miercuri, 30 aprilie 2014

Domnu’ Gigi – Şedinţa de sindicat


Aceasta povestire este continuarea altor povestioare pe aceeasi tema publicate anterior: 

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/01/iubire-bibelou-de-portelan.html
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/01/domnu-gigi.html

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/02/domnu-gigi-2.html

...
     Nimic nu mai era ca înainte, nimic nu mai funcţiona normal! Parcă înnebuniseră cu toţii. Totul a început atunci când băncile au decis să nu mai acorde credite. Urmarea? O reacţie în lanţ pe toată filiera…
Datorită unei politici expansioniste nechibzuite dar foarte profitabilă, bazată pe investirea în totalitate a profiturilor proprii în deschiderea de noi şi noi puncte de vânzare cu scopul de a ocupa o felie cât mai mare de piaţă şi pe achiziţionarea de mărfuri exclusiv pe credit, lanţurile de distribuţie şi vânzare au rămas fără lichidităţi. Practic ajunseseră să-şi comercializeze mărfurile exclusiv pe banii furnizorilor (fie ei producători sau distribuitori), pe principiul banii mei lucrează pentru mine, iar banii tăi – pentru noi!… Astfel s-au văzut nevoite să solicite furnizorilor de mărfuri şi servicii termene mai lungi de plată, pentru a avea timp mai mult să-şi vândă imensele stocuri de mărfuri de pe rafturi şi din depozite şi să incasese de la clienţii terminali – adică de la oamenii de rând - (în cash la momentul vânzării– desigur)  contravaloarea acestora.
Din acest motiv, furnizorii, pentru a se putea aproviziona din nou cu mărfurile şi materiile prime cerute în continuare de distribuitori şi vânzători în ciuda neachitării facturilor precedente şi pentru a putea beneficia în continuare de serviciile de transport şi logistică pentru acestea, s-au văzut constrânşi să se adreseze băncilor, pentru recapitalizare. La refuzul acestora, s-au văzut constrânşi să ceară la rândul lor, termene mai mari de plată din partea furnizorilor de materii prime şi a operatorilor de transport.
Dar operatorii de transport au şi ei cheltuielile lor: întreţinerea zilnică în perfectă stare de funcţionare a parcului auto (absolut obligatorie din punct de vedere legal, dar şi moral – faţă de şoferi şi de ceilalţi parteneri din trafic) – care presupune piese de schimb şi prestaţii mecanice, achiziţionarea zilnică de carburant pentru camioane, salariile lunare ale angajaţilor, impozitele aferente activităţii desfăşurate şi plăţile de utilităţi (lumina, apă, gaz, etc), aşa că nu prea le-a picat bine solicitarea clienţilor de prelungire a termenelor de plată a prestaţiilor de transport. Astfel, pentru a fi în măsură să funcţioneze în continuare au încercat şi aceştia să se adreseze băncilor. Răspunsul a fost acelaşi: nu vă putem ajuta! Şi-atunci au încercat şi ei să facă aceeaşi treabă cu furnizorii lor: să le solicite lungirea termenelor de plată. Cu cei mici, a ţinut, cu cei mari nu! Companiile petroliere au sistat livrările de motorină (ei ştiu că fără combustibili, maşinile nu circulă), iar companiile de apă, de gaz şi de electricitate au ameninţat şi ele cu sistarea furnizării şi nici fără ele nu se poate. Ba mai mult decât atât: furnizorii de motorină, pentru a fi siguri că nu se vor trezi cu marfa neplătită, l-au impus transportatorilor plata în avans – când îmi intră banii în cont, atunci îţi trimit cinsterna la sediu!...
 Singurii care n-au avut încotro au fost service-urile de asistenţă tehnică.
În aceste condiţii, transportatorii au umblat iniţial la “rezerve” şi când s-au epuizat şi acestea şi-au convocat lucrătorii:
-          Băieţi, ne pare rău, dar dacă nu acceptaţi întârzierea treptată a salariilor, ne vedem nevoiţi să închidem “baraca” şi să ne declarăm în stare de insolvenţă. Şi după aia… Dumnezeu cu mila!...
Bineînţeles că au fost colegi de-ai noştri care au sărit ca arşi:
-          Ascultă, dom’ Gigi şi doamna Monica! Eu am copii acasă care-mi cer mâncare şi azi şi mâine şi în fiecare zi. Nu le pot spune să stea flămânzi, că nu se poate. Pot să stea pe întuneric şi eventual în frig şi fără baie, dar fără hrană, nu! Aşa că, prea puţin îmi pasă dacă ai sau nu de unde să mă plăteşti: mie îmi datorezi bani şi dacă nu mi-i dai, nu plec în cursă. Ba mai mult decât atât: merg şi la Sindicat şi la Inspectoratul de Muncă şi la Garda de Finanţe şi te denunţ!...
-          Ok! Eşti liber s-o faci. Poţi să mergi unde te-o duce capul. Ăştia or să-mi trimită somaţii peste somaţii, eu n-am de unde să plătesc - din moment ce am adus şi de acasă totul - şi-atunci o să se treacă la declararea stării de faliment. Ok! Puşcărie nu fac că n-am comis nici o infracţiune: eu am bani de încasat, dar tu nu ai răbdare să aştepţi ca să-i primesc. Atâta tot! N-am să fiu nici primul şi nici ultimul care o să dea faliment. Închid şi gata! Şi-apoi?
-          Şi-apoi or să-ţi scoată “baraca” şi camioanele la vânzare şi or să ne dea banii!
Aici, ca fost întreprinzător – pe deoparte, dar mai ales ca angajat care-şi vede ameninţat ireversibil locul de muncă, m-am simţit dator să intervin:
-          Ce bine şi ce uşor ar fi!
-          Aşa o să şi fie!
-          Fie!… dacă zici tu aşa…
-          Ce vrei să spui?
-          Nu ştiu! Dar te-aş întreba şi eu o chestie: eşti şofer pe naţional ca şi mine, nu?
-          Sigur că da, plec de acasă – ca şi tine - duminica seara, în cel mai fericit caz luni dimineaţa şi mă întorc acasă vinerea seara, uneori noaptea şi câteodată chiar sâmbăta la prânz!
-          Perfect! Şi ai mai văzut tu pe undeva depozite şi camioane de vânzare?
-          Oho!... Să fii tu sănătos câte depozite şi câte camioane sunt de vânzare. E plină Italia de firme ca al’de “GG” care nu-s în stare să-şi plătească angajaţii! Sunt cartoane cu “De vânzare” peste tot!
-          Aha! Şi le vezi de mult?
-          Cum adică?
-          Adică: se vând depozitele alea cu anunţuri pe ele şi camioanele din curţile lor?
-          De unde dracu’ să ştiu eu?
-          Bun! Dacă tu nu ştii atunci, hai să-ţi spun eu: “Nu se vând! Şi nu se vând, că n-are nimeni bani să le cumpere! Mai bine zis: “nu MAI are”! Cine-a avut bani a cumpărat cât a cumpărat, până i-a investit pe toţi şi gata. Firme în stare de faliment, se declară în fiecare zi, bunurile lor sunt scoase la licitaţie în fiecare zi, dar bani ca să fie cumpărate toate, nu prea mai sunt!
-          Ce vrei să zici cu asta? Ce mă doare pe mine capul? Eu am muncit şi-mi vreau banii!...
-          Corect! Şi eu mi-i vreau, că n-am tiparniţă-n beci acasă! Numai ca procedând aşa, află că s-ar putea să nu-i mai vezi niciodată! Nici tu şi nici eu. Niciunul dintre noi toţi, aici prezenţi!
Aici au amuţit cu toţii! Şi cu toţii mă priveau năuci, încruntaţi şi nervoşi, de parcă ar fi fost vina mea că s-a ajuns în situaţia asta.
-          Ia vezi ce spui! Ţi s-a urât cu binele? Tu cu cine ţii? Nu uita că acum eşti şofer şi tu în rând cu noi şi că nu mai eşti patron. Ţi-a dat Gigi ceva ca să te pună împotriva noastră, te-ai ţicnit, sau ce dracu’ ai?
-          Ba, e bine să nu uit deloc c-am fost şi eu întreprinzător, pentru că nici Gigi şi nici soră-sa sau frate-su’ nu sunt golani, aşa cum nici eu n-am fost un golan cât am avut firma mea!
-          Şi te-ai gândit să fii acum!?!...
-           Ba deloc, dar m-am gândit cum aş face eu dacă aş fi în locul lui. Şi vă spun cu mâna pe inimă că aş fi procedat la fel!
-          Eşti hoţ şi tu, dă-te dracu’!
-          Măi, Ivane! Tu de când lucrezi la “GG”?
-          De doi’şpe ani!
-          Dar tu, Vasile?
-          De cinş’pe!
-          Şi matale, nea’ Nicu?
-          De douăzeci şi cinci, Remuse, unde vrei s-ajungi?
-          Bine, nea’ Nicu, bine! Şi-acu’ ia zi matale, în cei douăzeci şi cinci de ani de lucru cu Gigi, de câte ori ţi-a dat ţeapă la salariu?
-          Niciodată… Acu’ cam pricep eu unde baţi… Dar … eu ştiu?...
-          Da ţie, Vasile, de câte ori ţi-a întârziat Monica salariul în cei cinş’pe ani de când lucrezi aici?
-          Ei… Au mai fost! S-a mai întâmplat, câte o zi două, acolo, da’ rar!...
-          Ei, vezi! Rar!
-          Eh, rar!... Sigur că rar! Şi n-a fost grav, am mai înţeles şi noi, dar acum ... parcă prea se sare calul!
-          Se sare, nea Vasile, se sare! Da de ce se sare te-ai întrebat vreodată? Ţi-ai pus problema: cum naiba de aşa, deodată, începe Gigi şi ai lui să se şmecherească?
Aici, Sorin, un alt coleg, ceva mai nou, nu s-a mai putut abţine şi a izbucnit:
-          C-a fost şmecher întotdeauna, băi, da am fost noi proşti şi nu ne-am prins, de aia!...
-          Băi, Sorine! Tu ai o tonă de muşchi, dar numai de la gât în jos, că la creier se vede că nu prea eşti antrenat dacă nu te-ai prins de atâţia ani!
-          Ia, vezi tu!...
-          Păi, da, Sorine, vezi? Ce-ţi spuneam eu ţie? O tonă de muşchi! Hai!... Ia-mă la bătaie, şi-ai să vezi tu, cine şi cui dă bani pe-urmă… Băi, isteţule! Nu te-ai prins că n-aveai de ce să te prinzi, băi, de aia! Ce dracu’ ai, mă, în capu’ ăla mare şi frumos al tău, dacă mergi pe drum şi te uiţi în jur, dar fără să vezi nimic. Tu vezi că oriunde te-ntorci, lumea se plânge? Vezi că lucrurile merg prost peste tot? Ţi-ai pus vreodată zilele astea întrebarea că poate şi Gigi suferă pentru situaţia asta? V-aţi gândit că poate e pus cu spatele la zid şi că n-are altă soluţie? Şi-apoi haideţi să vă mai întreb ceva: de lucru este, sau nu?
-          Eh, de lucru… De lucru este, dar cui îi mai vine să lucreze fără bani?
-          Corect! În condiţii normale, nici eu n-aş mai mişca un pai fără să-mi intre banii în cont! Numai că la situaţii excepţionale, trebuie să raţionăm şi noi tot în mod excepţional. Mai întâi vă întreb: poate cineva de-aici să spună că l-a înşelat sau că l-a nedreptăţit vreodată, cineva din partea firmei?
-          Nu... Nu cred!
-          Bun! Am stabilit deci că patronii sunt de încredere. Doi: „de când aţi început să lucraţi la „GG” şi până acum, firma a crescut sau a dat înapoi?
-          Eu când am venit stăteam în chirie cu depozitul şi aveam numai cinci camioane. Acum avem douăzeci şi cinci plus depozit propriu cu toate utilităţile. De crescut a crescut! Zi-i mai departe!
-          Ok! Dacă a crescut în mod constant, înseamnă că patronii se pricep la afaceri, nu? Logica aşa spune!
-          Da, mă, şi? A crescut pe turta lor, noi tot cu salariul ăsta am rămas!
-          Păi şi ce? Ai fi vrut să-ţi dea cotă parte la beneficii? Asta e privilegiul întreprinzătorului. Noi suntem angajaţi pe salariu, nu pe cotă parte din câştig, că n-am investit bani în firmă...
-          Da... În fine, zi-i mai departe!
-          Dacă camioanele se mişcă, firma facturează serviciile de transport şi în urma facturii trebuie să sosească şi banii. Doamna Monica, ne spuneţi cât aveţi de încasat de la clienţi? Mă refer la servicii prestate şi neplătite...
-          Aproape şase sute de mii de euro...
Afirmaţia Monicăi a stârnit un murmur de surprindere, la toţi colegii:
-          Şase, sute, de mii, de euro!...
-          Deci bani sunt, doamnă Monica!
-          Eh, Remus! Sunt... Sunt la clienţi! Avem de încasat. Firma stă bine în balanţă şi cu impozitele. Problema e că în acest moment şi clienţii noştri sunt în dificultate şi suntem nevoiţi să le acceptăm o anumită întârziere la plată. Asta e! Sunt clienţi buni şi constanţi, lucrăm cu ei de ani de zile, au plătit întotdeauna şi ei, şi nu se face să-i presăm mai mult decât trebuie, căci riscăm să-i pierdem de clienţi. Sunt zeci de alte firme de transport care de-abea aşteaptă să ne ia locul, în orice moment. Îi aşteptăm, pentru că-i cunoaştem bine şi ştim că de plătit or să plătească, până la urmă. Nu-s escroci, nu-s mafioţi! Sunt întreprinzători cinstiţi ca şi noi, dar care au acelaşi gen de greutăţi ca şi noi şi astfel ne datorăm înţelegere reciprocă. Aşa merg treburile... În rest... cum ne intră banii cum vi-i dăm!
Aici interveni şi domnul Gigi:
-          Băieţi... Eu vă înţeleg foarte bine. Şi poate că n-o să vă vină să credeţi dar noi suferim mai mult decât voi, pentru situaţia de faţă. Voi suferiţi doar pentru voi şi pentru familia voastră. Noi suferim atât pentru noi şi familiile noastre, cât şi pentru firmă, dar şi pentru fiecare dintre voi. Vă cunoaştem de mult pe fiecare şi aţi devenit parte din familia noastră. Eu nu-mi văd firma funcţionând fără voi şi s-o iau de la capăt cu angajaţi noi, nici nu-mi stă în caracter şi nici nu prea îmi dă mâna... Ceea ce vă pot asigura în acest moment este că vom proceda cu maximă corectitudine şi în maxim respect faţă de voi şi de normele legale în vigoare. Camioanele se mişcă, de treabă este şi în aceste timpuri de criză acesta este elementul cel mai important. Banii or să vină, eu n-am nici un dubiu şi aceeaşi promisiune v-o fac şi eu: cum ne intră banii în cont, cum vă plătim! Chiar şi parţial, ca să primiţi bani cu toţii, căci cu toţii aveţi probleme şi nu-i normal să-i plătesc pe unii complet şi pe alţii deloc...
-          Asta ar mai lipsi...
-          Tocmai! Aşa gândim şi noi!

-      Și ca să nu ziceți c-ați cedat de-aiurea, vă mai aduc aminte și de TFR-ul pe care trebuie să-l încasăm cu toții la plecarea din firmă (în Italia, la plecarea dintr-o firmă, patronii sunt obligați prin lege să-i plătească fostului angajat un fel de spor de fidelitate sub formă de TFR - Tratamento Fine Rapporto - tratament de sfârșit de raport (de muncă) și care se cifrează la o sumă care adună câte un salariu suplimentar pentru fiecare an lucrat) . Eu personal am de luat pentru vreo zece ani! Calculați fiecare cât ați avea de luat și puneți-vă întrebarea cine vă mai dă banii ăștia în cazul în care firma dă faliment ...

Fiecare a mormăit în dreptul lui, într-un murmur descurajat generalizat care demonstra calea fără ieșire în care ne găseam cu toții, în care unica soluție era ... strânsul din dinți, în speranța că situația încasărilor se va debloca !
Şi aşa s-a terminat şedinţa...
Încet, încet, s-a ajuns să fim plătiţi în mod regulat ... cu trei luni întârziere! Adică luăm banii ca de obicei, pe 20-22 ale lunii, salariul întreg, dar ... pentru trei luni în urmă. A trebuit să acceptăm. Varianta era să băgăm firma în faliment şi dacă chestia asta ne-ar fi satisfăcut în plan emoţional, oferindu-ne o victorie pe termen scurt, pe termen lung, ar fi fost în fapt cea mai cumplită înfrângere: lipsa unei surse sigure şi constante de venit...
Aşa că... Firma se mişcă!...

P.S.

Astăzi (la sfârșitul lui 2017, firma a recuperat cea mai mare parte a restanțelor, și ne luăm banii ca de obicei, pe 20-22 ale lunii, salariul întreg, dar ... pentru doar o lună în urmă. Deci am avut dreptate !...

Cine a plecat din firmă și-a luat toți banii, la zi, plus TFR -ul, în 3-4 rate (legea o permite) ...

Răbdare și tutun!... Vine ea și ziua când va trece criza și se va reveni la zi cu salariile !

N-am nici un dubiu !...


* Urmarea in povestirea: 

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2016/05/domnul-gigi-lovitura-de-teatru.html



* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

joi, 10 aprilie 2014

Comerţul la răscruce

   Mă trag, dinspre mamă, dintr-o familie de comercianţi cu tradiţie,  Bunicul meu a fost “o figură”, în comuna sa – Icuşeşti, judeţul Neamţ, un fel de VIP local...

    A fost primul preşedinte de CAP, care se află şi acum (gol si părăsit) în acelaşi loc în care l-a propus bunicu’ (Dumnezeu sa-l ierte), din motive obiective, de protecţie naturală şi de apropiere faţă de sursa de apă şi de şosea. A fost primul contabil din comună, (la 40 ani a absolvit şcoala de cadre contabile pentru agricultură de la Roman, devenind bunic, din cauza mea, înainte de absolvire!...). Pe urmă a mai fost pe rând: perceptor fiscal, Diriginte de Poştă, şi Secretar la “Sfat” (primărie - pentru cei mai tineri).

 După ce s-a aflat că giner’su (adică, tata) a făcut puşcărie politică, au început ”degradările”: mai întâi din secretar, în contabil, după aia casier la Cooperativa de consum, apoi magazioner şi pe urmă simplu membru cooperator - agricultor de rând.. La nivelul lui de isteţime şi de experienţă, pe vremea aceea, nu avea rival în comună. Aşa că deşi era un simplu cosaş, ori căruţaş sau prășitor, noii numiţi (pe criterii politice – desigur), veneau pe ascuns şi se sfătuiau cu el – liderul natural si intelept recunoscut al satului, precum „muntele” la Mahomed: ei - cei „mari”, la el – ajuns „cel mic”, prin căderea în disgraţie. 

    La un moment dat, sătul de dat atâtea sfaturi „moca”, a decis s-o facă pe-a inabordabilul, aşa că s-au văzut nevoiţi să-i recunoască „serviciile” şi să-l promoveze, mai întâi ca gestionar la „Achiziţii” la Cooperativa de Consum şi mai apoi, ca pe o “încununare a carierei” – gestionar la Bufetul Comunal (care aparţinea – evident, pe vremea aia - tot de cooperativă.)

    Şi cum am fost crescut de la câteva luni de bunici, adeseori glumesc şi spun că ”m-am născut şi am crescut - în crâşmă”... Şi asta nu degeaba: ştiu toate şiretlicurile, şmecheriile, metodele, totul..., în ceea ce priveşte activitatea dintr-o unitate de alimentaţie publică; ştiu tot ce se poate face şi ce nu; mi s-a explicat clar încă de mic: „aşa da” şi „aşa nu”!... Unde şi cât se poate băga mâna fără să se bage de seamă şi de ce:

- “Romică, îmi spunea bunicu, aici dacă eşti deştept, trăieşti bine şi apuci şi pensia, (el de acolo a şi ieşit la pensie!), dacă eşti prost faci puşcărie... Aici nu te lasă nici să fii cinstit și nici să te îmbogățești: vine de la miliţie şi vrea pomană; cei de la Primărie, vor şi ei; vin de la partid, hop-şi-ei; îţi vine de la Securitate şi tre’ să-l duci şi acasă să-i dai din butoi tău, vin natural-de casă şi din porcul afumat din pod; vine de la Sanepid... nu-ţi mai spun! De aici sug toţi, toţi care se cred şefi. Ba chiar şi răpănoşii de şefi la gărzile patriotice şi mucoşii de la pionieri au prins năravul ăsta, că vin de la judeţ şi dacă nu le dai, îţi bagă strâmbe... şi cine ştie ce mai păţeşti!...”

Îşi dezvoltase un al şaselea simţ - premoniţia! Când i se năzărea, se ridica şi noaptea din pat, se îmbrăca, îşi lua lanterna, creionul şi caietul şi pleca la Bufet să-şi facă singur inventarul: o lua din beci, continua cu magazia şi termina cu rafturile... Şi nu odată chiar i s-au adeverit premoniţiile: abia ce-l prinsese dimineaţa adormit liniştit cu capul pe masa din crâşmă, după ce adusese "corecţiilor" de rigoare în contabilitate şi casierie, cu creionul după ureche şi ochelarii lângă caiet, că i-au şi bătut în uşă cu inventar de la "judeţ"... Era mereu vesel şi sigur pe el la inventare, glumea tot timpul şi-i lua peste picior pe mai tinerii săi verificatori. O-dată nu l-au prins în off-side!...  

 -  ”Asta e!... Cei de dinaintea mea au făcut cu toţii puşcărie, (n.a. – şi cei doi de după el!), şi ca să nu se întâmple asta trebuie să-i mulţumeşti pe toţi, dar să şi faci în aşa fel încât să ieşi bine la inventare!... De toate se pot face numai un lucru nu: să nu pui niciodată apă în băutură; e păcat să strici băutura şi să-ţi baţi joc de om, şi-apoi e şi pericol că dacă te zăpseşte vreunul şi te pârăşte, îţi bagă alcoolmetrul şi pici ca musca-n lapte, ca prostu’!”

   Vânzătorul la bufet din vremurile acelea era un fel de “artist de circ” care făcea echilibristică pe sârmă, la înălţime fără plasă, printre legi, regulamente, contabilitate şi pomeni către toţi nesătuii:

- “Tre’ să fii deştept să ştii să-ţi scoţi banii pe toate pomenile! Şi dacă eşti deştept vii cu salariul întreg acasă! Trebuie să te mulţumeşti să-ţi recuperezi salariul şi-atât, chiar dacă-i puţin, că "nemulţumitorului i se ia darul" şi cin-se lăcomeşte se trezeşte cu gâtu-n laţ. "C-aşa-i în tenis" - spunea, imitându-l pe Toma Caragiu...

    Mama a fost şi ea gestionar de la 17 ani şi până la ieşirea la pensie la “Alimentara” şi chiar şi după, pentru că la plecarea în Italia i-am lăsat “Magazinul-Mixto-Bar” (SRL) – magazin de ţară, tipic românesc, făcut să aibă de toate, de la alimente şi până la îmbrăcăminte, feronerie şi chimicale... şi l-a dus singurică, muncind 8 ani, de la şase dimineaţa şi pân’ la miezul nopţii, zi de zi, fără nici un înlocuitor... şi tot ea ţinea şi contabilitatea primară.

    A lăsat totul jos când s-a impus impozitul forfetar – un fel de - “vrei-nu-vrei, bei Grigore-aghiazmă!...” Faci sau nu faci vânzare, ai, nu ai profit, tre’ să dai la stat impozit!...
- ”Păi, de unde, mamă?... Dacă suntem şapte crâşme şi magazine în sat, la 300 de case! Şi unde mai pui că s-a golit satul: băutorii “fruntaşi”, şi-au mutat domiciliul pe deal, în dosul bisericii - DUMNEZEU să-i ierte! – Tineretul bun de muncă o plecat în Italia şi-n Spania şi am rămas eu, cu babele şi cu moşnegii, cu pensii ca vai de ei. Care se mai poate mişca mai vine şi pe aici; şi toţi iau pe datorie, dacă ar şti tac’tu m-ar omorâ: am peste o sută de milioane dată în sat “la caiet” (!), “pân’ la pensie, doamna Licuța”!...”

   - “Trăiesc din pensii şi din alocaţii toți ăştia mai amărâţi, care n-au servici și n-au bani să plece şi nici n-a avut cin’ să le dea. Am vorbit cu X- ulică poştaşul şi vine în crâşmă la mine să dea pensiile, că altfel nu i-aş mai prinde pe aici: îi pun o sticlă de Cotnari pe masă; dacă-i frig – un vin fiert sau dacă-i cald o halbă rece, şi-aşa îmi recuperez, o parte din bani. Dar nu i-am recuperat pe toţi; când am închis aveam aproape 80 milioane de recuperat şi mai am şi azi vreo 40, dar mi-am luat gândul de la ei. Au trecut doi ani deja...”

    Eu, după cum am spus: am acumulat experienţă, informaţii, cunoştinţe, (pile şi relaţii) de la amândoi şi mi-am mai creat şi singur, când am luat-o pe cont propriu: cine n-a citi articolul autobiografic ”O struțo-cămilă” de pe blog, să o facă şi va putea să constate şi singur...

     După intrarea marilor multinaţionale cu supermarket-uri pe piaţă, tot comerţul tradiţional s-a dat peste cap. S-au schimbat şi regulile şi legităţile şi metodele... s-a schimbat totul. Oriunde s-a deschis un supermarket, a ”pârjolit” totul în jur, (mă refer la activităţile comerciale şi activităţile conexe: magazinele, angrourile şi distribuitorii care le aprovizionau, transportatorii care le făceau servicii de transport, producătorii de la care se aprovizionau, au dispărut rând-pe-rând...).
    Şi dacă e să fim corecţi trebuie să recunoaştem că la supermarket, preţurile sunt în general mai mici decât la un magazin tradiţional – ăsta e un câştig pentru populație! Şi încă un câştig deloc de neglijat e imensa varietate de mărfuri strânse toate la un loc, fapt ce duce la o reală şi foarte utilă economie de timp, precum şi posibilitatea de a-ţi lua tu însuţi marfa de pe rafturi – pe alese!

Da… Dar cu ce preţ s-au obţinut aceste avantaje? Câte persoane şi-au pierdut sursa de existenţă pentru a face loc supermarketurilor? Câţi întreprinzători români au falimentat? Câte magazine s-au închis? Câţi muncitori au fost trimişi în şomaj, de pe toată catena de distribuţie? Câți mai sunt cei care-și permit să cumpere ca înainte? (Stati liniștiți: când spun ”ca înainte”, mă refer la perioada de dinainte de intrarea supermarketurilor și nu la perioada socialistă!).
    Şi totuşi nimeni nu poate afirma că ”înainte” se murea de foame!...

    Eu fac parte din “Dinozauri”, din cei care au buchisit “cartea de comerţ”, şi i-au aşezat învăţăturile pe o temelie solidă de cunoştinţe şi experienţe acumulate într-o viaţă întreagă trăită “cu comerţul, zilnic invitat la masă”! Şi în această “calitate” de “dinozaur comercial” constat toate aceste transformări şi observ, ca parte implicată, că supermarketurile, după cum este şi normal, urmăresc profitul propriu, la fel cum făceau şi firmele implicate în comerţul tradiţional! Repet – ăsta e un lucru absolut normal şi firesc.

    Anormal este faptul că noi nu suntem în stare să oferim alternative viabile, performante şi competitive. E greu, dacă nu imposibil să faci concurență marilor reţele internaţionale de distribuţie prin supermarketuri. Noi nu avem şi nu vom avea niciodată resursele lor financiare. În plus, şi aici vorbesc din experienţă proprie, nu avem capacitatea lor de colaborare cu alte multinaţionale în ceea ce priveşte producţia, transportul şi distribuţia. Două firme de nivel internaţional care lucrează bine în Franţa sau în Italia, se vor căuta şi vor coopera şi în România, prin hotărâri luate la sediile lor centrale di occident.

     Problema e că noi nu avem nici cultura asocierii pentru a face ceva împreună! Invidia , egoismul și fudulia noastră tradițională, duse uneori chiar până la prostie, ne împiedică să-i înțelegem necesitatea, utilitatea și eficiența, într-o lume în care principiul ”Globalizării” face absolut necesară coagularea capitalurilor și odată cu ele a celor care le dețin. Astfel, o firmă românească cu greu are acces pe piața internațională şi atunci când se întâmplă, aproape întotdeauna are ca intermediar o firmă occidentală care se bucură de reputaţie şi de încredere.

     Doar producătorii autohtoni cei mai puternici au acces în mod direct la rețeaua de supermarketuri din România şi de cele mai multe ori pe criterii de vecinătate a centrelor de producţie faţă de depozitele lor centrale de distribuţie, mult mai apropiate faţă de cele similare din vestul Europei.
    E ok! Numai că nici acești producători importanți nu prea mai au acţionari majoritari români sau sedii centrale pe teritoriul naţional românesc.
    De aceea eu sunt sceptic în ceea ce priveşte comerţul tradiţional. Firmele mari care lucrează împreună în occident vor conlucra cu siguranţă şi în România, indiferent de ce ofertă am încerca noi să le facem.

    Am încercat aducerea de mărfuri de prim rang din Italia și in special produse care nu se fac la noi în țară. Era în perioada în care avea loc în România boom-ul de dezvoltare extensivă al supermarketurilor. A mers, până când filialele autohtone au primit mărfuri de la aceeaşi furnizori, în mod direct, prin filialele lor din Italia... şi-am ieşit de pe piaţă, întrucât eu nu am reuşit să obţin un preţ de aprovizionare egal cu preţul cu care se vindeau mărfurile aici pe raft!!!
    Una e să dai o comandă la un producător de un tir de marfă pe săptămână şi alta e să ceri 3-4, pe zi!!! La preţuri cu discounturi pe măsură cantităţilor... Nu ai cum să stai în picioare! Ei se aprovizionează şi dau comenzi pentru filialele din toată Europa, având la dispoziţie spaţii imense de stocare în centre logistice uriaşe prin parteneri de nivel mondial şi eu mă aprovizionam punctual, cu stocuri tampon, pentru comenzi punctuale, lucrând cu reţea de distribuţie autohtonă, la cu totul alte costuri.

    Mulţi dintre prietenii mei, foşti parteneri şi colaboratori, odată importanţi distribuitori (firma R.... din Bacău, cu reţea regională de distribuţie în judeţele Bacău, Neamţ, Iaşi, Vaslui şi Vrancea, cu peste 60 de maşini de distribuţie, plus mașini pentru agenţi, cu depozite în toate oraşele din aceste judeţe), au închis, rând pe rând, aproape toţi. Ceilalţi se chinuie, de la o zi la alta, într-un climat instituţional ostil - neprietenos şi care-i considera apriori “hoţi”, sau “vaci bune de muls”.
    Piaţa li s-a îngustat văzând cu ochii în fiecare zi: mai întâi au pierdut centrele de judeţ, apoi oraşele importante şi mai apoi toate centrele urbane, rămânând doar cu mediul rural. Aici treburile au mers cum au mers o bucată de timp, până când lipsa de bani a clienţilor finali, reduşi la limita de subzistenţă, le-a făcut vânzările să scadă sub pragul de rentabilitate. Asta în condiţiile unei reţele de distribuţie cu magazinele mult mai răspândite teritorial, cu drumuri deteriorate, multe neasfaltate, ce impuneau creşteri uriaşe de cheltuieli de întreţinere a parcului auto, plus nemulţumirea agenţilor plătiţi în consecinţă cu comisioane din ce în ce mai mici, chiar dacă alergau mult mai mult.
    Rezultatul? Firmele au început “să producă” – pierderi... şi au fost constrânse să închidă. Au mai rămas puţini, şi lucrează greu, la limita rentabilităţii.
    A încerca să intri acum pe aceste pieţe, este sinucidere curată. O condamnare anticipată la faliment!

   Şi totuşi...

(soluţii posibile, într-un probabil articol viitor, la următoarea pauză mai lungă de la condus!...).


* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"