ar prefera ca “elevii” lor să nu aibă modele de comparaţie la care să raporteze mereu tot ceea ce află de la ei: prea multe întrebări, prea multe lămuriri de dat, prea albă e aţa cu care încearcă din greu uneori, să însăileze un răspuns cât de cât credibil şi în conformitate cu scopurile doctrinare declarate (pentru ca scopurile nedeclarate rămân aşa - nedeclarate, deşi după cum le simţim noi din plin efectele, le cam bănuim şi pe acelea). 

Unde mai punem faptul că existau pe vremuri situaţii în care liderii de partid - care duc şi astăzi o veşnică campanie de racolare de noi membri - reuşeau să atragă în mrejele îmbietoare ale partidului, persoane de un anumit calibru şi cu o anumită reputaţie socială, care nu erau şi nu sunt dispuse să înghită orice şi oricum. Ei intrau în acel partid al cărui doctrină se apropia cel mai mult de crezul lor intim, de modelul lor de rezolvare al problemelor societăţii în care trăiau şi căreia doreau să-i fie de folos în mod activ. Dar tot aceştia erau şi cei care la cea mai mică deviere de la linia doctrinară promisă, erau primii care îşi creau probleme de conştiinţă pe care le ridicau public, cu repercusiuni contagioase asupra colegilor de partid din preajmă şi care putea determina o dezertare de grup sau o migraţie spre alte partide cu ideologie similară dar mai consecvente în aplicarea propriei doctrine în practica cotidiană.

Asta dacă vorbim de persoanele sincere şi serioase. Pentru că dacă vorbim despre oportunişti - şi politica e un domeniu care nu duce deloc lipsă de astfel de persoane – aceştia îşi au preţul lor, fiind uşor de “convins” să vină sau să rămână într-un partid pentru a se dedulci la borcanul cu miere aflat în administrarea partidului, mai ales dacă acesta se află la guvernare, fie la nivel naţional fie doar pe plan local. 
Problema cu acest tip de persoane este că se comportă ca nişte adevăraţi mercenari, oferindu-şi serviciile celui care plăteşte mai mult şi pretinde mai puţin, cu riscul uriaş ca aceştia să te lase cu buza umflată şi să “migreze” spre un partid mai convenabil, tocmai când ţi-e mai amară limba în gură.

Şi-atunci, în căutare de cadre de valoare, “intelighenţia” partidelor a realizat necesitatea de atragere în rândurile partidului, cât mai de timpuriu, a tineretului “virgin” din punct de vedere politic. În acest sens au fost create organizaţiile de tineret, supuse îndoctrinării prin “şcolile de vară”, “de iarnă”, (de primăvară-toamnă şi all season...) ţinute cu tot tam-tamul şi presărate cu spumoase programe de divertisment, prin staţiunile de odihnă faimoase ale patriei.

Şi când concurenţa între partide a devenit şi mai acută din lipsă de persoane de calitate dispuse la subordonare şi obedienţă necondiţionate, vârsta de racolare a viitorilor membri şi cadre a scăzut până la elevii din primul an de liceu. Din punct de vedere politic sunt practic “copii de grădiniţă”, care prea puţin înţeleg din linia doctrinară ce li se prezintă la şcolile sezoniere. Başca faptul că nu toţi părinţii sunt atât de “moderni” încât să-şi lase odraslele “de capul lor” pe mâna altora, hai-hui prin staţiunile patriei...

Aşa că să nu ne mire faptul că a început deja să se audă despre deschiderea “Grădiniţelor de partid” pe lângă sediile locale ale partidelor, unde tinerii liceeni sunt ademeniţi şi şcoliţi de către experţi în doctrină, în munca organizatorică, în comunicare şi în relaţii publice de partid.

Ne întrebăm cu toţii cum este posibil ca partidele să mai găsească aderenţi chiar şi în zilele noastre, în condiţiile în care acestea “beneficiază” de toată reputaţia negativă de care singure se fac vinovate prin tot ceea ce întreprind ele în spaţiul public românesc, de cota de încredere şi popularitate în cădere liberă pe care o au acestea în rândurile cetăţenilor, dar şi de publicitatea negativă pe care le-o fac televiziunile şi ziarele adversarilor politici, dar mai ales organismele independente şi ONG-urile nealiniate prin intermediul internetului, mult mai greu de cenzurat şi de manipulat, datorită multitudinii de surse de emisie.

Nici aici nu avem însă din păcate de a face cu nici un mister. Şefii partidelor dimpreună cu specialiştii lor în recrutarea, selecţia şi îndoctrinarea membrilor şi a viitoarelor cadre şi-au dat repede seama că criza financiară însăşi este “Asul” din mâneca lor...


Lipsa de orizont a tinerei generaţii, generată de o economie în cădere liberă, în care locurile de muncă dispar sub ochii noştri odată cu falimentarea firmelor care le-au generat şi în care iniţiativa privată este inhibată din faşă de cangrena corupţiei generalizate, a unei birocraţii stufoase inutile şi ineficiente, dar mai ales de lipsa completă de predictibilitate datorate unei legislaţii în continuă schimbare, fără nicio logică şi fără nicio strategie, complet îmbârligată, derutantă şi descurajantă, face ca tinerii absolvenţi de liceu sau de facultate deopotrivă, să nu aibă decât două alternative principale: emigrarea sau o slujbă “la stat”. Bineînţeles că ar mai fi şi fantoma alternativei de a lucra într-o multinaţională de succes, din cele prezente deja pe teritoriul românesc, dar aceasta este valabilă doar pentru vârfurile unei generaţii de tineri triaţi şi recrutaţi cu mare grijă...


Şi-atunci intră în funcţiune caseta cu cântecul de sirenă al partidelor: tinerii sunt momiţi cu poveştile de succes ale politicienilor consacraţi, în care li se explică detaliat, în gura mare sau pe şoptite – după caz, toate avantajele apartenenţei la castă: un sistem de relaţii apelabil şi sensibil la orişice nevoi, uşi deschise oriunde şi la orice nivel, protecţie la necaz, funcţii în administraţia locală sau de stat, afaceri la cheie, funcţii retribuite la partid, prezenţa pe listele de vot în poziţii sigur eligibile, scaune călduţe în consilii de administraţie, şpăgi şi comisioane contra simple semnături, posibilitatea de a “lucra” direct cu fonduri nerambursabile şi ... cine le mai ştie câte...


Şi cine acceptă să intre „la prelucrat” are parte de un adevărat dresaj vecin cu spălatul creierului: sunt cocoloşiţi, dădăciţi, duşi cu zăhărelul, dojeniţi părinteşte, trimişi la şcoli înalte prin ţară şi străinătate pe banii partidului, care la nevoie le şi cumpără diploma dacă nu-s în stare să şi-o merite singuri - totul numai şi numai dacă promit să fie soldaţi fideli dedicaţi cu trup şi suflet partidului care i-a făcut oameni şi căruia îi vor aparţine până la moarte...


Bineînţeles că din această vastă gamă de „servicii” oferite de un partid, cele mai avantajoase sunt rezervate pentru fiii oamenilor de suflet şi de încredere ai partidului: membri de vază din conducere, activişti cu state vechi, sponsori,
 susţinători financiari - oficiali sau oculţi - pentru cei ai altor binefăcători de partid şi de stat.
Tinerii sunt înarmaţi astfel cu întreg arsenalul de luptă ideologică, psihologică şi golănească din arhiva şi „tezaurul” experienţei de partid. Viitorii activişti sunt educaţi în spiritul sec şi eficient al păianjenilor care-şi atrag cu cinism victimele în plasa lor pentru ca mai apoi să le sugă resursele până la epuizare. Faptul că una zic şi alta fac fiind cea mai inocentă dintre metode.

Spuneam la inceputul articolului că de regulă cine pune sămânţa în pământ culege inzecit ceea ce seamănă. Asta n-ar trebui s-o uite domnii lideri de partide, atunci când seamănă vânt: că vor culege furtună!
...

Zilele trecute am citit un articol care mi-a plăcut prin intermediul unui link publicat de o persoană din lista mea de prieteni de pe Facebook şi am decis să-l cunosc mai bine pe autor, cerându-i “prietenie”. Problema e că totul s-a transformat într-un mic conflict între generaţii (cu ocazia asta poate mă-nvăţ şi eu minte şi nu mai bântui aiurea pe facebook), întrucât autorul s-a dovedit a fi un tânăr politician, blindat cu diplome ce atestă studii înalte, ca mai toţi tinerii politicieni români de astăzi, başca titlul de Doctorand în Ştiinţe ale Comunicării, cu care se mai şi semnează ( a se citi: „Mare Meşter în Manipulare”).

Sincer să fiu, aş fi preferat să-mi dau seama din discursul lui de această specializare, să o aud în cuvinte şi să o simt printre rânduri şi nu doar să o văd ataşată de un nume ca pe o etichetă în frunte. “Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” se referă la soartă, din câte ştiu, şi nu la titluri...


O să vă reproduc în cele ce urmează etapele de desfăşurare a ostilităţilor, doar aşa... ca să ştiţi ce unde mi-a venit inspiraţia pentru articolul de faţă. Nu o să dau numele tânărului în cauză (îl voi numi în articol cu apelativul de “Tânăr politician”), pentru a nu fi acuzat că am profitat de “prima” lui greşeală pentru a-i compromite luminosul viitor ( o mai fi având el şi altele, dar nu faţă de mine...).


Mi-aş dori (pentru el), să citească articolul de faţă şi să tragă concluziile şi învăţămintele necesare din acesta. Şi dacă îşi va schimba şi atitudinea, o voi considera ca pe o victorie a bunului simţ ancestral.


Remus Constantin Raclău
:
Vă mulţumesc pentru accept şi felicitări pentru articol.

Tânăr politician:

Mulţumesc
Care din ele?

Remus Constantin Raclău
:
O să fiu diplomat şi o să spun "pentru toate"! (dar de citit l-am citit doar pe cel cu lipsa corespondenţei dintre X şi Y)

Tânăr politician:

http://www.universulromanesc.com/ginta/images/smilies/smile.png)
o să vă dau un link să le citiţi şi pe toate şi dacă vă plac, să le distribuiţi,
http://xyz.ro...

Remus Constantin Raclău
:
Reţinut; mulţumesc! Aveţi "vreo două"!... Felicitări şi "Keep going"! 
Am început deja, publicându-l pe acesta pe blogul meu - 
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/ - la secţiunea "De la lume adunate..."
Vă scriu din Italia şi sunt doar "O struţo-cămilă"... (e CV-ul meu şi îl găsiţi pe blog!)
...

Când am intrat din nou pe net, am avut “plăcută” surpriză să găsesc un mesaj cu un comentariu de moderat pe blog, din partea tânărului nostru politician:

· [Nostalgie Pentru Bunul Simț] Comentariu nou pentru articolul “Xxxx ...”:
Admin
13.12.2013
Către: 
pentrubunulsimt@gmail.com

Drd. “Tânăr Politician” a introdus un nou comentariu privind postarea dvs. "Xxxx ...”

Sunt autorul acestui articol şi am exclusivitate pentru “Gazeta de X”. Ceea ce aţi făcut dumneavoastră este plagiat şi o să vă rog ori să-l ştergeţi de pe acest site, ori să copiaţi doar primul paragraf urmat de expresia "Continuarea o găsiţi pe Gazeta de X" şi cu link către ziare. 

Publicaţi 
Ștergere 
Marcaţi-l ca spam 

Moderează comentarii pentru acest blog. 
...

M-am simţit obligat să dau explicaţii, şi pentru eficienţa comunicării am ales tot mesageria privată a facebookului:

Remus Constantin Raclău
:
Bună seara domnule Tânăr. Cu tot respectul vă rog 
in primul rând să vă reamintiți de faptul dumneavoastră înșivă mi-ați dat acordul pentru distribuirea tuturor articolelor dumneavoastră (prin folosirea expresiei ” să le citiţi şi dacă vă plac, să le distribuiţi) fără să-mi specificați nici o limită sau condiție.
Apropò, stimate domnule ”Doctorand în Stiințe ale comunicării”: chiar dacă la facultatea pe care cu onor și interes o frecventați nu sunt prevăzute ore speciale dedicate comunicării politicoase și de bun simț, ar fi trebuit să știți de acasă (din cei șapte ani de învățături de bază) că acordul dumneavoastră ar fi trebuit să capete forma unei invitații:
  o să vă dau un link prin intermediul căruia aveți posibilitatea de a le citi pe toate și dacă vă plac, mi-ar face plăcere să le distribuiți”  
 și nu una imperativă:
”o să vă dau un link să le citiţi şi pe toate şi dacă vă plac, să le distribuiţi,” 
că nu vă sunt subaltern ca să primesc ordine executorii de la dumneavoastră : 
să le citiţi (şi) pe toate şi ... să le distribuiţi 
(vedeți că aveți un ”și” pus cam de-aiurea pe acolo ...)
Am avut bunăvoința și răbdarea de a vă căuta circumstanțe atenuante și am înțeles că din grabă și neatenție ați amestecat ideile și le-ați combinat fără să vă mai uitați la rezultat: probabil că ați vrut să-mi transmiteți că prin acel link pot citi și alte articole de-ale dumneavoastră, după care v-ați răzgândit și mi-ați ordonat (cu lăcomie, vizând creșterea numărului de vizualizări, cu care atât de arogant vă fanfaroniți) să le citesc pe toate, dacă tot frec menta de-aiurea pe net ...
Am făcut aceste precizări din dorința sinceră de a ajuta un tânăr politician de viitor să afle cam cum ar trebui să sune discursul său către noi - poporul de la talpa țării - pentru a fi apreciat și pentru a ne determina să-i dăm votul nostru !

 În al doilea rând vă rog să luați notă de faptul că v-aţi cam grăbit cu încadrarea juridică de plagiat. Şi asta nu pentru că o spun eu ci conform definiţiei oficiale din DEX, identică cu cea legală: http://dexonline.ro/definiţie/plagiat.

Ca un bun specialist în comunicare puteţi să constataţi şi singur că aţi abuzat puţin de această acuzaţie de care mă simt uşor stingherit ca să nu spun jignit. Personal sunt adeptul 100% al unui comportament de bun simţ atât în spaţiul privat cât mai ales în cel public. Am publicat articolul pe blogul meu cu precizarea sursei şi a autorului ceea ce atât din punct de vedere legal cât şi din cel al bunului simţ este mai mult decât suficient pentru a nu putea fi acuzat de ceea ce spuneţi dumneavoastră că ar fi. 

Sunteţi tânăr, aveţi un viitor strălucit în faţă şi pentru reputaţia dumneavoastră vă sugerez cu toată simpatia să fiţi foarte atent în a da verdicte care s-ar putea întoarce împotriva dumneavoastră. Vă reamintesc că mi-aţi dat chiar dumneavoastră acceptul pentru redistribuirea acestui articol şi chiar al tuturor articolelor dumneavoastră care îmi plac din “Gazeta de X”, fără să-mi precizaţi nici o limită şi nici o condiţie.

Cu toate acestea am procedat la modificările solicitate de dumneavoastră, doar din bun simţ pentru dorinţa dumneavoastră personală, nu şi din obligaţie legală care era îndeplinită în totalitate şi în forma iniţială de publicare.
Vă rog să-mi precizaţi limitele unor eventuale viitoare preluări subliniind faptul că eu personal nu câştig nimic din publicarea acestora şi că dimpotrivă, dumneavoastră sunteţi cel câştigat prin publicitatea pe care v-o fac publicându-vă articolele pe blog.
Cu stimă, respect, bunăvoinţă şi simpatie,
Remus Constantin Raclău

Tânăr politician:
Eu am contract de exclusivitate cu Gazeta de X. Când citezi pe cineva, nu îi copiezi tot articolul şi la sfârşit pui sursa, ci pui primele două paragrafe şi continuarea "articolul integral îl puteţi citi pe Gazeta de X. Nu am nevoie de publicitate, articolul are peste 70.000 de cititori şi peste 15.000 de likeuri
Vă rog să rectificaţi acel impediment
Cu stimă
În al doilea rând, numele meu nu apare nicăieri în articol
Acum e perfect. Mulţumesc

Remus Constantin Raclău
:
OK. Constat că aveți numai gură, nu și urechi ... Cum doriţi!...

În primul rând vă repet că daţi o interpretare absolut eronată unui fapt absolut normal în spaţiul virtual, transformându-l din exces de zel protecţionist într-un conflict de interese care în fapt nu există şi doar superficialitatea specifică epocii şi vârstei va împiedică să nu înţelegeţi diferenţa dintre un plagiat şi o preluare cu specificarea sursei şi a autorului.

În al doilea rând, eu m-am adresat foarte elegant şi politicos, în ciuda diferenţei covârşitoare de vârstă (am copii mai mari decât "dumneavoastră"). Dumneavoastră mi v-aţi adresat în stilul caracteristic al tineretului crescut în spiritul egoist şi agresiv de după revoluţie pentru care eleganţa în exprimare este un artificiu opţional, considerat şi tratat drept o slăbiciune. 

Vorbiţi în articol despre incultura politicienilor... Vă aduc la cunoștință faptul că

 “inteligenţa şi cultura nu justifică reaua credinţă după cum nici frumusețea nu justifică prostituţia”.
 Dumneavoastră, vorbiţi frumos dar acţionaţi pe dos. Asta mă duce cu gândul că nu sunteţi sincer şi că vorbiţi aşa doar pentru că vi s-a spus că asta place prostimii să audă şi în consecinţă nu mă mai interesează ceea ce scrieţi.

Vă informez de asemenea că prin acest comportament nu aţi creat nimic nou. Nu faceţi altceva decât să “plagiaţi” perfect comportamentul politicienilor “adulţi”, care una zic şi alta fac, vorbind pe placul urechilor auditoriului, dar făcând pe placul propriilor buzunare, al propriului partid şi al finanţatorilor acestuia. 

Vă recomand să copiaţi această discuţie şi să o revedeţi peste vreo douăzeci de ani, când o să mai acumulaţi ceva experienţă de viaţă şi când vitejiile tinereşti se vor mai fi decantat. 

M-am identificat intenţionat cu autodefinita “O struţo-cămilă” (un fel de “neica nimeni”), tocmai pentru a mă plasa şi în ochii dumneavoastră în rândul (sic) “oamenilor de rând” pentru care pretindeţi că vă luptaţi şi pe care doriţi a-i reprezenta. Rezultatul a fost că n-aţi rezistat tentaţiei de a vă umfla în pene şi de a mă trata de sus. Cam prea de sus pentru tinereţea dumneavoastră...

Deşi v-am sugerat să citiţi definiţia plagiatului pentru a vă da seama de eroarea de interpretare pe care o faceţi, aţi continuat discursul pe “linia dură”, fără a vă gândi măcar o clipă că s-ar putea să mai aibă şi alţii dreptate. 

Nu aveţi nici un pic de consideraţie pentru cei pe care-i credeţi “sub nivelul” dumneavoastră, nu luaţi în seamă şi nu ţineţi cont de nimic din ceea ce vine “de jos”. Sunteţi superficial, imprudent, neatent, agresiv şi arogant în discuţiile cu un om de rând ( sau cel puţin aşa aţi demonstrat în discuţia cu mine).

Am greşit când v-am cerut prietenia crezând că aţi putea fi un tânăr reprezentativ pentru viitorul României. Să ne ferească Dumnezeu!... În consecinţă îmi retrag cererea de prietenie, anulez articolul de pe blog şi elogiile pe care vi le-am adus în grupurile în care sunt activ.

Din păcate o să fiţi un politician perfect pentru România. Aveţi toată superficialitatea, aroganţa şi agresivitatea gratuită necesare.
Vă doresc succes în viaţă şi în cariera de care având în vedere caracterul dumneavoastră nu mă îndoiesc.

Concluzia este cam amară: 

“Grădiniţa de partid, plină este de acid”...

marți, 12 noiembrie 2013

Egalitarism, meritocraţie, ierarhie şi valori - 3

Autor: Raclău Remus Constantin

Puteti citi primele doua articole din aceasta serie, in linkurile:

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/10/egalitarism-meritocratie-ierarhie-si.html

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/10/egalitarism-meritocratie-ierarhie-si.html

Vedem aşadar că şi omul este supus aceloraşi legităţi naturale asemenea tuturor celorlalte vietăţi de pe pământ. Cea mai dură dintre acestea, dar poate şi cea mai necesară este selecţia naturală. Este dură pentru că în lumea animală, dominată de instincte nu se umblă cu jumătăţi de măsură, decisiv fiind instinctul de supravieţuire, dictat de instinctul de perpetuare a speciei şi este necesară întrucât în urma acestui proces, indivizii slabi şi mai puţin adaptaţi dispar din peisaj, urmând ca evoluţia speciilor să fie asigurată de indivizi viguroşi şi perfect adaptaţi luptei pentru existenţă.
Conform acestuia un animal face totul pentru a supravieţui şi pentru a asigura condiţiile minim necesare naşterii şi existenţei urmşilor săi, cel puţin până când aceştia vor fi capabili să-şi poarte singuri de grijă. În acest sens îşi “amenajează” un culcuş luându-şi în stăpânire un teritoriu în jurul acestuia atât cât îi este necesar pentru a-şi atrage o consoartă, pentru a-şi asigura hrana şi protecţia lui şi a familiei sale. Dar aceste acţiuni ale sale pot veni inevitabil în conflict cu aceleaşi necesităţi vitale, dictate de aceleaşi instincte naturale ale altor animale, din aceeaşi specie sau din specii diferite, care au şi ele nevoie de un spaţiu vital pentru a-şi duce existenţa şi pentru a-şi perpetua specia.Şi când se întâmplă ca aceste necesităţi să se încrucişeze pe un acelaşi teritoriu, se nasc conflicte dictate de instinctul de conservare, în care se aplică “Legea Junglei” conform căreia, câştigătorul ia totul: cel mai puternic supravieţuieşte, intră în graţiile femelelor şi stăpâneşte în continuare teritoriul, iar cel mai slab moare sau în cel mai “fericit” caz este alungat fiind nevoit să-si caute un alt spaţiu vital şi o altă consoartă. Şi tot conform aceleaşi legi a naturii, animalele carnivore, mai puternice, mai feroce şi mai bine dotate fizic pentru confruntările directe, le devorează pe cele ierbivore, mai blânde şi a căror unică formă de apărare este fuga.
În lumea animală selecţia naturală are aşadar un caracter eliminatoriu. Dar omul este o fiinţă care pe lângă calităţile fizice se bucură şi de capacitatea de a raţiona. Omul este o fiinţă superioară, tocmai prin abilitatea sa de a-şi folosi inteligenţa (unii mai mult, alţii mai puţin), capabilă de a socializa. În acest caz, putem noi oare permite ca societatea umanăsă fie guvernată de acelaşi criteriu al selecţiei naturale bazate doar pe forţa brută, fără a ţine seama şi de capacităţile sale intelectuale? Unde ar mai fi în acest caz diferenţa dintre regnul animal şi rasa umană? Nu cumva s-ar risca în timp, datorită mecanismelor naturale descrise anterior, o pierdere a acestor capacităţi, cu consecinţa nefirească a involuţiei omului şi a întoarcerii sale la stadiul de animal dominat de instincte?

În urma unei astfel de analize bazilare, inteligenţa ne dictează că soluţia optimă ar fi înlocuirea confruntării eliminatorii care are drept consecinţă în mod evident pierderea irecuperabilă a tuturor capacităţilor înnăscute şi a resurselor acumulate în fiinţa ce dispare, prin cooperarea tuturor părţilor implicate, în baza unor reguli precise şi unanim împărtăşite, în urma căreia, resursele şi capacităţile acumulate nu numai că nu se mai pierd, dar ajung chiar să se întărească prin susţinerea reciprocă, completându-se şi se compensându-se prin contribuţia fiecărui individ în parte, dând astfel naştere unui tot de o valoare net superioară, atât la nivel social, cât şi la cel unipersonal.

Ţinând poate cont de acest raţionament, dar mai ales de necesitatea ca fiinţa umană să-şi recunoască sieşi superioritatea evolutivă şi dreptul de a se trata pe sine cu demnitate, ca pe o fiinţă privilegiată de propria capacitate de a raţiona şi de a coopera, de a vedea în aproapele ei propriile calităţi, propriile capacităţi şi propriul potenţial, popoarele lumii reunite prin reprezentanţii lor în Organizaţia Naţiunilor Unite, au decis că fiecare fiinţă omenească în parte odată născută, are pe deoparte dreptul la viaţă şi la şansa de a-şi pune în aplicare propriile capacităţi, lăsându-şi astfel amprenta propriei treceri pe acest pământ, iar pe de altă parte, societatea umană în ansamblul ei, are nevoie de a testa capacităţile fiecărei fiinţe umane şi de a acumula valorile adăugate de fiecare dintre acestea, asigurând astfel progresul şi evoluţia ascendentă a omenirii.

În acest sens s-au pus de acord asupra unei serii de principii de bază menite a guverna relaţiile interumane la nivel global, reunite într-un tratat internaţional intitulat: 
“Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”.

La articolul 1, aceasta menționează“Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii”iar la articolul 3, prevede că“Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale"în timp ce temă articolului de faţă este tratată cel mai bine de articolul 7, conform căruia “toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare”.

Aşadar, deşi nu sunt egali în fapt, nici din punct de vedere fizic (prin comparaţie specific anatomică, care priveşte fiinţa palpabilă) şi nici intelectual (comparaţie care se adresează spiritului – invizibil şi imaterial) oamenii au devenit egali în mod convenţional (scriptic) tocmai prin acest tratat internaţional, care consfinţeşte egalitatea în drepturi a tuturor fiinţelor umane.

Bineînţeles că punerea în practică a unei astfel de convenţii întâmpină o dură rezistenţă din partea claselor tradiţional dominante care îşi văd astfel periclitate privilegiile de care au beneficiat de-a lungul secolelor şi de care încă mai beneficiază şi în zilele noastre şi care au tot interesul că haosul, confuzia şi arbitrariul din relaţiile interumane să se perpetueze la nesfârşit.

Dar orice sistem, oricât de haotic şi de inegal ar fi el, tinde în timp către o stare de echilibru. Şi cum societatea umană este un astfel de sistem, oricât de multe “vârfuri” ar avea şi oricât de mari ar fi diferenţele dintre clasa dominantă şi pătura de jos, tinde şi acesta la rândul lui spre acea stare de echilibru care va avea drept rezultat final o uniformizare de fond a tuturor indivizilor. Cum pentru o “aplatizare în sus” este nevoie de eforturi extraordinare la nivel generalizat, pentru o perioadă foarte lungă de timp, de foarte multă inteligenţă şi de un consum imens de resurse pe care nu se ştie dacă pământul (la nivelul actual de cunoştinţe şi de inteligentă) îl poate susţine, mai marii lumii din zilele noastre au decis să ne scutească de acest stres şi să ne aplice o “aplatizare în jos” – lucru deosebit de înţelept şi de convenabil clasei conducătoare dacă ţinem cont că pentru asta nu sunt necesare nici un fel de resurse, nici un fel de efort şi nici de o prea mare risipă de inteligentă, dar mai ales de faptul că acest proces se poate face aproape instantaneu (la scara istoriei, perioada unei generaţii durează doar o clipă)...

Aşa a apărut ideologia egalitarismului, care, deşi n-o să vă vină să credeţi, şi-a găsit deosebit de rapid o mare masă de partizani. Să fie oare spiritul de echitate şi conştiinţa maselor atât de dezvoltată încât să o poată impune şi să şi-o auto impună? Să fie altruismul vârfurilor atât de acut, încât să accepte de bună voie să se “coboare” la nivelul majorităţii pentru că printr-un efort intelectual iluminant să producă o epidemie de conştiinţă civică care să determine un efort colectiv înălţător? Sau e pur şi simplu vorba de invidia celor care nu pot şi nici nu sunt dispuşi să încerce măcar, să-şi depăşească condiţia pentru a se ridica la nivelul idealurilor personale şi atunci fac totul pentru a-i împiedica pe alţii să şi le îndeplinească? Cred că mai aproape de adevăr ar fi oricum o combinaţie din toate aceste ingrediente.

Şi la o adică, de ce n-ar avea succes această idee a egalitarismului, care trebuie să recunoaştem că nu-i o idee tocmai rea în sine? Ce-i rău în a vrea ca toată lumea să trăiască bine şi că toată lumea să aibă un cuvânt de spus în societate, care să fie luat în seamă şi de care să se ţină cont dacă este valid? Depinde pe ce principii se fondează acest egalitarism, de nivelul punctului de echilibru în jurul căruia se stabileşte acesta pe scara valorilor, de principiile care stau la baza aplicării lui şi de metodele prin care se ajunge la această stare de echilibru.


Dacă o să privim egalitarismul prin prisma invidiei, ne vom găsi în faţa unei serii întregi de întrebări, oarecum pertinente? De ce unii să se lăfăie iar alţii să gâfâie? De ce unii să huzurească iar alţii să ostenească? De ce unii să aibă de să le piardă numărul, iar alţii nici măcar după ce bea apă? Şi la urma urmei de cât are nevoie un om pentru a trăi? Cât mănâncă un om, câte haine poate el să îmbrace simultan şi de câte acoperişuri are nevoie deasupra capului?
Egalitarismul bazat pe invidia socială se axează pe teoria existenţei minimaliste, mai precis pe dobândirea lucrurilor strict necesare şi indispensabile vieţii, precum şi pe estomparea până la dispariţie a tuturor celorlalte aspiraţii, punând accentul pe comoditatea vieţii în detrimentul eforturilor aducătoare de progres, civilizaţie si confort.

Oricât ar fi de avută o persoană, şi oricât de viciată ar fi, tot nu poate să înghită mai mult decât încape într-însa; tot o cămaşă îmbracă şi tot într-un pat doarme. Şi se ştie că un pat nu poate să stea în două camere deodată, decât dacă eşti dus cu pluta şi vrei neapărat să-l pui în uşă peste prag! Şi-atunci, de unde dorinţa asta nesăbuită de a avea şi de a aduna şi de-a acumula tot mai mult şi mai mult, fără raţiune şi fără scop, mai mult decât s-ar putea folosi într-o viaţă, un om cu toată familia şi toate neamurile sale. Ba mai e câte unul de-ar putea hrăni de unul singur toată naţia pe câteva generaţii... De ce unii să-şi permită vicii iar alţii nici măcar minimul necesar vieţii?

Cum e posibil aşa ceva? Simplu! Pentru că de multe ori inteligentă este folosită fără simţul raţiunii, creând în propria minte o imagine total distorsionată despre sine şi despre valoarea personală şi-atunci apare dispreţul şi ura faţă de cei din jur.

Spre deosebire de animale, care mănâncă doar atunci când le este foame, omul este singura fiinţă de pe pământ care şi-a făcut o vocaţie şi un scop în viaţa din a mâncamănâncă de foame - şi nu se opreşte odată ce şi-a potolit-o; mănâncă de plăcere – de dragul gustului şi a aromelor; mănâncă din obligaţie – la mesele organizate; mănâncă pentru a-şi menţine statusul social – în multe comunităţi burta proeminenta fiind un semn de bunăstare. Şi ceea ce-i mai haios, dar şi mai grav este că mănâncă chiar şi fără să-şi dea seama că mănâncă: în faţa televizorului, a calculatorului, când e la volan – ca să nu adoarmă, sau când asista la un meci – ca să îşi alunge stresul; mănâncă de plictiseală, sau dimpotrivă - roade ca să se calmeze... Mănâncă de dragul de-a mânca şi bea de dragul de a bea.
În cazul băuturii avantajele civilizaţiei sunt şi mai pregnante: mai bea omul şi de sete, nu zic nu - apa, suc şi bere - dar dacă tot a fost în stare să-şi producă băuturi cărora să le dea de gust, n-ar fi fost păcat să nu fie în stare să găsească şi motivele de a bea? Păi de ce n-ar fi bună inteligenta şi la aşa ceva? Şi astfel e musai să se bea de bucurie şi-i musai să se bea la necaz – la orice bucurie şi la orişice necaz. Se bea de plictisealăse bea de gust, se bea în grup din prietenie şi de unul singur din viciu. Înainte de masă un aperitiv, ca să ţi se facă foame, în timpul mesei apa cu bulbuci şi vinuri asortate la gust cu mâncarea, iar după masă se ia un digestiv, ca să se aşeze bine hrana... Se bea prost din sărăcie, se bea de calitate după rang şi buzunarSe bea mult “de nevoie” dar şi mai mult de dragul de a bea!

Invidia socială este un fenomen exclusiv static, de tip constatator. Subiectul este invidiat doar pentru ceea ce are - la un moment dat, sau într-un anumit arc de timp; invidia în ceea ce-l priveşte se referă doar la rezultatele pozitive obţinute, la efectele concrete ale activităţii sale eficiente, concretizate în banii câştigaţi şi în averea acumulată. Nici un invidios nu priveşte subiectul invidiei sale în mod dinamic: nimeni nu invidiază munca, sudoarea, implicarea, efortul de concentrare, nopţile nedormite, stresul acumulat, timpul irosit şi sănătatea pierdută. Nimeni nu-i invidios pe riscul unei investiţii, pe ipoteca de pe casă, pe sumele de bani îngropate într-o afacere, pe vacanţele neluate şi pe weekend-urile petrecute la sediul firmei, ci doar pe reputaţia, prestigiul şi respectul de care se bucura un investitor de succes. Nimeni nu invidiază anii lungi de studii şi sacrificii prin care un om de succes a ajuns să acumuleze un anumit nivel de cunoştinţe şi nici multitudinea de încercări şi eşecuri suferite până când a ajuns să poată descoperi şi aplică reţeta aducătoare de succes, ci doar inteligenta în sine şi deşteptăciunea unei persoane - care nu este altceva decât ştiinţă utilizării eficiente a inteligenţei în plan practic.

Invidia socială este în general bazată pe impotenţă, pe lăcomie şi pe ură. Şi când spun impotenţă nu mă refer la incapacitatea de procreere, care poate fi fiziologică şi în consecinţă justificabilă şi deci pardonabilă, ci la incompetenţa şi la incapacitatea de a face - lucruri culpabile, blamabile şi impardonabile. Iar când spun lăcomie – mă refer la dorinţa strictă de a avea, dar nu neapărat şi pe aceea de a face, ceea ce o transforma într-o dorinţă absolut nejustificata şi nedreaptă! Invidiosul se mulţumeşte să constate: “Nu ştiu, nu pot, nu sunt capabil”, iar la reproşurile celor din jur unica reacţie de care mai dispune este cea de ură. De ură faţă de cei care ştiu, de ură faţă de cei care pot, care sunt capabili, şi mai ales de ură faţă de cei care au, şi pe care i-ar şterge de pe suprafaţa pământului dacă ar putea - “Nu ştiu, nu pot, nu fac! Da’ fir-ai al dracului să fii, nici pe tine nu te las! Mă doare-n cot că ştii, că poţi, că eşti dispus. N-am eu? Să n-ai nici tu! Şi dac-o fi să crape cineva, măcar să crăpăm amândoi!...” Şi se comportă absolut obstrucţionist, adoptând tactica parşivă a catârului, care - “Nici nu merge, nici nu stă, nici din cale nu se dă”!

Datorită incompetenţei, invidia socială se hrăneşte din imaginaţia bănuielii. Incapabil să înţeleagă tehnica punerii în mişcare a mecanismelor prin care se creează plus valoarea, invidiosul îi pune pe toţi cei care “au”, în aceeaşi oală: “sunt hoţi cu toţii, dă-i dracu’!”... Pur şi simplu! Fără nici o dovadă, fără nici un argument. Astfel uneori în ciuda tuturor evidenţelor, cei care şi-au clădit averea pe căi cinstite, prin inteligenţă, implicare şi competenţă, sunt puşi la un loc cu cei care nu-şi pot justifica decât parţial şi uneori chiar total, bunăstarea. Totul dintr-o incompetenţă ce transformă invidia în ură.

Problema fundamentală a invidiei sociale este aceea că stârneşte şi amplifică o stare de conflict cu efect de bulgăre de zăpadă: cei invidiaţi pe nedrept se simt datori să răspundă în mod iraţional cu aceeaşi monedă şi-i bănuie pe contră, din pură fantezie, pe toţi cei care “n-au”, de lene, prostie, incultură şi incompetenţă. Iraţiunea naşte iraţiune şi astfel, în mod nejustificat şi uneori în ciuda tuturor evidenţelor, toţi cei care “n-au” sunt şi ei la rândul lor puşi cu toţii în aceeaşi oală şi trataţi cu aroganţă şi dispreţ, transformată ulterior în ură.

Faptul că “toţi cei care au, sunt hoţi” şi că “toţi cei care n-au sunt proşti şi leneşi”, duce la formarea în mod artificial a unui “egalitarism în straturi”: stratul celor “care au” si stratul celor “care n-au”. Cei de jos sunt incapabili sau nu sunt lăsaţi să se ridice, cei de sus sunt incapabili şi nici n-au interes să se coboare. Din lipsă de comunicare, de înţelegere reciprocă şi de bunăvoinţă, din aroganţă pe deoparte şi din incompetenţă pe de alta, cele două straturi se urăsc reciproc şi astfel s-au creat premisele luptei de clasă, cu efecte sociale devastante.

Celor care se ghidează in viaţă după ideologia invidiei, vreau să le aduc aminte o vorbă din bătrâni, care zice că: “Dacă vrei să ai ce n-ai avut, trebuie să faci ceea ce n-ai facut!” Ideologiei sociale bazată pe individualism, aroganţă şi invidie trebuie să i se opună o ideologie bazată pe altruism, cooperare, implicare, inteligenţă, competenţă şi merit. Într-o lume civilizată, instinctul este ţinut în frâu de raţiune, iar confruntarea are două alternative: cooperarea - bazată pe sprijinul reciproc şi complementaritatea - bazată pe altruism; omul este pus in centrul atenţiei şi a tuturor preocupărilor privind existenţa şi bunăstarea lui, ca fiinţă supremă pe acest pământ.

vineri, 18 octombrie 2013

Despre egalitarism, egalitate, valoare și valori - 2

Autor: Raclău Remus Constantin

Urmare din articolul: http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/10/egalitarism-meritocratie-ierarhie-si_6.html

Şi această recompensă trebuie să fie palpabilă şi universal recunoscută, în scopul de a fi interschimbabilă.  Adică cel care intră în posesia ei trebuie să aibă posibilitatea de a o da la rândul său unei alte persoane, în schimbul unui alt favor, folos sau avantaj din partea acestuia. Astfel s-a convenit ca deocamdată instrumentul de plată folosit pentru a se plăti acest circuit de recompense şi servicii reciproce să fie banul (ca termen generic reprezentând bancnote sau monezi).
În consecinţa teoretică, cine are bani mulţi înseamnă că a mulţumit un număr mare de persoane, dându-le acestora un înalt grad de satisfacţie.

 De aici se trage concluzia că nu simpla deţinere a acestui instrument de plată – banul – te face valoros, ci satisfacţia pe care ai provocat-o în mod concret celor din jurul tău şi pe care eşti în stare să o repeţi ori de câte ori va fi nevoie.
Prin urmare valoarea personală este un titlu de onoare care nu se pretinde, ci se recunoaşte de către societate, în anumite condiţii.

Omul este un produs al societăţii contemporane lui. Niciuna dintre minţile luminate ale lumii n-a crescut şi nu s-a format de una singură. Fiecare fiinţă omenească ce se naşte îşi începe lungul drum prin viaţă prin acumularea de cunoştinţe. Mai întâi în familie, apoi în şcoală şi după aceea în societate, "omul cât trăieşte - învaţă!" Învaţă tot ceea ce reuşeşte să înţeleagă din tot ceea ce i se spune, din ce aude şi din tot ceea ce vede. Învaţă din ştiinţa altora dar şi din experienţele proprii, într-un ambient social care-i oferă toate condiţiile favorabile pentru a deveni depozitarul unui cumul de valori returnabile societăţii.

Astfel omul are datoria morală de a dărui generaţiei contemporane lui şi celei imediat următoare, tot surplusul de valoare primită şi rămasă neutilizată în folosul propriei sale persoane, plus o "dobândă" constând în propriile sale descoperiri şi experienţe din timpul vieţii. De modul în care o face sau nu, depinde recunoaşterea nivelului său valoric în ochii societăţii şi eventualitatea cuceririi unui loc de cinste în conştiinţa imortală a acesteia.

Însuşi progresul general al omenirii se traduce printr-o evoluţie valorică a umanităţii concretizată prin plusul de valoare ştiinţifică, culturală şi tehnologică, adăugat de fiecare individ sau grup de indivizi din fiecare generaţie în parte, peste nivelul valorii acumulate până la generaţia anterioară şi primită drept zestre de la aceasta.

Când suntem mici, creierul nostru e ca un burete uscat: absoarbe uşor şi firesc, strop după strop, toate picăturile zilnice de informaţii pe care le primeşte. Şi cu cât inteligenţa noastră nativă procesează mai multe informaţii cu atât devenim mai înţelepţi. La maturitatea deplină, atunci când "buretele" nostru "musteşte" de înţelepciune, reuşim să mai învăţăm numai dacă atunci când primim picături de cunoştinţe noi, reuşim să ne debarasăm de stropii de informaţii deveniţi inutili şi care ne ocupă spaţiul de memorizare în mod ineficient, lăsându-i să cadă în Marea Uitării.

Dacă am defini Valoarea unui Om ca fiind suma cunoştinţelor şi experienţelor acumulate de acesta, ar fi insuficient, întrucât valoarea umană are două accepţiuni fundamentale: "Valoare pentru sine" şi "Valoare socială".

Să luăm drept exemplu un profesor "tobă de carte", dar care datorită unui nivel insuficient de cunoştinţe de metodică pedagogică, nu reuşeşte să se facă înţeles şi nu e capabil să transmită elevilor săi mai nimic din ceea ce ştie. Este acesta un profesor de valoare? Nici pe departe: el are valoare pentru sine - ştie carte, a obţinut un post de profesor în baza cunoştinţelor dobândite şi duce acasă un salariu în fiecare lună, trăind bine în mod stabil – în ochii lumii însă, el este ceea ce se numeşte un om de succes.
Pentru elevii săi însă, acest profesor este o catastrofă, un coşmar, întrucât pretinde de la ei ceea ce el însuşi nu ştie cum să le dea; pentru aceştia şi pentru societate acest profesor este lipsit de valoare.

Din fericire cei mai mulţi profesori ştiu să-şi facă bine meseria reuşind să-şi armonizeze perfect satisfacţiile personale şi pe cele ale propriei familii cu mulţumirea şi recunoştinţa din partea elevilor, îndeplinind simultan condiţiile pentru a fi atât oameni de succes cât şi oameni de valoare.

Aşadar termenii "om de succes" şi "om de valoare" nu se exclud dar nici nu se confundă unul cu celălalt. Sunt doi termeni complementari care acţionează pe paliere diferite: primul în plan personal şi se referă la imaginea publică (om de succes), iar al doilea în plan social şi se referă la efectele pozitive concrete - la eficienţa acţiunii în plan social – (om de valoare), condiţionarea constând în aceea că de regulă, recunoaşterea valorii în plan social se răsfrânge pozitiv şi în planul succesului personal.

Mai există însă şi alte cazuri şi din păcate nu puţine, în care oameni cu un potenţial de valoare ridicat se limitează în mod voit-conştient la a-şi folosi totalitatea cunoştinţelor acumulate şi a experienţelor dobândite, strict în folosul lor personal, în mod absolut egoist, fără a se preocupa câtuşi de puţin de semenii săi. Aceşti oameni sunt doar depozitari şi consumatori de valoare, reprezintând o valoare doar pentru ei înşişi. Pentru societate însă, valoarea lor este absolut nulă, întrucât ei nu restituie societăţii nimic din ceea ce primesc - nici măcar ceea ce le este de prisos - lăsând surplusul de valoare acumulată să se piardă în neant. În urma lor nu rămân decât nişte urmaşi al căror mod de gândire şi comportament social sunt puternic alterate de conduita egoistă şi individualistă a predecesorului lor, cu consecinţa că nici aceştia nu vor produce nici un fel de plus de valoare pentru societate, înscriindu-se doar pe lista de beneficiari ai acesteia.

În genere, valoarea unui produs este dată de punerea lui pe piaţă şi reprezintă preţul pe care potenţialii clienţi sunt dispuşi să-l plătească pentru a intra în posesia produsului respectiv. Prin analogie, valoarea unui individ este dată de preţul pe care o comunitate este dispusă să-l plătească pentru a beneficia de serviciile acestuia.

Dar cum omul este o fiinţă cu mult mai complexă decât orice bun material sau serviciu, produs sau prestat de către el însuşi sau de oricare dintre semenii săi, ne vedem nevoiţi să recunoaştem că definiţia termenului de valoare a persoanei umane este cu mult mai complexă şi mai profundă decât cea enunţată anterior.

Am putea spune de exemplu că "valoarea unui om este proporţională cu aportul pe care acesta şi-l aduce la bunăstarea omenirii în general sau a comunităţii din care face parte în particular şi că se măsoară în numărul oamenilor care beneficiază de rezultatele activităţii sale".

Şi tot n-ar fi îndeajuns, căci spre exemplu, o melodie inspirată şi cântată cu mult patos, poate stârni ropote de aplauze din partea unei săli pline sau chiar a unui stadion întreg. Şi dacă această melodie este transmisă pe cel mai urmărit canal TV la o oră de maximă audienţă ea poate încălzi inimile a câtorva milioane de oameni simultan. Dar odată stinse ecourile acestei melodii, inimile se vor răci din nou cu siguranţă, în doar câteva minute sub vântul rece al grijilor cotidiene.

Situaţia se schimbă radical însă, dacă luăm exemplul unei invenţii geniale care poate avea efecte concrete permanente, cel puţin pentru aceleaşi mase de oameni, dacă nu chiar pentru întreaga omenire. Şi efectele acestei invenţii îşi pot menţine eficienţa cel puţin până la apariţia unei noi invenţii pe aceeaşi temă, cu mult mai performantă, în comparaţie cu care să cadă în desuetitudine.

În acest caz ar trebui să spunem că "Valoarea unui om în plan social este proporţională cu aportul pe care acesta şi-l aduce la bunăstarea generaţiei sale şi a celor viitoare şi se măsoară în numărul oamenilor care beneficiază de rezultatele operei sale raportat la rezistenţa în timp a utilităţii acesteia".
Gândiţi-vă numai, la anonimul care - nimeni nu mai ştie când - a inventat roata ...

Reluând în scop ilustrativ comparaţia dintre o melodie de succes şi o invenţie practică, se mai naşte automat o serie întreagă de reflecţii referitoare la valoarea unei persoane umane.

- Astfel un om este cu atât mai valoros pentru societate, cu cât opera sa are un caracter mai universal: o invenţie este cu atât mai genială cu cât este mai simplă şi mai uşor de aplicat şi cu cât este ea mai utilă unui număr cât mai mare de oameni; dar şi o melodie poate fi genial de simplă şi uşor de fredonat şi să prezinte astfel interes pentru un număr uriaş de persoane.

- Pe de altă parte un om este cu atât mai valoros cu cât unele dintre acţiunile pe care el este capabil să le facă în mod curent în folosul semenilor săi, pot fi reproduse de un număr cât mai restrâns de persoane: o melodie poate fi fredonată de aproape toată lumea, pe când pilotarea unei nave cosmice nu este chiar la îndemâna oricui, întrucât necesita un nivel complex de cunoştinţe şi o rezistenţă fizică greu de dobândit.

- Valoarea operei unui om este direct proporţională cu capacitatea acesteia de a răspunde anumitor nevoi fundamentale ale omului, care ţin în primul rând de viaţa şi de sănătatea acestuia şi mai apoi de sadisfacţiile de natură materială sau spirituală.

- Un alt criteriu de comparaţie pentru opera unui om de valoare este potenţialul de repetitivitate sau de apariţie a unei alternative. Cu cât acest potenţial este mai mic, cu atât opera este de mai mare valoare: oricând poate apărea o altă melodie de succes compusă de un alt compozitor şi cântată de un alt interpret - lucru dat ca scontat întrucât piaţa muzicală este plină de artişti - pe când descoperirea principiului de funcţionare a motorului cu reacţie a fost şi rămâne un eveniment epocal unic, întrucât apariţia unui geniu precum Henry Coandă este rară chiar şi în lumea restrânsă a oamenilor de ştiinţă.

- Alte criterii de valoare se referă la frecvenţa, simplitatea şi eficienţa cu care se poate face apel la opera unui om.

Valoarea este unul din cele mai importante criterii de socializare a omului. Ea defineşte sistemul de opţiuni în relaţiile interpersonale ale fiecărui om sau ale unui grup, determinându-le caracterul şi scopul, cu consecinţa directă a alegerii sau respingerii unor parteneri într-o acţiune colectivă.

Oameni de valoare sunt şi oamenii cu o vastă cultură, care se implică social,punându-şi cunoştinţele în slujba comunităţii. Sunt oameni lucizi care ştiu să ţină în mână busola vremurilor în care trăiesc, ştiu s-o citească, s-o interpreteze şi să anticipeze direcţia bună de urmat, şi nu doar că ştiu să ne comunice toate acestea dar sunt capabili să ne şi dea argumente în acest sens. Sunt oameni cu viziune şi iniţiativă, care chiar şi în cel mai negru întuneric, sunt capabili să aprindă torţa cu care să ne lumineze calea şi să-şi asume responsabilitatea de a ne sta în frunte.

Urmarea … in linkul de mai jos:

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/11/egalitarism-meritocratie-ierarhie-si.html


duminică, 6 octombrie 2013

Despre egalitarism, egalitate, valoare și valori

Autor: Raclău Remus Constantin

"Bunul nostru Dumnezeu, Tatăl a-tot-Ţiitorul, Făcătorul Cerului şi al Pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute" - ne-a creat dintru începuturi, pe toţi la fel: avem cu toţii, în mod invariabil - cap, trunchi şi membre, avem cu toţii aceleaşi organe de percepţie şi aceleaşi organe interne. La cap avem cu toţii două urechi, doi ochi, o gură, un nas, şi-un gât care să-l lege de corp. Pe cap avem cu toţii păr (mai mult sau mai puţin), iar înăuntru - deşi ne vine greu să credem după cum ne comportăm uneori - avem cu toţii creier. În corp avem cu toţii aceleaşi organe interne, iar la membre avem cu toţii degete - la cele superioare ca să avem cu ce apuca, iar la cele inferioare ca să putem sta mai bine "cu picioarele pe Pământ".

Şi tot de la bun început ne-a dăruit Bunul Dumnezeu pe noi oamenii, cu capacităţi fizice, motrice, senzoriale şi mentale identice. Suntem cu toţii capabili să întreprindem o serie întreagă de acţiuni şi să îndeplinim o gamă largă de funcţionalităţi. Cu toţii suntem capabili pe deoparte să vedem, să auzim, să mirosim, să pipăim şi să simţim, iar pe de altă parte avem cu toţii capabilitatea să analizăm, să înţelegem şi să stocăm toate informaţiile culese din mediul înconjurător prin intermediul simţurilor noastre naturale.

Şi mai avem cu toţii câteva lucruri esenţiale în comun, arhicunoscute de toată lumea şi de necontestat: orice persoană umană vine pe lume prin contopirea unui ovul cu un spermatozoid (nu ne interesează aici cum au ajuns "să se cunoască"), după care absolut toată lumea stă "la dospit" în pântecele mamei sale, pentru o perioadă aproximativ egală de circa nouă luni. În mod natural, vedem cu toţii lumina zilei în urma unei naşteri (mai nou asistată) şi avem nevoie absolut cu toţii, pentru a supravieţui, de aer şi de hrană. Şi pentru că avem pântecele cu o capacitate limitată, avem absolut cu toţii nevoie să mai şi eliminăm din când în când ceea ce rezultă din procesul de digestie. Până şi cei mai importanţi oameni ai planetei sunt nevoiţi să facă asta zilnic, chiar dacă numai puţini dintre noi s-au gândit să şi-i imagineze într-o asemenea postură vulnerabilă, dar absolut firească şi naturală.

Iar la urmă vă mai dau încă un argument. Argumentul suprem! Din păcate sau din fericire - nu se ştie încă, deoarece filozofii lumii nu s-au pronunţat deocamdată, asupra acestui aspect - nimic nu-i mai sigur pe lumea asta decât faptul că oricine se naşte, moare! Unii mai devreme, alţii mai târziu, dar la un moment dat, oricine şi orice se naşte, moare.
"Memento mori" - ne transmite o veche scriere latină, sau "Ricordati che devi morire" - se spune pe şleau într-o cunoscută piesă de teatru italiană, ceea ce s-ar traduce în româneşte prin: "Adu-ţi aminte că într-o bună zi, tot va trebui să mori" - în sensul că nimeni şi nimic nu-i veşnic pe acest pământ şi că ar trebui să ne comportăm cu toţii în consecinţă.
                                    .......                                    
Ţinând cont de toate cele de mai sus putem sublinia fără teama de a greşi faptul că fiecare dintre noi e dotat genetic, invariabil cu aceleaşi componente anatomice şi cu acelaşi potenţial de abilităţi ca şi restul lumii.
Teoretic, oricine poate ajunge în viaţă orice-şi doreşte, sau cum ar spune Napoleon: "Fiecare soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal". Din păcate a trebuit să folosesc şi cuvântul "teoretic", întrucât în mod practic se pune condiţia eliminatorie conform căreia doritorul trebuie în primul rând să fie dispus să şi facă tot ceea ce trebuie pentru aceasta, după care mai trebuie să mai beneficieze şi de un concurs de împrejurări favorabil...

Toate cele mai sus amintite ne îndreptăţesc pe deplin să tragem concluzia că toţi oamenii sunt la fel! Dar, sunt ei şi egali? Putem noi, ca în baza celor arătate mai sus să constatăm şi să decretăm acea stare de egalitarism intre toţi oamenii de pe Pământ, atât de mult visată şi dorită de comunişti?
Păi... haideţi să vedem mai întâi dacă o putem constata! Aşadar ...

... Am intrat odată într-un magazin de electronice cu intenţia clară de a-mi cumpăra un computer portabil – aşa numitul laptop. Mi-am zis că n-o să dureze mult. La urma urmei ce-i ăla un laptop: o carte care are doar coperţi, fără foi, pe care dacă îl pui pe braţe, şi-i ridici “coperta” ai să te trezeşti în faţa ochilor cu un ecran ca de TV pe verticală şi cu o “maşină de scris” cu taste, în poală pe orizontală. Toate-s la fel. Sau, mă rog... aproape la fel. E drept - unele sunt mai mici, altele mai mari, unele sunt negre, altele colorate, dar în esenţă sunt toate la fel: toate au un ecran şi o tastatură!...
Am intrat hotărât să rezolv repede: mă uit, văd care-mi place, îl iau, scot banii, plătesc şi plec. Două minute cu totul... hai, trei, dacă mai trebuie completată şi garanţia... Aşa că, am intrat. M-am îndreptat hotărât spre raftul cu “lap-toape” şi-am început să privesc. Am avut dreptate: toate-s la fel... Aşa că am pus mâna pe unul, la întâmplare, l-am luat şi am dat să plec. Nici nu m-am uitat bine la preţ, dar cum mi-am luat şi subconştientul la mine când am plecat de acasă, un blitz m-a străfulgerat: “Stai aşa!... Că parcă ăla de alături era mai ieftin.” Sunt destul de cumpănit, şi conştient că muncesc din greu pentru bani, nu prea am chef să dau cu ei în câini.
 Am întins mâna mecanic şi am pus înapoi laptopul pe raft, întinzând mâna, tot mecanic spre cel de alături, care începea cu o cifră mai puţin. Bună afacere! Am dat să-l iau, dar... “ochiul dracului” îmi fuge spre altul şi mai ieftin. Am ezitat o clipă: “Ia stai aşa!... care-i şpilul? De ce este o diferenţă aşa de mare între “coperţile” astea? Ia te uită: preţurile pleacă de la 200 şi urcă până se trece binişor de 2000 de Euro... E drept că unele sunt mai viu colorate, iar altele sunt mai mici, dar... cât poa’ să coste nişte plastic în ziua de azi, şi nişte vopsea? Şi-apoi... ceva nu-i în regulă! Da’ nu-i în regulă deloc... căci văd unele negre care-s mai scumpe decât alea colorate, şi altele mai mici - mai scumpe decât cele mai mari... Al dracu’ speculanţi!... Mă duc să le cer cont...”
- Auzi, şefu’! Bună ziua... Puteţi să veniţi să-mi daţi şi mie nişte lămuriri, că ceva nu mi se pare în regulă cu raftu’ ăsta al dumitale!
- Bună ziua! Spuneţi, vă rog!
- Ia lămuriţi-mă şi pe mine, ce-i cu lap-toapele astea, că văd diferenţe de preţ enorme, şi nu prea văd de ce, că doar toate-s cam la fel...
- Cam la fel şi nu prea, îmi răspunse vânzătorul cu un zâmbet amabil.
Asta mai lipsea. Mă mai ia şi la mişto acuma!...
- Adică?
- Adică nu-s la fel deloc şi fiecare are preţul său, în funcţie de firma producătoare şi de capacităţile de operare.
- Hai, şefu’, nu mă-nnebuni de cap, că nu-l pun să mă opereze. Vreau doar să mai scriu şi eu câte ceva pe el din când în când şi să mai trimit câte un mail. Eu lucrez pe camion şi nu prea dispun de mult timp liber.
- Vreţi să şi navigaţi pe internet?
- Nu mult că nu prea am când.
- Ok! Ajungeţi acasă în fiecare seară, sau faceţi trasee lungi?
- Destul de lungi, ajung acasă numai la sfârşit de săptămână.
- Şi n-o să vreţi să vă uitaţi seara şi la vreun film, ceva, descărcat de pe net sau chiar la TV, în streamming... Se prind o mulţime de canale în direct pe internet, chiar şi cele româneşti, de oriunde din lume. Vă ţineţi informat!
- N-ar fi rău. Se poate?
- Cum să nu! Ba mai mult decât atât: dacă doriţi să vă distraţi puteţi să jucaţi o mulţime de jocuri interesante pe calculator; sunt de toate felurile, de la cele simple cu cărţi de joc - de tip poker sau solitaire, la cele foarte complexe – bazate pe logică, perspicacitate şi îndemânare. Numai să luaţi unul care să fie predispus la instalarea programelor potrivite pentru asta, adică să aibă o capacitate de memorie suficientă ca să le stocheze, o placă grafică performantă şi o viteză suficientă ca să permită operarea cu ele.
- Păi n-au toate aşa ceva?
- Majoritatea funcţiunilor importante, cele mai des folosite, sunt comune. Altele însă depind de strategia de marketing şi de produs a producătorului, de ...
- Aha, mă grăbesc eu cu concluziile, deci de asta văd eu că unele sunt mai mici şi altele mai mari, că unele sunt mai grele, altele mai uşoare, şi că multe diferă între ele pur şi simplu prin culoare ...
- Corect, dar numai parţial! Haideţi să vă explic. Computerele sunt din punct de vedere constructiv toate cam la fel, sau cum se spune, au partea de “hard” identică - hard-ul e partea vizibilă şi palpabilă a computerului; ceea ce le diferenţiază e “soft”-ul, adică partea de “inteligenţă”, sau în limbaj de specialitate: programele, aplicaţiile, capacităţile de stocare şi operare şi tot ceea ce ţine de funcţionarea computerului. Totul se bazează pe limbaje de programare ce au la bază algoritmi şi scheme logice, care pot fi foarte diferite de la un computer la altul! De aici şi preţurile diferite.
- Pare complicat...
- Numai la început. De regulă e mai greu de explicat decât de utilizat. Computerele sunt exact ca şi noi, oamenii: “constructiv” suntem la fel cu toţii, ceea ce ne diferenţiază fundamental însă este “soft”-ul: partea de funcţionare a creierului – capacitatea de a stoca informaţii şi de a le accesa la nevoie, viteza şi acurateţea cu care le putem face, de unde rezultă o serie întreagă de alte caracteristici, specifice fiecărei fiinţe umane în parte...
   N-am putut să nu-i dau dreptate! Ajuns fericit acasă în posesia unui “portabil” adaptat nevoilor mele proprii, am încercat să aprofundez interesanta expunere profesională a vânzătorului şi să forţez o extindere la scara socială. Să vedem ce-a ieşit...

... Ca şi în în cazul computerelor, pe dinafară toţi oamenii sunt la fel, e drept! Numai ca doar aparent... E de ajuns să aruncăm o simplă privire pe stradă pentru a constata că unii oameni sunt mai înalţi, alţii mai scunzi, ca unii au păr mai des şi mai uniform distribuit - spre disperarea doamnelor şi a "fotomodelilor" (sic) - alţii mai rar şi mai insular, sau chiar deloc, că unii sunt mai voinicei, alţii mai plăpânzi, unii mai grăsuţi şi alţii mai subţirei.

 Apoi, dacă insistăm şi mai zăbovim cu privirea pe oameni, pe lângă aspectele fizice deja descrise, la fiecare om în parte vom putea desluşi din ce în ce mai multe particularităţi fizionomice, constituite în diferenţe care ne fac să fim indivizi unici şi relativ uşor de recunoscut: culoarea pielii, expresia facială, culoarea şi forma părului, a ochilor, şi aşa mai departe... Deja începe să vi se altereze oarecum percepţia despre egalitatea dintre oameni, nu? Dar staţi aşa, că încă n-am terminat....

Atunci când ne-a creat, s-a milostivit Bunul Dumnezeu de noi şi ne-a dat tot ceea ce ne e spre bună trebuinţă. Ne-a dat de toate. Ni le-a dat cu clarviziunea şi mărinimiea de care doar El poate fi capabil dar a considerat ca tot nu-i îndeajuns. Prea eram cu toţii la fel şi S-a temut să nu ne plictisim unii de alţii. Astfel, pentru a-Şi desăvârşi creaţia, s-a gândit în dreptatea Lui, că n-ar fi rău să ne pună la-ncercare spre a ne da fiecăruia mai apoi după merit.

Şi cum "Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi şi bagă în traistă", a pus la cale şi o parte nevăzută a aceleiaşi creaţii, dându-ne fiecăruia dintre noi şi "Liberul Arbitru": dreptul şi capacitatea fiecăruia de a discerne şi de a alege din tot şi dintre toate, tot ceea ce-i mai bine pentru noi, ce credem că-i util şi ce ne place; ne-a dat dreptul de a avea preferinţe şi mai ales capacitatea de a ni le ierarhiza în funcţie de satisfacţia care ne-o provoacă. Şi de aici au început diferenţele!...

Unii s-au plictisit mai repede de ambientul în care trăiau, de ceea ce simţeau şi vedeau zilnic şi au început să fie mai curioşi, iar curiozitatea i-a împins să exploreze noi spaţii şi să experimenteze noi trăiri: să vadă, să simtă, să audă şi să guste lucruri noi. Pe unele le-a respins ca neplăcute, pe altele şi le-a transformat în noi preferinţe. Şi cu cât descopereau mai multe, cu atât deveneau mai avizi de cunoaştere şi de noi experienţe.

Căutarea plăcerilor şi a satisfacţiilor personale, s-a transformat cu timpul în nevoia de a le obţine.
 Astfel fiecare a început să aibă nevoile sale. Unii se mulţumeau să culeagă, alţii au descoperit vânătoarea; unii căutau mai mult soare, alţii mai multă umbră, unii preferau câmpul, alţii pădurea, unii şesul, alţii muntele, fiecare deplasându-se către locul care îi satisfăcea în măsură cât mai mare dorinţa de a se simţi bine şi unde fiecare a început să se ocupe cu îndeletnicirile pe care le considera cele mai utile şi mai potrivite pentru atingerea scopurilor sale de bunăstare personală - aşa cum o înţelegea el. Şi nu mică le-a fost tentaţia de a transmite celor din jur şi generaţiilor următoare propria reţetă de succes, cuprinzând un set de activităţi aducătoare de bunăstare, satisfacţii şi plăceri - devenite cu timpul tradiţii specifice unor mase mari de oameni aflate în contact direct - într-un schimb reciproc de informaţii şi influenţe.

Este bine ştiut faptul că fiecare tip de activitate presupune activarea într-o măsură mai mică sau mai mare a unor anumite părţi ale corpului omenesc, precum şi o anumită implicare a capacităţilor sale intelectuale. Astfel, unele dintre activităţi sunt preponderent fizice, necesitând un efort muscular mai intens, altele preponderent intelectuale, necesitând folosirea într-o măsură mai mare a inteligenţei.
 Observaţi că am folosit cuvântul "preponderent", întrucât nu există acţiuni exclusiv fizice sau exclusiv intelectuale, absolut toate activităţile omului presupunând combinarea acestora într-o proporţie variabilă, specifică fiecăreia dintre ele.

Bineînţeles că fiecare persoană are gusturi, preferinţe şi plăceri proprii, fiecare tinzând spre exercitarea acelor acţiuni care îl mulţumesc într-o măsură cât mai mare. De asemenea ştim bine că organismul uman, asemenea tuturor organismelor vii suferă un proces continuu de adaptare la mediu şi la activităţile exercitate.
 Astfel, dacă o persoană exercită o anumită activitate un timp mai îndelungat, capătă o anumită dexteritate pentru aceasta, ajungând să o practice cu un efort mai mic şi cu o precizie mai mare, suferind cu timpul unele modificări cu caracter permanent - fizice sau intelectuale, în funcţie de tipul de activitate practicată - transmise apoi pe cale ereditară ca predispoziţii pentru desfăşurarea acelui gen de activităţi. Aceasta dovedeşte că în subconştientul nostru există o memorie genealogică transgeneraţională.

Astfel, unui copil provenit dintr-o familie care a desfăşurat timp de mai multe generaţii cu preponderenţă activităţi fizice intense, îi va fi cu mult mai uşor a se adapta la acest tip de activităţi, decât unuia provenit dintr-o familie care a avut în acelaşi arc de timp preocupări preponderent intelectuale, şi invers. Asta nu se traduce prin imposibilitatea unui copil provenit dintr-o familie tradiţional intelectuală, de a practica activităţi fizice intense, sau a unuia provenit dintr-o familie tradiţional muncitoare de a studia cu rezultate foarte bune, ci printr-o predispoziţie genetică pentru aceasta, manifestată printr-o uşurinţă suplimentară de a practica acelaşi tip de activitate ca şi înaintaşii săi.

Acum, am ajuns cu raţionamentul într-un punct în care, pentru a putea merge mai departe, mă văd constrâns să revin la logica dialogului avut cu vânzătorul de calculatoare.

Ceea ce am înţeles imediat din discuţia cu el este faptul că preţul unui produs exprima de regulă valoarea acestuia, sub toate aspectele sale. Unele au o valoare estetică deosebită - acea subtilă capacitate de a plăcea ochiului, dată de armonia formelor, proporţiilor şi a culorilor. Altele au o valoare intrinsecă, adică sunt o valoare prin ele însele, fiind alcătuite parţial sau în totalitate din materiale considerate preţioase datorită rarităţii lor, a dificultăţii cu care sunt făcute sau scoase la lumină, a caracteristicilor intrinseci ale acestor materiale, foarte deosebite din punct de vedere fizico-chimic sau estetic. Dar la cea mai mare parte din produsele create de om, valoarea este dată de utilitatea acestora, de capacitatea lor de a satisface anumite nevoi, de frecvenţa, simplitatea şi eficienţa cu care pot fi ele folosite.

    Valoarea nu este însă o însuşire specifică doar lucrurilor sau produselor create de om, în baza unui cumul de calităţi şi însuşiri înglobate în acestea. Calitatea "de valoare" se poate atribui şi anumitor idei, teze sau concepte emise de persoana umană în mod solitar sau în grup, anumitor fapte sau acţiuni întreprinse de acestea care vin în întâmpinarea soluţionării unor nevoi şi probleme umane, valoarea lor crescând proporţional cu amplitudinea sferei sociale de aplicabilitate a acestora, plecând de la individul unic, prin grupuri mai mici sau mai mari şi până la masele largi populare.

Dar cel mai complex, mai important şi mai controversat în acelaşi timp este termenul de valoare a persoanei umane.
Cât valorează omul? Ehehei!... Aici discursul e lung şi foarte sinuos.
Dac-ar fi să ne luăm după “folclorul” contemporan promovat cu emfază de o anumită categorie de conaţionali, valoarea unui om rezidă în grosimea portofelului doldora de bani, în mulţimea cailor putere ai maşinii deţinute, în numărul de turnuleţe de pe hardughiile denumite pompos “vile”, în numărul şi grosimea podoabelor de aur de la gât şi de la mâini, în numărul de “femei” vânturate, în lejeritatea cu care îşi aruncă ostentativ banii pe tot ceea ce-i sare în ochi, în lanţul nesfârşit de petreceri înconjurat de lăutari care să-i cânte-n strună şi nu în ultimul rând în numărul “duşmanilor” personali care neapărat mor de ciudă şi crapă de invidie că n-au aceeaşi "valoare" ca a lor... Oare asta să fie cu adevărat valoarea?

E drept: trăim într-o lume în care măsura tuturor lucrurilor este evaluată în bani. Dar putem noi, oare, accepta faptul ca simpla lor deţinere să confere valoare unui om? Nici pe departe, pentru că am da dovadă de o mare doză de ipocrizie şi superficialitate. Aşa că, haideţi să încercăm să înţelegem cum funcţionează raportul dintre om, societate, valoare şi bani.

În goana ei nebună după bani, omenirea a pierdut din vedere esenţa a ceea ce ar trebui să reprezinte banul şi anume recompensa pe care ne-o dă societatea pentru un folos pe care îl are din partea noastră. În acest caz, termenul de societate trebuie tratat cu maximă largheţe, în sensul unui termen generic, integrativ, pentru a reprezenta un număr indefinit de persoane, plecând de la individul singur – ca membru indivizibil al societăţii – continuând cu grupuri mai mici sau mai mari, şi până la a denumi întreaga societate umană în ansamblu.

Aşadar atunci când oferim cuiva un produs, un serviciu, un sfat bun sau o idee în urma căruia acest cineva trage un folos şi obţine o satisfacţie – materială, fizică sau spirituală, atunci acesta se simte (şi dacă nu, îl putem obliga să se simtă) dator să ne răsplătească pentru acest folos.
 Şi această recompensă trebuie să fie palpabilă şi universal recunoscută, în scopul de a fi interschimbabilă. Adică cel care intră în posesia ei trebuie să aibă posibilitatea de a o da la rândul său unei alte persoane, în schimbul unui alt favor, folos sau avantaj din partea acestuia. Astfel s-a convenit ca deocamdată instrumentul de plată folosit pentru a se plăti acest circuit de recompense şi servicii reciproce să fie banul (ca termen generic reprezentând bancnote sau monezi).

De aici se trage concluzia că nu simpla deţinere a acestui instrument de plată – banul – te face valoros. Valoarea personală este un titlu de onoare care nu se pretinde, ci se recunoaşte de către societate, în anumite condiţii.
Dacă am defini valoarea individuală ca fiind suma cunoştinţelor şi experienţelor acumulate de către o persoană ar fi insuficient. În genere, valoarea unui produs este dată de punerea lui pe piaţă şi reprezintă preţul pe care sunt dispuşi să-l plătească potenţialii clienţi pentru a intra în posesia produsului respectiv.

Notă:
O replică superbă a unui om cu un suflet cât întreg Pământul de mare - Nicolae Tudor,  caruia ii raspund scurt si concis:

”Prieten drag, nu am nimic impotriva egalității în drepturi a tuturor oamenilor de pe pământ, în dreptul oamenilor la o viață demnă și liberă, ci impotriva egalitarismului care neaga valoarea individuala, tinzand spre nivelarea ei pana la nivelul mediu al ”maselor”, din simplul motiv ca nu are chef sa-i recunoasca omului cu adevarat de valoare, dreptul la o recompensa materiala echivalenta cu beneficiul concret adus de acesta umanitatii, atat. Am dreptul sa fiu impotriva situatiilor in care mor in mizerie si se zbat in anonimat luptand din greu sa supravietuiasca împiedicându-i astfel să continuie a face bine, mai binele pentru oameni - oameni de geniu - a caror idei, inventii, inovatii si fapte au adus un spor de progres si civilizatie, care au adus o usurare a vietii oamenilor, care au contribuit la o viata mai buna, mai sanatoasa, mai usoara si mai apropiata de fericire. Atât !

Iată pledoaria pentru egalitate a domnului Nicu Tudor :

De ce nu iubim egalitatea? 
 Să ne convingem că egalitatea este un principiu divin este suficient să ne închipuim o planetă locuită cu fiinţe raţionale şi dv, cititorule, aveţi misiunea să organizaţi viaţa de acolo. Aţi promova principiile egalităţii sau ale sclaviei? 
Pe planeta aceea, dacă aţi visa-o perfectă, vi s-ar părea rezonabil ca îmbogăţirea indivizilor să fie limitată? (asta însemnând un procent ridicat de egalizare) sau 1% ar trebui să deţină 99% din tot ce înseamnă bogăţia unei planete? 
 La noi, în trecutul îndepărtat, societatea bazată economic pe cules, pescuit și vânătoare, cu ajutorul unor arme și unelte primitive, în strânsă legătură cu o muncă puțin productivă, avea un caracter egalitar, bazat pe solidaritatea grupurilor sociale. 
Fanaticul religios decretează că „există doar egalitatea în faţa lui Dumnezeu, nu a oamenilor care nu ştiu, nu le pasă, nu le trebuie sau o interpretează după propriile interese!” 
 Este surprinzător („curat murdar”!) ca tocmai pe credincios să îl descoperim în vâltoarea fenomenului actual al egalităţii, în care cel mic vrea egalitate cu cel de deasupra lui şi inegalitate cu toţi cei aflaţi dedesubt, pe scara socială, ca-n fabula în care dreptatea este pentru dulăi, nu pentru căţei. 
Egalitatea este acceptată doar în frumuseţe şi în genii, când se promovează valori asemănătoare și se militează în egală măsură pentru impunerea acestora. 
Paradoxal este că aspiranţii la ieșirea din sărăcie tună și fulgeră împotriva egalității. Pe PLANETA PAMÂNT, drepturile omului sunt consfinţite de un for, la nivel planetar, într-o Cartă a drepturilor omului, care legiferează, la art 1, că „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în drepturi şi în demnitate”. Aşadar, egalitatea este considerată o valoare a umanităţii iar atingerea ei înseamnă atingerea demnităţii, ceea ce duce la excluziune socială. 
Ca lege divină, egalitatea creează o punte între oameni iar individul nu este împiedicat să-şi extindă limitele, chiar dacă e necesar să renunţe la prejudecăţi şi să-şi însuşească o perspectivă mai largă şi mai altruistă în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi. In faţa nenorocirii toţi suntem egali; „apocalipsa, spune CTP, este egalizantă”. 
 Religia ne îndeamnă să iubim aproapele ca pe noi înşine. Aceasta înseamnă că nu putem iubi un om în detrimentul altuia, întrucât toţi suntem aspecte ale divinului - nici unul dintre noi nu este, în esenţa lui spirituală, mai bun sau mai rău decât celălalt. La nivelul sufletului, nimeni nu poate avea putere asupra ta, nici tu nu poţi avea putere asupra altcuiva. Sufletul nu ştie de titluri, de poziţie socială sau de statut economic, sufletul ştie doar că întâlneşte un alt suflet şi cinsteşte călătoria făcută împreună, nu se ridică niciodată deasupra altui suflet să arate că este geniu. 
 Din punct de vedere spiritual, noi suntem cu toţii egali. Cu toţii merităm iubire şi toţi trebuie să învăţăm să o dăruim şi să o primim fără condiţii. În lumea spiritului, nu există ierarhie. 
 In practică, elita are nevoie de separare, ea se deplasează în perspectiva deosebirii de ceilalţi – conştientă fiind că, astfel, alimentează conflictul şi neînţelegerile, pe care chiar ea le provoacă având convingerea, datorită şcolirii intensive, că va produce victime iar acestea vor deveni un piedestal de pe care să domine. Ea neagă egalitatea cu:
 ARGUMENTE MATEMATICE – „dacă un om nu poate fi egal cu sine însuşi, cum poate fi egal cu aproapele său, cu toţi ceilalţi? oamenii nu sunt egali în nimic!” (Victor Duta); chiar Mihai Eminescu a afirmat că „egalitatea nu există decât în matematică” -,
 ARGUMENTE SOCIALE - „oamenii nu sînt egali, că unii dintre ei sînt imbecili, în vreme ce alţii nu, iar această diferenţă nu depinde de factori şi influenţe culturale, ci pur şi simplu de ereditate” (Carlo Cipolla)-, și cu
 ARGUMENTE EDUCATIONALE - „egalitatea este o demnitate pe care omul de rând nu o merită pentru că nu depune eforturi să se ridice la înălţimea ei; o merită doar desăvârşiţii, doar dumnezeiţii. Fiecare om este unic, nu există decât un om bun, un exemplu de om” (N. Muşat), unicitate pe care o flutură elitistul, ca pe o victorie, ceilalţi fiind, desigur, o masă. Curios este că vrem să evoluăm, adică să devenim importanţi, să ne detaşăm de gloată, conştienţi fiind că pe culmile marilor înălţimi cei ajunşi suferă că sunt „nemuritori şi reci”. 
 O poetă îndeamnă să mergem înainte, călcând pe cadavre, dar, ajungând la capăt constată că acolo - înainte - „nu este nimic!” 
 Un poet observă că „ne înălţăm tot mai sus şi… tot mai inutil”. 
 Nichita Stănescu cobora printre cei simpli să-şi verifice ideile şi îşi încărca, astfel, bateriile cu energie creatoare, deoarece înţelegea creaţia ca pe o unealtă de împingere spre necădere a celor rămaşi în urmă, de atragere spre piscul normalităţii în care spiritul este la el acasă iar animalicia închisă în ţarcuri. 
 Învăţăturile separării ne spun că deştepţii au dreptate şi prostii greşesc – iar cei care au nevoia de a avea dreptate trebuie să-i învingă sau să-i doboare pe aceia care nu au dreptate, pe principiul ”supravieţuirea nu este obligatorie!” 
  Elitele ridică a îndoială sprinceana când vine vorba despre egalitatea dintre oameni, chiar se tem de egalitate mai mult decât de moarte. De aceea intelectualii înfiinţează cercuri virtuale sau cluburi cu legitimaţie de acces, curente filozofice (boierismul), ori partide politice – scene pe care falşi actori joacă roluri cinice de viaţă prin care răcnesc că doar ei au cunoştinţă despre binele comun, pentru a fi văzuţi, ajunşi la butoane, cum acaparează cu lăcomie legea şi tot ce este de preţ în lume. 
 Adevăratul intelectual este un om nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute, să polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se ţine strâns de principiile logicii şi ale adevărului şi care nu ţine să aibă dreptate în afara acestora.  
Un poet, a sfătuit:
” Nu înjosi pe nimeni în viaţă şi nici de sus la alţii nu privi, suntem egali, fii om cu fiecare, 
lasă frumos pe unde-ai să păşeşti, e-o lege-a vieţii fără expirare: la fel cum dai, aşa o să primeşti!”  
 Învăţăturile egalităţii afirmă că nici una dintre părţi nu deţine adevărul întreg şi, între oameni, este necesară o cale spre pacea sufletului, înţeleasă ca pe un progres revoluţionar în interacţiunea umană, cale ce presupune să se asculte cu respect pe oricine are ceva de zis şi să i se respecte părerea, chiar dacă aceasta ne face să nu ne simţim în largul nostru. Prin practica acceptării noi creăm egalitatea pornind tot timpul de la atitudinea că ideea celuilalt este la fel de importantă şi demnă de a fi ascultată, ca şi a noastră. 
 Aceeaşi falsă elită spune că „egalitatea este „o himeră pregătită politic pentru a se da mulțimii senzația de „drept” inalienabil, senzația de „utilitate” inalienabilă, senzația de „apartenență” inalienabilă și indiscutabilă la categoria minunată de „cetățean”, de „om”; că „egalitarismul este închipuit, el se opune libertăţii, libertate care înseamnă alegerea de a fi diferit de ceilalţi, nicidecum asemenea lor.” Dar nu ia în considerare că evoluţia nu înseamnă doar ce vrei tu să araţi că eşti, ci reacţia chimică de om superior pe care o transmiţi celorlalţi şi divinităţii. Cum poate să îi placă lui Dumnezeu oamenii care, cu gândul şi fapta, demonstrează, nu atât lor, înşile, cât aproapelilor că încalcă animalic principiile divine? Si se văd zilnic mizerii imense revărsate de cei care se cred elite sau ocupă poziţii superioare în comunitate.  
Este adevărat că, pentru o lume armonioasă, un rol decisiv îl are evoluatul, omul care trebuie să coboare la punctul zero al evoluţiei pentru a-l salva fizic pe cel rămas în urmă de la suferinţa trăirii, dar cine face un steag din inegalitate şi îl flutură peste mulţime nu este om/fiul lui Dumnezeu!  
Inegalitatea provoacă suferinţă nouă înşine şi îndeosebi celorlalţi, de aceea ea este o zvâcnire de inimă nefericită în procesul de dezvoltare al omenirii. 
 Marx prevedea conștiința socială iar Tofler a gândit că accesul la informație va duce la o egalizare de șanse. Principiul egalității este un concept cu valoare de principiu director şi constituie nucleul gândirii de stânga, în timp ce dreapta divide pentru a stăpâni mai ieftin şi nu consideră dezirabilă mai multă uniformitate. 
 Egalitarismul socialismului, prin deviza ”LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE” voia să nu existe nici bogaţi, nici săraci, un trai în comun, o egalitate de şanse, fără a se egaliza valoarea şi recompensa – inspiraţie din Biblie: "Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau totul în comun: îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare" (Fap 2,44-45).  
Echitatea şi egalitatea au ajuns astăzi înjurături, împotriva cărora se ridică Lucian T. Butaru: „Cei care nu acceptă egalitatea ca valoare fundamentală o fac pentru că disprețuiesc democrația. Egalitatea nu este un atribut, o însușire sau ideologie a sclavilor sau a celor slabi, plini de resentimente, și nu are nicio legătură cu o presupusă identitate sau uniformitate. Egalitatea nu se opune diversității; dimpotrivă, este condiția manifestării acesteia. Egalitatea se opune discriminării ideii de superioritate/ inferioritate a ființei umane. Egalitatea este un drept, ea nu se opune libertății, este condiția manifestării omului ca ființă liberă.” 
 În caz contrar, nu există libertate fără egalitate, libertatea devenind o formă fără fond. E de înțeles că nimeni nu e perfect, dar clasa dominatoare s-a autointitulat „clasa întregilor la minte” sau „boierii minţii” şi au împins experienţa trăirii frumoase a vieţii în zona superficială a acumulărilor materiale, zonă aproape niciodată suprapusă, doar atinsă accidental şi tangenţial cu adevăratul sens al trăirii - evoluţia spirituală- excluzând posibilitatea că ar exista şi altfel de „întregi la minte" care-şi acceptă sărăcia mulţumindu-se cu puţin, dar trăind cu sacralitate. Un om simplu poate mânca o viaţă întreagă doar ceai cu pâine, asta nu înseamnă că nu mai este creaţia lui Dumnezeu sau frate cu ceilalţi semeni în faţa Acestuia, care ne consideră egali, aşa cum considerăm şi noi egali copiii noştri, chiar dacă unul ajunge hoţ şi altul împărat. 
 Da, nu suntem egali, unul are ochii verzi şi altul negri, unul este mai scund şi altul mai înalt, unul creează şi altul ajută necalificat creatorul, adică nu suntem egali în ce priveşte înfăţişarea şi aptitudinile/educaţia, modelate după conjuncturi în care nu am ales, ci am fost nevoiţi să alegem. 
 A fi om înseamnă a avea atitudini iisus-ice, a fi umil şi nu cinic. Elita strigă că săracii nu sunt egalii ei. Inegalitatea îi aduce beneficii dacă stă fiecare în banca lui. Mecanismul orb şi automat care angajează dinamica egalității-inegalității sociale scindează intern egalitatea şi generează şi adânceşte inegalitatea. 
 O egalitate absolută înseamnă o societate fără clase sociale. Să fim egali în toate, înseamnă că nu putem fi egali în vreo privință până nu suntem egali în toate celelalte. Într-o ţară normală nu poţi să fii bogat iar toţi ceilalţi săraci. O mamă este atât de fericită cât este de fericit cel mai trist copil al ei. 
  
  Biserica greşeşte când spune oamenilor că Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare cel mai mult, iar asta ne împinge, la rândul nostru, ca părinţi, să şoptim copiilor la ureche, fiecăruia în parte, că pe el îl iubim cel mai mult. A iubi pe unul cel mai mult înseamnă a recunoaşte că pe altul îl iubim mai puţin, iar cel care va simţi mai puţină iubire se va simţi nedreptăţit şi va adânci, prin copierea modelului, diferenţa dintre bine şi rău, iubire/ neiubire. 
 Tot biserica nu primeşte în rândurile sale oameni care nu sunt credincioşi. Iţi dă şansa făcând de trei ori strigare să fii ca ea, apoi te azvârle din grup şi îndeamnă oamenii să fie indiferenţi faţă de tine pentru că eşti cel rău. Astfel, trecând pe lângă o bodegă, am văzut credincioşii cum, întorcându-se de la biserică, treceau grăbiţi pe partea opusă şi neprivind măcar într-acolo, pentru că acolo era cel rău, iar viaţa grupului credincioşilor curgea înspre salvarea grupului. În extremis, ideea de salvare înseamnă să mori tu şi să trăiesc eu, să ajung eu în rai şi nu tu. Iar asta face ca oamenii să se împartă arbitrar şi superficial în buni şi răi, după nişte idei şi să nu mai fie egali. Când, acelaşi om care astăzi este în bodegă şi bea un pahar cu vin (ceea ce şi lui Dumnezeu îi place!) este într-un grup, iar mâine, când simte să intre în biserică să se roage, este în tabăra cealaltă.  
 Chiar dacă nu eşti egal cu o persoană, faci un rău omenirii arătându-ţi diferenţa, fiindcă provoci la lupta dintre egal-inegal, care ajunge să scoată din om, la suprafaţă, odată cu dumnezeiescul, şi ura. Pe când, atunci când vii ca egal printre oameni având doar un sentiment interior al distanţei (ceea ce poate provoca fericirea absolută!), oamenii simt că nu le eşti egal şi te vor înălţa prin respect, încredere, admiraţie. Astfel, ura va rămâne un zăcământ inactiv ascuns în subteranul corpului şi lumea va deveni mai echilibrată.  
 Buddha a avut înţelepciunea să precizeze că nimic nu este stabil şi veşnic în univers şi fiecare trebuie să observe şi să contemple tot ce este în jurul lui! Astfel, punând curiozitatea, observaţia şi meditaţia înaintea unei dogme, Buddha a eliberat omul, gândirea şi acţiunile sale, conturând în învăţături că toţi suntem egali între noi şi trebuie să trăim în înţelegere şi armonie, în cordialitate prin înţelepciune şi morală, armonia fiind sublimul convieţuirii umane. 
 Lupta pentru egalitate trebuie dusă nu de a se obţine ceva, ci de a se restabili un drept încălcat.

Mulțumesc, domnule Tudor!


Va urma... in linkurile de mai jos:

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/10/egalitarism-meritocratie-ierarhie-si.html

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/11/egalitarism-meritocratie-ierarhie-si.html

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"