de Remus Constantin Raclău
Aseară am primit o lovitură la care, ţinând cont de relaţiile pre-existente, nu m-aş fi aşteptat în vecii vecilor. O lovitură joasă; urâtă; nepermisă. O lovitură la figurat, care dacă ar fi fost la propriu, poate că m-ar fi durut mai puţin...
Aseară am primit o lovitură la care, ţinând cont de relaţiile pre-existente, nu m-aş fi aşteptat în vecii vecilor. O lovitură joasă; urâtă; nepermisă. O lovitură la figurat, care dacă ar fi fost la propriu, poate că m-ar fi durut mai puţin...
Pe la opt-jumate, m-a sunat şeful (titularul firmei
italiene de transport la care lucrez):
-
Ciao, Remus! Ţi s-a comunicat programul
pentru următoarea cursă?
-
Bună seara, domnule Gigi! Nu. Nu m-a sunat nimeni încă.
-
Bine. Ţi-l spun eu acum: Ţi-am încărcat
camionul cu prima descărcare la “Bennet” di Origgio, după care descarci ca de obicei (pentru cursa asta) la
“Iperal” di Sondrio.
(Notă: Ambele
destinaţii sunt în nordul, respectiv nordul extrem, al Italiei - Origgio la circa 500 de km de
Perugia, unde locuiesc şi unde este şi sediul firmei, iar de la Origgio şi până
la Sondrio, mai sunt vreo 150km)
-
Au!...
-
Ce, “au”?
-
“Au”, că la “Bennet” după cum ştiţi se
primesc documentele la recepţie până la ora 10,00 dimineaţa, iar la Sondrio până
la 12,00... Cu coadă,
cu descărcare,
cu tot... e cam strâmt programul tura asta...
-
Da, ştiu. Şi?
-
Şi eu am venit dintr-o altă cursă din nord,
azi după amiază pe la cinci şi nu pot să plec înainte de două noaptea (după
cele minim 9 ore legale de repaus obligatoriu). Până la Origgio se fac şapte
ore de condus “cu pedala la fund” (nu vă speriaţi, c-avem limitator de viteză
la 90 la oră!), plus cele minim 45 de minute de pauză obligatorie. Asta
înseamnă că am la dispoziţie doar un sfert de oră pentru neprevăzut!
-
Asta este. De aceea s-au inventat
autostrăzile!
-
Ok! De acord până la Milano. De acolo e cam riscant de mică rezerva de timp, dacă ţinem cont de foarte posibilele cozi de pe tangenţialele din Milano la orele dimineţii... Dar mai e ceva... Problema e că după ce-am ajuns din cursă, am plecat - din timpul meu de odihnă - tot în interesul firmei cu maşina personală la G.M.F. (unul din clienţii
locali) să-i plătesc operaţiunile de descărcare şi am ajuns acasă pe la şase
fără un sfert. Acum e opt-jumate ... Nu m-am odihnit deloc şi încă n-am luat cina.
Până mănânc, până mă pregătesc se face zece. Ca să plec de pe loc cu camionul
la două, trebuie să mă trezesc la unu. Adică am la dispoziţie doar trei ore de
somn. Şi asta
doar dacă aş fi robot şi aş adormi
instantaneu! Dar nu sunt... Dacă ştiaţi că mă retrimiteţi în cursa în noaptea
asta, puteaţi să mă anunţaţi imediat ce am sosit, sau măcar să mă fi sunat mai
din timp, ca să pot şi eu să ...
Aici domnul Gigi m-a întrerupt brusc:
-
E’he’he!... Remus... Ce să-ţi fac?...
Eşti şofer...Tu ţi-ai ales meseria asta. În timpul săptămânii eşti la
dispoziţia firmei şi trebuie să te odihneşti. Nu ştiu ce anunţuri suplimentare
îţi mai trebuie ţie!... şi toate astea pe ton deranjat, lucru care m-a “deranjat”
şi pe mine:
-
Domnule Gigi,
eu ştiu că trebuie să mă odihnesc, când ştiu că trebuie să plec în cursă. Dar dacă nimeni nu mă
anunţă, mă consider liber să-mi planific timpul aşa cum cred de cuviinţă.
-
Remus! Pe mine nu mă interesează ce faci
în afara programului. În timpul săptămânii, atunci când te solicit, tu trebuie
să fii apt pentru condus. Clar?
-
Domnule Gigi, ţin să vă informez că eu nu trăiesc
ca să muncesc şi dacă vin conştiincios la serviciu ar trebui să vă fie foarte
clar şi dumneavoastră, că vin doar pentru bani. Consider munca pentru alţii ca pe o constrângere injustă şi spre deosebire de dumneavoastră eu nu-mi fac din muncă un scop în viaţă. Am şi eu o familie,
am şi eu o viaţă socială, am şi eu preocupările mele, extra serviciu. Nu vreau
altceva decât să-mi trăiesc viaţa frumos şi să ofer un trai decent familiei
mele, fără să fac rău nimănui. Din păcate în societatea actuală acestea luate
împreună nu se pot obţine decât cu bani.
-
Ascultă, Remus! Îţi repet că nu mă
interesează ce faci în afara programului şi nu mă interesează nici cum gândeşti.
Dacă ai preocupări şi exigenţe
de genul ăsta, ar fi mai bine să-ţi cauţi un alt loc de muncă, pentru că la
mine se munceşte, nu se face filosofie socială...
-
Poftim?...
- Eh!... Poftim !...
- Eh!... Poftim !...
Am izbucnit:
-
Domnule Gigi! Dumneavoastră vă daţi seama ce spuneţi? Practic
îmi negaţi dreptul meu de a fi om, dreptul meu la
viaţa privată,
dreptul la o familie, dreptul la prieteni, dreptul meu de apartenenţă la o comunitate de oameni!... După zece ani de
când lucrăm împreună! Cum vă permiteţi una ca asta? Ţin să vă reamintesc că nu
sunt rob pe moşia dumneavoastră; avem un “CONTRACT de MUNCĂ”, cu drepturi şi
obligaţii precise, şi nu unul discreţionar de sclavie...
-
... Ai grijă ce spui, că te pui rău!
Dar cine să-l mai audă! Cine să mai ţină cont de
ceea ce zice? Am continuat fluid, “în virtutea inerţiei":
-
Nu! Dumneavoastră ar trebui să fiţi mai omenos şi mai cu grijă când vorbiţi cu un angajat vechi care v-a fost fidel şi util chiar şi în
cele mai grele momente prin care a trecut firma în ultimii zece ani. Şi după toate serviciile şi
sacrificiile pe care le-am făcut pentru dumneavoastră, multe peste simpla mea
datorie de angajat, multe împinse până la limita rezistenţei fizice şi psihice, după tot
nesomnul, după toată uzura şi după toate beneficiile pe care le-aţi obţinut de
pe urma mea, asta mi-e răsplata? Boul e bun doar cât trage la jug, nu? Când nu mai poate, îl expediaţi la abator, nu? La prima
cerinţă, la primul comentariu, îl invitaţi sec să-şi caute un alt loc de muncă,
nu? Şi pentru ce? Doar pentru că v-am explicat că ar fi fost corect şi normal
să mă anunţaţi din timp când îmi înghesuiţi două curse una după alta? Că e
nevoie de odihnă ca să vă pot face bine cursa şi să mă întorc cu camionul
întreg la sediu? Vă reamintesc că lucraţi CU OAMENI şi nu cu roboţi, pe care
să-i întoarceţi cu cheia ca să fie apţi de urcat la volan din nou.
-
Exagerezi!..
- Nu exagerez deloc. Şi apropo de asta aş vrea să vă mai atrag atenţia asupra unui aspect: "Cam mari pretenţii aveţi de la nişte persoane neplătite de mai bine de trei luni. Când cineva îţi vine la muncă în mod regulat şi-ţi munceşte corect se aşteaptă şi să fie plătit corect şi la timp. Şi când acest lucru nu se întâmplă e normal ca angajatul sa fie preocupat. Preocupat pentru că înţelege că ceva nu este în regulă; preocupat de motivele pentru care nu este plătit, preocupat pentru viitorul firmei şi implicit al său. El ştie că a muncit corect şi că deşi a făcut totul aşa cum trebuie nu este plătit. Şi-atunci e normal să se simtă preocupat, e normal să se simtă frustrat, şi văzând costurile vieţii din zilele noastre şi lipsurile din familie, e absolut îndreptăţit să fie iritat şi chiar nervos...
- Nu exagerez deloc. Şi apropo de asta aş vrea să vă mai atrag atenţia asupra unui aspect: "Cam mari pretenţii aveţi de la nişte persoane neplătite de mai bine de trei luni. Când cineva îţi vine la muncă în mod regulat şi-ţi munceşte corect se aşteaptă şi să fie plătit corect şi la timp. Şi când acest lucru nu se întâmplă e normal ca angajatul sa fie preocupat. Preocupat pentru că înţelege că ceva nu este în regulă; preocupat de motivele pentru care nu este plătit, preocupat pentru viitorul firmei şi implicit al său. El ştie că a muncit corect şi că deşi a făcut totul aşa cum trebuie nu este plătit. Şi-atunci e normal să se simtă preocupat, e normal să se simtă frustrat, şi văzând costurile vieţii din zilele noastre şi lipsurile din familie, e absolut îndreptăţit să fie iritat şi chiar nervos...
-
Eh, Remus, tu ştii mai bine decât toţi cum
se pune problema cu salariile, pentru că ai avut şi tu firma ta: depindem şi
noi de încasarea facturilor ; şi dacă clienţii nu plătesc la timp, nici noi nu
putem plăti la timp salariile. Eu zic să fim mulţumiţi cu toţii că avem de
treabă şi că avem unde munci!
-
Aşa gândiţi dumneavoastră, domnule Gigi!
Gândiţi ca
un patron de firmă. Dumneavoastră trăiţi pentru firma dumneavoastră; pentru
succesul acesteia şi pentru profitul dumneavoastră. Noi gândim altfel: gândim
normal, ca nişte fiinţe omeneşti normale! Noi nu venim la muncă de dragul de a
munci. Ori cel puţin eu nu fac asta. Eu nu trăiesc ca să muncesc. Nu-mi place
munca din constrângere şi o consider o mare nedreptate. Cu toate astea trebuie să muncesc ca să-mi întreţin în mod cinstit familia, deşi consider că a lucra pentru profitul altora este o chestie imorală şi absolut injustă. Şi cu atât mai injustă mi se pare
munca neplătită. Aşa că să vă fie clar că nimeni nu vine la muncă nici pentru
dumneavoastră şi nici pentru firma
dumneavoastră. Cu toţii venim pentru bani. Punct! Şi dacă nu înţelegeţi asta
ţin să vă anunţ că chiar o să încerc să ţin cont de invitaţia dumneavoastră de
a-mi găsi un alt loc de muncă. O să vă fac cursa asta chiar de-o fi să beau o
damigeană de cafea şi să-mi trag o mie de palme ca să n-adorm până mâine la
prânz, dar când mă întorc, vreau să stăm de vorbă... Cu calm, rar şi clar!
-
Bine, cum spui tu!
-
Vă
multumesc, bună seara!
-
Bună seara!...
De nervi şi supărare nici nu m-a mai luat somnul şi
... am plecat aşa!...
Din fericire, totul
a decurs normal. Si tot în mod normal, m-am „dopat” cu cafele şi cu palme... Şi
după ce mi-am făcut treaba aşa cum am promis, după ora patru a după-amiezii, am dormit „buştean”, aproape
paisprezece ore fără întrerupere...
.........................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu