Domnu’ Gigi - 2

Povestiri precedente:
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/01/iubire-bibelou-de-portelan.html
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/01/domnu-gigi.html

Nu-l invidiez pe domnul Gigi. Am fost şi eu “patron” de firmă şi-am renunţat. Eu înţeleg să devin investitor cam în felul ăsta: am o idee validă, o pun în practică investind cu curaj bani, timp, inteligenţă şi energie, urmând ca succesul firmei mele să devină succes şi în plan personal şi să-mi îmbunătăţească viaţa - a mea, a familiei mele şi a celor apropiaţi mie şi de ce nu a angajaţilor mei. În momentul în care lucrurile scapă de sub control şi încep să-mi facă rău mie, familiei mele, celor apropiaţi, sau angajaţilor mei,  înţeleg că trebuie să închid afacerea.

Aşa am şi făcut: am evitat să mă întind mai mult decât mă ţinea plapuma (buzunarul – chiar dacă furnizorii îmi promiteau susţinerea) şi să-mi bag nasul acolo unde am simţit că oala începea să fiarbă prea tare... Am pus punct, i-am ajutat pe foştii angajaţi – băieţi de treabă, cu toţii - să-şi găsească de lucru (i-am plasat pe toţi cei 7 care îi mai aveam pe la firmele cu care am colaborat) şi am decis să deschid un alt capitol din “Cartea Vieţii” personale.

Am un prieten foarte deştept în Bacău – oraşul meu natal. Îl cheamă Ciprian (n-am consensul lui pentru a-i da numele întreg, deci pentru cititorii acestui articol îl cheamă doar atât – Ciprian) şi pe care îl salut cu toată prietenia şi respectul, dacă va citi articolul. A plecat în Germania imediat după agitaţia din decembrie ’89. Avea o mătuşă căsătorită cu un sas de prin Sibiu căreia i-a fost mai uşor să emigreze acolo, încă de pe vremea lui Ceauşescu. Vorba vine – “uşor”, căci numai uşor nu le-a fost, dar oricum faţă de noi, ei s-au descurcat, întrucât s-a ţinut cont de naţionalitatea soţului (oricum ai da-o, sas-ul tot neam de neamţ este).

Ciprian a lucrat o vreme acolo, investindu-şi rezultatele muncii într-un camion (Mercedes), de şase tone (sarcină utilă). Şi-a luat acolo şi categoria corespunzătoare la permisul de conducere şi s-a întors cu el în ţară, unde şi-a deschis o firmă de transport.

În ’93-’94, cine avea un camion, era boier! Şi-a angajat un şofer profesionist, tânăr, muncitor şi foarte isteţ şi după circa trei ani, a mai pus bani deoparte pentru încă un camion. A plecat din nou la mătuşa (observaţi că pe vremea aia, cheia succesului era să ai o mătuşă vorbitoare de germană undeva prin vestul civilizat), cu banii câştigaţi “acasă” de data asta şi s-a întors cu un camion ceva mai mare – de zece tone. Şi-a angajat încă un şofer cu experienţă şi după alţi doi ani a repetat isprava, întorcându-se din Germania cu un autotren (camion cu remorcă) frigorific şi după încă un an şi jumătate şi-a mai luat unul, tot frigorific, după care şi-a cumpărat un teren unde a construit un garaj şi unde şi-a fixat sediul firmei. Apoi ... s-a oprit. S-a oprit deşi se afla în plină expansiune şi succes ... S-a oprit şi ne-a mirat pe toţi cu alegerea lui:

-          Băi, Cipriane, eşti nebun! Eşti în plină viteză pe panta ascendentă a succesului. În câţiva ani, dacă continui în ritmul ăsta, poţi să ajungi miliardar şi tu te opreşti?

-          Da, Remuse! Atâta pot eu să duc... Mi-am făcut socotelile şi mi-am analizat stilul de viaţă. Acesta a fost rezultatul: dacă mă mai extind, nu fac altceva decât să-mi sacrific din timpul destinat vieţii private, familiei şi pasiunilor mele. Patru unităţi de transport şi atât! De azi înainte, unicele investiţii pe care le mai fac în afaceri, vor fi legate de întreţinerea şi înnoirea micuţului meu parc auto. Atât! Câştig suficient pentru stilul meu de viaţă, şi eu vreau să-mi trăiesc viaţa: am timp de-o carte, de-un teatru, de-un film, de-un tenis, de sală de fitness, de-un bazin şi de-un fotbal cu băieţii, başca excursiile şi câte-o partidă de pescuit.

Şi-a început să râdă:

-          Şi eu, ca tot omu’, nu? Cu micile plăceri ale vieţii! Dacă m-aş mai extinde n-aş şti la ce ar trebui să renunţ. Tu la ce ai renunţa? Şi-apoi, se merită? Pentru ce?... Patru unităţi de transport îmi sunt absolut suficiente!

.....

Domnu’ Gigi a crescut în firma tatălui său, printre camioane, mărfuri şi camionagii, printre fum de eşapament şi miros de vaselină. A condus încă de mic camionul, mii de kilometri în braţe la câte unul dintre şoferii firmei. Pe atunci, angajatul era “om de-al casei”; era prieten şi era sfătuitor; erau cu toţii foarte bine plătiţi, respectaţi şi foarte mulţumiţi. Nici o nevastă de şofer nu lucra în Italia acelor vremuri. Angajaţii făceau cu adevărat o echipă unită cu patronul şi-l considerau unul de-al lor. Şi chiar era unul de-al lor. ‘Nea Gheorghiţă - tatăl lui Gigi - îşi conducea afacerea de la volanul camionului său: găsea şi trata cu posibilii clienţi mai la fiecare cursă, iar când ajungea la sediu se interesa despre noile comenzi de transport, stabilea cine, cu ce şi când pleacă, după care îşi încarca (sic) camionul şi iar pleca la rândul lui în cursă. Era "colegul" care le dădea de lucru şi care îi plătea la sfârşitul lunii...

 Domnul Gigi nu l-a văzut pe bunicul său punând bazele firmei, dar l-a văzut “din plin” pe tatăl său: l-a văzut mereu printre camioane, printre mărfuri şi camionagii, îl vedea plecând şi îl vedea venind, îl vedea mai tot timpul mulţumit şi bucuros, dar şi îngrijorat sau chiar supărat uneori. Mă rog ... după caz! Ce mai!... Îl vedea mai tot timpul în exerciţiul funcţiunii. Pe acasă, ceva mai rar şi în orice caz, doar la sfârşit de săptămână sau dacă întârzia să se culce, în timpul săptămânii, doar seara târziu. Foarte târziu...

Când a mai crescut a urmat aproape în mod firesc traseul mai tuturor fiilor de titulari de firme de transport din Italia: intrarea ca ucenic la depozit, şcoala de şoferi, permisul, plecarea în curse, iniţierea în tainele conducerii firmei - “Cursuri de Management” la locul de muncă, urmărind şi încercând să înţeleagă, zi de zi deciziile tatălui său.

Apoi lucrurile au început să nu mai meargă cum au mers odată. Se înmulţiseră firmele de transport şi odată cu deschiderea largă a graniţele italiene spre Comunitatea Europeană a început o acerbă concurenţă din exterior şi odată cu asta, domnul Gigi a început să-şi vadă tatăl din ce în ce mai des îngrijorat, încruntat, supărat şi stresat, până într-o zi când a clacat. A căzut la pat şi a rămas pentru tot restul vieţii imobilizat într-un scaun cu rotile. Motivul? Supunerea prelungită la condiţii  de stres extrem.

Domnul Gigi a înţeles că întreaga răspundere a conducerii firmei cădea acum pe umerii lui, şi a început o dură şi lungă cursă pentru redresarea firmei. Curând i s-au alăturat sora Monica şi fratele Doru, împreună cu care şi-au împărţit sarcinile frăţeşte, după cum era şi firesc: simţind din plin creşterea birocratizării societăţii, Monica a preluat sarcinile ce ţineau de documente, bănci şi bani, în timp ce Doru, pe lângă activitatea de şofer, a început să coordoneze mişcările de mărfuri din depozit (logistica), lui Gigi revenindu-i relaţiile cu partenerii şi managementul camioanelor, curselor şi al angajaţilor. Muncesc cu toţii efectiv si nemijlocit in firmă si fac toţi trei tot ceea ce pot face singuri. Oameni au angajat doar pentru ceea ce nu mai dovedesc să facă ei inşişi.

Domnul Gigi munceşte cel mai mult. Ajută în depozit la încărcat şi la descărcat, pleacă în cursele mai scurte să facă livrări sau retrageri de mărfuri, apoi coboară din camion şi se suie în Mercedes şi pleacă la întâlnirile cu partenerii... Prin birou trece doar dacă are vreo întâlnire sau atunci când face pontajul şoferilor. De regulă dimineaţa vine in firmă pe la şase jumate şi pleacă seara după ce a încărcat şi ultimul camion care trebuie să plece în cursă peste noapte, oricum, niciodată înainte de ora opt. La fel ca şi tatăl său, şi-a mutat biroul în cabina TIR-ului - noroc cu telefoanele astea mobile! Sâmbăta vine să pregătească maşinile pentru cei care pleacă în cursă duminica seara. Şi asta în fiecare sâmbătă, fără excepţie! O viaţă infernală...

Nu-l înţeleg de ce se expune atât la uzura asta exagerată... I-am şi spus într-o zi:

-                  -  Domnule Gigi, de ce nu vă luaţi un director la firmă?

-                   - Un director? Pentru ce?

-                  - Să vă preia o parte din sarcini. Munciţi prea mult şi vă rog să mă scuzaţi că îndrăznesc, dar o să păţiţi cu sănătatea la fel ca tatăl dumneavoastră... O să cădeţi la pat într-o zi!...

-                - Remus, am încercat şi n-a mers. Să ştii că pe nimeni nu-l doare sufletul de firma ta aşa cum te doare pe tine. Nu faci treabă în conducere cu alţii. Nu se poate!

-               -  Ba se poate, domnule Gigi! Altfel cum vă explicaţi faptul că există şi că funcţionează foarte bine firmele gigant de transport, cu filiale multiple la nivel naţional şi chiar mondial. E suficient să vă deschideţi sufletul către acest aspect, să vă convingeţi pe dumneavoastră mai întâi că se poate si abia după aceea chiar va fi posibil să se poată. Rolul unui investitor e să creioneze cu inteligenţă o schemă funcţională de personal, cu sarcini, atribuţiuni şi obiective precise şi clare, să stabilească cu acurateţe relaţiile dintre diferitele compartimente şi persoane şi să grefeze totul pe un sistem de control bazat pe o schemă clară de recompense – direct proporţionale cu beneficiile aduse firmei - şi de sancţiuni – direct proporţionale cu gravitatea erorilor si a daunelor provocate. Dacă într-o organizaţie oamenii ştiu bine ceea ce au de făcut şi cunosc precis cum sunt răsplătiţi sau sancţionaţi, după caz, este foarte probabil ca aceasta să funcţioneze, întrucât în acest mod, interesul general al firmei este fragmentat şi repartizat la nivelul personal al fiecărui angajat. In acest fel oamenii sunt responsabilizaţi şi se vor comporta ca şi cum ar fi acţionari ai acestei firme. Si dacă îşi face treaba bine, patronului nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să dea dispoziţii şi să verifice ducerea lor la îndeplinire.

-                - E greu, Remus! În Italia e greu, pentru că oamenii te judecă doar din punctul lor de vedere şi nu sunt în stare să fie obiectivi. Stă în firea noastră, a italienilor să ne şmecherim unii pe alţii. Oricât de bună schemă aş crea, tot se va găsi cineva care s-o ocolească şi s-o încalce. Asta este!... Nu ne rămâne decât să aşteptăm să ne crească fiii şi să sperăm că or să vrea să se înhame la căruţa asta.

Datorită inteligenţei sale deosebite, seriozităţii şi respectării cu sfinţenie a cuvântului dat, dar şi a unei bune cunoaşteri a activităţii pe care o conducea şi a pieţei pe care trebuia să opereze în activitatea de transporturi şi nu în ultimul rând - contribuţiei esenţiale şi sporului de încredere adus de fraţii săi, domnul Gigi a reuşit nu numai să redreseze situaţia ci şi să-şi pună firma pe unul dintre locurile de cinste din provincie şi din regiune.

 Împreună au mărit numărul de contracte, şi în consecinţă, numărul de camioane şi pe cel de angajaţi; au cumpărat un teren unde şi-au construit depozitul, şi-au organizat parcarea, la primul etaj au construit sediul firmei, iar la etajul doi au construit apartamentul părinţilor, "ca să nu mai aibă niciodată grijă de nimic" şi de unde să poată vedea în toată splendoarea lor, rezultatele seminţei cultivate cu grijă şi speranţă de bunic, udate cu sudoarea pasiunii şi a sacrificiilor de tată şi înălţate cu inteligenţă şi seriozitate de fii ... Numele lor şi al firmei au început să fie rostite cu respect şi admiraţie ca fiind sinonim cu seriozitate, punctualitate, încredere şi profesionalism.

Anii au trecut, fiii s-au aşezat fiecare la casa lui. Monica şi-a adus în firmă soţul, pe care l-a sprijinit să facă şcoala de şoferi, după care l-a angajat pe unul din camioanele firmei. Acum au cu toţii fii la rândul lor. La noi s-ar chema că sunt “băieţi de bani gata”! Nu şi la ei, care şi i-au crescut în jurul firmei, în acelaşi spirit în care au fost crescuţi ei înşişi. Azi şi fiul Monicăi lucrează tot ca şofer, iar domnul Gigi şi-a adus fiul deja adult, într-o zi la serviciu şi i-a pus mătura în mână:

-          Iuliane! Bec, să faci depozitul! Fir de praf să nu văd pe nicăieri! Începi din colţul ăla!...

După vreo două săptămâni l-a mai pus în plus şi la descărcat camioanele - manipulant, după alte şase luni, când a înţeles ce şi cum cu mărfurile, i-a mai dat în sarcină şi recepţionarea mărfurilor în conformitate cu documentele, apoi i-a adăugat pregătirea mărfurilor pentru încărcare, plus încărcarea propriu-zisă... Abia după cinci ani a pus piciorul sus în birouri. L-a pus şi l-a luat repede înapoi în depozit că taică-su nu i-a retras niciuna dintre atribuţiunile anterioare. De adăugat îi adăugă mereu câte ceva; dar de luat înapoi, nimic... E un fel de "jolly-joker", sau cum se spune în Italia e un “tutto fare” – om bun la toate.

Şi Iulian e într-adevăr bun la toate! Ştie totul, despre tot în legătură cu firma, căci a luat-o el însuşi de jos, a trecut prin toate locurile de muncă din firmă şi nimeni nu-l poate duce cu nimic de nas. Şi dacă care cumva vine cineva mai comod şi-i spune că nu se poate face sau duce la îndeplinire o anumită sarcină, îi răspunde zâmbind:

-          Ascultă!... Eu ştiu că se poate, că de aia te-am pus să o faci, pentru că am făcut-o şi eu. Mai gândeşte-te şi vezi ... poate-ţi iese ... că dacă vin eu să pun mâna şi-ţi demonstrez că se poate, nu mai avem ce discuta: înseamnă că ori nu vrei, ori nu te pricepi, şi în ambele cazuri nu mai am nevoie de tine; o să pierd un pic de timp şi-o să fac tot eu şi treaba asta, dar tu eşti liber să pleci! Ok?...

Şi tot aşa până în ziua de azi, când Iulian e capabil să-l înlocuiască 100% pe domnul Gigi, în orice moment şi pentru oricât timp. M-am nimerit sus în biroul Monicăi, când, pentru prima dată în cei şaptesprezece ani de când a preluat conducerea firmei, domnul Gigi şi-a luat “concediu”. L-a luat şi s-a dus pentru prima dată la mare cu soţia şi cu fata, sora mai mică a lui Iulian. Îmi spunea Monica:

-          Eu nu ştiu la ce şi-a mai luat Gigi concediu, dacă stă toată ziua cu telefonul la ureche pe plajă, să-i dea indicaţii lui Iulian. Noroc de celularele astea ...

Asta a fost doar prima dată. E greu să te detaşezi şi să te decuplezi brusc de la o priză în care-ai stat înfipt non stop ca un ştecher, timp de aproape douăzeci de ani!

Şi a venit criza...

*Povestirea urmatoare:
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/04/domnu-gigi-sedinta-de-sindicat.html

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"