sâmbătă, 25 ianuarie 2014

Frate-al meu, prieten jandarm

Motto: “Dai în mine – dai în tine, dai în neamuri şi-n vecine”!...
Dacă te-ai făcut jandarm doar pentru că ai o pasiune nastăpânită de a bate şi te-ai prins că-ţi poţi satisface şmechereşte această plăcere sadică aplicând-o oricând, oriunde şi oricui, chiar sub umbrela legii, transformându-ţi pasiunea în meserie, nu te mai obosi să citeşti aceste rânduri. Nu sunt pentru tine. Te înţeleg şi te iert. Te iert, aşa cum iert un bolnav care nu ştie ce face. Te-aş trimite chiar şi la doctor, dar mi-e teamă că din pasiune, ai să-l iei la bătaie şi pe acesta. Aşa că nu-mi rămâne decât să mă rog pentru tine: “Dumnezeu să te ierte!...”
Dacă te-ai făcut jandarm doar pentru că, lipsit fiind de iniţiativă, de voinţă şi de imaginaţie, n-ai găsit altceva mai bun de făcut în viaţă şi ai decis astfel să-i laşi pe alţii să gândească şi să ia decizii în locul tău pentru ca să acţionezi mecanic la ordinul lor, nu te mai obosi nici tu să citeşti aceste rânduri. Nu sunt nici pentru tine: n-ai să le înţelegi. Eu în schimb te înţeleg. Te înţeleg şi pe tine şi te iert. Te iert pe tine şi pe toţi cei ca tine, care nu se întreabă dacă banii pe care-i duc lunar acasă sunt făcuţi făcând bine sau rău oamenilor din jurul lor şi neamului din sânul căruia s-au ridicat: “Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac!...”
Dacă te-ai făcut jandarm doar pentru că ai considerat că e o slujbă sigură cu salariu de la stat, garantat şi plătit constant indiferent de oscilaţiile zbuciumate ale competiţiei economice, indiferent de preţul materiilor prime şi fără nici o legătură cu criza mondială, dacă-ţi permiţi să te ghidezi în viaţă după dictonul “timpul trece leafa merge”, dacă ai un numărător de bani în loc de creier şi-un seif în loc de suflet şi nu te interesează de unde şi de la cine vin banii cu care instituţia la care prestezi îţi plăteşte salariul, chiar n-are rost să citeşti aceste rânduri - fiind gol pe dinăuntru cuvintele n-au de ce să se agaţe şi-or să-ţi sune a vorbe goale. În locul tău puteau să angajeze foarte bine o maşină de bătut covoare cu fise – funcţionează pe exact acelaşi principiu. Nu-i uman ceea ce faci, nu te-nţeleg şi creştin fiind, nu ştiu ce să mai inventez ca să te iert!
Dacă însă te-ai făcut jandarm din pasiune pentru oameni, pentru a le asigura acestora liniştea şi somnul sacrificându-ţi liniştea şi somnul tău, om şi tu la rândul tău, te invit să reflectezi o clipă la cine eşti, de unde vii şi cui datorezi devenirea ta pe lume. Te invit să reflectezi o clipă la cine sunt ai tăi. Te invit ca măcar atunci când, în liniştea căminului conjugal, te lepezi de uniformă şi devii civil, să-ţi aduci aminte că nu eşti singur pe lume. Nu eşti dar ai putea să devii, dacă ai să uiţi că ai şi tu părinţi, fraţi, surori, unchi şi mătuşi, veri şi verişoare, că ai şi tu vecini şi probabil chiar şi (încă) prieteni, că ai şi tu un neam, din care (încă mai) faci parte.
Nu te-ai născut în pustie şi n-ai trăit singur şi izolat. Te-ai născut în ţara lăsată de străbunii noştri şi ai crescut între oamenii acestei ţări. Oameni harnici, gospodari, inteligenţi şi buni. Oameni de omenie!
Oamenii ăştia ţi-au plătit doctorul care te-a ajutat să vii pe lume, educatoarea de la grădiniţă, învăţătoarea şi profesorii de la şcoală şi liceu, ţi-au plătit liniştea, ţi-au aparat hotarele, ţi-au păstrat resursele, ţi-au protejat mediul ambient şi sănătatea, pentru ca tu să creşti mare, voinic şi deştept. N-au făcut-o doar pentru tine. Au făcut-o şi pentru mine şi pentru noi toţi, iar pentru asta le suntem datori! Suntem datori ca, odată ajunşi la maturitate, să le luăm cu cinste locul, să ne împărţim cu inteligenţă sarcinile şi să le asigurăm cu responsabilitate o bătrâneţe liniştită – din plin binemeritată, iar generaţiei noastre şi celor ce vor veni după noi, suntem datori moral să le garantăm liniştea şi educaţia, sănătatea şi mediul, hotarele şi resursele.
 Lor şi numai lor. Celor de-un neam cu noi, şi-atât! În rest, nu mai suntem datori nimănui altcuiva, cu nimic... Că nimeni nu sa-nghesuit la dat, ci numai la luat.
Şi au luat ... să fie primit, că-s tare pofticioşi! Dar... ar cam trebui să le ajungă!... Numai că pe ei nu prea îi lasă inima să se oprească. S-au învăţat la supt şi-s greu de dezbărat şi-atunci, va trebui să ne luăm noi inima în dinţi şi să le-o spunem. Dar cum să le-o spunem? Că dacă iese vreo unul în stradă să strige la ei, imediat se trezeşte cu tine zid în faţa lor, bătând ameninţător cu bastonu-n scut. Şi-atunci eu unul, mă opresc...
Mă opresc pentru că ştiu că eşti de-al meu şi nu-nţeleg de ce-mi stai în faţă şi nu alături! Nu vreau să dau în tine şi nu-nţeleg de ce vrei tu să dai în mine!... Tu chiar nu vezi? Chiar nu auzi? Chiar nu simţi? Chiar nu-nţelegi? Chiar nu te-ntrebi ce dracu’ cauţi tu acolo!
 Noi ştim, dar important este să ştii şi tu. Şi mai ales să conştientizezi. Să conştientizezi că eşti acolo la ordin, ca să o iei pe cocoaşă în locul celor care te-au trimis acolo... S-o iei pe coajă în locul politicienilor care i-au numit şi plătit bine pe şefii tăi, ca să-ţi ordone ţie să dai cu bâta-n oricine se adună ca să-şi arate în mod public nemulţumirea faţă de guvernarea lor. Ţi-au dat o uniformă, te-au blindat cu cască, platoşă, bocanci şi scut, ţi-au dat un spray, o armă şi un baston de fier, ţi-au luat minţile şi ţi-au golit sufletul şi te-au transformat într-o maşină de bătut, cu fise.
 Ţi-au amăgit foamea cu firimituri de la masa lor şi ţi-au adormit grijile cu promisiuni egoiste, după care ţi i-au arătat pe cei rămaşi flămânzi şi-ngrijorati, care s-au adunat să-şi strige nemultumirea-n stradă şi ţi-au ordonat: “Marş pe ei! Pe ei, pe mama lor!...”
 Şi tu i-ai ascultat! De ce? Nu ştiu... Ţi-or fi spus poate că vrem să-ţi luăm firimitura... Şi tu i-ai crezut! I-ai crezut de frică să nu fii iar flămând. I-ai crezut, pentru că ei te plătesc ca să-i asculţi, fără s-asculţi ce am de zis şi eu, care vă plătesc cu munca mea pe toţi... Dac-ai fi ascultat ţi-aş fi spus că nu eu vreau să-ţi fur firimitura, ci ei sunt cei ce ne-au luat pâinea cu totul, la amândoi. Dac-ai fi ascultat ţi-aş fi spus că pâine este berechet: şi pentru mine şi pentru tine şi pentru ei şi pentru toţi... Este pâine din belşug, numai că ne-o ţin dosită ca nu cumva, sătui fiind, să nu mai ascultăm de ei.
 Frate-al meu, prieten jandarm! Nu vreau firimitura ta. Vreau pâinea făcută de mine. Şi-o vreau întreagă, ca s-o împart egal la toţi!...
Te văd  atât de mândru în armura ta de luptător! Şi îţi stă bine, nu zic nu! Te simţi ca un ninja ultramodern, dotat la ultimul răcnet, dar te-ai gândit vreodată contra cui te apără tot harnaşamentul ăsta de pe tine? Cine şi mai ales de ce, vrea să dea în tine? Eu nu vă ştiu copii de suflet ai lui Allah sau spahii; voi sunteţi ai noştri! Sunteţi copiii, fraţii, nepoţii, verii şi vecinii noştri; ne sunteţi prieteni şi vă suntem neam. Noi v-am ales, dintre ai noştri, şi vă plătim prin ei, ca să ne apăraţi pe noi. Ca să ne apăraţi de rău, de rele şi de răi. Pe noi şi interesele noastre, nu pe cele ale altora de pe-aiurea, care nici nu se arată la faţă pe-aici.
Azi eşti mare şi eşti tare, eşti bun şi LE eşti util, dar mâine?... Că timpul nu stă-n loc... Trece peste noi toţi şi o să treacă şi peste tine. Ai să îmbătrâneşti şi tu-ntr-o zi şi n-ai să mai “dai randament”; n-ai să mai baţi ca înainte... Or să te depăşească cei ce-ţi vin din urmă, la fel de inconştienţi, de nemiloşi şi de neiertători precum erai şi tu la vârsta lor. Şi-or să te treacă şi pe tine pe linia moartă, căci pentru ei eşti bun doar cât le eşti util, tu - simplu instrument care le face treaba! Iar instrumentul când se strică sau este depăşit, se-aruncă. Şi-atunci mândrul “cavaler ninja-n armură” devine un om de rând, ca noi. Şi-ai să cobori din nou cu picioarele pe pământ, şi-ai să simţi şi tu ce simţim noi zilnic şi-ai să mai fii bun doar ca să o iei pe coajă, dac-ai să ai proasta inspiraţie să protestezi umăr la umăr cu noi... Şi-atunci ai să te-ntrebi şi tu: “Cum am putut să fiu atât de surd? Cum am putut să fiu atât de orb? Cum am putut atât de mult să nu îmi pese?
Eu nu-i urăsc pe jandarmi, ba dimpotrivă: le recunosc utilitatea şi nutresc pentru ei o mare simpatie şi o deosebită recunoştinţă, atunci când îi văd zi şi noapte patrulând pe străzi, unele chiar întunecate şi dosnice, şi-atunci mă simt în siguranţă, pun capul jos pe pernă şi dorm liniştit: jandarmii veghează... Şi ştiu că nu sunt toţi o apă şi-un pământ şi că marea lor majoritate fac parte din ultima categorie descrisă la începutul acestui articol: a celor care sunt acolo din solidaritate şi pasiune pentru oameni, pentru liniştea şi siguranţa lor. Şi sper ca măcar ofiţerii jandarmi să fie cu toţii din această onorabilă categorie şi c-or să ştie să ia, cu responsabilitate, onoare şi patriotism, măsurile milităreşti ce se impun în faţa exceselelor şi abuzurilor comise de unii dintre subordonaţii lor.
Acestora din urmă, zeloşilor care atunci când se află în faţa mulţimii se lasă cuprinşi de entuziasm şi se cred actori în filme de acţiune, aş vrea să le mai povestesc ceva.
Mai “năzdravanilor”! Eu ştiu că sunteţi cu toţii băieţi de băieţi, toţi unul şi unul, bine crescuţi (cel puţin fizic), bine-antrenati, inteligenţi şi citiţi, aşa că nu se poate să nu fi auzit de “Legile Pământului ” ce guvernează de veacuri aceste plaiuri. Dintre acestea aş vrea să v-o amintesc doar pe cea mai importantă, “Legea Omeniei”, care sună foarte simplu şi la obiect: “Fii om cu mine, dacă vrei să fiu şi eu om cu tine!”... Dacă o veţi respecta, o să fie “OK”, cum se zice mai nou acuma printre daci!... Dacă nu... n-o să ne mai simţim nici noi obligaţi s-o respectăm. Adică să vă mai respectăm!
Unii or să zică (sic) că-i doare la bască... Ei ştiu că legal, n-avem ce să le facem, atâta vreme cât legile le fac cei care-i asmut împotriva noastră. I-adevărat, dar mai rămâne de văzut! Mai vedem noi, când ne-om decide să punem acul pe cojocul vostru! Că dacă voi acţionaţi milităreşte şi planificat, atunci ne facem şi noi un plan de acţiune civilă, de reinstaurare a bunului simţ în cei ce l-au pierdut.
Un plan cu titlu simplu: “Pe ei, popor! Pe ei, pe toţi ai lor!...” Ceva concret şi non-violent, dar cel puţin la fel de dureros ca şi bastoanele voastre pe spinările noastre.
 Mai vedem noi cum o să vă simţiţi (cei care mai sunteţi în stare să simţiţi) când o să fiţi trataţi cu spatele în tot spaţiul civic: oriunde mergeţi şi-oriunde veţi intra-n contact cu noi.
Mai vedem noi, când o să vrea să ne salute câte unul dintre voi în faţa blocului, aşa ca-ntre vecini, iar noi o să-i întoarcem spatele. Pentru că poate c-aţi uitat, dragii noştri prieteni, dar (încă mai) staţi la bloc, cu noi... Mai vedem noi, când maică-ta o să sune la uşă la maică-mea să o invite la o cafea, aşa ca-ntre vecine, iar maică-mea o să-i trântească uşa-n nas şi o să-i urle de dincolo de uşă, că nu discuta cu mama celui care i-a snopit din bătaie fiul. Mai vedem noi, când taică-tău o să sune la uşă la taică-miu, aşa ca-ntre vecini, să-l invite la o partidă de table, sau la una de pescuit, iar taică-miu o să-i trântească uşa-n nas, urlându-i de dincolo de uşă ca nu discuta cu cine n-a ştiut să-i transmită fiului că mult mai important e neamul, decât banul. Mai vedem noi, când fiu-tu o să vrea să se joace în faţa blocului cu fiii noştri iar aceştia or să-i întoarcă spatele spunându-i că nu se joacă cu fiul celui care l-a bătut pe tata, sau când nevastă-ta o să vrea să iasă la jogghing cu nevastă-mea. Şi mai vedem noi cum o să vă pice, când orice-aţi face şi orice-aţi zice, noi n-o să vă mai băgăm în seamă...
Te-ai întrebat vreodată cum o să fie viaţa ta, zilnic după program? Seara, când te-ntorci acasă?
Că seara, după “program”, ai să te întorci acasă în sânul familiei tale, care trăieşte în mijlocul nostru al celor pe care tu-i croieşti oficial, cu paru’ ziua... Că n-ai ce să faci: locuieşti cam prin aceleaşi blocuri ca şi noi, cumpărăturile ţi le faci împingând căruţul cam prin aceleaşi magazine ca şi noi, copiii tăi merg cam pe la aceleaşi şcoli ca şi ai noştri, iar părinţii tăi se plimbă cam prin aceleaşi parcuri ca şi părinţii noştri... Cum ai să suporţi tu seara, ca civil, privirile civice ale celor învineţiţi şi încucuiaţi de tine ziua? Sau ai să ieşi să-ţi plimbi seara căţelul, cu camuflaj pe faţă ...
Când o să vă daţi uniforma jos, veţi deveni transparenţi pentru noi. Voi şi toţi ai voştri! Inexistenţi. Nu vă mai vedem , nu vă mai auzim, nu vă mai vorbim. Totul cu calm, pasiv şi fără violenţă. Şi-atunci nu vă veţi mai confrunta cu noi, că oricum de noi se vede că nu vă pasă. Dar o să vă confruntaţi amarnic cu cei de care vă e cel mai drag! Gândiţi-vă că va trebui să suportaţi privirile încruntate şi vorbele pline de reproş ale mamei, ale tatălui, ale fiului, soţiei şi-ale surorii voastre. Ale tuturor celor ce vă-nconjoară şi a căror lume s-a îngustat din cauza voastră; ale tuturor celor apropiaţi vouă pe care îi vom izola cu nebăgarea noastră-n seamă. Şi asta doare, vă spun eu... Aţi prefera o sticlă-n cap şi-o bată pe spinare, dar n-o să fie nimeni dispus să vă bage în seamă nici măcar cu-atât...
În vestul europei, unde societatea civilă e mult mai activă civic, pentru a evita astfel de acţiuni ale opiniei publice, organele de ordine şi control ale statului trăiesc separat de restul populaţiei, ca nu cumva să se rişte evenimente nefericite, cum ar fi contactul cu realitatea sau, “Doamne Fereşte”, fraternizarea cu poporul! În Italia, de exemplu, carabinierii şi comisarii Gărzii de Finanţe locuiesc, cu familii cu tot, în cazărmi bine protejate de garduri înalte şi supravegheate non-stop prin videocamere de subofiţerul de serviciu de la poarta unică de acces.
La noi încă nu s-a ajuns să se investească în aşa ceva, pentru că ... românul e blajin. E blajin şi iertător. Adică mai popular zis, e cam bleg... Cam aşa..., ca o oaie! Blândă şi tâmpă... Ciobanul îşi asmute câinii să o muşte, iar ea se lasă mulsă ca nu cumva să sărăcească ciobănaşul şi să nu-şi mai permită câini... Că dacă vine lupul? Deşi n-ar recunoaste-un lup nici dacă l-ar vedea cu colţii-nfipţi în fundul lui...
Dar nu trebuie să-ţi faci probleme, frate-al meu, prieten jandarm, c-odată şi-odată tot va trebui să vă mute şi pe voi în cazărmi. E cursul implacabil al istoriei, n-ai ce să-i faci! Şi-or să vă mute cu familii cu tot, c-aşa-i normal, ca să vă scutească pe toţi de reproşuri şi de priviri stânjenitoare. Cazărmi cu garduri înalte şi sârmă ghimpată, cu videocamere de jur împrejur, cu gratii la uşi şi la fereşti şi cu santinelă la poartă, căreia va trebui să-i declare toată lumea unde iese, pentru ce şi pentru cât timp, ca să ştie când să dea alarma dacă nu se-ntoarce cum a declarat...
Şi cât o să fiţi activi, o să fiţi la adăpost şi de priviri şi de reproşuri. Păcat că acolo n-au nici şcoli nici supermarketuri, aşa că din când în când, tot o să mai fiţi nevoiţi să daţi ochii cu cei pe care-i bateţi, doar pentru că-s nemulţumiţi... Iar la urmă, la urmă de tot, după pensionare adică, tot va trebui să reveniţi între noi; cu picioarele pe pământ... Şi-atunci cine o să vă mai protejeze de privirile şi de cuvintele noastre?
 Şi-apoi şi fiii voştri cresc şi-or să-şi aleagă şi ei o meserie. Eşti sigur, prietene jandarm, că fiu-tău sau fiică-ta o să fie tot jandarm? Şi dacă nu, eşti sigur c-or să fie veşnic mulţumiţi? Şi dacă nu, eşti sigur că n-o să se afle dinaintea lor la un moment dat, vre-un coleg de-al tău mai tânăr, bine instruit şi bine antrenat, la fel de neîndurător şi de nepăsător cum erai şi tu la vârsta lui? Şi dacă nu, eşti sigur c-acesta o să ştie că sunt fii de fost jandarm şi c-o să-i cruţe de a-i mai trosni cu bastonul, încălcând ordinele primite doar din spirit de colegialitate faţă de tatăl lor? Credeţi că în acele clipe o să mai stea cineva să-i întrebe ceva?
E drept că se procedează deştept, pentru a proteja oarecum anonimatul bătăuşilor: dacă sunt “dezordini” la Vaslui, bat jandarmii din Bacău, Dacă sunt manifestaţii la Bacău, bat jandarmii de la Neamţ şi la Neamţ sunt chemaţi cei din Vaslui şi tot aşa. Nimeni nu bate “acasă”; fiecare bate doar “în deplasare”...
Fraţilor! Să vă spun o chestie: nici nu mă interesează cine, pe cine şi unde bate; nici nu mă interesează dacă mi-ai bătut neamurile tu personal sau dac-a fost colegul tău! N-am cum să văd dincolo de casca cu vizieră şi de masca neagră cu găuri la ochi. Pentru mine sunteţi toţi în uniformă. Anonimi. N-am cum să ştiu cine-a acţionat corect şi cine-a făcut abuzuri. Dar voi ştiţi... Ştiţi şi tăceţi! Şi dacă tăceţi şi nu luaţi atitudine, voi între voi, sunteţi la fel de vinovaţi. Pentru mine, atâta timp cât purtaţi aceeaşi uniformă ca şi colegii voştri care sunt vinovaţi, sunteţi vinovaţi cu toţii! Şi-atunci, când văd o uniformă de jandarm, mă întorc ostentativ cu spatele. Atât! Nu-njur, nu scuip, nu blestem şi nu lovesc. Nu-ţi dau motive ca să te victimizezi. Nu fac nimic ilegal. Căci nici o lege nu mă poate obliga să te respect dacă conştiinţa şi sufletul meu dictează altceva!
Aşa că... mai gândiţi-vă băieţi!... Mai gândiţi-vă şi mai analizaţi. Ştiu că prin natura meseriei sunteţi obligaţi sub jurământ să staţi de cealaltă parte a baricadei. Numai că preţuirea şi respectul nostru pentru voi depinde foarte mult de modul în care o faceţi. Că cei ce vă îndeamnă la abuzuri, sau care vă dau ordine aiuritoare, astăzi sunt - mâine se duc şi dispar odată cu resursele secătuite. Dar voi veţi rămâne. Voi sunteţi ai noştri şi veţi rămâne aici cu noi pe veci, ca să ne apărăm împreună ce va mai fi rămas din sărăcia, din nevoile şi din neamul nostru... Că pân’ la urmă tot o să vă reamintiţi că sunteţi şi voi români şi că aveţi rădăcinile strâns împletite cu ale noastre, adânc înfipte în acelaşi pământ ca şi noi. Ne uscăm noi... vă uscaţi şi voi!...
 Căci ceea ce ni se pregăteşte nouă astăzi, vi se pregăteşte şi vouă, să n-aveţi nici o grijă. Nici noi şi nici voi nu suntem altceva decât nişte simple unelte în mâinile nu prea ştim ale cui. Ca şi politicienii noştri de fapt, chiar dacă ei se iluzionează că sunt veşnici. Iar o unealtă, după ce ţi-ai făcut treaba cu ea şi nu-ţi mai este de folos, o arunci şi pleci uitând de ea, lăsând-o pradă cariilor şi ruginei vremurilor...
Am rude şi am prieteni jandarmi, cu grade mai mici sau mai mari. Lor le adresez acest articol. Nu uniformei şi nu instituţiei, ci omului de sub haine, rudei şi prietenului din copilărie. Unul dintre ei, din Bacău fiind, când a auzit că trebuie să meargă la Pungeşti să dea cu bâta, a ieşit la raport şi s-a declarat în conflict de interese: “Bunica e din Pungeşti, dom’ căpitan! Am verişori, unchi şi mătuşi acolo. N-aş vrea să dau ochii cu ei!..." El mi-a inspirat acest articol. Nu mi-a mai spus, săracul, cu ce ochi şi-a privit colegii care s-au întors de acolo, cu misiunea “îndeplinită” pe spinările alor lui...
Acest articol nu vrea să vă instige la insubordonare, ci la un moment de reflecţie în urma căruia s-ar putea să ajungeţi la concluzia necesităţii unei acţiuni conştiente şi inteligente de negociere a limitelor acţiunii voastre, trasând o linie clară între ceea ce este moral şi drept să faceţi şi ceea ce înseamnă abuz sau chiar tăierea crăcii de sub fundul vostru şi al neamului din care cu onoare faceţi parte.
Tatăl meu e din Cursesti, comuna Pungeşti. O comunitate mică şi săracă, de oameni gospodari lăsaţi de izbelişte să se descurce fiecare cum o putea. Pe deal, la intrarea-n sat dinspre-Armăşoaia, e biserica cu cimitirul. Acolo sunt bunica Mariţa cu bunicul Petrachi Raclău, ţaţa Lenţîca cu bădia Haralambie Popescu şi tanti Valera cu ‘nea Teodor Marcu – unchii mei, cu o parte dintre verişori şi cu toţi ai mei de dinaintea lor. Tata ne-a poruncit să-l ducem şi pe el tot sus pe dealul din Cursesti când i-o veni să-i vie, lângă părinţii lui, chiar dac-a trăit o viaţă-ntreagă la Bacău. Şi când ‘oi vrea să le cinstesc creştineşte memoria aprinzându-le câte-o lumânare parcă n-aş vrea să-mi put-a gaz ... Tot tata ne-a lăsat şi pământ acolo drept moştenire, cu loc de casă, cu vie şi grădină. Şi parc-aş vrea să-mi fie apa din fântână aşa cum mi-a lăsat-o el: limpede, sănătoasă, curată şi rece...
 Pe acolo prin sat, când îşi face apariţia pe drum vreo faţă nouă, bătrâneii care-şi duc veacul prin faţa porţilor îl întreabă curioşi: “De-al cui eşti tu, mai băieţaş?” Şi parcă-l văd pe prietenului nostru jandarm, aflat în patrulare, obligat de vârsta-naintată a moşneguţului şi de vocea lui cu iz de veşnicie, la un răspuns politicos, dar de o sinceritate cam complicată: “De-a-lu' Guvernu' bădie, de-a-lu' Guvernu'!...” 

Frați ai noștri, prieteni jandarmi ! Știm că nu ne vreți răul și știți că nici noi nu vi-l vrem. Nu cred să fie om întreg la minte din țara asta, care să nu gândească astfel. Sunteți de-ai noștri și noi suntem de-ai voștri. Suntem frați, veri, cumnați, unchi, nepoți, părinți, vecini, prieteni și mai presus de toate suntem de-același neam și de-același sânge, iar


 sângele ... apă nu se face !... 

M-au impresionat profund imaginile televizate cu cetățenii demonstranți pașnici care ofereau flori jandarmilor ce supravegheau bunul mers al mișcărilor de protest, cu urările de ”La mulți ani!” cântate de oamenii participanți la protest la adresa șefului dispozitivului de jandarmi însărcinat cu paza guvernului și m-au impresionat până la lacrimi imaginile cu gestul mai mult decât concludent al cetățenilor protestatari care-au făcut scut cu trupurile lor în fața huliganilor provocatori care aruncau cu obiecte dure către jandarmii din Piața Guvernului. Nimic n-ar fi putut demonstra mai bine nevăzuta legătură de solidaritate dintre demonstranți și jandarmi: și unii și ceilalți știu că cei din fața lor își fac în mod responsabil datoria de cetățean al acestei țări: demonstranții apărând democratic statul de drept, iar jandarmii veghind la bunul mers al mișcării de protest.


Jandarmii știu că cetățenii demonstrează și pentru eiiar cetățenii știu că jandarmii îi protejează față de provocatori și diversioniști. 


Lecția dureroasă din Decembrie '89 pare să fi fost însușită și de unii și de alții... 

P.S. - Articolul a fost scris în timpul protestelor de la Pungești și completat în timpul amplelor proteste din februarie 2017...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu