miercuri, 16 ianuarie 2013

"Fanfaron Club"

de Remus Constantin Raclău

Eram prin 2004 şi mă aflam la Icuşeşti, în judeţul Neamţ, într-o perioadă mai complicată a vieţii mele. Lucrasem circa un an de zile în Italia cu acte în regulă şi din motive birocratice (justificate dealtfel) mi se refuzase prelungirea vizei de lucru în această ţară, aşa că îmi angajasem o avocată şi până la rezolvarea problemei o ajutam pe mama, contra cost desigur, să gestioneze magazinul pe care îl deţinea acolo.

Magazinul, ca mai toate exerciţiile comerciale din zona rurală a acelor timpuri era un magazin mixt micuţ dar avea de toate, de la produse alimentare, până la mărfuri de uz casnic şi gospodăresc, oferind clienţilor săi cam tot ceea ce aveau aceştia nevoie pentru traiul de zi cu zi, pe modelul supermarketurilor de azi. Un fel de mini-supermarket, dacă-mi permiteţi! Şi cum la români setea este mare, bineînţeles că nici crâşma nu putea să lipsească, astfel că din motive de igienă şi compatibilitate a mărfurilor, magazinul a fost gândit şi organizat să aibă trei zone distincte: alimentară, mixt şi bar...


Barul era micuţ dar destul de cochet, chiar elegant aş putea spune - pentru o crâşmă de la ţară. La inspecţia de acordare a categoriei de unitate de alimentație publică mi s-a sugerat că dacă îi pun covoare şi traverse pe jos între rândurile de mese, pot obţine categoria întâi. Le-am explicat inspectorilor că ar fi cam dificil de menţinut acest rang, ţinând cont că clienţii mei erau ţărani obişnuiţi, oameni harnici şi muncitori cu gospodării prospere ce lucrau de dimineaţa până seara şi pe orice vreme, atât la câmp cât şi prin grajduri, înotând de multe ori cu cizmele lor de cauciuc prin noroi sau prin bălegar şi că nu prea aveau nici timp şi nici chef să-şi dea joc ciubotele la intrarea în crâşmă, doar ca să-şi ia raţia zilnică de "combustibil". În final le-am mulţumit pentru amabilitate şi sugestie şi le-am spus că las această onoare barurilor de la oraş, cu ceva mai mult asfalt în jur, mulţumindu-mă cu categoria a doua, spre uşurarea clienţilor mei care au scăpat de descălţat la uşă şi a mamei mele - "patroana Licuța" - care a scăpat de spălat covoare. 


Şi cum "lacul" exista, nici "broaştele" n-au întârziat să apară: fiind cel mai frumos, mai elegant şi mai bine aprovizionat bar din zonă, cu mărfuri pe toate gusturile şi pentru toate buzunarele, vara unitatea era frecventată de "toată floarea cea vestită" ce lucra prin 'cel "apus" - băieţaşi "de uliţă" ce munceau din greu prin occident tot anul şi care simţeau nevoia să se descătuşeze şi să se simtă bine, la întoarcerea acasă în concediu.


Şi-n plus la bar mă găseau pe mine, care după ce le fusesem multora dintre ei profesor la şcoala din comună, devenisem acum unul de-ai lor: lucram şi eu în Italia şi "frecventam" aceeaşi crâşmă ca şi ei, chiar dacă de partea cealaltă a tejghelei. Şi ce plăcere pe ei că au ajuns să-i servească "dom' profesor" la masă. Nimeni altcineva nu-i mai răsfăţa ca mine - la nici o altă crâşmă din sat nimeni "nu se cobora" la a servi "mocofanii" la masă, dar eu îi îndrăgeam nespus şi nu mă simţeam deloc umilit s-a fac. Dimpotrivă! Îi cunoşteam pe toţi de mici şi copilărisem cu părinţii lor, aşa că eram mândru că foştii mei elevi şi fii ai prietenilor mei, ajunseseră să-şi câştige singuri pâinea, în mod cinstit, şi-i ajutam ca să se simtă bine. 


Ziua, când erau în trecere şi intrau neînsoţiţi în crâşmă erau mai stingheriţi: după obişnuitul schimb de amabilităţi şi lămurit de curiozităţi, îşi luau pe fugă "cinzeaca" sau "sfertacul" şi plecau grăbiţi la treburile lor. Alteori intrau cu oamenii pe care-i aveau părinţii lor la câmp, în curte sau la pădure - la treabă, şi-atunci se arătau foarte grijulii cu pretenţiile acestora. Că de când cu deschiderea graniţelor e din ce în ce mai greu să găsești oameni la treabă, iar cei puţini şi disponibili rămaşi prin sat, au devenit cu timpul foarte mofturoşi şi acceptă să meargă la treabă doar la cei mai generoşi şi mai puţin pretenţioşi.


La întoarcerea din străinătate şi la plecarea înapoi are loc un ritual emoţionant: cum în sat nu este nici un restaurant în toată puterea cuvântului unde să se servească şi un meniu de mâncare, flăcăul sau fata îşi aduce părinţii seara la crâşmă, pentru o cină festivă, cu snacks-uri, semințe, covrigei și bere. Părinţii lor, mai tot timpul cu ochii în lacrimi în astfel de situaţii, încearcă sentimente contradictorii: pe deoparte sunt bucuroşi că li s-a întors copilul, pe de alta sunt trişti la gândul că trebuie să plece din nou; pe deoparte sunt mândri că i-a adus fiul pe cheltuiala lui la crâşmă şi-i vede tot satul când coboară din maşina lui scumpă în faţa barului, pe de alta sunt îngrijoraţi ca acesta să nu cheltuie prea mult cu ei, ca nu cumva să prindă năravul de a face aşa ceva şi pe unde lucrează şi să se aleagă praful şi pulberea de munca lui şi de dorul lor. 


Fiecare părinte visează ca fiul sau fata lui să se întoarcă în sat şi să-şi ridice în curtea părintească o casă nouă şi făloasă, în faţa sau lângă casa bătrânească, destinată demolării după plecarea lor "la cele drepte"... Fiecare visează să-i lase moştenire bruma de avere agonisită după o viaţă întreagă de muncă şi privaţiuni, ca să-l tenteze să se reîntoarcă şi ca nu care-cumva să-l împingă păcatul să rămână "vinitic" printre străini. Fie-afară cum o fi, nicăieri nu-i ca acasă!... Orice greutate se suportă altfel când eşti printre ai tăi şi ai la cine apela. Într-un sat de români, aproape toţi sunt neamuri, unii mai de-aproape, alţii mai de departe şi la necaz uită cu toţii relele care i-au învrăjbit şi-şi pun umăr lângă umăr şi mână de la mână spre rezolvarea nevoii. Nimeni nu-i atât de ticălos ca să nu facă aşa. Cel puţin la ţară...


Distracţia începea seara, când se adunau "străinii" din toată Europa la crâşmă, fără neamuri şi fără părinţi, numai ei între ei şi fiecare cu "mândra" lui, transformând parcarea din fața crâşmei în salon internaţional de maşini. Şi-atunci să te ţii!


După câteva pahare nu se mai ştia ce era la gura lor. Turnul Babel era o mică piesă pe tabla de şah în raport cu ce se auzea la crâşma mea când "o luau băieţii pe ulei". Şi nu de beţi ce erau, că nu-i lăsăm să se tofligească şi n-avea niciunul obrazul să se pună-n gură cu mine, mai ales că trebuiau să plece şi cu maşinile acasă: erau totuşi băieţi cuminţi şi de treabă, fii de oameni gospodari, deveniţi oameni maturi - gospodari la rândul lor! Dar când se "încălzeau" se prefăceau a nu mai fi în stare să facă diferenţa între limba romană şi limba ţării lor de adopţie, trântind intenţionat câte un cuvânt şi uneori câte o frază întreagă, care în italiană, care în spaniolă, care în franceză, ba chiar şi în germană sau engleză câte unul. Şi dă-i hai!!! 


Să fi văzut domniile voastre fețele înmărmurite de nedumerire a sătenilor - clienţi obişnuiţi... De piatră să fi fost şi tot v-ar fi pufnit râsul:


- Ăi, Ghio'!
- Ci-i, băi?
- Ăi!... Vieni cui, ăi!
- Jeo neo peo pa', băi, c-am treabâ!..
- Adeso, ăi, că tre' sâ-ț' zîc ceva, subito!
- Ăn instan' s'il vu ple'!...
- Dove pleși, ăi, eşti prost? C-abia am incominciat...
- Kein problem!...


Şi tot aşa, până îşi dădeau seama că nu se înţeleg nici pe ei înşişi fără translator şi revenau deziluzionaţi la dulcea limbă maternă. Dar ca să nu-şi iasă din mână, începeau în schimb să se fudulească pe concuratelea cu ceea ce-a reuşit fiecare să agonisească de când a plecat "afară". 

Şi cum la ori-și-ce concurs e nevoie să se ştie cine-a câştigat, mă chemau drept martor şi arbitru:
- Ia uitaţi pe geam, domnu' Remus! O vedeţi pe aia gri metalizat? Merz!... Opt'șpi'mii di parai! Ei, ci ziceț'? 
Dar imediat un altul aproape că-i luă vorba din gură:
- Rahat! Uitaţi-vă la a mea, dom' Remus, Be-eM-We-u ăla roşu. I-aproapi nou: douș'douâ di mii di euroi !... Tari, nu?
- Taci, băi, Costeli cu Be-eM-Weu tău, că ieri mi-ai zîs câ ai dat dou'șpi-mii! Eu am dat di-adivarati-lea optâșpi-mii di dolari pi Merz.
- Ia taci tu, ăi Ioani, că nu-ț mai zîc nic' di-acu'nainti dacă nu ştii sâț' ţîi gura! Da' dumniavoastrâ, dom' Remus? Ci-aveț, câ şî dumniavoastrâ staț' afarâ, în Italia, nu?
- Da, Costeli! În Italia, i-am răspuns. Am şi eu maşină, bineînţeles! Uite colo' în spatili crâșmii: Fiat Tipo. Cin'șpe ani!... Treisutecincizeci de Euro. Cu plinul făcut cu tot.
 - Cum, dom' Remus, treisuticincizăci di euro?
- Treisutecincizeci, Costele, cu plinul făcut, că n-a ştiut vânzătorul că găseşte client chiar în ziua aia şi i-a făcut plinul, ca pentru el. Şi cum în ziar dăduse anunţul cu treisutecincizeci, n-a mai putut da înapoi. Aşa că dacă facem socoteala am luat-o cu mai puţin de trei sute de euro...
- Da, dom' Remus, da' a mea-i maşină tare. Merge şi cu 280 la oră!
- Unde, Costele? Unde? Că pe la noi de-abea acum se chinuie să toarne autostrăzi, iar pe străzile normale dacă te prinde cu mai mult de 90, te-ai fript!... Dar chiar şi pe autostradă, peste tot în Europa știi bine că limita e de 130 la oră. Şi dacă te mănâncă talpa, te scarpină poliţia prin buzunare!...
- Ei, da, dar ziceam şi eu, aşa... că are posibilităţi! E full-optional, are de toate...

- Măi, Costele şi măi băieţi! Eu mi-am luat maşina din necesitate: lucrez ca şofer pe Tir în toată Italia; plec şi mă întorc din cursă la orice oră din zi şi din noapte iar primăria nu şi-a făcut programul autobuzelor după nevoile mele. Pentru mine asta e o maşină la fel ca şi a ta: dau la cheie - chiar porneşte; apăs frâna - chiar se-opreşte! Nu mă ninge - nu mă plouă - nu mă bate vântul şi-mi fac treaba cu ea aşa cum ţi-o faci şi tu! Eu nu m-am dus în Italia să fac foame! Tu dacă nu te-ai dus la furat, dacă n-ai înşelat pe nimeni şi dacă n-ai dus fete la produs, ai răbdat de foame ca un câine vagabond. Să nu-mi spui tu mie că ai dat douăsprezece mii de euro pe o maşină, din bani cinstiţi, după doar doi ani de stat în Italia, fără să faci foame şi fără să economiseşti stând la comun cu alţi doi-trei în aceeaşi cameră! Sau poate-ai câştigat la loto... 

- Ce Loto, dom' Remus? Adevărul e că am tras-o ca lumea până am luat-o, da' să nu mă ziceţi lu' tata, că zice că-s nechibzuit și mă ceartă!

- Și n-ar avea dreptate, Costele? Ai vrut neapărat să ai un BMW de fiţe şi acum îl ai, dar cu ce preț? Ţi l-ai luat cu douăsprezece salarii de muncitor. Ţi l-ai luat c-ai fost singur şi că n-ai avut obligaţii familiale. E viaţa ta, efortul tău, sunt sacrificiile tale. Eu n-aş face aşa ceva! Eu mi-am luat Fiat-ul lejer, cu mai puţin de un sfert de salariu de şofer, fără rate, fără risc, fără sacrificii. Pe mine mă interesează ca familia mea să trăiască normal, confortabil şi civilizat şi să beneficieze de utilităţi în limita bugetului, fără ca să sufere. Eu nu trăiesc ca să mă dau mare. Eu trăiesc pentru mine, nu ca să-i oftic pe alţii. Ai maşină? Uite c-am şi eu; îi dau la timp ce-i trebuie şi merge foarte bine. Cui nu-i place de maşina mea, să nu se uite la ea. Mie-mi place și mi-e foarte utilă!... 


- Apăi, mai bini tăceaț' măi băieț', zise 'nea Victor a lu' Rusu. Ca de când v-aţ' întors aț' transformat crâşma lu' doamna Licuța într-un fel di ”Fanfaron Club”. Nu vă mai încăpeţ' în peni di fudui ci sânteț'. Parcă n-am şti ai cui sânteț' şî di undi aț' plecat...
 - Sântem, nea Victori, sântem, câ muncim pi rupti şî câştigăm bini!
- Şi dacă câştigaț' aşa di ghini di ci nu puniț' şi voi un ban deoparti, ca sî vă luaț' sau sâ vă faciț' şi voi o casâ, sâ intraț' şi voi în rându' lumii, câ sânteț' mari di-acu' șî maşîna nu vă țîni nici di foami, nici di cald şi nici nu poț' dormi iarna într-însa? zise sfătos, 'nea Victor.


Şi ca să fie tacâmul complet interveni şi 'nea Costache, punând și el sare pe rană:
- Ei, măi băieţi, vedeţi voi cum e viaţa asta? Domnu' Remus v-a fost un pic profesor când eraţi mai mici. Atunci v-a dat lecţii pentru şcoală, ca să ştiţi carte şi să luaţi note bune. În seara asta v-a mai dat o lecţie. Din experienţa lui de viaţă de data asta, ca să trăiţi mai bine. Băgaţi-o la cap şi gândiţi-vă la ea când v-o mai lua valul să vă mai fuduliţi. Că pe pielea voastră o faceţi... pe pielea și pe sănătatea voastră. Hai, noapte bună!...


Autor: Remus Constantin Raclău

Si un scurt comentariu de pe facebook:


Vranceanu Lia Încă mai sunt mulți care nu mai știu "como si dice" în limba romana și unii,după doar câteva luni de stat în Italia. Spun ca le e mai ușor sa vorbească italiana decât limba pe care au vorbit-o 30 de ani.

Îmi place
RăspundeMesaj
1
26 minuteEditat
Remus Constantin Raclău E atitudinea omului care nu stie prea multe si care atunci cand invata ceva nou se mira si el, de el insusi, de cat de bun a devenit si el in sfarsit, invatand ceva nou. Si e atat de incantat de noutatile aste care vin val-vartej spre el (cuvinte noi intr-o limba straina, din care cateodata se nimereste sa pronunte chiar si cate o scurta fraza aproape corect - exceptand accentul, bineinteles) incat intra intr-un fel de transa narcisista din care doreste sa anunte pe toata lumea, ca uite, el, omul simplu de la talpa tarii, a fost in stare sa invete sa vorbeasca cuvinte inteligibile intr-o limba straina, despre care voi - restul satului - habar n-aveti ca n-aveti de unde sa le stiti si ca na ... acuma am si eu in sfarsit cu ce sa ma dau mare in fata voastra, care m-ati crezut toata viata voastra mai prejos decat voi... Exact ca-n poezia de mai jos: http://www.romanianvoice.com/poezii/poezii/caticavoi.php

ROMANIANVOICE.COM


* Puteți prelua și transmite textul de față numai cu precizarea sursei și a autorului. Vă mulțumesc pentru interesul dumneavoastră!
 Cu stimă - Remus Constantin Raclău


* P.S. Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail in dreapta sus, in ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"