marți, 12 noiembrie 2013

Egalitarism, meritocraţie, ierarhie şi valori - 3

Autor: Raclău Remus Constantin

Puteti citi primele doua articole din aceasta serie, in linkurile:

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/10/egalitarism-meritocratie-ierarhie-si.html

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/10/egalitarism-meritocratie-ierarhie-si.html

Vedem aşadar că şi omul este supus aceloraşi legităţi naturale asemenea tuturor celorlalte vietăţi de pe pământ. Cea mai dură dintre acestea, dar poate şi cea mai necesară este selecţia naturală. Este dură pentru că în lumea animală, dominată de instincte nu se umblă cu jumătăţi de măsură, decisiv fiind instinctul de supravieţuire, dictat de instinctul de perpetuare a speciei şi este necesară întrucât în urma acestui proces, indivizii slabi şi mai puţin adaptaţi dispar din peisaj, urmând ca evoluţia speciilor să fie asigurată de indivizi viguroşi şi perfect adaptaţi luptei pentru existenţă.
Conform acestuia un animal face totul pentru a supravieţui şi pentru a asigura condiţiile minim necesare naşterii şi existenţei urmşilor săi, cel puţin până când aceştia vor fi capabili să-şi poarte singuri de grijă. În acest sens îşi “amenajează” un culcuş luându-şi în stăpânire un teritoriu în jurul acestuia atât cât îi este necesar pentru a-şi atrage o consoartă, pentru a-şi asigura hrana şi protecţia lui şi a familiei sale. Dar aceste acţiuni ale sale pot veni inevitabil în conflict cu aceleaşi necesităţi vitale, dictate de aceleaşi instincte naturale ale altor animale, din aceeaşi specie sau din specii diferite, care au şi ele nevoie de un spaţiu vital pentru a-şi duce existenţa şi pentru a-şi perpetua specia.Şi când se întâmplă ca aceste necesităţi să se încrucişeze pe un acelaşi teritoriu, se nasc conflicte dictate de instinctul de conservare, în care se aplică “Legea Junglei” conform căreia, câştigătorul ia totul: cel mai puternic supravieţuieşte, intră în graţiile femelelor şi stăpâneşte în continuare teritoriul, iar cel mai slab moare sau în cel mai “fericit” caz este alungat fiind nevoit să-si caute un alt spaţiu vital şi o altă consoartă. Şi tot conform aceleaşi legi a naturii, animalele carnivore, mai puternice, mai feroce şi mai bine dotate fizic pentru confruntările directe, le devorează pe cele ierbivore, mai blânde şi a căror unică formă de apărare este fuga.
În lumea animală selecţia naturală are aşadar un caracter eliminatoriu. Dar omul este o fiinţă care pe lângă calităţile fizice se bucură şi de capacitatea de a raţiona. Omul este o fiinţă superioară, tocmai prin abilitatea sa de a-şi folosi inteligenţa (unii mai mult, alţii mai puţin), capabilă de a socializa. În acest caz, putem noi oare permite ca societatea umanăsă fie guvernată de acelaşi criteriu al selecţiei naturale bazate doar pe forţa brută, fără a ţine seama şi de capacităţile sale intelectuale? Unde ar mai fi în acest caz diferenţa dintre regnul animal şi rasa umană? Nu cumva s-ar risca în timp, datorită mecanismelor naturale descrise anterior, o pierdere a acestor capacităţi, cu consecinţa nefirească a involuţiei omului şi a întoarcerii sale la stadiul de animal dominat de instincte?

În urma unei astfel de analize bazilare, inteligenţa ne dictează că soluţia optimă ar fi înlocuirea confruntării eliminatorii care are drept consecinţă în mod evident pierderea irecuperabilă a tuturor capacităţilor înnăscute şi a resurselor acumulate în fiinţa ce dispare, prin cooperarea tuturor părţilor implicate, în baza unor reguli precise şi unanim împărtăşite, în urma căreia, resursele şi capacităţile acumulate nu numai că nu se mai pierd, dar ajung chiar să se întărească prin susţinerea reciprocă, completându-se şi se compensându-se prin contribuţia fiecărui individ în parte, dând astfel naştere unui tot de o valoare net superioară, atât la nivel social, cât şi la cel unipersonal.

Ţinând poate cont de acest raţionament, dar mai ales de necesitatea ca fiinţa umană să-şi recunoască sieşi superioritatea evolutivă şi dreptul de a se trata pe sine cu demnitate, ca pe o fiinţă privilegiată de propria capacitate de a raţiona şi de a coopera, de a vedea în aproapele ei propriile calităţi, propriile capacităţi şi propriul potenţial, popoarele lumii reunite prin reprezentanţii lor în Organizaţia Naţiunilor Unite, au decis că fiecare fiinţă omenească în parte odată născută, are pe deoparte dreptul la viaţă şi la şansa de a-şi pune în aplicare propriile capacităţi, lăsându-şi astfel amprenta propriei treceri pe acest pământ, iar pe de altă parte, societatea umană în ansamblul ei, are nevoie de a testa capacităţile fiecărei fiinţe umane şi de a acumula valorile adăugate de fiecare dintre acestea, asigurând astfel progresul şi evoluţia ascendentă a omenirii.

În acest sens s-au pus de acord asupra unei serii de principii de bază menite a guverna relaţiile interumane la nivel global, reunite într-un tratat internaţional intitulat: 
“Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”.

La articolul 1, aceasta menționează“Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii”iar la articolul 3, prevede că“Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale"în timp ce temă articolului de faţă este tratată cel mai bine de articolul 7, conform căruia “toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare”.

Aşadar, deşi nu sunt egali în fapt, nici din punct de vedere fizic (prin comparaţie specific anatomică, care priveşte fiinţa palpabilă) şi nici intelectual (comparaţie care se adresează spiritului – invizibil şi imaterial) oamenii au devenit egali în mod convenţional (scriptic) tocmai prin acest tratat internaţional, care consfinţeşte egalitatea în drepturi a tuturor fiinţelor umane.

Bineînţeles că punerea în practică a unei astfel de convenţii întâmpină o dură rezistenţă din partea claselor tradiţional dominante care îşi văd astfel periclitate privilegiile de care au beneficiat de-a lungul secolelor şi de care încă mai beneficiază şi în zilele noastre şi care au tot interesul că haosul, confuzia şi arbitrariul din relaţiile interumane să se perpetueze la nesfârşit.

Dar orice sistem, oricât de haotic şi de inegal ar fi el, tinde în timp către o stare de echilibru. Şi cum societatea umană este un astfel de sistem, oricât de multe “vârfuri” ar avea şi oricât de mari ar fi diferenţele dintre clasa dominantă şi pătura de jos, tinde şi acesta la rândul lui spre acea stare de echilibru care va avea drept rezultat final o uniformizare de fond a tuturor indivizilor. Cum pentru o “aplatizare în sus” este nevoie de eforturi extraordinare la nivel generalizat, pentru o perioadă foarte lungă de timp, de foarte multă inteligenţă şi de un consum imens de resurse pe care nu se ştie dacă pământul (la nivelul actual de cunoştinţe şi de inteligentă) îl poate susţine, mai marii lumii din zilele noastre au decis să ne scutească de acest stres şi să ne aplice o “aplatizare în jos” – lucru deosebit de înţelept şi de convenabil clasei conducătoare dacă ţinem cont că pentru asta nu sunt necesare nici un fel de resurse, nici un fel de efort şi nici de o prea mare risipă de inteligentă, dar mai ales de faptul că acest proces se poate face aproape instantaneu (la scara istoriei, perioada unei generaţii durează doar o clipă)...

Aşa a apărut ideologia egalitarismului, care, deşi n-o să vă vină să credeţi, şi-a găsit deosebit de rapid o mare masă de partizani. Să fie oare spiritul de echitate şi conştiinţa maselor atât de dezvoltată încât să o poată impune şi să şi-o auto impună? Să fie altruismul vârfurilor atât de acut, încât să accepte de bună voie să se “coboare” la nivelul majorităţii pentru că printr-un efort intelectual iluminant să producă o epidemie de conştiinţă civică care să determine un efort colectiv înălţător? Sau e pur şi simplu vorba de invidia celor care nu pot şi nici nu sunt dispuşi să încerce măcar, să-şi depăşească condiţia pentru a se ridica la nivelul idealurilor personale şi atunci fac totul pentru a-i împiedica pe alţii să şi le îndeplinească? Cred că mai aproape de adevăr ar fi oricum o combinaţie din toate aceste ingrediente.

Şi la o adică, de ce n-ar avea succes această idee a egalitarismului, care trebuie să recunoaştem că nu-i o idee tocmai rea în sine? Ce-i rău în a vrea ca toată lumea să trăiască bine şi că toată lumea să aibă un cuvânt de spus în societate, care să fie luat în seamă şi de care să se ţină cont dacă este valid? Depinde pe ce principii se fondează acest egalitarism, de nivelul punctului de echilibru în jurul căruia se stabileşte acesta pe scara valorilor, de principiile care stau la baza aplicării lui şi de metodele prin care se ajunge la această stare de echilibru.


Dacă o să privim egalitarismul prin prisma invidiei, ne vom găsi în faţa unei serii întregi de întrebări, oarecum pertinente? De ce unii să se lăfăie iar alţii să gâfâie? De ce unii să huzurească iar alţii să ostenească? De ce unii să aibă de să le piardă numărul, iar alţii nici măcar după ce bea apă? Şi la urma urmei de cât are nevoie un om pentru a trăi? Cât mănâncă un om, câte haine poate el să îmbrace simultan şi de câte acoperişuri are nevoie deasupra capului?
Egalitarismul bazat pe invidia socială se axează pe teoria existenţei minimaliste, mai precis pe dobândirea lucrurilor strict necesare şi indispensabile vieţii, precum şi pe estomparea până la dispariţie a tuturor celorlalte aspiraţii, punând accentul pe comoditatea vieţii în detrimentul eforturilor aducătoare de progres, civilizaţie si confort.

Oricât ar fi de avută o persoană, şi oricât de viciată ar fi, tot nu poate să înghită mai mult decât încape într-însa; tot o cămaşă îmbracă şi tot într-un pat doarme. Şi se ştie că un pat nu poate să stea în două camere deodată, decât dacă eşti dus cu pluta şi vrei neapărat să-l pui în uşă peste prag! Şi-atunci, de unde dorinţa asta nesăbuită de a avea şi de a aduna şi de-a acumula tot mai mult şi mai mult, fără raţiune şi fără scop, mai mult decât s-ar putea folosi într-o viaţă, un om cu toată familia şi toate neamurile sale. Ba mai e câte unul de-ar putea hrăni de unul singur toată naţia pe câteva generaţii... De ce unii să-şi permită vicii iar alţii nici măcar minimul necesar vieţii?

Cum e posibil aşa ceva? Simplu! Pentru că de multe ori inteligentă este folosită fără simţul raţiunii, creând în propria minte o imagine total distorsionată despre sine şi despre valoarea personală şi-atunci apare dispreţul şi ura faţă de cei din jur.

Spre deosebire de animale, care mănâncă doar atunci când le este foame, omul este singura fiinţă de pe pământ care şi-a făcut o vocaţie şi un scop în viaţa din a mâncamănâncă de foame - şi nu se opreşte odată ce şi-a potolit-o; mănâncă de plăcere – de dragul gustului şi a aromelor; mănâncă din obligaţie – la mesele organizate; mănâncă pentru a-şi menţine statusul social – în multe comunităţi burta proeminenta fiind un semn de bunăstare. Şi ceea ce-i mai haios, dar şi mai grav este că mănâncă chiar şi fără să-şi dea seama că mănâncă: în faţa televizorului, a calculatorului, când e la volan – ca să nu adoarmă, sau când asista la un meci – ca să îşi alunge stresul; mănâncă de plictiseală, sau dimpotrivă - roade ca să se calmeze... Mănâncă de dragul de-a mânca şi bea de dragul de a bea.
În cazul băuturii avantajele civilizaţiei sunt şi mai pregnante: mai bea omul şi de sete, nu zic nu - apa, suc şi bere - dar dacă tot a fost în stare să-şi producă băuturi cărora să le dea de gust, n-ar fi fost păcat să nu fie în stare să găsească şi motivele de a bea? Păi de ce n-ar fi bună inteligenta şi la aşa ceva? Şi astfel e musai să se bea de bucurie şi-i musai să se bea la necaz – la orice bucurie şi la orişice necaz. Se bea de plictisealăse bea de gust, se bea în grup din prietenie şi de unul singur din viciu. Înainte de masă un aperitiv, ca să ţi se facă foame, în timpul mesei apa cu bulbuci şi vinuri asortate la gust cu mâncarea, iar după masă se ia un digestiv, ca să se aşeze bine hrana... Se bea prost din sărăcie, se bea de calitate după rang şi buzunarSe bea mult “de nevoie” dar şi mai mult de dragul de a bea!

Invidia socială este un fenomen exclusiv static, de tip constatator. Subiectul este invidiat doar pentru ceea ce are - la un moment dat, sau într-un anumit arc de timp; invidia în ceea ce-l priveşte se referă doar la rezultatele pozitive obţinute, la efectele concrete ale activităţii sale eficiente, concretizate în banii câştigaţi şi în averea acumulată. Nici un invidios nu priveşte subiectul invidiei sale în mod dinamic: nimeni nu invidiază munca, sudoarea, implicarea, efortul de concentrare, nopţile nedormite, stresul acumulat, timpul irosit şi sănătatea pierdută. Nimeni nu-i invidios pe riscul unei investiţii, pe ipoteca de pe casă, pe sumele de bani îngropate într-o afacere, pe vacanţele neluate şi pe weekend-urile petrecute la sediul firmei, ci doar pe reputaţia, prestigiul şi respectul de care se bucura un investitor de succes. Nimeni nu invidiază anii lungi de studii şi sacrificii prin care un om de succes a ajuns să acumuleze un anumit nivel de cunoştinţe şi nici multitudinea de încercări şi eşecuri suferite până când a ajuns să poată descoperi şi aplică reţeta aducătoare de succes, ci doar inteligenta în sine şi deşteptăciunea unei persoane - care nu este altceva decât ştiinţă utilizării eficiente a inteligenţei în plan practic.

Invidia socială este în general bazată pe impotenţă, pe lăcomie şi pe ură. Şi când spun impotenţă nu mă refer la incapacitatea de procreere, care poate fi fiziologică şi în consecinţă justificabilă şi deci pardonabilă, ci la incompetenţa şi la incapacitatea de a face - lucruri culpabile, blamabile şi impardonabile. Iar când spun lăcomie – mă refer la dorinţa strictă de a avea, dar nu neapărat şi pe aceea de a face, ceea ce o transforma într-o dorinţă absolut nejustificata şi nedreaptă! Invidiosul se mulţumeşte să constate: “Nu ştiu, nu pot, nu sunt capabil”, iar la reproşurile celor din jur unica reacţie de care mai dispune este cea de ură. De ură faţă de cei care ştiu, de ură faţă de cei care pot, care sunt capabili, şi mai ales de ură faţă de cei care au, şi pe care i-ar şterge de pe suprafaţa pământului dacă ar putea - “Nu ştiu, nu pot, nu fac! Da’ fir-ai al dracului să fii, nici pe tine nu te las! Mă doare-n cot că ştii, că poţi, că eşti dispus. N-am eu? Să n-ai nici tu! Şi dac-o fi să crape cineva, măcar să crăpăm amândoi!...” Şi se comportă absolut obstrucţionist, adoptând tactica parşivă a catârului, care - “Nici nu merge, nici nu stă, nici din cale nu se dă”!

Datorită incompetenţei, invidia socială se hrăneşte din imaginaţia bănuielii. Incapabil să înţeleagă tehnica punerii în mişcare a mecanismelor prin care se creează plus valoarea, invidiosul îi pune pe toţi cei care “au”, în aceeaşi oală: “sunt hoţi cu toţii, dă-i dracu’!”... Pur şi simplu! Fără nici o dovadă, fără nici un argument. Astfel uneori în ciuda tuturor evidenţelor, cei care şi-au clădit averea pe căi cinstite, prin inteligenţă, implicare şi competenţă, sunt puşi la un loc cu cei care nu-şi pot justifica decât parţial şi uneori chiar total, bunăstarea. Totul dintr-o incompetenţă ce transformă invidia în ură.

Problema fundamentală a invidiei sociale este aceea că stârneşte şi amplifică o stare de conflict cu efect de bulgăre de zăpadă: cei invidiaţi pe nedrept se simt datori să răspundă în mod iraţional cu aceeaşi monedă şi-i bănuie pe contră, din pură fantezie, pe toţi cei care “n-au”, de lene, prostie, incultură şi incompetenţă. Iraţiunea naşte iraţiune şi astfel, în mod nejustificat şi uneori în ciuda tuturor evidenţelor, toţi cei care “n-au” sunt şi ei la rândul lor puşi cu toţii în aceeaşi oală şi trataţi cu aroganţă şi dispreţ, transformată ulterior în ură.

Faptul că “toţi cei care au, sunt hoţi” şi că “toţi cei care n-au sunt proşti şi leneşi”, duce la formarea în mod artificial a unui “egalitarism în straturi”: stratul celor “care au” si stratul celor “care n-au”. Cei de jos sunt incapabili sau nu sunt lăsaţi să se ridice, cei de sus sunt incapabili şi nici n-au interes să se coboare. Din lipsă de comunicare, de înţelegere reciprocă şi de bunăvoinţă, din aroganţă pe deoparte şi din incompetenţă pe de alta, cele două straturi se urăsc reciproc şi astfel s-au creat premisele luptei de clasă, cu efecte sociale devastante.

Celor care se ghidează in viaţă după ideologia invidiei, vreau să le aduc aminte o vorbă din bătrâni, care zice că: “Dacă vrei să ai ce n-ai avut, trebuie să faci ceea ce n-ai facut!” Ideologiei sociale bazată pe individualism, aroganţă şi invidie trebuie să i se opună o ideologie bazată pe altruism, cooperare, implicare, inteligenţă, competenţă şi merit. Într-o lume civilizată, instinctul este ţinut în frâu de raţiune, iar confruntarea are două alternative: cooperarea - bazată pe sprijinul reciproc şi complementaritatea - bazată pe altruism; omul este pus in centrul atenţiei şi a tuturor preocupărilor privind existenţa şi bunăstarea lui, ca fiinţă supremă pe acest pământ.