Nu-mi plac partidele!

Nu-mi plac partidele! De ce nu-mi plac? Nu ştiu... 

Nu... staţi liniştiţi că exprimarea de mai sus nu se referă la faptul că n-aş şti de ce nu-mi plac, ci la faptul că nu ştiu cu ce să încep explicarea acestei afirmaţii!

Cineva ar putea să mă întrebe: 

- "Păi bine, dom'le, care dintre partide nu-ţi plac?"

Iar eu i-aş răspunde:

-  "Niciunul".

- Cum, domnule, chiar nici unul... Nici măcar astea noi? Cu astea noi, ce-ai? De unde ştii că n-or să-ţi placă, dacă n-au ajuns încă la guvernare, dacă n-au avut încă oportunitatea de a se exprima?

- N-am nimic dacă mă uit la tineretul "politically virgin" care e trimis la înaintare spre a se expune pe ecrane. Dar dacă "sar gardul" în curtea din spate a partidului şi mă uit în grădina lor... mă îngrozesc! Căci cu siguranţă voi da peste “toată floarea cea vestită a întregului” … compromis. Le cunosc deja pe de rost repertoriul - vocal, scriptic şi faptic - în timp ce "ăştia micii" bieţii de ei, nici n-au apucat să-l descifreze măcar! Au timp, că-s tineri, dă-i păcat de ei, săracii!... Carne de tun... Dinţi de rechin... Oameni de sacrificiu sortiţi uzurii, compromiterii şi dispariţiei în anonimatul din care au ieşit.

În cazul acestor aşa zise "noi partide", orice vot în favoarea tinerilor din prima linie este automat contabilizat în contul celor din liniile ascunse vederii, al persoanelor care au guvernat cândva nemijlocit, în nume propriu şi care s-au compromis apărând interesele partidului într-o asemenea măsură încât aceleaşi interese ale aceluiaşi partid, cu nume nou de astă dată, cer ca ei să rămână anonimi în ochii Măriei Sale - Poporul Suveran...

 Cand voi vedea un partid nou-nouţ, fără persoane care să dicteze din umbră, cu persoane immaculate, necompromise si competente care să aibă o doctrină şi un program care să ofere soluţii realiste şi viabile la problemele contemporane ale omului de rând, nu voi ezita sa-i acord creditul cuvenit. Pana atunci însă, îmi voi păstra rezervele în legătură cu credibilitatea lor.

Şi din nou, cârcotaşii şi certăreţii "de meserie" mi-ar putea reproşa:

- Cetăţene! Eşti antidemocratic! Sistemul fondat pe pluripartidism constituie baza democraţiilor civilizate!

- În teorie, domnilor “profesori”! În teorie... Că-n practică, baza la care vă referiţi e şi putredă şi găunoasă! La baza sistemului democratic pluripartidic stă cetăţeanul bine educat şi corect informat. Cine s-a ocupat vreodată în România de aşa ceva? Până şi “papagalii ăia de comunişti” şi-au făcut treaba mai bine decât voi, învăţându-ne la învăţământul politico-ideologic UTC (obligatoriu cel puţin o dată pe lună - n-am încotro şi trebuie să recunosc că am o anumită vârstă şi că prin forţa împrejurărilor am prins anumite chestii din anumite timpuri): "democraţia înseamnă că puterea aparţine poporului şi ea se exprimă de jos în sus, prin reprezentanţii propuşi de jos şi promovaţi pe scara valorii prin votări succesive, până în vârful ierarhiei de partid şi al puterii în stat". Ăia măcar se străduiau să păstreze cât de cât, aparenţele... Se organizau şedinţe în organizaţiile de bază, unde se propuneau reprezentanţi aleşi din rândurile organizaţiei - oameni dintre noi, pe care îi cunoştea şi-i aprecia toată lumea şi multe alte chestii din astea - "perimate şi demodate"!...

 În zilele noastre, la partidele "moderne", propunerile vin de sus, cu liste complete în plic sigilat, iar şefişorii de organizaţii, dacă mai vor ca "acolo sus cineva să-i iubească", trebuie să se dea peste cap şi să convingă lumea că cei de pe listă sunt cei mai buni şi că trebuie neapărat votaţi, din interese de partid. Iar dacă "lumea" mai vrea să aibă parte de mici cu chifle şi bere cu cârnaţi - votează, că odată cu plicul vine şi "pomana porcului" şi-i păcat s-o trimită înapoi... Iar aici, o mare parte din vină o purtăm şi noi!...

  

În al doilea rând, nu-mi plac partidele pentru că în campaniile electorale promit "marea cu sarea", după care nu se ţin niciodată de cuvânt. În mod normal, într-o societate cu un grad normal de civilizaţie, cine nu s-a ţinut o dată de cuvânt este compromis pe veci. El şi toţi cei care l-au susţinut. 

Iar ei ştiu asta… Şi ca principală contramăsură se crează o perdea de fum în ochii electoratului prin schimbarea numelui partidului, jonglându-se cu iniţialele şi schimbând persoanele din prima linie de la vârf, până ne bagă pe toţi în ceaţă (observaţi că ne tratează ca pe măgari - şi poate că unii dintre noi chiar merităm apelativul ăsta, din moment ce permitem că memoria să ni se innece-n bere, iar conştiinţa să ni se scufunde-n pasta de mici). Şi asta, iar e vina noastră!...

- Ai spus "ei". Care, ei?

- Cum, care ei? "Ei" - mai marii partidelor  - ideatorii, ideologii, dirijorii şi uneori proprietarii acestora. Nu ştiaţi că există aşa ceva? Cum, nu! Păi, ce-aţi crezut? Că sunt de capul lor? Că sunt ideate şi conduse democratic, de jos în sus? Ei, aş! Păi, cum! Astea-s obiceiuri comuniste, dom'le, şi de orice îi puteţi acuza pe "ei", numai de promovarea intereselor populare şi comuniste nu ... Şi să nu-mi spuneţi că n-aţi auzit nici de partidele personale, clădite pe "reputaţia", banii şi ideile câte unui miliardar postrevoluţionar, croite după chipul şi asemănarea lui şi menite a-i apăra şi promova interesele, atât pe scena politică cât şi în arena economică. 

Partidele sunt precum o orchestră simfonică: ele au solişti – ce ies în faţă, şi instrumentişti - pe fundal, ce rămân mai mereu în umbră şi sunt meniţi fie a sublinia rolul solistului, fie a-i oferi acoperire sonoră – la nevoie, ori chiar să-l înlocuiască, dacă aşa cer interesele partidului. Fiecare îşi are rolul şi rostul său în orchestră, bine stabilit de către maestrul dirijor şi dacă pentru un necunoscător ar putea părea că fiecare cântă în legea lui şi pe cont propriu, cântă de fapt cu toţii, dar absolut cu toţii, după o aceeaşi partitură, astfel încât rezultatul final din urechile publicului să fie cel dorit de marele maestru compozitor. Şi dacă-l mănâncă cumva pielea pe vreun instrument(-ist) din fundal să se dea vedetă şi să încerce să cânte “da solo” fără ordin, e invitat imediat să “cânte la altă masă” şi e aruncat cât colo afară din partid. Că de aia e democraţie, ca minoritarul care are idei proprii, să se supună majorităţii celor care au ideile venite de sus…

 E drept că de multe ori partidele  seamănă mai degrabă cu nişte echipe de fotbal: se fac transferuri contra cost de la unele la altele la fel ca în fotbal, unde nu-i absolut necesar să fii născut în oraşul pentru care vrei "să joci": jucătorii politicieni joacă şi ei acolo unde găsesc cea mai bună ofertă, săracii, că deh' timpul trece şi-odată te trezeşti bătrân, cu buzunarele şi coatele goale...  

Apoi mai există şi la partide câte-unul sau mai mulţi "antrenori, directori tehnici", neapărat "sponsori" şi câte unul sau mai mulţi proprietari, că doar n-aţi crezut că echipa ar aparţine cumva oraşului. Păi, bani de unde? Că oraşul e bun doar să plătească biletele şi abonamentele (praful de pe tobă - pentru o "echipă" adevărată) şi să asiste la spectacol, având dreptul să-şi exprime părerea asupra prestaţiei “propriei” echipe doar prin aplauze sau huiduieli. Şi ca să fie tacâmul complet, intre partidele politice au loc, la fel ca şi în fotbal, aranjamente de culise: partide truncate, carteluri contra adversarilor comuni, jucători infiltraţi sau plătiţi de adversar să-şi dea autogol, partide al căror rezultat se hotărăşte la masa verde şi tot aşa ... le ştiţi şi voi la fel de bine ca şi mine, că de aia aveţi ochi, urechi şi creier… 

Pe de altă parte, dacă vom consulta Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, (ediţia: DEX – on line), la cuvântul “partid” vom găsi următoarele explicaţii:

• PARTÍD, partide, s. n. (Adesea urmat de determinarea „politic” sau de alte determinări care arată caracterul, structura etc.) Grupare de oameni uniți prin comunitatea concepțiilor politice, ideologice, a intereselor sociale – După fr. părţi. 

Sursă: DEX '98 (1998)  

• PARTÍD s. v. grupare, partidă, tabără. 

Sursă: Sinonime (2002)  

• PARTÍD ~e n. Grup de oameni cu idei și interese comune. ◊ ~ politic organizație politică care exprimă și apără interesele unei clase sociale sau ale unei pături a acesteia, conducând lupta lor pentru atingerea anumitor scopuri sau idealuri. /<ngr. partidon, fr. părţi 

Sursă: NODEX (2002) 

• PARTÍD s. n. grupare relativ organizată și stabilă, care exprimă sintetic și reprezintă interesele unui anumit grup social, căutând să le apere și să le promoveze împotriva altora și luptând pentru cucerirea sau menținerea puterii şi dominației politice. (după fr. părţi) 

Sursă: MDN (2000) 

• partid n. unirea mai multor persoane încontra altora: partide politice la noi au fost altădată două: conservatorii și liberalii; acuma se formează mai multe. 

Sursă: Șăineanu, ed. a VI-a (1929)  

• *partíd n., pl. e (ngr. partidon, d. it. partito, derivat d. partire, a împărți; sp. partido, fr. părţi). Grup de oameniĭ unițĭ pintr´o [!] părere orĭ credință comună, maĭ ales în politică: partidu conservator. V. sectă. 

Sursă: Scriban (1939)  

Definiție dintr-un dicționar de specialitate:

• PARTÍD (‹ ngr., it., fr.) s. n. Grup de indivizi asociați în vederea apărării unor opinii sau interese comune. ◊ P. politic = organizație al cărei scop este câștigarea controlului asupra aparatului de conducere, de obicei prin alegerea membrilor săi în poziții de autoritate în cadrul instituțiilor politice. P.p. sunt tot atât de vechi ca sistemele politice, ele fiind consemnate, de exemplu, și în Grecia antică.P.p. moderne s-au constituit o dată cu cristalizarea ideologiei democratice, a votului universal, a naționalismului și a mijloacelor de comunicare; ele sunt organizate în diferite moduri; în unele controlul este exercitat de o elită centrală aleasă sau perpetuată; în altele, puterea este descentralizată. Un p.p. poartă amprenta tipului de sistem politic în care operează; într-un sistem politic necompetitiv sau de partid unic este folosit ca parte a aparatului de conducere și are ca funcție principală asigurarea sprijinului politic al regimului; în sistemele competitive de două partide este încurajată strategia de partid caracterizată prin moderație și compromis, în scopul obținerii unui vot majoritar; în sistemele competitive multipartide există mai puțin compromis, și fiecare p. caută să păstreze sprijinul nucleului de votanți. 

Sursă: DE (1993-2009)  

Cred că ajung, nu?

 E clar! Eu unul mi-am format deja o părere. Nu că n-aş fi avut o părere şi înainte, dar acum mi s-au confirmat dintr-o sursă publică (acceptată într-o proporţie covârşitoare ca fiind suficient de credibilă) câteva chestii pe care le “simţeam” şi altele pe care doar le intuiam.

Voi încerca în cele ce urmează să vă expun şi să comentez ceea ce înţeleg eu din aceste definiţii, de la “înălţimea” poziţiei mele sociale de om simplu din popor, care nu vrea altceva decât să fie un bun cetăţean (al Ţării sale, al Europei şi al Pământului – de preferat în această ordine!).

Pentru a ne fi mai clar la care dintre definiţii mă voi referi în continuare,  am procedat la o enumerare a acestora.

Definiţia 1, era cât pe ce să-mi placă şi chiar mi-a plăcut partea cu “o grupare de oameni uniți”, dar numai până s-a ajuns la partea cu “comunitatea concepțiilor politice, ideologice şi a intereselor sociale”. 

“O grupare de oameni uniți prin comunitatea interesele sociale”. Nu ştiu…Ceva nu mă convinge în această exprimare? E prea simplu şi pare incomplet.

 În mintea mea interesele sociale comune, nu pot fi atribuite spre definire, reprezentare, implementare şi apărare, unei “grupări” de oameni, oricât de dedicaţi şi de bine intenţionaţi ar fi aceştia. Ele ar trebui “recoltate” prin consultare publică cu participarea întregii mase a populaţiei locuitoare a unui anumit teritoriu, de către un grup de lucru constituit din specialişti în materie de sociologie, economie, educaţie, psihologie, sănătate, apărare, futurologie şi filosofie, care ar avea rolul să le elimine mai întâi pe acelea care nu sunt de interes comun, iar mai apoi, să le catalogheze pe cele rămase, să le ierarhizeze şi să stabilească o medie a acestora la nivelul întregii societăţi. 

În urma unor astfel de lucrări complexe, grupul de lucru ar trebui să redacteze un raport justificativ complex pe care să îl supună spre dezbatere publică, pentru găsirea şi aplicarea unor eventuale corecţii şi în final unui referendum de confirmare şi acceptare a acestor interese sociale comune.

În lipsa unei astfel de operaţiuni nu avem ce discuta în legătură cu o presupusă comunitate a concepţiilor politice ori ideologice cu pretenţii de aplicare la scară socială în vederea satisfacerii acestor interese , întrucât această “comunitate de concepţii” se referă doar la membrii care compun grupul respectiv. La scara socială, interesele unui astfel de grup sunt nesemnificative, nereprezentative şi deci ilegitime.

În acest sens definiţia 2 este mult mai seacă, mai scurtă şi mai clară, în privinţa lipsei de reprezentativitate la scara socială a unui partid politic:  PARTÍD = grupare, partidă, tabără. 

Un partid este doar o parte din întreg. Atât şi nimic mai mult!

Definiţia 3, confirmă, completează şi întăreşte cele enunţate anterior: PARTÍD  =  Grup de oameni cu idei și interese comune, organizați politic pentru a exprima și apăra interesele unei clase sociale sau ale unei pături a acesteia, conducând lupta lor pentru atingerea anumitor scopuri sau idealuri (proprii)…

Definiţiile 4 şi 5, aduc o completare care subliniază în mod tranşant caracterul divizoriu al partidelor la nivel de societate, rolul lor în divizarea populaţiei în grupuri şi antagonizarea acestora la nivel naţional: “PARTÍD =  grupare relativ organizată și stabilă, care exprimă sintetic și reprezintă interesele unui anumit grup social, căutând să le apere și să le promoveze împotriva altora și luptând pentru cucerirea sau menținerea puterii şi dominației politice; un partid presupune unirea mai multor persoane încontra altora.” 

De aici ne rezultă clar că “lupta de clasă” este “opera” partidelor care au inventat-o şi au promovat-o, împărţind societatea în pături/straturi şi asmuţindu-le unele contra celorlalte.

Definiţia 6 aseamănă relaţiile de subordonare necondiţionată din interiorul unui partid, cu cele din interiorul unor secte, în care membrii de partid sunt asemuiţi unor sectanţi ce urmează şi se supun orbeşte unui guru-şef de partid, investit cu puteri supreme, foarte semnificativ pentru unii “matusalemi” ai politicii actuale, pe care nimeni şi nimic nu-i poate atinge.

Definiţia 7 în schimb, aşa după cum îi stă bine unui enunţ dat de un dicţionar de specialitate, întregeşte precum bomboana pe colivă imaginea unei societăţi aflate într-o continuă involuţie civică, magistral condusă îndărăt - către începuturile civilizaţiei umane, atunci când domnea doar  “Legea junglei”, bazată pe principiul  selecţiei naturale de tipul “care pe care”, în care câştigătorul ia totul iar cei învinşi, dacă nu-şi caută de treabă prin alte părţi, sunt “haliţi de vii”…

În această definiţie, datorită comportamentului lor, cetăţenii nici măcar nu mai sunt recunoscuţi ca având rang de oameni sau de persoane ci sunt declasaţi tranşant şi fără echivoc la stadiul de simpli indivizi ai unei specii care, pentru a-şi apăra şi spori prada (interesele), s-au reunit într-un grup (ca într-o haită), punând la cale o “organizație al cărei scop este câștigarea controlului asupra statului (junglei), a economiei şi resurselor acestuia, precum şi acela de exercitare a puterii şi a unui control total asupra celorlalţi indivizi prin promovarea propriilor membri în poziții de autoritate în cadrul instituțiilor publice şi politice”.

Această ultimă definiţie ne mai invită însă şi la următoarea reflecţie:

Într-o lume materialistă ca cea în care trăim cu toţii astăzi este normal, într-o oarecare măsură, să avem interese; este normal ca aceste interese să corespundă întrucâtva cu interesele altor persoane din preajma noastră şi este normal ca acestea să se întâlnească şi să discute despre căile prin care interesele lor comune pot fi realizate; este normal ca persoanele care gândesc la fel să se unească pentru a căpăta forţa necesară impunerii măsurilor necesare satisfacerii unor aceloraşi interese comune lor…

"Într-o oarecare măsură"... Dar care este aceasta măsură? Cine poate spune când şi cu cât se depăşeşte aceasta măsură? 

Pentru a putea răspunde la aceste întrebări, un om cu minime pretenţii de "homo sapiens", un om normal, face apel la etică, la morală, la echitate şi la bunul simţ şi încearcă să-şi găsească răspuns la unele întrebări, de genul:

Este interesul meu, unul just? Este el legitim? Ce mă îndreptăţeşte să mi-l exprim? Am eu dreptul moral să emit pretenţia ca acest interes să mi se îndeplinească? Doar mie în mod particular! Până unde se poate merge pentru a-mi realiza acest interes? Pot eu să-mi realizez un anumit interes al meu fără să aduc atingere interesului unei alte persoane? Este suficient să mă alătur unui grup pentru ca acest interes să devină legitim? Poate grupul meu să-şi realizeze propriile interese fără a aduce atingere altor persoane, fie în mod individual fie constituite în alte grupuri?

Pot eu ca individ sau ca parte dintr-un grup de persoane să-mi realizez un interes fără să afectez în nici un mod alte persoane şi mai ales persoanele care n-au nimic de-a face cu interesul meu? 

Această ultimă întrebare necesita o scurtă explicaţie: este normal ca în decursul vieţii unui om, să apară anumite chestii care pot reprezenta pentru acesta un anumit interes. Dar, dat fiind faptul că nu trăim singuri pe lume, e foarte posibil ca acele chestii să reprezinte aceeaşi atracţie şi pentru cel puţin o altă persoană, la fel de îndreptăţită ca şi noi să aibă şi ea acelaşi interes. Şi dacă acea chestie este una  punctuală şi nu poate satisface în egală măsură interesele ambilor pretendenţi atunci, între cei doi se naşte o competiţie care are drept miză adjudecarea acelui punct de interes.
 Bineînţeles că atunci când participi la o competiţie de acest gen, doar unul poate fi câştigătorul şi în consecinţă fiecare din cei doi va face tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a-şi depăşi adversarul şi a câştiga acea competiţie. 

Când au intrat în competitive, ambii concurenţi ştiau la ce se expun, ştiau că e posibil şi să nu câştige, dar şi-au asumat acest risc gândind că recompensa câştigării e mai mare decât amărăciunea înfrângerii, astfel încât ambii vor face totul pentru a ieşi învingători şi unul din ei, cel mai bine pregătit pentru această luptă chiar va fi, acelaşi raţionament fiind valabil şi în cazul grupurilor.

Astfel, într-o chestiune în care nu este loc decât pentru unu, a depăşi o persoană care doreşte pentru sine acelaşi lucru ca şi tine dealtfel, devine un lucru normal şi acceptabil: învingătorul îşi merită victoria, iar învinsul îşi merită deziluzia.

Dar este oare etic şi moral ca în cursa spre satisfacerea interesului nostru să afectăm în vreun mod pe cei ce nu au nimic de a face cu “lupta” noastră, cu “setea” noastră de mai bine? Cu “setea” noastră de putere? Este oare etic şi moral ca satisfacerea interesului nostru să-i afecteze pe cei pasivi? Pe cei ce nu şi-au asumat o asemenea luptă şi care nu-şi doresc nimic altceva decât să-şi trăiască viaţa liniştiţi? 

Şi ca să aplicăm reflecţia de mai sus la tema noastră, putem afirma că a câştiga alegerile pentru putere, în faţa unui alt partid care-şi doreşte puterea pentru el, este absolut ok! Dar, este oare etic, moral, echitabil şi de bun simţ ca un partid să-şi dorească puterea de dragul puterii, exercitând-o abuziv asupra celor care nu şi-o doresc? Şi mai ales, împotriva interesului acestora? Şi-apoi, ce înseamnă "interes de partid"? Cum poate cineva care se declară ca fiind reprezentantul poporului să acţioneze împotriva intereselor acestuia, doar pentru interesul său de a rămâne la putere? Cum este posibil să se bage pumnul în gura cuiva, care ar putea chiar şi să aibă dreptate, doar pentru că nu face parte din aceeaşi tabără? Cum se pot respinge iniţiative, idei, sau descoperiri de valoare, doar din raţiuni electorale şi doar pentru că ele vin din tabăra adversă sau de la cineva nealiniat politic?

Lupta pentru puterea de dragul puterii, măsurile legislative şi executive menite a spori şi conserva puterea celor ce o deţin deja, intervenţiile abuzive în defavoarea liberei concurenţe din economie, alterarea climatului social, menţinerea populaţiei într-o stare de captivitate economică şi specularea în propriul interes a imperfecţiunilor de definire şi de aplicare ale democraţiei, enorma diferenţă dintre vorbe ţi fapte, dintre declaraţie şi actiune, fac din mine un personaj deziluzionat de aşa-zisele virtuţi ale sistemului democratic bazat pe pluripartidism.

Acesta este motivul principal pentru care nu-mi plac partidele: pentru că pun interesele lor de partid, mai presus de interesul public. Dintre toate cele care s-au aflat până acum la guvernare în România post decembristă, indiferent de nivelul la care şi-au exercitat-o (local, judeţean sau naţional), niciunul nu a făcut excepţie de la această regulă, nici măcar de dragul de a o confirma...

* Pe aceeasi tema:
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2013/12/gradinita-de-partid.html
http://www.universulromanesc.com/ginta/threads/2041-Fabrica-de-lideri?highlight=fabrica+de+lideri
http://www.universulromanesc.com/ginta/entries/53-Parlamentarul-turmentat
http://www.universulromanesc.com/ginta/entries/24-Mul%C5%A3umim-din-inim%C4%83-partidelor%21