vineri, 5 decembrie 2014

Un mic mâncător de rahat

     Eram printr-a şasea. Aveam doisprezece ani şi învăţam la “Liceul de Artă” din Bacău. Liceu..., vorba vine, căci după cum vă daţi seama, într-a şasea nu puteai fi decât în şcoala generală. Dar dac-aşa scria pe frontispiciul şcolii – “Liceu”, liceu îi ziceam şi eu şi toată lumea din oraş.
    Pe din-afară părea o şcoală normală, ca toate celelalte şcoli, dar dacă-i treceai pragul hotărât să-i desluşeşti misterul, ţi se explica cu amabilitate şi mândrie că titlul de “Liceu” se datora faptului că era o şcoală integrală care cuprindea ciclul primar, gimnazial şi liceal, iar denumirea profilului “de artă” – se justifica prin orele suplimentare de muzică şi arte plastice – efectuate în afara programei şcolare obişnuite.
    Aşaaa! Ziceam deci că eram printr-a şasea la “Liceul de Artă”. Şi după cum era regula pe vremurile alea, eram cu toţii pionieri. Mă făcuseră pionier într-a doua şi ţin minte că la timpul respectiv îmi fusese tare ciudă că nu mă făcuseră încă din prima serie, dar ... Ce să-i faci? Această onoare le era rezervată doar elevilor cei mai merituoşi, ori mie, la data aceea, încă nu mi se stârnise apetitul pentru învăţătură - chestie de gust şi stimulent, deşi la urma urmei, ştiţi foarte bine că “pofta vine mâncând”...
    Oricum, într-un târziu m-au făcut şi pe mine pionier (nu scăpa nimeni de asta) - în seria a doua, odată cu toate loazele din şcoală - şi arătam foarte bine cu toţii şi băieţii şi fetele: pantofi negri, pantaloni sau fuste negre, cămăşi albe cu emblema pe mâna stângă, atent apretate şi călcate de mămici grijulii, mândri nevoie mare de cravata roşie cu tricolor, de centura cafenie, de paftaua aurie cu emblema fistichie. Doar băştile cu insigna organizaţiei în frunte erau diferite: la băieţi negre - purtate şmechereşte pe o parte, ca să se vadă freză, iar la fete albe, purtate cu gingăşie peste părul legat cu fundiţe abundente, albe, roz sau bleu, de o parte şi de alta a capului. Tare mai eram frumoşi şi inimoşi !...
    Şi ca la orişice organizaţie care se respectă, se ţineau şi la pionieri alegeri. Şi ca să fie competiţia mai acerbă, se făceau alegeri în fiecare an.
    Copiii fiind, eram sinceri şi curaţi. Ştiam cu toţii care dintre colegii noştri meritau să ne fie comandanţi: cei mai buni la învăţătură, cei mai disciplinaţi şi cei mai cuminţi, buni colegi, săritori, pe care să te poţi baza la nevoie. Şi de cele mai multe ori era destul de dificil să alegi pe unii şi să-i laşi deoparte pe ceilalţi, pentru că, deşi pare greu de crezut, pe vremea aceea erau destui elevi cu astfel de calităţi, în fiecare clasă.
    Cum de se putea-ntâmpla o asemenea minunăţie? Simplu: pe-atunci nu erau nici calculatoare şi nici telefoane mobile, ca să nu mai vorbim despre i-phoane, i-poade sau alte “i”-uri, care-mai-de-care mai sofisticate şi mai costisitoare, iar la televizor aveam doar două ore de program pe zi, de la 8 la 10 seara. Astfel că, după ce ne săturam de bătut ţurca pe maidan, neavând altceva mai bun de făcut, puneam cu sârg în aplicare îndemnul lui Lenin: “învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi !”
    Ce plictisitoare ar mai fi fost acele vremuri pentru tinerii de azi ...
    Pionierii de atunci formau una dintre organizaţiile politice obligatorii ale copiilor pe timpul României Socialiste, celelalte două fiind: “Şoimii Patriei” – pentru copiii de grădiniţă şi “UTC”-iştii, pentru adolescenţii de vârstă liceală.
    Pionierii şi Uteciştii erau organizaţi ca la armată, înţoliţi scorţos în uniforme albastre, cu inevitabilele centuri la brâu şi băşti pe cap, şi trebuiau să participe în fiecare lună la un anumit număr de ore obligatorii de “P.T.A.P.” - Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei,.
 (Vezi - http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Pionierilor )
    În timpul acelor şedinţe de pregătire, ni se făcea o instrucţie militară de bază, atât teoretică, cât şi practică, pentru ca mai apoi, cel puţin o dată pe an, să participăm cu entuziasm şi nerăbdare, la şedinţe de trageri în poligon, cu arme adevărate, adaptate vârstei, ceva mai reduse ca putere şi mărime decât cele de război ale adulţilor.
    Această organizare de tip militar, uniforma, adunările în careu şi deplasările cadenţate în formaţii, trasul cu puşca şi răcnitul comenzilor, făceau ca alegerea în oricare dintre funcţiile de comandant de grupă, detaşament sau unitate să fie considerată o adevărată cinste, căci nu era de ici de colo să poţi răcni comenzi colegilor tăi, pe care aceştia să le execute întocmai şi la timp, sub ameninţarea acordării de calificative slabe şi a unor sancţiuni ruşinoase.
    De regulă, fiecare clasă avea cam treizeci şi cinci, treizeci şi şase de elevi, care formau împreună un detaşament de pionieri, împărţit de regulă în trei grupe aproximativ egale de copii şi în consecinţă, în fiecare clasă erau disponibile patru “demnităţi”: o funcţie de “comandant de detaşament” şi trei de “comandant de grupă”, recunoscuţi şi diferenţiaţi de pionierii “de rând” prin şnurul de comandant: galben – pentru cel de detaşament şi roşu – pentru comandanţii de grupe, agăţate cu un fel de luri, la unul din capete de epoletul stâng iar cu celălalt de nasturele de la buzunarul stâng de la piept, în timp ce doi ciucurei erau lăsaţi strategic să bălăngăne fudul, pe piept.
     Bine... Mai erau şi şnururile de culoare albastră – pentru “comandantul de unitate”, şi bleu (albastru deschis) – pentru “locţiitorul” acestuia, dar astea erau “lucruri sfinte”, pentru care se cerea ca pe lângă meritele deosebite de care aţi luat deja la cunoştinţă, să fii neam cumva cu vre-un Dumnezeu ceva, ca să te făleşti cu aşa o chestie pe umăr.
     A fi “Comandant de Unitate” de Pionieri, sau chiar şi “Locţiitor” al acestuia, era onoarea “supremă” în special pentru că la adunările de unitate unde, pe lângă toţi elevii şcolii - reuniţi pe detaşamente şi ordonaţi în careu - participau şi mai toţi profesorii din şcoală, fiecare în faţa clasei la care era diriginte - ţi se făcea cinstea de a sta în mijlocul curţii, în faţa careului, împreună doar cu directorul coordonator.
     Acum vă daţi seama ce sentiment de mândrie te încerca să-i vezi pe toţi profesorii aliniaţi în faţa ta şi să-i ai în subordine pe toţi comandanţii de detaşamente - fie ei băieţi sau fete - de la toate clasele din şcoală, pe care să-i chemi în văzul tuturor în pas de defilare la raport, să-ţi dea “Salut voios de pionier!”, după care tu să le dai liber la activităţi şi tot tu să fii acela care să le ordoni să le-nceteze. Păi cum să nu fii admirat de fete şi invidiat de toţi băieţii pentru toate astea...
    Aşa că ce mi-am zis eu mie, într-o bună zi din clasa-şasea (şi cu asta vă readuc aminte că aşa am început povestioara asta):
-      “Băi frati! Ce-ar fi sâ mă fac şî eu comandant?
-      Cum sâ ti faci băi? Sîngur? Da’ ci-i şcoala ta? Pi moşîia lu’ tac’tu? - vorbeam eu cu mine – v-aţi prins, nu? Şi cum nu m-auzea nimeni, îmi permiteam să fiu şi moldovean şi dur şi-autocritic !
-       Uiţ’ că tre’ sâ ti votezî turma? Şî ca sâ ajiunji la vot, uiţ câ tre’ sâ ti propunâ cariva?”
-      Băi... Votat-ni-votat, propus-ni-propus, ni-am pus în cap s-ajiung şăf, şî şâf am s-ajiung! Ai-s’ vez’: Co-man-dant!...
-      Ai-s’ vez’ pi dracu’! Câ dacâ nu ti propuni niminea, nim’nea nu ti voteazâ; şî dacâ nu ti voteazâ nimeni, din cot ai-s vez’ tu şăfi-i !...
-      Ei... Las’ câ dacâ m-apuc di cloşit, tre’ sâ-mi vii mi-i vrio idei, n-ave’ tu grijâ !... Ţ-am zîs: “co-man-dant” ! Ai-s’ vez’ !...”
     Şi-am văzut! C-am fost hotărât! Cum credeţi că s-a-ntâmplat minunea asta? Simplu : eram eu mic, dar aveam de pe atunci hambiţii mari – “manca-m-ar mama” !...
    Mama ?... Mama lucra la “Alimentara”. Pe vremea aia, o mamă care lucra la “Alimentara” era o adevărată comoară la casa omului. Şi cum eu eram pe deplin conştient de atu-ul ăsta, eram şi absolut foarte  hotărât să-l folosesc.
    Cum Ceauşescu-şi pusese-n gând să plătească toate datoriile externe ale României, mai toată producţia ţării mergea la export. Şi cum nici măcar produsele alimentare nu făceau excepţie, consecinţa era că rafturile magazinelor erau cam veşnic goale: cum se aducea ceva, cum se vindea ! Instantaneu !
    Îmi aduc aminte de parc-ar fi fost ieri: toată pensionărimea din cartier era pe post de agent de informaţii. Şi cum servici n-aveau, stăteau cu ochii pe “Alimentară”, ca pe butelie (care nu ştiţi ce-nseamnă aia – “a sta cu ochii pe ceva ca pe butelie”, întrebaţi-vă bunicii, că părinţii dacă n-au peste patruzeci de ani s-ar putea nici ei să nu prea ştie !) Şi de cum apărea furgonul cu inscripţia “Alimente” în spatele “Alimentarei”, cum se forma coada în faţă. Instantaneu ! De cele mai multe ori nici nu se ştia ce se aducea...
      Şi vreţi să vă spun ceva? Nici nu conta !... Pe furgon scria “Alimente” şi asta era de ajuns; indiferent ce alimente se aduceau, era sigur nevoie de ele, căci frigiderele din apartamentele noastre ajunseseră pe post de mobilier decorativ – nimeni n-apuca să mai depoziteze nimic în ele: tot ce intra pe uşă, ajungea direct în oală... Vă spun eu că am văzut cozi enorme chiar şi la pufuleţi... La lapte, de exemplu, se stătea la coadă de pe la trei-patru dimineaţa, ca niciodată nu se aducea destul şi care-avea copii de biberon, stăteau de nevoie săracii şi după ce lăsau latele-acasă plecau direct la servici...
     Eheeeei, ce vremuri !... Ce cozi !... Ce solidaritate între “codaşi”: cei din spate ţineau în braţe copiii celor din faţă care ajungeau la tejghea, ca să aibă mâinile libere să poată băga comorile-n sacoşe (ca deh’: “Dumnezeu dădea, dar nu le bagă şi-n traistă, nu ?...”), îşi ţineau rândul unii la alţii dacă aveau cumva între timp treburi urgente de rezolvat în altă parte, unii stăteau la câte două-trei cozi simultan: şi la Alimentară, şi la “Aprozar” şi la “Gospodina” (şi iar vă invit să vă întrebaţi bunicii ce-s alea!)... îşi împrumutau sacoşele, scăunelele... Cum care scaunele? Băi da’ voi nimic nu ştiţi – copii capitalişti crescuţi în puf şi-n abundenţă - scăunelele alea de stat la coadă, păi ce credeaţi că pe-atunci era aşa tot la fel de uşor să-ţi faci cumpărăturile ca şi-n zilele noastre: te duci cu căruciorul pe rotile până în faţa raftului şi-ţi iei cu mânuţa ta tot ce-ţi trebuie? Ei, aşi !...        Marfa ţi-o dădea vânzătorul sau vânzătoarea, la o singură tejghea şi trebuia cântărită, ambalată şi plătită şi să mai dea şi restul... Şi asta cerea timp. De aia, cine avea un pensionar în familie, era un adevărat privilegiat. Se împrumutau pensionarii – contra cost sau servicii , bineînţeles – chiar şi la vecini.
    Vă spuneam că era penurie de orice şi că noi, copii fiind, duceam dorul în special la dulciuri. Când ni se aducea câte ceva dulce acasă, era sărbătoare ! Şi să nu credeţi că era aceeaşi diversificare ca cea din zilele noastre. Nooo! Nici pe departe şi nu cred să fi fost vorba de lipsă de imaginaţie ci de austeritate. Trebuia să facem cu toţii sacrificii ca să ne plătim datoria externă, urmând ca mai apoi să trăim bine (nu ştiu pe unde şi de la cine, mi se pare c-am mai auzit eu, acu’ recent sloganul ăsta?...)
    Aşaaa! Şi cum vă ziceam eram printr-a şasea la “Liceul de Artă” şi eram hotărât să fiu ales într-o funcţie “oficială”. Într-o funcţie de comandă: să fiu şi eu un comandant acolo, cât de mic, da’ să mă salute colegii “în poziţie de drepţi”, să mă admire fetele şi să mă invidieze “supuşii”! Dar cum pentru a fi comandant trebuia să fii ales, şi cum pentru a fi ales trebuia să te propună cineva, m-am gândit să mă auto-propun eu însumi, la unul dintre colegi, pe care-l ştiam mai sensibil la anumite “argumente”...
    Colegul pe care “pusesem geana”, pe lângă faptul că era pofticios din cale-afară, era şi un “afacerist” notoriu. Bine... Acum trebuie să recunosc că termenul de afacerist e ceva cam pretenţios, atât pentru persoana în cauză cât şi pentru vremurile acelea, dar mai ales pentru nivelul şi valoarea “tranzacţiilor”, aşa că aş spune mai degrabă că era cam pomanagiu...
    Pleşcarul în cauză se numea – şi se mai numeşte încă – Victor şi vă jur că n-are nimic de-a face cu anumite personaje publice din ziua de azi. Vă daţi seama că numele de familie nu pot ca să vi-l spun, că mă dă în judecată - că nu mai ştie lumea de glumă în ziua de azi şi una-două, te şi dă în judecată, să te scurgă de “parai”... Sau de euroi, sau de sterline, sau ... În fine!... Să te jumulească !
    Aşa că o să-i inventez un nume de familie. Şi cum pe bunică-mea o chema Dănilă, o să-i zic Dănilă Victor, aşa ... din spirit de autocritic şi de autoironie:  dacă e să fac mişto de cineva, să fac de mine însumi şi de ai mei. Na !... E bine-aşa?
    Zis şi făcut! M-am dus cu drag la şcoală şi-n timpul primei ore, ţinând cont că Dănilă îmi era un foarte bun coleg ... de bancă, în timp ce tovarăşa profesoară îşi depăna cu pasiune amintirile profesionale, fără a reuşi însă să ne stârnească interesul şi nici măcar atenţia, l-am abordat şoptit - direct, discret şi “profesional”:
-      Victore, îţi place rahatul ?
-      Ai ? (V-am spus eu că era un băiat foarte direct şi eficient, da’ nu m-aţi crezut !)
-      Am !
-      Cât vrei ?
-      Ieftin. Nu-mi trebuie bani.
-      S-a făcut !
-      Nu vrei să ştii ce vreau în schimb ?
-      Nu contează. Dacă nu vrei bani, sunt de acord cu orice ! (în zilele noastre nu s-ar fi hazardat nimeni să dea un asemenea răspuns, dar pe atunci eram senini şi curaţi ...)
-      OK ! Îţi spun în pauză, să nu se prindă profa’ că n-avem treabă cu ce ne ciripeşte ea acolo...
-      Laaasă, băăă, pauza !... Zi-mi acu’ că mor de poftă ! În pauză îmi dai rahatu’ şi-l şi mănânc, ca să fim eficienţi !
-      Nţ !... Întâi îmi faci un serviciu, şi după aia ... vine rahatu’ !
-      Hai, mă, ce dracu’, nu mă ştii ! Când ţi-am promis ceva, la mine vorba-i vorba ! (unul dintre puţinii “Victor” pe care-i ştiu, care nu minte...).
-      OK ! Atunci şi la mine rahatu-i rahat !
-      Bun ! Zi ce vrei să fac!
-      Auzi, Victore, ştii că azi avem alegeri pe clasă pentru pionieri ...
-      Da, şi ?
-      Vreau să mă propui ...
-      Eşti diliu ? Cine dracu’ te alege pe tine comandant de detaşament?
-      Diliu eşti tu ! Cin’ ţi-a zis că vreau detaşamentu’ ? Mă propui la grupă!
-      Da’ şi în grupă sunt vreo doi – trei care-s mai buni decât tine...
-      Păi eu de ce-ţi dau rahat ! Ca să mă vezi mai bun decât toţi şi să le explici şi lor chestia asta...
-      ... Că mi-ai dat rahat să te propun ?
-      Ba, eşti prost sau te faci ? Cum să le spui că ţi-am dat rahat ? Le spui că după părerea ta, eu sunt cel mai potrivit pentru funcţia de comandant de grupă, că aici, fiind vorba de instrucţie militară, nu trebuie neapărat să fie ales cel mai bun la învăţătură, ci acela care-i mai bun la militărie: unul care are cel mai bun raport dintre forţa fizică, deşteptăciune şi tărie-n glas. Ăilalţi doi-trei de care ai zis tu, îs numa’ deştepţi, că dacă te faci înspre ei, cad jos fără să mai fie nevoie să-i mai şi atingi măcar, ori la armată se cere om cu greutate, cu fulgere în ochi, trăsnet în pumn şi tunet în voce - să bage spaima-n inamic, înţelegi ?
-      Băi, eşti dat dracu’ !... Uite că la asta nu m-am gândit... P’faii!...  Fie şi numai pentru argumentaţia asta şi chiar ai merita să ne fii comandant de grupă. Ba ... dacă extindem raţionamentul, mă gândesc că ai putea fi bun chiar şi de detaşament, că şi Gabriel deşi e tobă de carte şi-i spirt la inteligenţă, ca fizic e sfrijit rău de tot: ne mănâncă inamicu’ de vii şi dacă-i mai aude şi vocea aia piţigăiată, batjocură pe el ca pe prostu’ satului...
-      Lasa, mă, că-l protejăm noi ! Ş-apoi, dacă mă propui la detaşament ar putea să bată la ochi şi să bănuiască vreunul că mă propui numai pentru că suntem colegi de bancă.
-      Deci, la grupă !
-      La grupă !
-      Da’ rahatu’ tot îl dai !
-      Bineînţeles. Şi la mine vorba-i tot vorbă !
-      Cât ?
-      Cât, ce ?
-      Cât rahat dai, fraiere ?
-      Aaa ! Un sfert de kil. Sigilat !...
-      Cutie, sau ţiplă ?
-      Are importanţă ?
-      Are! Estetic ...
-      Hai, dă-te dracu’ !
-      Ha, ha, ha !... Ai pus botu’ fraiere. Băăă ! Rahat să fie, că-l mănânc şi din hârtie igienică !
-      Nu-i nevoie. E la cutie! Douăsutecincizeci de grame, sigilat.
-      Bate palma !
-      Ia de-aici !... şi fără să ne dăm seama, ne-am plesnit palmele unul altuia cu atâta entuziasm, de-a răsunat toată sala de clasă...
-      Eeei şi voi, mai copii ! E drept că-i captivant ce vă povestesc eu aici, se trezi şi profa’ vorbind, dar ... să nu exagerăm cu aplauzele !...
     Mai nucă-n perete ca asta... mai rar ! Şi eu credeam c-o să ne pofteasc-afară...
          Urmarea ?
Eu am ajuns “Comandant de grupă” iar Victoraş al meu a mâncat de unul singur tot rahatul... din cutie !

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"



marți, 2 decembrie 2014

Domnişoarei Doctor Raisa Jalba



Publicat pe facebook, cu ocazia terminarii studiilor si a angajarii:


"Te felicit si eu, Raisa, pentru desavarsirea studiilor si incununarea lor prin obtinerea functiei de medic anestezist si de terapie intensiva, dar iti mai urez si PACE !... In ce sens "pace"?...

Iti explic imediat:


un medic se pregateste sa intervina acolo unde apare un mare necaz, o mare durere, o boala urata, tot asa precum un militar se pregateste pe timp de pace sa intervina in caz de razboi; suntem cu totii linistiti atata timp cat il stim cu totii ca exista, acolo undeva, si ca este in stare sa ne scoata din necaz in cazul in care cineva ar indrazni sa ne deranjeze cu forta, si pentru asta il pretuim si il platim.


In acelasi mod, noi, simplii muritori, suntem multumiti, fericiti si linistiti sa va stim pe voi DOCTORII, ca sunteti bine pregatiti si ca existati, acolo undeva, de unde "la nevoi si la durere" ne puteti scoate din boala... Si de aceea va pretuim si platim bucurosi impozite care ajung si la voi sub forma de salarii, ca o palida compensatie pentru tot efortul vostru intelectual si pentru toata disponibilitatea voastra de a ne sta, bine pregatiti, prin preajma.


Si cu toate astea, nimeni nu-si doreste sa va ajunga pe mana, cu tot respectul si cu toata pretuirea ce v-o purtam.

Asa ca... te rog sa nu te superi pe NOI, posibilii si ipoteticii tai pacienti, daca n-am prea vrea sa va punem la incercare cunostintele si bravura.


Asadar - PACE VOUA - dragii nostri doctori, (asemenea militarilor ce ne strajuiesc), ne ajunge sa va stim ca existati, si ca sunteti buni, si daca, impotriva dorintelor noastre de a va lasa in pace, va vom deranja vreodata, sa fim iertati, ajutati si daca se poate vindecati.


Cu drag, Remus - văru' lui nenea Vasilică...bunicul tău.


* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Sacrificii

    Circula un banc pe vremea lui Ceauşescu, pentru care se zice că unii ar fi făcut chiar şi puşcărie:

    “Se povesteşte că un tătic voia să-şi cumpere “Trabant” (care nu ştiţi ce-i aia, daţi “search” pe Google, cu foto!).
     Şi cum unica bancă C.E.C.-ul nu acorda credite, trebuia să facă omul sacrificii enorme ca să strângă bani pentru orişice. Aşa că omul nostru se zgârcea de la toate cele.

    Şi când copilul îi cerea:

-      Tată vreau şi eu o ciocolată ! acesta îi răspundea:
-      Lasă, fiule, că o să ne luăm Trabant.

-      Tată, vreau bomboane!
-      Lasă, fiule, că o să ne luăm Trabant.

-      Tată, vreau halva!
-      Mai rabdă, fiule, că o să ne luăm Trabant.

    Şi azi aşa, mâine aşa, până când, după vreo câteva luni de aşteptare, în cele din urmă, fiul îşi luă inima în dinţi:

-      Tată, vreau pâine cu marmeladă!

     Şi când tatăl îi răspunse ca de obicei:

-      Lasă, fiule, că o să ne luăm Trabant.

Fiul îi răspunse:

-      Auzi, tată, da’ când ne dai şi nouă pâine cu Trabant?...



* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

vineri, 17 octombrie 2014

Capcana democraţiei


       Ni s-a spus că democraţia este un principiu nobil, bazat pe participarea “poporului” la conducerea societăţii. Şi cum “poporul” e constituit din oameni, ni s-a spus că în democraţie fiecare om are dreptul să gândească liber şi să-şi exprime public, atât concepţiile cât şi propunerile sale privind bunul mers al comunităţii în care trăieşte. Şi că aceasta axiomă are, la rândul ei, drept condiţie principală egalitatea (necondiţionată) de tratament a tuturor părerilor expuse, indiferent de emiţătorul acestora.

 Cu alte cuvinte, ni s-a spus că orice om îşi poate face publică părerea, pe care – aplicând principiul reciprocităţii -  toţi ceilalţi membri ai societăţii se obligă să o analizeze, fără a-i impune acestuia nici o condiţie prin care să-şi dovedească competenţa în baza căruia omul nostru îşi emite ideile. E ideea lui. E modul în care vede şi înţelege el realitatea şi e modul în care doreşte el să o modifice, în raport cu exigenţele sale personale.

Şi de vreme ce fiecare om îşi are ideile lui, vor rezulta în mod logic tot atâtea idei câţi oameni sunt în comunitatea respectivă, şi-atunci ... cum să se ia deciziile cele mai potrivite? Ideea cui să fie aplicată?
   
Având în faţă această dilemă, rezultată din convieţuirea oamenilor într-o comunitate (umană), părinţii democraţiei au concluzionat că pentru a se putea ajunge totuşi la un numitor comun este necesar ca fiecare idee expusă public, să fie susţinută cu argumente de către emiţătorul ei, spre a fi analizată de toţi ceilalţi - şi în funcţie de gradul de satisfacţie al membrilor comunităţii, să fie sau nu luată în considerare spre a fi aplicată în practică.

Acuma ...  haideţi să stăm strâmb şi să judecăm drept!

De multe ori vedem, pe pielea noastră, cât este de dificilă luarea deciziilor chiar şi în comunităţi restrânse cum ar fi de exemplu ambientul familial – există familii formate din doar două persoane şi tot nu reuşesc să se pună întotdeauna de acord. Şi-atunci, se pune întrebarea:

Cam cât timp i-ar lua “societăţii” ca să ne asculte cu calm, pe toţi?

 Başca să ne mai şi înţeleagă, să ne mai şi analizeze şi-apoi să ne mai şi chestioneze pentru a le aduce lămuriri!... Pentru că, să nu uităm totuşi, că viaţa omului e limitată biologic de o anumită durată de timp. În aceste condiţii, e clar că marea majoritate a omenirii ar risca să nu mai apuce  să-i vină rândul la exprimatul public de idei, în viaţa asta. Şi cum alta nu se ştie încă dacă mai există, din nerăbdare dar şi din teama de a nu rămâne cu ideile clocite dar ne-eclozate, s-ar apuca treptat cu toţii, de vorbit simultan...

Şi dacă ar vorbi cu toţii e clar că nu prea ar mai rămâne cine pe cine să mai asculte! În fapt, putem uşor constata cu toţii că s-a ajuns deja în această situaţie, în care vorbim cu toţii şi nu mai ascultă nimeni, pentru că pe nimeni nu mai interesează în mod altruist problemele celuilalt, ci fiecare încearcă să-şi promoveze şi să-şi impună în mod egoist, cât mai vocal şi cât mai strident cu putinţă, propriile interese.

Bun!... Să ne facem că n-am priceput aceasta şi să mergem mai departe...

 Să presupunem că am fi nemuritori şi că am avea timp cu toţii, să-i ascultăm pe rând pe toţi, adică să-i ascultăm pe fiecare în parte. Pe fiecare cu ideile lui ...

Chiar şi în această situaţie, tot am avea ceva dileme de clarificat. Spre exemplu, e clar că nu toate ideile prezentate sunt convergente, întrucât derivă din interese destul de eterogene. Ba mai mult decât atât: unele idei derivând din interese strict personale, vor veni fragrant în opoziţie cu idei provenind din interesele absolut contrare ale altor persoane.  Şi-atunci se naşte întrebarea:

Cam  cum am putea şti care idee sau ansamblu de idei ar satisface cel mai bine, interesele şi dorinţele celor mai mulţi dintre membrii societăţii?

Şi tot părinţii democraţiei au concluzionat că ar fi necesar ca fiecare membru al societăţii să fie chestionat cu privire la fiecare dintre ideile expuse de către toţi ceilalţi şi în funcţie de modul în care fiecare dintre acestea îi satisface sau nu dorinţele, necesităţile sau aspiraţiile, să-şi dea sau nu, acordul pentru adoptarea şi punerea ei în practică.

Beh!... Nu uitaţi că s-a presupus c-am fi nemuritori şi c-am avea tot timpul din lume să-i ascultăm şi să-i chestionăm pe toţi! Şi-n plus e foarte probabil că am avea nevoie ca în loc de creier să avem un computer cu memorie nelimitată şi c-am avea cu toţii, pe deoparte - luciditatea în gândire şi claritatea în expunere, absolut necesare unei comunicări eficiente, iar pe de altă parte – răbdarea, inteligenţa şi capacitatea de a asculta, de a înţelege, de a analiza şi de a compara între ele, toate ideile audiate...

Hmmm!... Cam multe presupuneri pentru gustul meu...

 Şi chiar dacă am decide să lăsăm totuşi deoparte toate aceste condiţionări şi presupuneri, ne dăm seama că în timp, ar rezulta o sumă de acorduri pozitive şi o alta de acorduri negative. În acest moment, o idee supusă dezbaterii nu s-ar putea aplica, întrucât nu ar întruni acordul tuturor membrilor comunităţii, dar nici nu ar putea fi întru totul abandonată, întrucât ar avea simultan şi un număr considerabil de susţinători.

Acest fapt a condus spre necesitatea cuantificării celor două poziţii - “pro” şi “contra” – proiect, iar în urma acestei cuantificări - exprimate în procente - să se stabilească măsura sau gradul de satisfacţie pe care un anumit proiect sau o anumită idee, o provoacă în rândul comunităţii.

 În plus, unele idei au o validitate, o eficienţă şi o aplicabilitate, limitate la o anumită perioadă de timp. Astfel s-a ivit necesitatea ca exprimarea poziţiilor “pro” sau “contra” să se facă la un precis moment dat, în mod simultan, de către toţi membrii societăţii, ţinând cont de exigenţa unei bune informări prealabile a tuturor cetăţenilor votanţi, în legătură cu conţinutul ideii sau temei supuse spre dezbatere.

Cea mai bună metodă de exprimare simultană şi în timp util a acordului unei comunităţi asupra unei teme, idei sau proiect, dar mai ales de cuantificare proporţională a celor două poziţii posibile – pro şi contra - este chestionarea membrilor acesteia prin vot, pe principiul - un om = un vot.

Astfel se dovedeşte că democraţia este un principiu egalitarist, care pune semnul egalităţii între toţi membrii unei comunităţi, fără excepţii, inclusiv între omul care ştie ce spune pentru că a înţeles despre ce este vorba şi cel care habar n-are pe ce lume trăieşte, dar care dă din gură doar din fudulia de a-şi exercita acest drept...

Cu alte cuvinte, democraţia este unicul sistem posibil în care o nulitate este pusă practic pe acelaşi plan cu un geniu. În mod normal, ca să se ajungă la o astfel de situaţie ar fi necesar, fie ca nulitatea să facă un efort (de pregătire, informare şi înţelegere) şi să urce la nivelul geniului, fie ca geniului să-i fie ignorată genialitatea, pentru a putea fi declasat şi adus la “rang” de nulitate.

Dar cum nici una dintre aceste două variante nu este posibilă, pentru simplul fapt că orice-ar spune şi orice-ar face, geniul rămâne geniu, iar nulitatea, nulitate, democraţia face un artificiu de compromis şi îl lasă pe fiecare la locul său dar îi tratează pe amândoi la fel, dându-le amândurora aceleaşi posibilităţi de a se exprima şi ceea ce-i mai trist, aceleaşi posibilităţi şi drepturi de a evalua spusele celuilalt cu o gravă consecinţă firească: în timp ce geniul va vorbi în deplină cunoştinţă de cauză, în urma înţelegerii şi analizării profunde chiar şi a celor spuse de o nulitate, nulitatea va vorbi doar din dorinţa fudulă de a se face auzită, fără să înţeleagă şi fără a fi capabilă să analizeze ideile expuse de un geniu.
 Şi ceea ce-i şi mai trist, fiecare dintre ei îşi va exercita în mod egal dreptul său de a decide dacă şi în ce măsură ideile audiate se vor aplica în viaţa publică a comunităţii în care ambii trăiesc.

Astfel se dovedeşte în mod practic faptul că democraţia ţine cont mai mult de cantitatea de cuvinte exprimate şi mai puţin de legătura firească şi logica dintre acestea - condiţii esenţiale pentru ca o frază să poată fi catalogată drept idee - şi cu atât mai puţin de utilitatea şi valoarea publică a celor expuse.

Chestia asta flatează enorm nulitatea, întrucât îi deschide orizonturi nesperate şi poate chiar nemeritate, în timp ce răneşte grav orgoliul persoanelor de valoare, întrucât le limitează nepermis de mult din punct de vedere al eficienţei sociale, posibilitatea lor de  a-şi demonstra utilitatea lor publică.


P.S.
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

miercuri, 8 octombrie 2014

Cum am devenit (in sfarsit) un om BOGAT

SUNT un om BOGAT ! Am dat de-o comoara! COMOARA COMORILOR !...

Pe bune! Si-acum sunt atat de bogat incat imi permit sa va imbogatesc si pe dumneavoastra! 
Asa ca ... luati de-aici (ca e destul ca sa v-ajunga la toti, neam de neamul domniilor voastre, in vecii vecilor - AMIN !) 

Dar... inainte de a va repezi " la placinte", este de datoria mea sa va atrag atentia ca este vorba de faptul ca M-AM IMBOGATIT ... LA CAP !...
Asta e ! 

Stiu ca multi or sa fie dezamagiti si-or sa ma-njure (oportunistii), ca ar fi vrut si ei, ceva palpabil - desigur, pe langa reteta succesului !
Alti multi, or sa se bucure: "Pfiu !... Am crezut ca chiar s-ambogatit, pe bune, dar... acu' m-am linistit (invidiosii)!
Unii or sa acceseze linkul oricum (curiosii).
Iar ultimii, cei mai putini, bazandu-se pe ceea ce-au mai citit pe acest blog, vor dori sa impartaseasca si ei aceeasi bucurie ca si mine ( PRIETENII ADEVARATI) !

O curiozitate: link-ul nu se deschide de la miezul noptii pana pe la orele 4 de dimineata (ora Romaniei), pentru revizie si mantenanta site - e lucratura serioasa, si e nevoie de curatenie, zilnic. Dar nu fiti suparati, ca va raman alte 20 de ore pe zi pentru ... IMBOGATIRE !

Ramane, deci, cum am stabilit - "Luati de-aici, ca e destul pentru toata lumea" :

http://digibuc.ro/proxy/?px=aHR0cDovL2RpZ2l0b29sLmRjLmJtbXMucm86ODg4MS9SLzJWMzdYOEFKSUZHVFRMVlI0S1RTU1lCQVhFWDRIWFZJNVhRU1AySjhWR0IySFlQUjQzLTAzNzE0P2Z1bmM9cmVzdWx0cy1qdW1wLWZ1bGwmYW1wO3NldF9lbnRyeT0wMDAwMDgmYW1wO3NldF9udW1iZXI9MDA3NDQ0JmFtcDtiYXNlPUdFTjAx

Pentru deschiderea "comorii" dati click pe simbolul PDF, si asteptati sa se incarce. 

Si asta e numai o parte (infima) a COMORII...
Pentru ca partea cea mai consistenta e aici:

http://ceicunoi.wordpress.com/2013/01/22/peste-3-milioane-de-pagini-scanate-de-carte-romaneasca-dacoromanica-ro-cea-mai-importanta-biblioteca-digitala-romaneasca-gratuita-pe-internet-edu15/

Si mai concret, aici: 

http://digibuc.ro/

Si daca nu v-a ajuns, stati ca va dau pana va satur :

http://totb.ro/100-de-site-uri-de-unde-se-pot-descarca-legal-si-gratuit-carti/

Va doresc: "Imbogatire grabnica si cu folos !..."

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"