Despre egalitarism, egalitate, valoare și valori

Autor: Raclău Remus Constantin

"Bunul nostru Dumnezeu, Tatăl a-tot-Ţiitorul, Făcătorul Cerului şi al Pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute" - ne-a creat dintru începuturi, pe toţi la fel: avem cu toţii, în mod invariabil - cap, trunchi şi membre, avem cu toţii aceleaşi organe de percepţie şi aceleaşi organe interne. La cap avem cu toţii două urechi, doi ochi, o gură, un nas, şi-un gât care să-l lege de corp. Pe cap avem cu toţii păr (mai mult sau mai puţin), iar înăuntru - deşi ne vine greu să credem după cum ne comportăm uneori - avem cu toţii creier. În corp avem cu toţii aceleaşi organe interne, iar la membre avem cu toţii degete - la cele superioare ca să avem cu ce apuca, iar la cele inferioare ca să putem sta mai bine "cu picioarele pe Pământ".

Şi tot de la bun început ne-a dăruit Bunul Dumnezeu pe noi oamenii, cu capacităţi fizice, motrice, senzoriale şi mentale identice. Suntem cu toţii capabili să întreprindem o serie întreagă de acţiuni şi să îndeplinim o gamă largă de funcţionalităţi. Cu toţii suntem capabili pe deoparte să vedem, să auzim, să mirosim, să pipăim şi să simţim, iar pe de altă parte avem cu toţii capabilitatea să analizăm, să înţelegem şi să stocăm toate informaţiile culese din mediul înconjurător prin intermediul simţurilor noastre naturale.

Şi mai avem cu toţii câteva lucruri esenţiale în comun, arhicunoscute de toată lumea şi de necontestat: orice persoană umană vine pe lume prin contopirea unui ovul cu un spermatozoid (nu ne interesează aici cum au ajuns "să se cunoască"), după care absolut toată lumea stă "la dospit" în pântecele mamei sale, pentru o perioadă aproximativ egală de circa nouă luni. În mod natural, vedem cu toţii lumina zilei în urma unei naşteri (mai nou asistată) şi avem nevoie absolut cu toţii, pentru a supravieţui, de aer şi de hrană. Şi pentru că avem pântecele cu o capacitate limitată, avem absolut cu toţii nevoie să mai şi eliminăm din când în când ceea ce rezultă din procesul de digestie. Până şi cei mai importanţi oameni ai planetei sunt nevoiţi să facă asta zilnic, chiar dacă numai puţini dintre noi s-au gândit să şi-i imagineze într-o asemenea postură vulnerabilă, dar absolut firească şi naturală.

Iar la urmă vă mai dau încă un argument. Argumentul suprem! Din păcate sau din fericire - nu se ştie încă, deoarece filozofii lumii nu s-au pronunţat deocamdată, asupra acestui aspect - nimic nu-i mai sigur pe lumea asta decât faptul că oricine se naşte, moare! Unii mai devreme, alţii mai târziu, dar la un moment dat, oricine şi orice se naşte, moare.
"Memento mori" - ne transmite o veche scriere latină, sau "Ricordati che devi morire" - se spune pe şleau într-o cunoscută piesă de teatru italiană, ceea ce s-ar traduce în româneşte prin: "Adu-ţi aminte că într-o bună zi, tot va trebui să mori" - în sensul că nimeni şi nimic nu-i veşnic pe acest pământ şi că ar trebui să ne comportăm cu toţii în consecinţă.
                                    .......                                    
Ţinând cont de toate cele de mai sus putem sublinia fără teama de a greşi faptul că fiecare dintre noi e dotat genetic, invariabil cu aceleaşi componente anatomice şi cu acelaşi potenţial de abilităţi ca şi restul lumii.
Teoretic, oricine poate ajunge în viaţă orice-şi doreşte, sau cum ar spune Napoleon: "Fiecare soldat poartă în raniţă bastonul de mareşal". Din păcate a trebuit să folosesc şi cuvântul "teoretic", întrucât în mod practic se pune condiţia eliminatorie conform căreia doritorul trebuie în primul rând să fie dispus să şi facă tot ceea ce trebuie pentru aceasta, după care mai trebuie să mai beneficieze şi de un concurs de împrejurări favorabil...

Toate cele mai sus amintite ne îndreptăţesc pe deplin să tragem concluzia că toţi oamenii sunt la fel! Dar, sunt ei şi egali? Putem noi, ca în baza celor arătate mai sus să constatăm şi să decretăm acea stare de egalitarism intre toţi oamenii de pe Pământ, atât de mult visată şi dorită de comunişti?
Păi... haideţi să vedem mai întâi dacă o putem constata! Aşadar ...

... Am intrat odată într-un magazin de electronice cu intenţia clară de a-mi cumpăra un computer portabil – aşa numitul laptop. Mi-am zis că n-o să dureze mult. La urma urmei ce-i ăla un laptop: o carte care are doar coperţi, fără foi, pe care dacă îl pui pe braţe, şi-i ridici “coperta” ai să te trezeşti în faţa ochilor cu un ecran ca de TV pe verticală şi cu o “maşină de scris” cu taste, în poală pe orizontală. Toate-s la fel. Sau, mă rog... aproape la fel. E drept - unele sunt mai mici, altele mai mari, unele sunt negre, altele colorate, dar în esenţă sunt toate la fel: toate au un ecran şi o tastatură!...
Am intrat hotărât să rezolv repede: mă uit, văd care-mi place, îl iau, scot banii, plătesc şi plec. Două minute cu totul... hai, trei, dacă mai trebuie completată şi garanţia... Aşa că, am intrat. M-am îndreptat hotărât spre raftul cu “lap-toape” şi-am început să privesc. Am avut dreptate: toate-s la fel... Aşa că am pus mâna pe unul, la întâmplare, l-am luat şi am dat să plec. Nici nu m-am uitat bine la preţ, dar cum mi-am luat şi subconştientul la mine când am plecat de acasă, un blitz m-a străfulgerat: “Stai aşa!... Că parcă ăla de alături era mai ieftin.” Sunt destul de cumpănit, şi conştient că muncesc din greu pentru bani, nu prea am chef să dau cu ei în câini.
 Am întins mâna mecanic şi am pus înapoi laptopul pe raft, întinzând mâna, tot mecanic spre cel de alături, care începea cu o cifră mai puţin. Bună afacere! Am dat să-l iau, dar... “ochiul dracului” îmi fuge spre altul şi mai ieftin. Am ezitat o clipă: “Ia stai aşa!... care-i şpilul? De ce este o diferenţă aşa de mare între “coperţile” astea? Ia te uită: preţurile pleacă de la 200 şi urcă până se trece binişor de 2000 de Euro... E drept că unele sunt mai viu colorate, iar altele sunt mai mici, dar... cât poa’ să coste nişte plastic în ziua de azi, şi nişte vopsea? Şi-apoi... ceva nu-i în regulă! Da’ nu-i în regulă deloc... căci văd unele negre care-s mai scumpe decât alea colorate, şi altele mai mici - mai scumpe decât cele mai mari... Al dracu’ speculanţi!... Mă duc să le cer cont...”
- Auzi, şefu’! Bună ziua... Puteţi să veniţi să-mi daţi şi mie nişte lămuriri, că ceva nu mi se pare în regulă cu raftu’ ăsta al dumitale!
- Bună ziua! Spuneţi, vă rog!
- Ia lămuriţi-mă şi pe mine, ce-i cu lap-toapele astea, că văd diferenţe de preţ enorme, şi nu prea văd de ce, că doar toate-s cam la fel...
- Cam la fel şi nu prea, îmi răspunse vânzătorul cu un zâmbet amabil.
Asta mai lipsea. Mă mai ia şi la mişto acuma!...
- Adică?
- Adică nu-s la fel deloc şi fiecare are preţul său, în funcţie de firma producătoare şi de capacităţile de operare.
- Hai, şefu’, nu mă-nnebuni de cap, că nu-l pun să mă opereze. Vreau doar să mai scriu şi eu câte ceva pe el din când în când şi să mai trimit câte un mail. Eu lucrez pe camion şi nu prea dispun de mult timp liber.
- Vreţi să şi navigaţi pe internet?
- Nu mult că nu prea am când.
- Ok! Ajungeţi acasă în fiecare seară, sau faceţi trasee lungi?
- Destul de lungi, ajung acasă numai la sfârşit de săptămână.
- Şi n-o să vreţi să vă uitaţi seara şi la vreun film, ceva, descărcat de pe net sau chiar la TV, în streamming... Se prind o mulţime de canale în direct pe internet, chiar şi cele româneşti, de oriunde din lume. Vă ţineţi informat!
- N-ar fi rău. Se poate?
- Cum să nu! Ba mai mult decât atât: dacă doriţi să vă distraţi puteţi să jucaţi o mulţime de jocuri interesante pe calculator; sunt de toate felurile, de la cele simple cu cărţi de joc - de tip poker sau solitaire, la cele foarte complexe – bazate pe logică, perspicacitate şi îndemânare. Numai să luaţi unul care să fie predispus la instalarea programelor potrivite pentru asta, adică să aibă o capacitate de memorie suficientă ca să le stocheze, o placă grafică performantă şi o viteză suficientă ca să permită operarea cu ele.
- Păi n-au toate aşa ceva?
- Majoritatea funcţiunilor importante, cele mai des folosite, sunt comune. Altele însă depind de strategia de marketing şi de produs a producătorului, de ...
- Aha, mă grăbesc eu cu concluziile, deci de asta văd eu că unele sunt mai mici şi altele mai mari, că unele sunt mai grele, altele mai uşoare, şi că multe diferă între ele pur şi simplu prin culoare ...
- Corect, dar numai parţial! Haideţi să vă explic. Computerele sunt din punct de vedere constructiv toate cam la fel, sau cum se spune, au partea de “hard” identică - hard-ul e partea vizibilă şi palpabilă a computerului; ceea ce le diferenţiază e “soft”-ul, adică partea de “inteligenţă”, sau în limbaj de specialitate: programele, aplicaţiile, capacităţile de stocare şi operare şi tot ceea ce ţine de funcţionarea computerului. Totul se bazează pe limbaje de programare ce au la bază algoritmi şi scheme logice, care pot fi foarte diferite de la un computer la altul! De aici şi preţurile diferite.
- Pare complicat...
- Numai la început. De regulă e mai greu de explicat decât de utilizat. Computerele sunt exact ca şi noi, oamenii: “constructiv” suntem la fel cu toţii, ceea ce ne diferenţiază fundamental însă este “soft”-ul: partea de funcţionare a creierului – capacitatea de a stoca informaţii şi de a le accesa la nevoie, viteza şi acurateţea cu care le putem face, de unde rezultă o serie întreagă de alte caracteristici, specifice fiecărei fiinţe umane în parte...

   N-am putut să nu-i dau dreptate! Ajuns fericit acasă în posesia unui “portabil” adaptat nevoilor mele proprii, am încercat să aprofundez interesanta expunere profesională a vânzătorului şi să forţez o extindere la scara socială. Să vedem ce-a ieşit...

... Ca şi în în cazul computerelor, pe dinafară toţi oamenii sunt la fel, e drept! Numai ca doar aparent... E de ajuns să aruncăm o simplă privire pe stradă pentru a constata că unii oameni sunt mai înalţi, alţii mai scunzi, ca unii au păr mai des şi mai uniform distribuit - spre disperarea doamnelor şi a "fotomodelilor" (sic) - alţii mai rar şi mai insular, sau chiar deloc, că unii sunt mai voinicei, alţii mai plăpânzi, unii mai grăsuţi şi alţii mai subţirei.

 Apoi, dacă insistăm şi mai zăbovim cu privirea pe oameni, pe lângă aspectele fizice deja descrise, la fiecare om în parte vom putea desluşi din ce în ce mai multe particularităţi fizionomice, constituite în diferenţe care ne fac să fim indivizi unici şi relativ uşor de recunoscut: culoarea pielii, expresia facială, culoarea şi forma părului, a ochilor, şi aşa mai departe... Deja începe să vi se altereze oarecum percepţia despre egalitatea dintre oameni, nu? Dar staţi aşa, că încă n-am terminat....

Atunci când ne-a creat, s-a milostivit Bunul Dumnezeu de noi şi ne-a dat tot ceea ce ne e spre bună trebuinţă. Ne-a dat de toate. Ni le-a dat cu clarviziunea şi mărinimiea de care doar El poate fi capabil dar a considerat ca tot nu-i îndeajuns. Prea eram cu toţii la fel şi S-a temut să nu ne plictisim unii de alţii. Astfel, pentru a-Şi desăvârşi creaţia, s-a gândit în dreptatea Lui, că n-ar fi rău să ne pună la-ncercare spre a ne da fiecăruia mai apoi după merit.

Şi cum "Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi şi bagă în traistă", a pus la cale şi o parte nevăzută a aceleiaşi creaţii, dându-ne fiecăruia dintre noi şi "Liberul Arbitru": dreptul şi capacitatea fiecăruia de a discerne şi de a alege din tot şi dintre toate, tot ceea ce-i mai bine pentru noi, ce credem că-i util şi ce ne place; ne-a dat dreptul de a avea preferinţe şi mai ales capacitatea de a ni le ierarhiza în funcţie de satisfacţia care ne-o provoacă. Şi de aici au început diferenţele!...

Unii s-au plictisit mai repede de ambientul în care trăiau, de ceea ce simţeau şi vedeau zilnic şi au început să fie mai curioşi, iar curiozitatea i-a împins să exploreze noi spaţii şi să experimenteze noi trăiri: să vadă, să simtă, să audă şi să guste lucruri noi. Pe unele le-a respins ca neplăcute, pe altele şi le-a transformat în noi preferinţe. Şi cu cât descopereau mai multe, cu atât deveneau mai avizi de cunoaştere şi de noi experienţe.

Căutarea plăcerilor şi a satisfacţiilor personale, s-a transformat cu timpul în nevoia de a le obţine.
 Astfel fiecare a început să aibă nevoile sale. Unii se mulţumeau să culeagă, alţii au descoperit vânătoarea; unii căutau mai mult soare, alţii mai multă umbră, unii preferau câmpul, alţii pădurea, unii şesul, alţii muntele, fiecare deplasându-se către locul care îi satisfăcea în măsură cât mai mare dorinţa de a se simţi bine şi unde fiecare a început să se ocupe cu îndeletnicirile pe care le considera cele mai utile şi mai potrivite pentru atingerea scopurilor sale de bunăstare personală - aşa cum o înţelegea el. Şi nu mică le-a fost tentaţia de a transmite celor din jur şi generaţiilor următoare propria reţetă de succes, cuprinzând un set de activităţi aducătoare de bunăstare, satisfacţii şi plăceri - devenite cu timpul tradiţii specifice unor mase mari de oameni aflate în contact direct - într-un schimb reciproc de informaţii şi influenţe.

Este bine ştiut faptul că fiecare tip de activitate presupune activarea într-o măsură mai mică sau mai mare a unor anumite părţi ale corpului omenesc, precum şi o anumită implicare a capacităţilor sale intelectuale. Astfel, unele dintre activităţi sunt preponderent fizice, necesitând un efort muscular mai intens, altele preponderent intelectuale, necesitând folosirea într-o măsură mai mare a inteligenţei.
 Observaţi că am folosit cuvântul "preponderent", întrucât nu există acţiuni exclusiv fizice sau exclusiv intelectuale, absolut toate activităţile omului presupunând combinarea acestora într-o proporţie variabilă, specifică fiecăreia dintre ele.

Bineînţeles că fiecare persoană are gusturi, preferinţe şi plăceri proprii, fiecare tinzând spre exercitarea acelor acţiuni care îl mulţumesc într-o măsură cât mai mare. De asemenea ştim bine că organismul uman, asemenea tuturor organismelor vii suferă un proces continuu de adaptare la mediu şi la activităţile exercitate.
 Astfel, dacă o persoană exercită o anumită activitate un timp mai îndelungat, capătă o anumită dexteritate pentru aceasta, ajungând să o practice cu un efort mai mic şi cu o precizie mai mare, suferind cu timpul unele modificări cu caracter permanent - fizice sau intelectuale, în funcţie de tipul de activitate practicată - transmise apoi pe cale ereditară ca predispoziţii pentru desfăşurarea acelui gen de activităţi. Aceasta dovedeşte că în subconştientul nostru există o memorie genealogică transgeneraţională.

Astfel, unui copil provenit dintr-o familie care a desfăşurat timp de mai multe generaţii cu preponderenţă activităţi fizice intense, îi va fi cu mult mai uşor a se adapta la acest tip de activităţi, decât unuia provenit dintr-o familie care a avut în acelaşi arc de timp preocupări preponderent intelectuale, şi invers. Asta nu se traduce prin imposibilitatea unui copil provenit dintr-o familie tradiţional intelectuală, de a practica activităţi fizice intense, sau a unuia provenit dintr-o familie tradiţional muncitoare de a studia cu rezultate foarte bune, ci printr-o predispoziţie genetică pentru aceasta, manifestată printr-o uşurinţă suplimentară de a practica acelaşi tip de activitate ca şi înaintaşii săi.

Acum, am ajuns cu raţionamentul într-un punct în care, pentru a putea merge mai departe, mă văd constrâns să revin la logica dialogului avut cu vânzătorul de calculatoare.

Ceea ce am înţeles imediat din discuţia cu el este faptul că preţul unui produs exprima de regulă valoarea acestuia, sub toate aspectele sale. Unele au o valoare estetică deosebită - acea subtilă capacitate de a plăcea ochiului, dată de armonia formelor, proporţiilor şi a culorilor. Altele au o valoare intrinsecă, adică sunt o valoare prin ele însele, fiind alcătuite parţial sau în totalitate din materiale considerate preţioase datorită rarităţii lor, a dificultăţii cu care sunt făcute sau scoase la lumină, a caracteristicilor intrinseci ale acestor materiale, foarte deosebite din punct de vedere fizico-chimic sau estetic. Dar la cea mai mare parte din produsele create de om, valoarea este dată de utilitatea acestora, de capacitatea lor de a satisface anumite nevoi, de frecvenţa, simplitatea şi eficienţa cu care pot fi ele folosite.

    Valoarea nu este însă o însuşire specifică doar lucrurilor sau produselor create de om, în baza unui cumul de calităţi şi însuşiri înglobate în acestea. Calitatea "de valoare" se poate atribui şi anumitor idei, teze sau concepte emise de persoana umană în mod solitar sau în grup, anumitor fapte sau acţiuni întreprinse de acestea care vin în întâmpinarea soluţionării unor nevoi şi probleme umane, valoarea lor crescând proporţional cu amplitudinea sferei sociale de aplicabilitate a acestora, plecând de la individul unic, prin grupuri mai mici sau mai mari şi până la masele largi populare.

Dar cel mai complex, mai important şi mai controversat în acelaşi timp este termenul de valoare a persoanei umane.
Cât valorează omul? Ehehei!... Aici discursul e lung şi foarte sinuos.
Dac-ar fi să ne luăm după “folclorul” contemporan promovat cu emfază de o anumită categorie de conaţionali, valoarea unui om rezidă în grosimea portofelului doldora de bani, în mulţimea cailor putere ai maşinii deţinute, în numărul de turnuleţe de pe hardughiile denumite pompos “vile”, în numărul şi grosimea podoabelor de aur de la gât şi de la mâini, în numărul de “femei” vânturate, în lejeritatea cu care îşi aruncă ostentativ banii pe tot ceea ce-i sare în ochi, în lanţul nesfârşit de petreceri înconjurat de lăutari care să-i cânte-n strună şi nu în ultimul rând în numărul “duşmanilor” personali care neapărat mor de ciudă şi crapă de invidie că n-au aceeaşi "valoare" ca a lor... Oare asta să fie cu adevărat valoarea?

E drept: trăim într-o lume în care măsura tuturor lucrurilor este evaluată în bani. Dar putem noi, oare, accepta faptul ca simpla lor deţinere să confere valoare unui om? Nici pe departe, pentru că am da dovadă de o mare doză de ipocrizie şi superficialitate. Aşa că, haideţi să încercăm să înţelegem cum funcţionează raportul dintre om, societate, valoare şi bani.

În goana ei nebună după bani, omenirea a pierdut din vedere esenţa a ceea ce ar trebui să reprezinte banul şi anume recompensa pe care ne-o dă societatea pentru un folos pe care îl are din partea noastră. În acest caz, termenul de societate trebuie tratat cu maximă largheţe, în sensul unui termen generic, integrativ, pentru a reprezenta un număr indefinit de persoane, plecând de la individul singur – ca membru indivizibil al societăţii – continuând cu grupuri mai mici sau mai mari, şi până la a denumi întreaga societate umană în ansamblu.

Aşadar atunci când oferim cuiva un produs, un serviciu, un sfat bun sau o idee în urma căruia acest cineva trage un folos şi obţine o satisfacţie – materială, fizică sau spirituală, atunci acesta se simte (şi dacă nu, îl putem obliga să se simtă) dator să ne răsplătească pentru acest folos.
 Şi această recompensă trebuie să fie palpabilă şi universal recunoscută, în scopul de a fi interschimbabilă. Adică cel care intră în posesia ei trebuie să aibă posibilitatea de a o da la rândul său unei alte persoane, în schimbul unui alt favor, folos sau avantaj din partea acestuia. Astfel s-a convenit ca deocamdată instrumentul de plată folosit pentru a se plăti acest circuit de recompense şi servicii reciproce să fie banul (ca termen generic reprezentând bancnote sau monezi).

De aici se trage concluzia că nu simpla deţinere a acestui instrument de plată – banul – te face valoros. Valoarea personală este un titlu de onoare care nu se pretinde, ci se recunoaşte de către societate, în anumite condiţii.
Dacă am defini valoarea individuală ca fiind suma cunoştinţelor şi experienţelor acumulate de către o persoană ar fi insuficient. În genere, valoarea unui produs este dată de punerea lui pe piaţă şi reprezintă preţul pe care sunt dispuşi să-l plătească potenţialii clienţi pentru a intra în posesia produsului respectiv.

Notă:
O replică superbă a unui om cu un suflet cât întreg Pământul de mare - Nicolae Tudor,  caruia ii raspund scurt si concis:

”Prieten drag, nu am nimic impotriva egalității în drepturi a tuturor oamenilor de pe pământ, în dreptul oamenilor la o viață demnă și liberă, ci impotriva egalitarismului care neaga valoarea individuala, tinzand spre nivelarea ei pana la nivelul mediu al ”maselor”, din simplul motiv ca nu are chef sa-i recunoasca omului cu adevarat de valoare, dreptul la o recompensa materiala echivalenta cu beneficiul concret adus de acesta umanitatii, atat. Am dreptul sa fiu impotriva situatiilor in care mor in mizerie si se zbat in anonimat luptand din greu sa supravietuiasca împiedicându-i astfel să continuie a face bine, mai binele pentru oameni - oameni de geniu - a caror idei, inventii, inovatii si fapte au adus un spor de progres si civilizatie, care au adus o usurare a vietii oamenilor, care au contribuit la o viata mai buna, mai sanatoasa, mai usoara si mai apropiata de fericire. Atât !

Iată pledoaria pentru egalitate a domnului Nicu Tudor :

De ce nu iubim egalitatea? 

 Să ne convingem că egalitatea este un principiu divin este suficient să ne închipuim o planetă locuită cu fiinţe raţionale şi dv, cititorule, aveţi misiunea să organizaţi viaţa de acolo. Aţi promova principiile egalităţii sau ale sclaviei? 

Pe planeta aceea, dacă aţi visa-o perfectă, vi s-ar părea rezonabil ca îmbogăţirea indivizilor să fie limitată? (asta însemnând un procent ridicat de egalizare) sau 1% ar trebui să deţină 99% din tot ce înseamnă bogăţia unei planete? 

 La noi, în trecutul îndepărtat, societatea bazată economic pe cules, pescuit și vânătoare, cu ajutorul unor arme și unelte primitive, în strânsă legătură cu o muncă puțin productivă, avea un caracter egalitar, bazat pe solidaritatea grupurilor sociale. 

Fanaticul religios decretează că „există doar egalitatea în faţa lui Dumnezeu, nu a oamenilor care nu ştiu, nu le pasă, nu le trebuie sau o interpretează după propriile interese!” 

 Este surprinzător („curat murdar”!) ca tocmai pe credincios să îl descoperim în vâltoarea fenomenului actual al egalităţii, în care cel mic vrea egalitate cu cel de deasupra lui şi inegalitate cu toţi cei aflaţi dedesubt, pe scara socială, ca-n fabula în care dreptatea este pentru dulăi, nu pentru căţei. 

Egalitatea este acceptată doar în frumuseţe şi în genii, când se promovează valori asemănătoare și se militează în egală măsură pentru impunerea acestora. 

Paradoxal este că aspiranţii la ieșirea din sărăcie tună și fulgeră împotriva egalității. Pe PLANETA PAMÂNT, drepturile omului sunt consfinţite de un for, la nivel planetar, într-o Cartă a drepturilor omului, care legiferează, la art 1, că „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în drepturi şi în demnitate”. Aşadar, egalitatea este considerată o valoare a umanităţii iar atingerea ei înseamnă atingerea demnităţii, ceea ce duce la excluziune socială. 

Ca lege divină, egalitatea creează o punte între oameni iar individul nu este împiedicat să-şi extindă limitele, chiar dacă e necesar să renunţe la prejudecăţi şi să-şi însuşească o perspectivă mai largă şi mai altruistă în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi. In faţa nenorocirii toţi suntem egali; „apocalipsa, spune CTP, este egalizantă”. 

 Religia ne îndeamnă să iubim aproapele ca pe noi înşine. Aceasta înseamnă că nu putem iubi un om în detrimentul altuia, întrucât toţi suntem aspecte ale divinului - nici unul dintre noi nu este, în esenţa lui spirituală, mai bun sau mai rău decât celălalt. La nivelul sufletului, nimeni nu poate avea putere asupra ta, nici tu nu poţi avea putere asupra altcuiva. Sufletul nu ştie de titluri, de poziţie socială sau de statut economic, sufletul ştie doar că întâlneşte un alt suflet şi cinsteşte călătoria făcută împreună, nu se ridică niciodată deasupra altui suflet să arate că este geniu. 

 Din punct de vedere spiritual, noi suntem cu toţii egali. Cu toţii merităm iubire şi toţi trebuie să învăţăm să o dăruim şi să o primim fără condiţii. În lumea spiritului, nu există ierarhie. 

 In practică, elita are nevoie de separare, ea se deplasează în perspectiva deosebirii de ceilalţi – conştientă fiind că, astfel, alimentează conflictul şi neînţelegerile, pe care chiar ea le provoacă având convingerea, datorită şcolirii intensive, că va produce victime iar acestea vor deveni un piedestal de pe care să domine. Ea neagă egalitatea cu:

 ARGUMENTE MATEMATICE – „dacă un om nu poate fi egal cu sine însuşi, cum poate fi egal cu aproapele său, cu toţi ceilalţi? oamenii nu sunt egali în nimic!” (Victor Duta); chiar Mihai Eminescu a afirmat că „egalitatea nu există decât în matematică” -,

 ARGUMENTE SOCIALE - „oamenii nu sînt egali, că unii dintre ei sînt imbecili, în vreme ce alţii nu, iar această diferenţă nu depinde de factori şi influenţe culturale, ci pur şi simplu de ereditate” (Carlo Cipolla)-, și cu

 ARGUMENTE EDUCATIONALE - „egalitatea este o demnitate pe care omul de rând nu o merită pentru că nu depune eforturi să se ridice la înălţimea ei; o merită doar desăvârşiţii, doar dumnezeiţii. Fiecare om este unic, nu există decât un om bun, un exemplu de om” (N. Muşat), unicitate pe care o flutură elitistul, ca pe o victorie, ceilalţi fiind, desigur, o masă. Curios este că vrem să evoluăm, adică să devenim importanţi, să ne detaşăm de gloată, conştienţi fiind că pe culmile marilor înălţimi cei ajunşi suferă că sunt „nemuritori şi reci”. 

 O poetă îndeamnă să mergem înainte, călcând pe cadavre, dar, ajungând la capăt constată că acolo - înainte - „nu este nimic!” 

 Un poet observă că „ne înălţăm tot mai sus şi… tot mai inutil”. 

 Nichita Stănescu cobora printre cei simpli să-şi verifice ideile şi îşi încărca, astfel, bateriile cu energie creatoare, deoarece înţelegea creaţia ca pe o unealtă de împingere spre necădere a celor rămaşi în urmă, de atragere spre piscul normalităţii în care spiritul este la el acasă iar animalicia închisă în ţarcuri. 

 Învăţăturile separării ne spun că deştepţii au dreptate şi prostii greşesc – iar cei care au nevoia de a avea dreptate trebuie să-i învingă sau să-i doboare pe aceia care nu au dreptate, pe principiul ”supravieţuirea nu este obligatorie!” 

  Elitele ridică a îndoială sprinceana când vine vorba despre egalitatea dintre oameni, chiar se tem de egalitate mai mult decât de moarte. De aceea intelectualii înfiinţează cercuri virtuale sau cluburi cu legitimaţie de acces, curente filozofice (boierismul), ori partide politice – scene pe care falşi actori joacă roluri cinice de viaţă prin care răcnesc că doar ei au cunoştinţă despre binele comun, pentru a fi văzuţi, ajunşi la butoane, cum acaparează cu lăcomie legea şi tot ce este de preţ în lume. 

 Adevăratul intelectual este un om nepărtinitor, tolerant, un om dispus să discute, să polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se ţine strâns de principiile logicii şi ale adevărului şi care nu ţine să aibă dreptate în afara acestora.  

Un poet, a sfătuit:

” Nu înjosi pe nimeni în viaţă şi nici de sus la alţii nu privi, suntem egali, fii om cu fiecare, 

lasă frumos pe unde-ai să păşeşti, e-o lege-a vieţii fără expirare: la fel cum dai, aşa o să primeşti!”  

 Învăţăturile egalităţii afirmă că nici una dintre părţi nu deţine adevărul întreg şi, între oameni, este necesară o cale spre pacea sufletului, înţeleasă ca pe un progres revoluţionar în interacţiunea umană, cale ce presupune să se asculte cu respect pe oricine are ceva de zis şi să i se respecte părerea, chiar dacă aceasta ne face să nu ne simţim în largul nostru. Prin practica acceptării noi creăm egalitatea pornind tot timpul de la atitudinea că ideea celuilalt este la fel de importantă şi demnă de a fi ascultată, ca şi a noastră. 

 Aceeaşi falsă elită spune că „egalitatea este „o himeră pregătită politic pentru a se da mulțimii senzația de „drept” inalienabil, senzația de „utilitate” inalienabilă, senzația de „apartenență” inalienabilă și indiscutabilă la categoria minunată de „cetățean”, de „om”; că „egalitarismul este închipuit, el se opune libertăţii, libertate care înseamnă alegerea de a fi diferit de ceilalţi, nicidecum asemenea lor.” Dar nu ia în considerare că evoluţia nu înseamnă doar ce vrei tu să araţi că eşti, ci reacţia chimică de om superior pe care o transmiţi celorlalţi şi divinităţii. Cum poate să îi placă lui Dumnezeu oamenii care, cu gândul şi fapta, demonstrează, nu atât lor, înşile, cât aproapelilor că încalcă animalic principiile divine? Si se văd zilnic mizerii imense revărsate de cei care se cred elite sau ocupă poziţii superioare în comunitate.  

Este adevărat că, pentru o lume armonioasă, un rol decisiv îl are evoluatul, omul care trebuie să coboare la punctul zero al evoluţiei pentru a-l salva fizic pe cel rămas în urmă de la suferinţa trăirii, dar cine face un steag din inegalitate şi îl flutură peste mulţime nu este om/fiul lui Dumnezeu!  

Inegalitatea provoacă suferinţă nouă înşine şi îndeosebi celorlalţi, de aceea ea este o zvâcnire de inimă nefericită în procesul de dezvoltare al omenirii. 

 Marx prevedea conștiința socială iar Tofler a gândit că accesul la informație va duce la o egalizare de șanse. Principiul egalității este un concept cu valoare de principiu director şi constituie nucleul gândirii de stânga, în timp ce dreapta divide pentru a stăpâni mai ieftin şi nu consideră dezirabilă mai multă uniformitate. 

 Egalitarismul socialismului, prin deviza ”LIBERTATE, EGALITATE, FRATERNITATE” voia să nu existe nici bogaţi, nici săraci, un trai în comun, o egalitate de şanse, fără a se egaliza valoarea şi recompensa – inspiraţie din Biblie: "Toţi cei care credeau erau împreună şi aveau totul în comun: îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare" (Fap 2,44-45).  

Echitatea şi egalitatea au ajuns astăzi înjurături, împotriva cărora se ridică Lucian T. Butaru: „Cei care nu acceptă egalitatea ca valoare fundamentală o fac pentru că disprețuiesc democrația. Egalitatea nu este un atribut, o însușire sau ideologie a sclavilor sau a celor slabi, plini de resentimente, și nu are nicio legătură cu o presupusă identitate sau uniformitate. Egalitatea nu se opune diversității; dimpotrivă, este condiția manifestării acesteia. Egalitatea se opune discriminării ideii de superioritate/ inferioritate a ființei umane. Egalitatea este un drept, ea nu se opune libertății, este condiția manifestării omului ca ființă liberă.” 

 În caz contrar, nu există libertate fără egalitate, libertatea devenind o formă fără fond. E de înțeles că nimeni nu e perfect, dar clasa dominatoare s-a autointitulat „clasa întregilor la minte” sau „boierii minţii” şi au împins experienţa trăirii frumoase a vieţii în zona superficială a acumulărilor materiale, zonă aproape niciodată suprapusă, doar atinsă accidental şi tangenţial cu adevăratul sens al trăirii - evoluţia spirituală- excluzând posibilitatea că ar exista şi altfel de „întregi la minte" care-şi acceptă sărăcia mulţumindu-se cu puţin, dar trăind cu sacralitate. Un om simplu poate mânca o viaţă întreagă doar ceai cu pâine, asta nu înseamnă că nu mai este creaţia lui Dumnezeu sau frate cu ceilalţi semeni în faţa Acestuia, care ne consideră egali, aşa cum considerăm şi noi egali copiii noştri, chiar dacă unul ajunge hoţ şi altul împărat. 

 Da, nu suntem egali, unul are ochii verzi şi altul negri, unul este mai scund şi altul mai înalt, unul creează şi altul ajută necalificat creatorul, adică nu suntem egali în ce priveşte înfăţişarea şi aptitudinile/educaţia, modelate după conjuncturi în care nu am ales, ci am fost nevoiţi să alegem. 

 A fi om înseamnă a avea atitudini iisus-ice, a fi umil şi nu cinic. Elita strigă că săracii nu sunt egalii ei. Inegalitatea îi aduce beneficii dacă stă fiecare în banca lui. Mecanismul orb şi automat care angajează dinamica egalității-inegalității sociale scindează intern egalitatea şi generează şi adânceşte inegalitatea. 

 O egalitate absolută înseamnă o societate fără clase sociale. Să fim egali în toate, înseamnă că nu putem fi egali în vreo privință până nu suntem egali în toate celelalte. Într-o ţară normală nu poţi să fii bogat iar toţi ceilalţi săraci. O mamă este atât de fericită cât este de fericit cel mai trist copil al ei. 

  

  Biserica greşeşte când spune oamenilor că Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare cel mai mult, iar asta ne împinge, la rândul nostru, ca părinţi, să şoptim copiilor la ureche, fiecăruia în parte, că pe el îl iubim cel mai mult. A iubi pe unul cel mai mult înseamnă a recunoaşte că pe altul îl iubim mai puţin, iar cel care va simţi mai puţină iubire se va simţi nedreptăţit şi va adânci, prin copierea modelului, diferenţa dintre bine şi rău, iubire/ neiubire. 

 Tot biserica nu primeşte în rândurile sale oameni care nu sunt credincioşi. Iţi dă şansa făcând de trei ori strigare să fii ca ea, apoi te azvârle din grup şi îndeamnă oamenii să fie indiferenţi faţă de tine pentru că eşti cel rău. Astfel, trecând pe lângă o bodegă, am văzut credincioşii cum, întorcându-se de la biserică, treceau grăbiţi pe partea opusă şi neprivind măcar într-acolo, pentru că acolo era cel rău, iar viaţa grupului credincioşilor curgea înspre salvarea grupului. În extremis, ideea de salvare înseamnă să mori tu şi să trăiesc eu, să ajung eu în rai şi nu tu. Iar asta face ca oamenii să se împartă arbitrar şi superficial în buni şi răi, după nişte idei şi să nu mai fie egali. Când, acelaşi om care astăzi este în bodegă şi bea un pahar cu vin (ceea ce şi lui Dumnezeu îi place!) este într-un grup, iar mâine, când simte să intre în biserică să se roage, este în tabăra cealaltă.  

 Chiar dacă nu eşti egal cu o persoană, faci un rău omenirii arătându-ţi diferenţa, fiindcă provoci la lupta dintre egal-inegal, care ajunge să scoată din om, la suprafaţă, odată cu dumnezeiescul, şi ura. Pe când, atunci când vii ca egal printre oameni având doar un sentiment interior al distanţei (ceea ce poate provoca fericirea absolută!), oamenii simt că nu le eşti egal şi te vor înălţa prin respect, încredere, admiraţie. Astfel, ura va rămâne un zăcământ inactiv ascuns în subteranul corpului şi lumea va deveni mai echilibrată.  

 Buddha a avut înţelepciunea să precizeze că nimic nu este stabil şi veşnic în univers şi fiecare trebuie să observe şi să contemple tot ce este în jurul lui! Astfel, punând curiozitatea, observaţia şi meditaţia înaintea unei dogme, Buddha a eliberat omul, gândirea şi acţiunile sale, conturând în învăţături că toţi suntem egali între noi şi trebuie să trăim în înţelegere şi armonie, în cordialitate prin înţelepciune şi morală, armonia fiind sublimul convieţuirii umane. 

 Lupta pentru egalitate trebuie dusă nu de a se obţine ceva, ci de a se restabili un drept încălcat.

Mulțumesc, domnule Tudor!


Va urma... in linkurile de mai jos:

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/10/egalitarism-meritocratie-ierarhie-si.html

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/11/egalitarism-meritocratie-ierarhie-si.html

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"