luni, 24 februarie 2014

Muzica - în cunoştinţă de cauză

Motto: “De gustibus non disputandum est"
Gusturile nu se discută, e adevărat (fiecare cu ... ale lui), dar cu siguranţă ele se poate educa. Unul dintre acestea este gustul pentru muzică.
Este deprimant şi de prost gust să ajungi la un eveniment la care ai fost invitat şi să constaţi că urechile îţi sunt invadate de un gen de muzică pe care îl deteşti, sau pe care îl consideri cel puţin nepotrivit cu evenimentul şi cu invitaţii. E adevărat, e greu să mulţumeşti două persoane, dară-mi-te o adunare întreagă şi cu cât participanţii sunt mai mulţi, cu atât creşte dilema organizatorilor, întrucât, vrem nu vrem, muzica pluteşte în aer în mod egal pentru toţi.
Auzim permanent fel de fel de discuţii legate de gusturile muzicale, extrem de controversate şi de multe ori aprinse, mai ales atunci când se întâmplă ca cineva să ţină cu tot dinadinsul să-şi facă cunoscute gusturile în public şi încearcă să şi le impună - ca pe un panaceu universal - oriunde şi cu orice ocazie fără a le păsa câtuşi de puţin de preferinţele celor din jurul său.
Dar v-aţi pus vreodată întrebarea de ce avem o asemenea diversitate de gusturi muzicale? Oare ştim noi ce vrem? Ştim noi precis ce ne place? Şi mai ales, ştim “de ce” ne place? Ştim noi să recunoaştem şi să facem diferenţa între noianul de genuri şi stiluri muzicale? Ştim noi să ascultăm muzica? Ştim să o conceptualizăm? Muzica, o ascultam sau doar o auzim? O simţim? Rezonează ea în interiorul nostru, sau ne rezumăm doar la a o auzi în mod neutru, pe fundal...
Pentru a ne putea răspunde la toate aceste întrebări, avem nevoie să cunoaştem măcar cât de cât materia în cauză: muzica!
Şi aici s-ar putea ca vreunul să-mi reproşeze:
-          Hai mă, ne laşi? Ce, te dai şi muzicolog acuma? Adică ce vrei să spui, că-s incult(ă) şi că nu ştiu ce-i aia muzica. Îmi spui tu mie ce anume trebuie să-mi placă şi ce nu? Îmi place ce-mi place, pentru că-mi place, auzi? C-aşa-mi place mie, clar?
-          Clar, dragă, stai liniştit, că nu-ţi spune nimeni ce trebuie să-ţi placă. Şi nici n-am dreptul să-ţi contest gusturile, după cum n-ar avea nici o greutate nici aprobarea mea pentru acestea. Îţi place ce-ţi place pentru că de-a lungul vieţii tale ai fost şi eşti influenţat în alegerile tale de ambientul în care te-ai dezvoltat şi trăieşti ca om. O să te rog doar să-mi dai voie să te informez că muzica, la rândul ei, te influenţează, în bine sau în rău, în funcţie de ce şi cum asculţi dar şi de cum te raportezi la ceea ce asculţi. Îţi spun doar că ceea ce asculţi contribuie la definirea ta ca om. Vei vorbi şi te vei comporta în funcţie de muzica pe care o asculţi. Cu alte cuvinte: „Eşti ceea ce asculţi !
Dacă te interesează subiectul, îţi spun că n-ar fi rău, ca pe lângă urechi să-ţi deschizi şi mintea un pic atunci când asculţi muzica, măcar atât cât îţi trebuie ca să înţelegi dacă ţi se potriveşte sau nu. Asta ţine de un minim de educaţie muzicală.
Şi dacă în continuare te mai interesează, am putea începe cu un pic de informare muzicală:
Să vedem mai întâi, ce este muzica?
Conform http://dexonline.ro/definitie/muzica este "arta de a exprima sentimente si idei cu ajutorul sunetelor combinate intr-o maniera specifica, precum si o stiinta a sunetelor considerate sub raportul melodiei, al ritmului si al armoniei".
Scurt şi cuprinzător! "Muzica este deci o artă care trebuie să-ţi transmită ceva ... o stare, un sentiment, o idee". 
În acelaşi timp, conform celor de la Wikipedia, o sursă enciclopedică de nivel mondial, extraordinar de bine documentată, termenul de muzică, derivă din limba greacă( mousikē) şi nu reprezintă altceva decât arta combinării notelor într-o anumită succesiune și simultan într-o anumită formă, plăcută estetic, organizarea ritmică a acestor note și integrarea lor într-o lucrare completă.
Mai departe, pentru a afla unul dintre posibilele răspunsuri la dilemele noastre de mai sus şi pentru a ne da seama de vastitatea, de multitudinea de sensuri, de înţelesuri, de genuri şi de forme ale termenului de “muzică”, o să apelăm tot la profesionalismul celor de la Wikipedia, invitându-vă să accesaţi link-ul:
Lucrarea encicopedică este una de tip informativ şi evită de a intra aprofundări de tip tehnic, ceea convine perfect scopului nostru din acest articol şi anume acela de a ne astâmpăra cât de cât setea de informare şi de cunoaştere.
Vă sugerez să plimbaţi muose-ul peste text şi să daţi click pe cuvintele colorate pentru a avea posibilitatea să vi se deschidă noi ferestre, cu explicaţii suplimentare pentru termenele respective.
Va mai reţin atenţia doar atât cât să vă prezint una dintre definiţiile date aici, unui anumit gen de muzică:
·         Manea = produs muzical comercial de proastă calitate, realizat în mare parte de cetăţeni de etnie rromă. O parte din piese sunt realizate prin plagierea parţială sau totală a unor compoziţii de origine turcească, grecească şi chiar românească. Versurile sunt alcătuite din expresii argotice, dintr-un vocabular "bogat" în greşeli gramaticale, care promovează stilul de viaţă antisocial, incult şi vicios.
·         Consumatorii acestui produs sunt în mare parte persoane cu o educaţie şi o cultură săracă.

Mai multe despre acest fenomen care ne flagelează contemporaneitatea, veţi găsi tot pe Wikipedia, (sursă absolut neutră, ce nu poate fi acuzată sub nici o formă că ar avea ceva, cu cineva anume) accesând link-ul: http://ro.wikipedia.org/wiki/Manele.
Vă doresc spor la informare şi iluminare!


* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

marți, 18 februarie 2014

Domnu’ Gigi - 2

Nu-l invidiez pe domnul Gigi. Am fost şi eu “patron” de firmă şi-am renunţat. Eu înţeleg să devin investitor cam în felul ăsta: am o idee validă, o pun în practică investind cu curaj bani, timp, inteligenţă şi energie, urmând ca succesul firmei mele să devină succes şi în plan personal şi să-mi îmbunătăţească viaţa - a mea, a familiei mele şi a celor apropiaţi mie şi de ce nu a angajaţilor mei. În momentul în care lucrurile scapă de sub control şi încep să-mi facă rău mie, familiei mele, celor apropiaţi, sau angajaţilor mei,  înţeleg că trebuie să închid afacerea.
Aşa am şi făcut: am evitat să mă întind mai mult decât mă ţinea plapuma (buzunarul – chiar dacă furnizorii îmi promiteau susţinerea) şi să-mi bag nasul acolo unde am simţit că oala începea să fiarbă prea tare... Am pus punct, i-am ajutat pe foştii angajaţi – băieţi de treabă, cu toţii - să-şi găsească de lucru (i-am plasat pe toţi cei 7 care îi mai aveam pe la firmele cu care am colaborat) şi am decis să deschid un alt capitol din “Cartea Vieţii” personale.
Am un prieten foarte deştept în Bacău – oraşul meu natal. Îl cheamă Ciprian (n-am consensul lui pentru a-i da numele întreg, deci pentru cititorii acestui articol îl cheamă doar atât – Ciprian) şi pe care îl salut cu toată prietenia şi respectul, dacă va citi articolul. A plecat în Germania imediat după agitaţia din decembrie ’89. Avea o mătuşă căsătorită cu un sas de prin Sibiu căreia i-a fost mai uşor să emigreze acolo, încă de pe vremea lui Ceauşescu. Vorba vine – “uşor”, căci numai uşor nu le-a fost, dar oricum faţă de noi, ei s-au descurcat, întrucât s-a ţinut cont de naţionalitatea soţului (oricum ai da-o, sas-ul tot neam de neamţ este).
Ciprian a lucrat o vreme acolo, investindu-şi rezultatele muncii într-un camion (Mercedes), de şase tone (sarcină utilă). Şi-a luat acolo şi categoria corespunzătoare la permisul de conducere şi s-a întors cu el în ţară, unde şi-a deschis o firmă de transport.
În ’93-’94, cine avea un camion, era boier! Şi-a angajat un şofer profesionist, tânăr, muncitor şi foarte isteţ şi după circa trei ani, a mai pus bani deoparte pentru încă un camion. A plecat din nou la mătuşa (observaţi că pe vremea aia, cheia succesului era să ai o mătuşă vorbitoare de germană undeva prin vestul civilizat), cu banii câştigaţi “acasă” de data asta şi s-a întors cu un camion ceva mai mare – de zece tone. Şi-a angajat încă un şofer cu experienţă şi după alţi doi ani a repetat isprava, întorcându-se din Germania cu un autotren (camion cu remorcă) frigorific şi după încă un an şi jumătate şi-a mai luat unul, tot frigorific, după care şi-a cumpărat un teren unde a construit un garaj şi unde şi-a fixat sediul firmei. Apoi ... s-a oprit. S-a oprit deşi se afla în plină expansiune şi succes ... S-a oprit şi ne-a mirat pe toţi cu alegerea lui:
-          Băi, Cipriane, eşti nebun! Eşti în plină viteză pe panta ascendentă a succesului. În câţiva ani, dacă continui în ritmul ăsta, poţi să ajungi miliardar şi tu te opreşti?
-          Da, Remuse! Atâta pot eu să duc... Mi-am făcut socotelile şi mi-am analizat stilul de viaţă. Acesta a fost rezultatul: dacă mă mai extind, nu fac altceva decât să-mi sacrific din timpul destinat vieţii private, familiei şi pasiunilor mele. Patru unităţi de transport şi atât! De azi înainte, unicele investiţii pe care le mai fac în afaceri, vor fi legate de întreţinerea şi înnoirea micuţului meu parc auto. Atât! Câştig suficient pentru stilul meu de viaţă, şi eu vreau să-mi trăiesc viaţa: am timp de-o carte, de-un teatru, de-un film, de-un tenis, de sală de fitness, de-un bazin şi de-un fotbal cu băieţii, başca excursiile şi câte-o partidă de pescuit.
Şi-a început să râdă:
-          Şi eu, ca tot omu’, nu? Cu micile plăceri ale vieţii! Dacă m-aş mai extinde n-aş şti la ce ar trebui să renunţ. Tu la ce ai renunţa? Şi-apoi, se merită? Pentru ce?... Patru unităţi de transport îmi sunt absolut suficiente!
.....

Domnu’ Gigi a crescut în firma tatălui său, printre camioane, mărfuri şi camionagii, printre fum de eşapament şi miros de vaselină. A condus încă de mic camionul, mii de kilometri în braţe la câte unul dintre şoferii firmei. Pe atunci, angajatul era “om de-al casei”; era prieten şi era sfătuitor; erau cu toţii foarte bine plătiţi, respectaţi şi foarte mulţumiţi. Nici o nevastă de şofer nu lucra în Italia acelor vremuri. Angajaţii făceau cu adevărat o echipă unită cu patronul şi-l considerau unul de-al lor. Şi chiar era unul de-al lor. ‘Nea Gheorghiţă - tatăl lui Gigi - îşi conducea afacerea de la volanul camionului său: găsea şi trata cu posibilii clienţi mai la fiecare cursă, iar când ajungea la sediu se interesa despre noile comenzi de transport, stabilea cine, cu ce şi când pleacă, după care îşi încarca (sic) camionul şi iar pleca la rândul lui în cursă. Era "colegul" care le dădea de lucru şi care îi plătea la sfârşitul lunii...
 Domnul Gigi nu l-a văzut pe bunicul său punând bazele firmei, dar l-a văzut “din plin” pe tatăl său: l-a văzut mereu printre camioane, printre mărfuri şi camionagii, îl vedea plecând şi îl vedea venind, îl vedea mai tot timpul mulţumit şi bucuros, dar şi îngrijorat sau chiar supărat uneori. Mă rog ... după caz! Ce mai!... Îl vedea mai tot timpul în exerciţiul funcţiunii. Pe acasă, ceva mai rar şi în orice caz, doar la sfârşit de săptămână sau dacă întârzia să se culce, în timpul săptămânii, doar seara târziu. Foarte târziu...
Când a mai crescut a urmat aproape în mod firesc traseul mai tuturor fiilor de titulari de firme de transport din Italia: intrarea ca ucenic la depozit, şcoala de şoferi, permisul, plecarea în curse, iniţierea în tainele conducerii firmei - “Cursuri de Management” la locul de muncă, urmărind şi încercând să înţeleagă, zi de zi deciziile tatălui său.
Apoi lucrurile au început să nu mai meargă cum au mers odată. Se înmulţiseră firmele de transport şi odată cu deschiderea largă a graniţele italiene spre Comunitatea Europeană a început o acerbă concurenţă din exterior şi odată cu asta, domnul Gigi a început să-şi vadă tatăl din ce în ce mai des îngrijorat, încruntat, supărat şi stresat, până într-o zi când a clacat. A căzut la pat şi a rămas pentru tot restul vieţii imobilizat într-un scaun cu rotile. Motivul? Supunerea prelungită la condiţii  de stres extrem.
Domnul Gigi a înţeles că întreaga răspundere a conducerii firmei cădea acum pe umerii lui, şi a început o dură şi lungă cursă pentru redresarea firmei. Curând i s-au alăturat sora Monica şi fratele Doru, împreună cu care şi-au împărţit sarcinile frăţeşte, după cum era şi firesc: simţind din plin creşterea birocratizării societăţii, Monica a preluat sarcinile ce ţineau de documente, bănci şi bani, în timp ce Doru, pe lângă activitatea de şofer, a început să coordoneze mişcările de mărfuri din depozit (logistica), lui Gigi revenindu-i relaţiile cu partenerii şi managementul camioanelor, curselor şi al angajaţilor. Muncesc cu toţii efectiv si nemijlocit in firmă si fac toţi trei tot ceea ce pot face singuri. Oameni au angajat doar pentru ceea ce nu mai dovedesc să facă ei inşişi.
Domnul Gigi munceşte cel mai mult. Ajută în depozit la încărcat şi la descărcat, pleacă în cursele mai scurte să facă livrări sau retrageri de mărfuri, apoi coboară din camion şi se suie în Mercedes şi pleacă la întâlnirile cu partenerii... Prin birou trece doar dacă are vreo întâlnire sau atunci când face pontajul şoferilor. De regulă dimineaţa vine in firmă pe la şase jumate şi pleacă seara după ce a încărcat şi ultimul camion care trebuie să plece în cursă peste noapte, oricum, niciodată înainte de ora opt. La fel ca şi tatăl său, şi-a mutat biroul în cabina TIR-ului - noroc cu telefoanele astea mobile! Sâmbăta vine să pregătească maşinile pentru cei care pleacă în cursă duminica seara. Şi asta în fiecare sâmbătă, fără excepţie! O viaţă infernală...
Nu-l înţeleg de ce se expune atât la uzura asta exagerată... I-am şi spus într-o zi:
-                  -  Domnule Gigi, de ce nu vă luaţi un director la firmă?
-                   - Un director? Pentru ce?
-                  - Să vă preia o parte din sarcini. Munciţi prea mult şi vă rog să mă scuzaţi că îndrăznesc, dar o să păţiţi cu sănătatea la fel ca tatăl dumneavoastră... O să cădeţi la pat într-o zi!...
-                - Remus, am încercat şi n-a mers. Să ştii că pe nimeni nu-l doare sufletul de firma ta aşa cum te doare pe tine. Nu faci treabă în conducere cu alţii. Nu se poate!
-               -  Ba se poate, domnule Gigi! Altfel cum vă explicaţi faptul că există şi că funcţionează foarte bine firmele gigant de transport, cu filiale multiple la nivel naţional şi chiar mondial. E suficient să vă deschideţi sufletul către acest aspect, să vă convingeţi pe dumneavoastră mai întâi că se poate si abia după aceea chiar va fi posibil să se poată. Rolul unui investitor e să creioneze cu inteligenţă o schemă funcţională de personal, cu sarcini, atribuţiuni şi obiective precise şi clare, să stabilească cu acurateţe relaţiile dintre diferitele compartimente şi persoane şi să grefeze totul pe un sistem de control bazat pe o schemă clară de recompense – direct proporţionale cu beneficiile aduse firmei - şi de sancţiuni – direct proporţionale cu gravitatea erorilor si a daunelor provocate. Dacă într-o organizaţie oamenii ştiu bine ceea ce au de făcut şi cunosc precis cum sunt răsplătiţi sau sancţionaţi, după caz, este foarte probabil ca aceasta să funcţioneze, întrucât în acest mod, interesul general al firmei este fragmentat şi repartizat la nivelul personal al fiecărui angajat. In acest fel oamenii sunt responsabilizaţi şi se vor comporta ca şi cum ar fi acţionari ai acestei firme. Si dacă îşi face treaba bine, patronului nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să dea dispoziţii şi să verifice ducerea lor la îndeplinire.
-                - E greu, Remus! În Italia e greu, pentru că oamenii te judecă doar din punctul lor de vedere şi nu sunt în stare să fie obiectivi. Stă în firea noastră, a italienilor să ne şmecherim unii pe alţii. Oricât de bună schemă aş crea, tot se va găsi cineva care s-o ocolească şi s-o încalce. Asta este!... Nu ne rămâne decât să aşteptăm să ne crească fiii şi să sperăm că or să vrea să se înhame la căruţa asta.
Datorită inteligenţei sale deosebite, seriozităţii şi respectării cu sfinţenie a cuvântului dat, dar şi a unei bune cunoaşteri a activităţii pe care o conducea şi a pieţei pe care trebuia să opereze în activitatea de transporturi şi nu în ultimul rând - contribuţiei esenţiale şi sporului de încredere adus de fraţii săi, domnul Gigi a reuşit nu numai să redreseze situaţia ci şi să-şi pună firma pe unul dintre locurile de cinste din provincie şi din regiune.

 Împreună au mărit numărul de contracte, şi în consecinţă, numărul de camioane şi pe cel de angajaţi; au cumpărat un teren unde şi-au construit depozitul, şi-au organizat parcarea, la primul etaj au construit sediul firmei, iar la etajul doi au construit apartamentul părinţilor, "ca să nu mai aibă niciodată grijă de nimic" şi de unde să poată vedea în toată splendoarea lor, rezultatele seminţei cultivate cu grijă şi speranţă de bunic, udate cu sudoarea pasiunii şi a sacrificiilor de tată şi înălţate cu inteligenţă şi seriozitate de fii ... Numele lor şi al firmei au început să fie rostite cu respect şi admiraţie ca fiind sinonim cu seriozitate, punctualitate, încredere şi profesionalism.
Anii au trecut, fiii s-au aşezat fiecare la casa lui. Monica şi-a adus în firmă soţul, pe care l-a sprijinit să facă şcoala de şoferi, după care l-a angajat pe unul din camioanele firmei. Acum au cu toţii fii la rândul lor. La noi s-ar chema că sunt “băieţi de bani gata”! Nu şi la ei, care şi i-au crescut în jurul firmei, în acelaşi spirit în care au fost crescuţi ei înşişi. Azi şi fiul Monicăi lucrează tot ca şofer, iar domnul Gigi şi-a adus fiul deja adult, într-o zi la serviciu şi i-a pus mătura în mână:
-          Iuliane! Bec, să faci depozitul! Fir de praf să nu văd pe nicăieri! Începi din colţul ăla!...
După vreo două săptămâni l-a mai pus în plus şi la descărcat camioanele - manipulant, după alte şase luni, când a înţeles ce şi cum cu mărfurile, i-a mai dat în sarcină şi recepţionarea mărfurilor în conformitate cu documentele, apoi i-a adăugat pregătirea mărfurilor pentru încărcare, plus încărcarea propriu-zisă... Abia după cinci ani a pus piciorul sus în birouri. L-a pus şi l-a luat repede înapoi în depozit că taică-su nu i-a retras niciuna dintre atribuţiunile anterioare. De adăugat îi adăugă mereu câte ceva; dar de luat înapoi, nimic... E un fel de "jolly-joker", sau cum se spune în Italia e un “tutto fare” – om bun la toate.
Şi Iulian e într-adevăr bun la toate! Ştie totul, despre tot în legătură cu firma, căci a luat-o el însuşi de jos, a trecut prin toate locurile de muncă din firmă şi nimeni nu-l poate duce cu nimic de nas. Şi dacă care cumva vine cineva mai comod şi-i spune că nu se poate face sau duce la îndeplinire o anumită sarcină, îi răspunde zâmbind:
-          Ascultă!... Eu ştiu că se poate, că de aia te-am pus să o faci, pentru că am făcut-o şi eu. Mai gândeşte-te şi vezi ... poate-ţi iese ... că dacă vin eu să pun mâna şi-ţi demonstrez că se poate, nu mai avem ce discuta: înseamnă că ori nu vrei, ori nu te pricepi, şi în ambele cazuri nu mai am nevoie de tine; o să pierd un pic de timp şi-o să fac tot eu şi treaba asta, dar tu eşti liber să pleci! Ok?...
Şi tot aşa până în ziua de azi, când Iulian e capabil să-l înlocuiască 100% pe domnul Gigi, în orice moment şi pentru oricât timp. M-am nimerit sus în biroul Monicăi, când, pentru prima dată în cei şaptesprezece ani de când a preluat conducerea firmei, domnul Gigi şi-a luat “concediu”. L-a luat şi s-a dus pentru prima dată la mare cu soţia şi cu fata, sora mai mică a lui Iulian. Îmi spunea Monica:
-          Eu nu ştiu la ce şi-a mai luat Gigi concediu, dacă stă toată ziua cu telefonul la ureche pe plajă, să-i dea indicaţii lui Iulian. Noroc de celularele astea ...
Asta a fost doar prima dată. E greu să te detaşezi şi să te decuplezi brusc de la o priză în care-ai stat înfipt non stop ca un ştecher, timp de aproape douăzeci de ani!
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

joi, 13 februarie 2014

Nu-mi plac partidele!

Nu-mi plac partidele! De ce nu-mi plac? Nu ştiu... 
Nu... staţi liniştiţi că exprimarea de mai sus nu se referă la faptul că n-aş şti de ce nu-mi plac, ci la faptul că nu ştiu cu ce să încep explicarea acestei afirmaţii!
Cineva ar putea să mă întrebe: 
- "Păi bine, dom'le, care dintre partide nu-ţi plac?"
Iar eu i-aş răspunde:
-  "Niciunul".
- Cum, domnule, chiar nici unul... Nici măcar astea noi? Cu astea noi, ce-ai? De unde ştii că n-or să-ţi placă, dacă n-au ajuns încă la guvernare, dacă n-au avut încă oportunitatea de a se exprima?
- N-am nimic dacă mă uit la tineretul "politically virgin" care e trimis la înaintare spre a se expune pe ecrane. Dar dacă "sar gardul" în curtea din spate a partidului şi mă uit în grădina lor... mă îngrozesc! Căci cu siguranţă voi da peste “toată floarea cea vestită a întregului” … compromis. Le cunosc deja pe de rost repertoriul - vocal, scriptic şi faptic - în timp ce "ăştia micii" bieţii de ei, nici n-au apucat să-l descifreze măcar! Au timp, că-s tineri, dă-i păcat de ei, săracii!... Carne de tun... Dinţi de rechin... Oameni de sacrificiu sortiţi uzurii, compromiterii şi dispariţiei în anonimatul din care au ieşit.

În cazul acestor aşa zise "noi partide", orice vot în favoarea tinerilor din prima linie este automat contabilizat în contul celor din liniile ascunse vederii, al persoanelor care au guvernat cândva nemijlocit, în nume propriu şi care s-au compromis apărând interesele partidului într-o asemenea măsură încât aceleaşi interese ale aceluiaşi partid, cu nume nou de astă dată, cer ca ei să rămână anonimi în ochii Măriei Sale - Poporul Suveran...

 Cand voi vedea un partid nou-nouţ, fără persoane care să dicteze din umbră, cu persoane immaculate, necompromise si competente care să aibă o doctrină şi un program care să ofere soluţii realiste şi viabile la problemele contemporane ale omului de rând, nu voi ezita sa-i acord creditul cuvenit. Pana atunci însă, îmi voi păstra rezervele în legătură cu credibilitatea lor.

Şi din nou, cârcotaşii şi certăreţii "de meserie" mi-ar putea reproşa:
- Cetăţene! Eşti antidemocratic! Sistemul fondat pe pluripartidism constituie baza democraţiilor civilizate!
- În teorie, domnilor “profesori”! În teorie... Că-n practică, baza la care vă referiţi e şi putredă şi găunoasă! La baza sistemului democratic pluripartidic stă cetăţeanul bine educat şi corect informat. Cine s-a ocupat vreodată în România de aşa ceva? Până şi “papagalii ăia de comunişti” şi-au făcut treaba mai bine decât voi, învăţându-ne la învăţământul politico-ideologic UTC (obligatoriu cel puţin o dată pe lună - n-am încotro şi trebuie să recunosc că am o anumită vârstă şi că prin forţa împrejurărilor am prins anumite chestii din anumite timpuri): "democraţia înseamnă că puterea aparţine poporului şi ea se exprimă de jos în sus, prin reprezentanţii propuşi de jos şi promovaţi pe scara valorii prin votări succesive, până în vârful ierarhiei de partid şi al puterii în stat". Ăia măcar se străduiau să păstreze cât de cât, aparenţele... Se organizau şedinţe în organizaţiile de bază, unde se propuneau reprezentanţi aleşi din rândurile organizaţiei - oameni dintre noi, pe care îi cunoştea şi-i aprecia toată lumea şi multe alte chestii din astea - "perimate şi demodate"!...

 În zilele noastre, la partidele "moderne", propunerile vin de sus, cu liste complete în plic sigilat, iar şefişorii de organizaţii, dacă mai vor ca "acolo sus cineva să-i iubească", trebuie să se dea peste cap şi să convingă lumea că cei de pe listă sunt cei mai buni şi că trebuie neapărat votaţi, din interese de partid. Iar dacă "lumea" mai vrea să aibă parte de mici cu chifle şi bere cu cârnaţi - votează, că odată cu plicul vine şi "pomana porcului" şi-i păcat s-o trimită înapoi... Iar aici, o mare parte din vină o purtăm şi noi!...
  
În al doilea rând, nu-mi plac partidele pentru că în campaniile electorale promit "marea cu sarea", după care nu se ţin niciodată de cuvânt. În mod normal, într-o societate cu un grad normal de civilizaţie, cine nu s-a ţinut o dată de cuvânt este compromis pe veci. El şi toţi cei care l-au susţinut. 
Iar ei ştiu asta… Şi ca principală contramăsură se crează o perdea de fum în ochii electoratului prin schimbarea numelui partidului, jonglându-se cu iniţialele şi schimbând persoanele din prima linie de la vârf, până ne bagă pe toţi în ceaţă (observaţi că ne tratează ca pe măgari - şi poate că unii dintre noi chiar merităm apelativul ăsta, din moment ce permitem că memoria să ni se innece-n bere, iar conştiinţa să ni se scufunde-n pasta de mici). Şi asta, iar e vina noastră!...

- Ai spus "ei". Care, ei?
- Cum, care ei? "Ei" - mai marii partidelor  - ideatorii, ideologii, dirijorii şi uneori proprietarii acestora. Nu ştiaţi că există aşa ceva? Cum, nu! Păi, ce-aţi crezut? Că sunt de capul lor? Că sunt ideate şi conduse democratic, de jos în sus? Ei, aş! Păi, cum! Astea-s obiceiuri comuniste, dom'le, şi de orice îi puteţi acuza pe "ei", numai de promovarea intereselor populare şi comuniste nu ... Şi să nu-mi spuneţi că n-aţi auzit nici de partidele personale, clădite pe "reputaţia", banii şi ideile câte unui miliardar postrevoluţionar, croite după chipul şi asemănarea lui şi menite a-i apăra şi promova interesele, atât pe scena politică cât şi în arena economică. 

Partidele sunt precum o orchestră simfonică: ele au solişti – ce ies în faţă, şi instrumentişti - pe fundal, ce rămân mai mereu în umbră şi sunt meniţi fie a sublinia rolul solistului, fie a-i oferi acoperire sonoră – la nevoie, ori chiar să-l înlocuiască, dacă aşa cer interesele partidului. Fiecare îşi are rolul şi rostul său în orchestră, bine stabilit de către maestrul dirijor şi dacă pentru un necunoscător ar putea părea că fiecare cântă în legea lui şi pe cont propriu, cântă de fapt cu toţii, dar absolut cu toţii, după o aceeaşi partitură, astfel încât rezultatul final din urechile publicului să fie cel dorit de marele maestru compozitor. Şi dacă-l mănâncă cumva pielea pe vreun instrument(-ist) din fundal să se dea vedetă şi să încerce să cânte “da solo” fără ordin, e invitat imediat să “cânte la altă masă” şi e aruncat cât colo afară din partid. Că de aia e democraţie, ca minoritarul care are idei proprii, să se supună majorităţii celor care au ideile venite de sus…

 E drept că de multe ori partidele  seamănă mai degrabă cu nişte echipe de fotbal: se fac transferuri contra cost de la unele la altele la fel ca în fotbal, unde nu-i absolut necesar să fii născut în oraşul pentru care vrei "să joci": jucătorii politicieni joacă şi ei acolo unde găsesc cea mai bună ofertă, săracii, că deh' timpul trece şi-odată te trezeşti bătrân, cu buzunarele şi coatele goale...  
Apoi mai există şi la partide câte-unul sau mai mulţi "antrenori, directori tehnici", neapărat "sponsori" şi câte unul sau mai mulţi proprietari, că doar n-aţi crezut că echipa ar aparţine cumva oraşului. Păi, bani de unde? Că oraşul e bun doar să plătească biletele şi abonamentele (praful de pe tobă - pentru o "echipă" adevărată) şi să asiste la spectacol, având dreptul să-şi exprime părerea asupra prestaţiei “propriei” echipe doar prin aplauze sau huiduieli. Şi ca să fie tacâmul complet, intre partidele politice au loc, la fel ca şi în fotbal, aranjamente de culise: partide truncate, carteluri contra adversarilor comuni, jucători infiltraţi sau plătiţi de adversar să-şi dea autogol, partide al căror rezultat se hotărăşte la masa verde şi tot aşa ... le ştiţi şi voi la fel de bine ca şi mine, că de aia aveţi ochi, urechi şi creier… 

Pe de altă parte, dacă vom consulta Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, (ediţia: DEX – on line), la cuvântul “partid” vom găsi următoarele explicaţii:

PARTÍD, partide, s. n. (Adesea urmat de determinarea „politic” sau de alte determinări care arată caracterul, structura etc.) Grupare de oameni uniți prin comunitatea concepțiilor politice, ideologice, a intereselor sociale – După fr. părţi. 
Sursă: DEX '98 (1998)  

PARTÍD s. v. grupare, partidă, tabără. 
Sursă: Sinonime (2002)  

PARTÍD ~e n. Grup de oameni cu idei și interese comune. ◊ ~ politic organizație politică care exprimă și apără interesele unei clase sociale sau ale unei pături a acesteia, conducând lupta lor pentru atingerea anumitor scopuri sau idealuri. /<ngr. partidon, fr. părţi 
Sursă: NODEX (2002) 
PARTÍD s. n. grupare relativ organizată și stabilă, care exprimă sintetic și reprezintă interesele unui anumit grup social, căutând să le apere și să le promoveze împotriva altora și luptând pentru cucerirea sau menținerea puterii şi dominației politice. (după fr. părţi) 
Sursă: MDN (2000) 

partid n. unirea mai multor persoane încontra altora: partide politice la noi au fost altădată două: conservatorii și liberalii; acuma se formează mai multe. 
Sursă: Șăineanu, ed. a VI-a (1929)  

*partíd n., pl. e (ngr. partidon, d. it. partito, derivat d. partire, a împărți; sp. partido, fr. părţi). Grup de oameniĭ unițĭ pintr´o [!] părere orĭ credință comună, maĭ ales în politică: partidu conservator. V. sectă. 
Sursă: Scriban (1939)  

Definiție dintr-un dicționar de specialitate:

PARTÍD (‹ ngr., it., fr.) s. n. Grup de indivizi asociați în vederea apărării unor opinii sau interese comune. ◊ P. politic = organizație al cărei scop este câștigarea controlului asupra aparatului de conducere, de obicei prin alegerea membrilor săi în poziții de autoritate în cadrul instituțiilor politice. P.p. sunt tot atât de vechi ca sistemele politice, ele fiind consemnate, de exemplu, și în Grecia antică.P.p. moderne s-au constituit o dată cu cristalizarea ideologiei democratice, a votului universal, a naționalismului și a mijloacelor de comunicare; ele sunt organizate în diferite moduri; în unele controlul este exercitat de o elită centrală aleasă sau perpetuată; în altele, puterea este descentralizată. Un p.p. poartă amprenta tipului de sistem politic în care operează; într-un sistem politic necompetitiv sau de partid unic este folosit ca parte a aparatului de conducere și are ca funcție principală asigurarea sprijinului politic al regimului; în sistemele competitive de două partide este încurajată strategia de partid caracterizată prin moderație și compromis, în scopul obținerii unui vot majoritar; în sistemele competitive multipartide există mai puțin compromis, și fiecare p. caută să păstreze sprijinul nucleului de votanți. 
Sursă: DE (1993-2009)  

Cred că ajung, nu?

 E clar! Eu unul mi-am format deja o părere. Nu că n-aş fi avut o părere şi înainte, dar acum mi s-au confirmat dintr-o sursă publică (acceptată într-o proporţie covârşitoare ca fiind suficient de credibilă) câteva chestii pe care le “simţeam” şi altele pe care doar le intuiam.
Voi încerca în cele ce urmează să vă expun şi să comentez ceea ce înţeleg eu din aceste definiţii, de la “înălţimea” poziţiei mele sociale de om simplu din popor, care nu vrea altceva decât să fie un bun cetăţean (al Ţării sale, al Europei şi al Pământului – de preferat în această ordine!).

Pentru a ne fi mai clar la care dintre definiţii mă voi referi în continuare,  am procedat la o enumerare a acestora.

Definiţia 1, era cât pe ce să-mi placă şi chiar mi-a plăcut partea cu “o grupare de oameni uniți”, dar numai până s-a ajuns la partea cu “comunitatea concepțiilor politice, ideologice şi a intereselor sociale”. 
“O grupare de oameni uniți prin comunitatea interesele sociale”. Nu ştiu…Ceva nu mă convinge în această exprimare? E prea simplu şi pare incomplet.

 În mintea mea interesele sociale comune, nu pot fi atribuite spre definire, reprezentare, implementare şi apărare, unei “grupări” de oameni, oricât de dedicaţi şi de bine intenţionaţi ar fi aceştia. Ele ar trebui “recoltate” prin consultare publică cu participarea întregii mase a populaţiei locuitoare a unui anumit teritoriu, de către un grup de lucru constituit din specialişti în materie de sociologie, economie, educaţie, psihologie, sănătate, apărare, futurologie şi filosofie, care ar avea rolul să le elimine mai întâi pe acelea care nu sunt de interes comun, iar mai apoi, să le catalogheze pe cele rămase, să le ierarhizeze şi să stabilească o medie a acestora la nivelul întregii societăţi. 

În urma unor astfel de lucrări complexe, grupul de lucru ar trebui să redacteze un raport justificativ complex pe care să îl supună spre dezbatere publică, pentru găsirea şi aplicarea unor eventuale corecţii şi în final unui referendum de confirmare şi acceptare a acestor interese sociale comune.

În lipsa unei astfel de operaţiuni nu avem ce discuta în legătură cu o presupusă comunitate a concepţiilor politice ori ideologice cu pretenţii de aplicare la scară socială în vederea satisfacerii acestor interese , întrucât această “comunitate de concepţii” se referă doar la membrii care compun grupul respectiv. La scara socială, interesele unui astfel de grup sunt nesemnificative, nereprezentative şi deci ilegitime.

În acest sens definiţia 2 este mult mai seacă, mai scurtă şi mai clară, în privinţa lipsei de reprezentativitate la scara socială a unui partid politic:  PARTÍD = grupare, partidă, tabără
Un partid este doar o parte din întreg. Atât şi nimic mai mult!

Definiţia 3, confirmă, completează şi întăreşte cele enunţate anterior: PARTÍD  =  Grup de oameni cu idei și interese comune, organizați politic pentru a exprima și apăra interesele unei clase sociale sau ale unei pături a acesteia, conducând lupta lor pentru atingerea anumitor scopuri sau idealuri (proprii)…

Definiţiile 4 şi 5, aduc o completare care subliniază în mod tranşant caracterul divizoriu al partidelor la nivel de societate, rolul lor în divizarea populaţiei în grupuri şi antagonizarea acestora la nivel naţional: “PARTÍD =  grupare relativ organizată și stabilă, care exprimă sintetic și reprezintă interesele unui anumit grup social, căutând să le apere și să le promoveze împotriva altora și luptând pentru cucerirea sau menținerea puterii şi dominației politice; un partid presupune unirea mai multor persoane încontra altora.” 

De aici ne rezultă clar că “lupta de clasă” este “opera” partidelor care au inventat-o şi au promovat-o, împărţind societatea în pături/straturi şi asmuţindu-le unele contra celorlalte.

Definiţia 6 aseamănă relaţiile de subordonare necondiţionată din interiorul unui partid, cu cele din interiorul unor secte, în care membrii de partid sunt asemuiţi unor sectanţi ce urmează şi se supun orbeşte unui guru-şef de partid, investit cu puteri supreme, foarte semnificativ pentru unii “matusalemi” ai politicii actuale, pe care nimeni şi nimic nu-i poate atinge.

Definiţia 7 în schimb, aşa după cum îi stă bine unui enunţ dat de un dicţionar de specialitate, întregeşte precum bomboana pe colivă imaginea unei societăţi aflate într-o continuă involuţie civică, magistral condusă îndărăt - către începuturile civilizaţiei umane, atunci când domnea doar  “Legea junglei”, bazată pe principiul  selecţiei naturale de tipul “care pe care”, în care câştigătorul ia totul iar cei învinşi, dacă nu-şi caută de treabă prin alte părţi, sunt “haliţi de vii”…

În această definiţie, datorită comportamentului lor, cetăţenii nici măcar nu mai sunt recunoscuţi ca având rang de oameni sau de persoane ci sunt declasaţi tranşant şi fără echivoc la stadiul de simpli indivizi ai unei specii care, pentru a-şi apăra şi spori prada (interesele), s-au reunit într-un grup (ca într-o haită), punând la cale o “organizație al cărei scop este câștigarea controlului asupra statului (junglei), a economiei şi resurselor acestuia, precum şi acela de exercitare a puterii şi a unui control total asupra celorlalţi indivizi prin promovarea propriilor membri în poziții de autoritate în cadrul instituțiilor publice şi politice”.

Această ultimă definiţie ne mai invită însă şi la următoarea reflecţie:
Într-o lume materialistă ca cea în care trăim cu toţii astăzi este normal, într-o oarecare măsură, să avem interese; este normal ca aceste interese să corespundă întrucâtva cu interesele altor persoane din preajma noastră şi este normal ca acestea să se întâlnească şi să discute despre căile prin care interesele lor comune pot fi realizate; este normal ca persoanele care gândesc la fel să se unească pentru a căpăta forţa necesară impunerii măsurilor necesare satisfacerii unor aceloraşi interese comune lor…

"Într-o oarecare măsură"... Dar care este aceasta măsură? Cine poate spune când şi cu cât se depăşeşte aceasta măsură? 

Pentru a putea răspunde la aceste întrebări, un om cu minime pretenţii de "homo sapiens", un om normal, face apel la etică, la morală, la echitate şi la bunul simţ şi încearcă să-şi găsească răspuns la unele întrebări, de genul:
Este interesul meu, unul just? Este el legitim? Ce mă îndreptăţeşte să mi-l exprim? Am eu dreptul moral să emit pretenţia ca acest interes să mi se îndeplinească? Doar mie în mod particular! Până unde se poate merge pentru a-mi realiza acest interes? Pot eu să-mi realizez un anumit interes al meu fără să aduc atingere interesului unei alte persoane? Este suficient să mă alătur unui grup pentru ca acest interes să devină legitim? Poate grupul meu să-şi realizeze propriile interese fără a aduce atingere altor persoane, fie în mod individual fie constituite în alte grupuri?
Pot eu ca individ sau ca parte dintr-un grup de persoane să-mi realizez un interes fără să afectez în nici un mod alte persoane şi mai ales persoanele care n-au nimic de-a face cu interesul meu? 

Această ultimă întrebare necesita o scurtă explicaţie: este normal ca în decursul vieţii unui om, să apară anumite chestii care pot reprezenta pentru acesta un anumit interes. Dar, dat fiind faptul că nu trăim singuri pe lume, e foarte posibil ca acele chestii să reprezinte aceeaşi atracţie şi pentru cel puţin o altă persoană, la fel de îndreptăţită ca şi noi să aibă şi ea acelaşi interes. Şi dacă acea chestie este una  punctuală şi nu poate satisface în egală măsură interesele ambilor pretendenţi atunci, între cei doi se naşte o competiţie care are drept miză adjudecarea acelui punct de interes.
 Bineînţeles că atunci când participi la o competiţie de acest gen, doar unul poate fi câştigătorul şi în consecinţă fiecare din cei doi va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a-şi depăşi adversarul şi a câştiga acea competiţie. 
Când au intrat în competitive, ambii concurenţi ştiau la ce se expun, ştiau că e posibil şi să nu câştige, dar şi-au asumat acest risc gândind că recompensa câştigării e mai mare decât amărăciunea înfrângerii, astfel încât ambii vor face totul pentru a ieşi învingători şi unul din ei, cel mai bine pregătit pentru această luptă chiar va fi, acelaşi raţionament fiind valabil şi în cazul grupurilor.

Astfel, într-o chestiune în care nu este loc decât pentru unu, a depăşi o persoană care doreşte pentru sine acelaşi lucru ca şi tine dealtfel, devine un lucru normal şi acceptabil: învingătorul îşi merită victoria, iar învinsul îşi merită deziluzia.
Dar este oare etic şi moral ca în cursa spre satisfacerea interesului nostru să afectăm în vreun mod pe cei ce nu au nimic de a face cu “lupta” noastră, cu “setea” noastră de mai bine? Cu “setea” noastră de putere? Este oare etic şi moral ca satisfacerea interesului nostru să-i afecteze pe cei pasivi? Pe cei ce nu şi-au asumat o asemenea luptă şi care nu-şi doresc nimic altceva decât să-şi trăiască viaţa liniştiţi? 

Şi ca să aplicăm reflecţia de mai sus la tema noastră, putem afirma că a câştiga alegerile pentru putere, în faţa unui alt partid care-şi doreşte puterea pentru el, este absolut ok! Dar, este oare etic, moral, echitabil şi de bun simţ ca un partid să-şi dorească puterea de dragul puterii, exercitând-o abuziv asupra celor care nu şi-o doresc? Şi mai ales, împotriva interesului acestora? Şi-apoi, ce înseamnă "interes de partid"? Cum poate cineva care se declară ca fiind reprezentantul poporului să acţioneze împotriva intereselor acestuia, doar pentru interesul său de a rămâne la putere? Cum este posibil să se bage pumnul în gura cuiva, care ar putea chiar şi să aibă dreptate, doar pentru că nu face parte din aceeaşi tabără? Cum se pot respinge iniţiative, idei, sau descoperiri de valoare, doar din raţiuni electorale şi doar pentru că ele vin din tabăra adversă sau de la cineva nealiniat politic?

Lupta pentru puterea de dragul puterii, măsurile legislative şi executive menite a spori şi conserva puterea celor ce o deţin deja, intervenţiile abuzive în defavoarea liberei concurenţe din economie, alterarea climatului social, menţinerea populaţiei într-o stare de captivitate economică şi specularea în propriul interes a imperfecţiunilor de definire şi de aplicare ale democraţiei, enorma diferenţă dintre vorbe ţi fapte, dintre declaraţie şi actiune, fac din mine un personaj deziluzionat de aşa-zisele virtuţi ale sistemului democratic bazat pe pluripartidism.

Acesta este motivul principal pentru care nu-mi plac partidele: pentru că pun interesele lor de partid, mai presus de interesul public. Dintre toate cele care s-au aflat până acum la guvernare în România post decembristă, indiferent de nivelul la care şi-au exercitat-o (local, judeţean sau naţional), niciunul nu a făcut excepţie de la această regulă, nici măcar de dragul de a o confirma...

* Pe aceeasi tema:
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/12/gradinita-de-partid.html
http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/2041-Fabrica-de-lideri?highlight=fabrica+de+lideri
http://www.universulromanesc.com/ginta/entries/53-Parlamentarul-turmentat
http://www.universulromanesc.com/ginta/entries/24-Mul%C5%A3umim-din-inim%C4%83-partidelor%21

luni, 3 februarie 2014

La Revoluţie !...

de Remus Constantin Raclău

Lucram de trei ani la CPL Bacău, unde avusesem parte de o serie de promovări rapide. Mă cunoştea foarte multă lume, iar cei care trebuiau să ştie, ştiau de la securistul de zonă ca tata fusese deţinut politic şi se purta toată lumea foarte protocolar cu mine. Un fel de discriminare pozitivă: aveau grijă în fiecare an să cad la admiterea la facultate (chiar dacă mereu printre primii) şi în compensaţie mă stimulau să mă integrez cât mai bine în “câmpul muncii”.
Pasiunea pentru limba engleză, seriozitatea şi aplombul tinereţii au făcut posibil ca în ciuda faptului că aveam doar douăzeci şi trei de ani să lucrez deja ca tehnician la biroul export, iar pasiunea pentru artele marţiale mi-a conferit o anumită notorietate şi o anumită doză de respect în rândurile tineretului. Voiau ca prin oferirea unui loc de muncă cât mai călduţ să mă determine să renunţ la facultate. Datorită dosarului tatei nimeni nu voia să rişte să mă lase să urc prea mult pe scara socială sau profesională ca să nu am influenţă prea mare asupra celor din jurul meu şi nu care-cumva să produc niscaiva deranj în masă, iar faptul că lucram într-un birou în pavilionul conducerii făcea să fiu mai lesne de ţinut sub observaţie (de urmărit şi de ascultat).
Am participat la revoluţie cu arma în mână, ca mulţi alţi colegi de generaţie. Din păcate mulţi dintre ei nu mai sunt. La ce s-or fi jertfit, săracii? Eu n-am fost în pericol nici o clipă, dar numai pentru că la Bacău a fost linişte, cu excepţia unor alarme false cu ţinte aeriene inexistente, efect al diversiunilor electronice de tip “radar”.
Anunţul cu fuga “odiosului” şi  a “sinistrei” mi-a pătruns în urechi şi-n suflet tocmai pe când mă aflam la sectorul de ambalaj al secţiei de tapiţerie, unde verificam stadiul pregătirii mărfurilor ce aveau să fie livrate a doua zi în Germania. Entuziasmul revoluţionar al lui Mircea Dinescu & Comp a erupt în eter prin staţia de amplificare a întreprinderii şi ne-a contaminat instantaneu pe noi toţi - cei tineri care, în inconştienţa şi-n inocenta noastră, am început să ţopăim şi să chiuim cu feţele luminate şi lacrimi de bucurie în ochi. Treaba cu “Mircea, fă-te că lucrezi!” n-am auzit-o decât mult mai târziu, aşa că la acea oră n-aveam nici un dubiu că ne aşteptau timpuri cu adevărat măreţe. Simţeam că porţile lumii se deschid în sfârşit şi pentru noi...
Cu nici o lună înainte un şofer de TIR neamţ îmi spusese confidenţial că Ceauşescu e „ultimul mohican” din Europa şi că e doar o chestiune de zile căderea lui. Deşi speram asta, nici o clipă nu mi-a trecut prin cap să-l cred. Cred că toată europa ştia ce avea să se întâmple, mai puţin noi...
Cei mai în vârstă, care au trăit, au văzut şi-au auzit mai multe la viaţa lor, se uitau la noi tot cu lacrimi în ochi, dar de groază şi cu feţe întunecate:
-         Potoliţi-vă, măi băieţi, că poate vă vede careva! Staţi că încă nu-i clar nimic  şi poate va dă-n gât vreun prost şi-atunci o să fie vai şi-amar de capu’ vostru! Şi de-al vostru şi de-al nostru! Staţi cuminţi! Dacă nu-i adevărat, sau dacă se-ntoarce iarăşi foaia? cu ăştia nu se ştie nimic, niciodată...
-         Nu vă faceţi griji, că dacă s-a pornit tăvălugul la vale, e greu să-l mai opreşti! Dac-au ajuns pân’ la radio, înseamnă că e groasă rău... (De televiziune încă nu ştiam).
-         Groasă, da! Ai zis bine, e groasă rău! Aţi mai văzut voi câine care să lase ciolanul din gură fără să muşte ca un turbat? .. Se lasă cu vărsare de sânge, măi copii! Se lasă cu vărsare de sânge...
                                               .....
În buimăceala lor, mai marii CPL-ului au convocat de urgenţă în clubul combinatului pe toţi şefii de secţii şi servicii, dându-le dispoziţie să ne înarmeze cu bâte şi să ne organizeze în grupuri de patrulare pe lângă garduri şi pe aleile dintre secţii, ca să apărăm întreprinderea de terorişti. Era un Combinat de Prelucrare a Lemnului foarte eficient (exportam cincisprezece - douăzeci de vagoane de mobilă pe zi), aşa că “înarmarea” celor circa nouă mii de muncitori/componenţi ai gărzilor patriotice s-ar fi făcut în maxim două-trei ore...
M-am uitat la cei care ne-au transmis ordinul ca la nişte căzuţi din lună ce erau! După un moment de uluire, n-am mai ţinut cont de nimic şi spre stupoarea tuturor le-am făcut arhicunoscutul semn de deranj mintal rotind de câteva ori degetele în dreptul tâmplei de parcă aş fi vrut să le deşurubez cutiuţa craniană pentru a le face reparaţiile cuvenite şi-am replicat cu o furie crescândă:
-         Măi, tovarăşi! Da’ sunteţi duşi cu pluta rău de tot... Ce dracu’ dom’le, chiar aţi luat-o razna cu toţii? Dumneavoastră vă daţi seama ce spuneţi? Cine dracu’ a dat ordinul ăsta cretinoid? Cum să stai dom’le cu paru-n mână în faţa teroristului? Băi oameni buni, eu am făcut karate şi dacă prind pe vreo-unul cu paru-n mână în faţa mea, îl bat cu mâinile şi picioarele de se cacă pe el, băi, aţi auzit, şi eu nu-s terorist! Ăia-s antrenaţi să ucidă şi să distrugă dom’le şi s-o credeţi voi c-or să vină cu mâinile goale... Şi voi vreţi să vă apărăm de ei cu paru’?
Tremuram tot de nervi, gândind: “Ia te uită dom’le cine ne-a condus atâţia ani”... După care am continuat pe acelaşi ton:
-         Nu!... Că nu sunteţi normali! Scoateţi băi, armamentul şi muniţia de la vaselină din camera de gardă, daţi-le la oameni şi plasaţi-i în dispozitivele pe care le-aţi decis la pregătirea gărzilor patriotice! Altfel, la ce ne-aţi mai frecat ridichea-aiurea cu instrucţia în fiecare lună? Ştim cu toţii unde să mergem şi ce avem de făcut cu armele ca să apărăm fabrica în caz că ne atacă forţe străine! Şi voi în loc de arme ne daţi ghioage?!...
-         N-avem dezlegare, tovarăşe, n-avem dezlegare! Şi fără dezlegare de la judeţeana gărzilor, nu putem să scoatem nici un cui din camera de gardă, dară-mi-te o puşcă cu muniţii...
-         Atuncea, pa şi la revedere! Apăraţi-vă singuri, că eu n-am chef să dau nas în nas cu teroristu’ pe aleile combinatului cu paru-n mână... El cu automatu’ şi eu cu paru’! Bă, da’ proşti ne mai credeţi! Dacă vreţi să apărăm revoluţia, trimiteţi-ne acolo unde se dau arme, băi, auziţi! Arme, nu bâte!
Nu după mult timp s-au grăbit a se întoarce cu soluţia:
-         A telefonat tovarăşul director la judeţ şi ăia ne-au cerut oameni la aeroport. Au zis că acolo se dau arme de la unitate militară de aviaţie, sub conducere militară...
-         Mai e încă cineva pe la judeţ? am replicat... Cine dracu’s ăia de-au început deja să dea ordine şi de care am şi început să ascultăm fără să ştim de cine?
-         Cică-s revoluţionari! Şi sunt şi militari... Au făcut un comitet sau dracu’ ştie ce-o fi ăla şi-au început să dea ordine în numele revoluţiei.  Mai flăcăi, dacă vreţi să vă bateţi şi să vă apăraţi oraşul, mergeţi la aeroport, că ăla e cel mai strategic punct din oraş! Noi aici nu putem să vă dăm arme fără ordin, că ne bagă la puşcărie chiar şi ăştia noi. Cine se oferă voluntar, vă punem la dispoziţie camionul gărzilor şi vă ducem acolo.
-         Eu mă dùc! Am făcut armata acolo şi-i cunosc pe toţi! Mă duc să adun băieţii! De aici merge careva?
.............
Când am ajuns la unitate şi-am coborât din camion, în uniformele noi de gărzi patriotice de-abia scoase de la naftalină, ne-a luat în primire un ofiţer pilot mai nou şi ne-a dus în faţa şefului de stat major şi al comandantului. Îi cunoşteam bine pe amândoi şi m-au recunoscut şi ei pe mine imediat:
-         Să trăiţi, dom’ colonel Buzdugan! Să trăiţi dom’ maior Stoica! Permiteţi să raportez: Sunt sergent major în rezervă Remus Constantin Raclău şi m-am prezentat la ordinele dumneavoastră cu detaşamentul de gărzi patriotice de la CPL Bacău.
-         Aaa! Da’ mi se pare că noi ne cunoaştem, nu-i aşa? Ai făcut armata la noi, aici, nu?
-         Da, dom colonel! Acum patru ani, la pază!
-         I-auziţi dom’ maior! La pază! Îi las pe mâinile dumneavoastră!
Cu maiorul Stoica în funcţie de şef al statului major, pe atunci căpitan, făcusem toate pregătirile şi instructajele la compania de pază:
-         Noroc, Raclău! Bine-ai revenit!
-         Să trăiţi!
-         Mai ţii minte dispozitivele în caz de alarmă?
-         Cum să nu! Ca pe “Tatăl nostru”! Ajung la toate şi cu ochii închişi...
-         Ba să caşti ochii mari cât sarmaua şi-n patru dacă se poate, că nu se ştie ce va fi! Ia-ţi băieţii şi mergeţi pe aliniamentul Sarata, ca sprijin terestru la tancuri!
-         Am înţeles!
-         Executarea!
Am stat de gardă acolo trei zile şi trei nopţi, de dormit am dormit în schimburi, în cazarmă, iar când s-au liniştit treburile şi au încetat alarmele ne-au dezarmat, ne-au demobilizat şi am redevenit cetăţeni civili...
...
După atâţia ani am ajuns să mă întreb:
“Dacă am fi ştiut atunci unde şi cum se va ajunge, oare ce am fi făcut toată omenirea aia adunată pe aeroport cu armele în mâini ?...”

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"