joi, 22 mai 2014

Înjurătura - început şi sfârşit

Autor: Raclău Remus Constantin

V-aţi (şi m-aţi) putea întreba, ce mi-a venit să iau la puricat fenomenul injuriei? Răspunsul se regăseşte în însăşi întrebarea pusă: pentru că a devenit un fenomen!
A devenit un fenomen răspândit în proporţie de masă, cu amplitudine pe toată scara socială, cu o nedorită extensie atât pe orizontală, cât şi pe verticala ei, la toate nivelurile şi în toate straturile societăţii româneşti şi nu numai – pentru că, din “păcate” nici măcar în acest domeniu nu deţinem exclusivitatea – lumea (se) înjură în toate limbile, la toate paralelele şi pe toate meridianele pământului...
Şi-atunci mi se pare firesc ca un fenomen atât de larg răspândit, atât de intens utilizat şi cu consecinţe interpersonale atât de pregnante, de multe ori dramatice, să fie analizat cât mai în amănunt cu putinţă, (fără pretenţii sociologice – că nu-i cazul cu subsemnatul, care o face din pură pasiune, la un nivel amatorial/intuitiv), pentru a înarma cititorii cu un set de cunoştinţe potenţial utilizabile spre a ieşi cu bine dintr-o eventuală situaţie cu un potenţial de risc de nivel critic.
Aşadar, haideți să purcedem...
Înjurătura este de regulă şi început şi sfârşit: început de scandal şi sfârşit de relaţie.
După o înjurătură e nevoie de o doză extrem de mare de echilibru, de o perfectă stăpânire de sine şi de o foarte abilă diplomaţie, pentru a evita un conflict cu un iminent potenţial de ulterioare dezvoltări negative cu amplitudini imposibil de prevăzut şi consecinţe foarte greu de evaluat.
De cele mai multe ori, o înjurătură declanşează un conflict care pune punct unei relaţii de bună înţelegere, fie că este o relaţie între vecini, între prieteni, rude, colegi, iubiţi, parteneri, sau între simple cunoştinţe... În urma unei înjurături apar în mod justificat şi se instalează acut în subconştient revolta, impulsul de a răspunde cu violență (de limbaj - pe contră, sau chiar prin atac fizic) sau cel puțin dezamăgirea, tristețea, suspiciunea şi lipsa de încredere.
O relaţie între două persoane este ca o legătură între două fire: ca să existe trebuie să le legi strâns una de cealaltă. În momentul unei înjurături, se produce o ruptură. Şi chiar dacă părţile ajung ulterior la o împăcare şi hotărăsc să reînnoade firul, pe fondul latent al deziluziei, suspiciunii şi lipsei de încredere adânc instalate în subconştient, cu ocazia şocului provocat de proferarea injuriei, “nodul” rămâne şi creează un precedent.  Rămâne şi se vor “împiedica” de el - ca de un “deja vù” - ori de câte ori se vor ivi alte mici divergenţe de opinii (ca să nu mai zic de interese).
Să fim foarte clari: nimic nu justifică violenţa de limbaj, nimic nu justifică o înjurătură. Un om civilizat, educat şi de bun simţ nu ar trebui nici măcar să ridice tonul vreodată asupra unui seamăn de-al său, dară-mi-te să-l înjure, să-l jignească sau să-i aducă, sub orice formă, o ofensă.
De cele mai multe ori înjurătura este folosită şmechereşte, ca argument final, de către cei care au rămas fără argumente într-o dispută verbală, într-o dispută de idei. În aceste cazuri, invectiva este doar un şiretlic prin care se încearcă abaterea atenţiei de la tema principală a discuţiei, prin punerea adversarului într-o lumină proastă şi discreditarea lui; la nivel de subconştient se declanşează un proces de motivare a agresiunii verbale, de genul: “eu nu mai am argumente şi-mi dau seama de asta, dar nu vreau, pentru că nu-mi place, să pic pe locul doi, aşa că nu te mai las nici pe tine să te desfăşori şi să-ţi expui ideile”.
 Înjurătura este aşadar masca după care se ascunde o minte slabă, atunci când realizează că şi-a atins limitele capacităţilor sale intelectuale, privind facultatea de a analiza, de a evalua,  a raţiona şi argumenta, de a mai emite idei noi şi de a le susţine, de a (mai) emite judecăţi de valoare.
E clar că înjurătura nu-i un mod tocmai ortodox de a comunica, însă după cum spuneam, pe lângă vinovăţia individuală a celui care înjură ar trebui să subliniem şi vinovăţia colectivă a tuturor personajelor care formează mediul din care provine acesta.
 Sunt unele zone ale societăţii şi nu puţine din păcate, în care înjurătura face parte din ambient: este folosită în mod cotidian atât de des, încât a fost complet golită de conţinut, devenind astfel o banalitate – un simplu mod de a spune, un tipic verbal şi nimic mai mult; injuriosul nici măcar nu-şi dă seama că înjură, pentru că pur şi simplu nu-şi dă seama de ceea ce spune. Nici măcar nu realizează ofensa: foloseşte expresii verbale pe care le-a auzit de-atâtea ori, spuse eventual la adresa sa, încât s-a şi obişnuit cu ele: nu-l mai deranjează şi nu-şi mai produc nici un efect asupra sa. Şi dacă nu mai au efect, de ce să se mai obosească să le înţeleagă conţinutul? La auzul unei noi injurii, fraza se descompune în mintea lui, într-o simplă înşiruire de cuvinte fără conţinut, din care reuşeşte să reţină eventual doar forma sub care i-au fost administrate. 
  Şi când la rândul său înjură, e ca şi cum ar transmite mai departe o cutie. O simplă cutie, fără să-l intereseze dacă are sau nu ceva înăuntrul ei, şi dacă cumva are, fără să-l intereseze dacă acel “ceva” face bine sau nu: o cutie goală e doar o cutie şi-atât.
 De cele mai multe ori, în mintea injuriosului, înjurătura nu-i decât o simplă “garnitură” - ca nişte cartofi prăjiţi - pentru restul frazei - care ar trebui să reprezinte “friptura” - felul principal al mesei (discursului), ansamblu de cuvinte pe care le mestecă fără să le simtă “gustul” şi pe care le scuipă apoi asupra celorlalţi, ca “să le guste” ei în locul lui dac-or dori aceasta, că el personal a devenit imun la-njurături precum şarpele la propriul venin, aşa cu n-are rost să se mai oboseasc-a le mai înţelege.
Şi dacă nu se mai oboseşte să le înţeleagă conţinutul, e clar că n-are cum să-l mai deranjeze nici forma, care nu rezonează, pentru că nu-i atinge nici o coardă: sunt simple cuvinte care trec pe lângă el, ca şi vântul ... Cine-l mai bagă-n seamă!
Pentru ca nişte cuvinte să fie demne de luat în seamă de un injurios cronic, acestea ar trebui să aibă un caracter complet nou şi şocant, ceva care să aibă efectul unei furtuni... În faţa unei furtuni, nu prea reuşeşti să stai impasibil: instinctul de conservare te obligă să-ţi iei un minim de măsuri de autoapărare. Şi-atunci eşti atent la ce se-ntampla-njurul tău şi la ce se-ntâmplă cu tine!

De ce înjură lumea?

De... multe!... Dar despre asta mă voi ocupa în articolul următor...

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău *  Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

miercuri, 21 mai 2014

De ce-ngiuli, bă!...


Până când l-am dus pe ficior’miu la grădiniţă, de educaţia lui s-au ocupat nevastă-mea şi cu soră-sa, fiică-mea fiind cu nouă ani mai mare decât el. Şi cred că au făcut-o bine, din moment ce, atunci când m-am dus să-l iau de la grădiniţă, după prima zi de frecvenţă, la auzul numelui, doamna educatoare, după ce l-a strigat sa vină, m-a interpelat foarte amuzată, dar si cam încurcată:
-         Bună seara, domnule Raclău, încântată de cunoştinţă! Să ştiţi că unele dintre colegele mele au intrat azi în conflict cu Rareş, fiul dumneavoastră!
-         Au!... Ce-a făcut?
-         El, nimic... Noi am făcut!
-         Ce s-a întâmplat?
-         Nimic grav... Oricum, să ştiţi că aveţi un băieţel foarte isteţ şi foarte dezinvolt!
Sesizând după voce şi ton că nu prea ştie cum să-nceapă, am dat-o pe glumă ca să o încurajez să se relaxeze:
-         Ei, lăsaţi... Vă mulţumesc!... Să ştiţi că-i ceva normal. E genetic! i-am spus eu bombandu-mi pieptul în mod exagerat ca să priceapă.
Şi ca să duc gluma până la capăt, am continuat pe ton confidenţial, aplecându-mă uşor spre urechea ei:
-          Îmi seamănă...
Mi-a zâmbit şi mai încurcată:
-         Se vede!... Ăăăă!... Să vedeţi... Azi dimineaţă, la micul dejun, unul dintre copii, ceva mai alintat şi mai neîndemânatic, a scăpat cana de lapte din mână şi a vărsat-o pe paviment. Noroc că era metalică. Îngrijitoarea, care era chiar lângă el, ţinând cont că nu era pentru prima oară, s-a enervat şi a scăpat un “Fir-ai tu să fii de căscat!...” pe un ton destul de ridicat.
-         Ba a zis şi ceva cu mă-tii la urmă - a ţâşnit ficior’miu cu indignare, dar când a văzut reacţia uşor încruntată a educatoarei, s-a grăbit s-o dreagă:
-         Da’ nu-mi aduc aminte ce!
-         Ei asta mai lipsea, să-ţi mai şi aduci aminte! - am intervenit eu zâmbind împăciuitor.
-         De chestia asta nu mi-au spus... în fine! Când băiatul dumneavoastră a auzit scăparea colegei noastre, a izbucnit la fel ca şi acum: “Băăă!... De ce-ngiuli, băăă? De ce-ngiuli?...” Bine-nţeles că au rămas cu toatele interzise! Nu se aşteptau la o astfel de reacţie din partea unui copil de trei ani jumate, şi cu atât mai puţin cu cât este prima lui zi de grădiniţă...
-         Îl iau de moţ? - am întrebat eu cu o falsă candoare...
-         Doamne fereşte!... Dimpotrivă!... După ce şi-au revenit din stupoare - repede, vă daţi seama - au izbucnit cu toatele în râs şi au căutat să nu dea amploare evenimentului. Bineînţeles că educatoarea de dimineaţă i-a cerut imperativ doamnei îngrijitoare să-şi ceară scuze imediat, atât de la copilul care a vărsat laptele cât şi de la Rareş, şi-apoi ... vă daţi seama, că toată dimineaţa au discutat aproape numai cu el. Le-a dat pe spate, pe toate! E extraordinar de isteţ!...

-         Îmi pare rău, pentru tot ce v-au auzit urechile! N-am ce să-i fac... V-am spus ... dacă e de bine, îmi seamănă! Pentru tot restul, vinovate sunt nevastă-mea şi cu fiică-mea, că eu nu prea stau pe-acasă...
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

luni, 19 mai 2014

Dacă mă-njură careva ...

de Remus Constantin Raclău

Dacă mă-njură careva e clar că, pe moment, sunt şocat. Mai întâi de bruscheţea evenimentului şi mai apoi de ineditul situaţiei. Pe deoparte, un om educat nu înjură!...  În locul în care “năbădăioşii” pun câte-o înjurătură, un om inteligent şi de bun simţ se foloseşte de argumente. Pe de altă parte, un om simplu şi normal, care în exercitarea rutinei sale cotidiene îşi vede liniştit de treaba sa, n-are cum şi de ce să fie înjurat şi deci n-are cum să fie obişnuit cu aşa ceva.
Şi-atunci, dacă mă-njură cineva, e clar că acest lucru mă deranjează, dar ... caut totuşi să nu mă enervez şi să nu mă grăbesc în a-i da o ripostă dură – meritată poate - plină de indignare şi de vehemenţă. Şi asta nu din lipsă de cunoştinţe lexicale şi lingvistice în domeniul replicilor acide şi chiar a înjurăturilor. Sunt un om normal, crescut între oameni simpli şi foarte direcţi, care fac parte dintr-un popor cu o imaginaţie bogată şi cu un talent interpretativ cu nimic mai prejos decât la oricare dintre toate celelalte naţii ale lumii. Aş îndrăzni să spun chiar, că noi ca popor, avem o anumită dexteritate în utilizarea şi adaptarea frazelor ofensive la contextul celor mai inedite situaţii. Am auzit şi văzut, deci, multe la viaţa mea şi prin urmare nu prea am motive s-o fac pe-a mironosiţa.
Şi totuşi, dacă mă-njură cineva, nu mă grăbesc a-i da o ripostă dură ci dimpotrivă, încerc să rămân cât se poate de calm, să mă detaşez de context şi să-mi impun o stare de absolută neutralitate, ca şi cum n-ar fi vorba de persoana mea.
 Următorul pas îl fac urgent în direcţia conştientizării raţionale a situaţiei şi a unei rapide analize a contextului în care are loc nefericitul eveniment.
Atunci când cineva te înjură, comite un act de violenţă de limbaj asupra ta. O astfel de agresiune, nu ia naştere chiar din senin. Sunt rare astfel de situaţii şi când ele apar totuşi, sunt de regulă de natură patologică. Violenţa de limbaj apare de obicei ca manifestare a unei nemulţumiri, a unei frustrări provocate, a unei supărări acute, a unei stări de iritare şi deranj, a unui puternic sentiment de antipatie şi foarte posibil - chiar de ură. Din acest motiv, de regulă înjurăturile sunt însoţite de o expresie facială gravă, încruntată, aspră şi săgetătoare şi acompaniate deseori de o atitudine agresivă, imponentă şi dominantă, exprimată prin gesturi provocatoare, ameninţătoare sau dispreţuitoare.
Toate acestea au cu siguranţă un anumit motiv declanşator, sau poate chiar o înlănţuire de motive. Nu discutăm despre temeinicia acestor motive, nu discutăm oportunitatea proferării de injurii, încercăm doar să găsim o modalitate elegantă şi eficientă de a ieşi din această situaţie.
Atunci când sunt înjurat, experienţa, inteligenţa şi bunul simţ mă obligă să mă întreb care-o fi motivul pentru care sunt “pus la punct” într-un mod atât de direct şi de intempestiv.
Oare de ce mă-njură omul ăsta? Nu cumva i-oi fi greşit eu oare, cu ceva? Oare nu cumva această înjurătură este tocmai modalitatea lui simplistă şi directă de a-mi transmite că l-am deranjat, că l-am nedreptăţit, că i-am produs o daună morală, materială sau fizică? Bine..., cu siguranţă că sunt şi alte metode de a-i transmite cuiva nemulţumirile tale. Sunt cu siguranţă şi alte modalităţi de a o face, cu mult mai inteligente, mai eficiente, mai diplomatice şi mai elegante decât soluţia înjurăturii, dar..., ce să-i faci? Nu suntem cu toţii făcuţi după acelaşi calapod, n-avem cu toţii acelaşi nivel de educaţie, de instrucţie şi cu atât mai puţin, de cultură!
 Şi-atunci nu ne rămâne decât să gândim că poate, omul ăsta nu ştie să ne transmită acest lucru într-un alt mod! Poate că nu a fost învăţat să-şi comunice nemulţumirea şi frustrarea în mod civilizat. Poate că n-are răbdarea şi cunoştinţele, necesare... Şi dacă la toate acestea se adăugă un caracter impulsiv şi un temperament vulcanic pe care nu este în stare să şi le stăpânească, e clar că nu va reuşi niciodată să facă altcumva decât să se lase pradă primelor impulsuri. În cazul unor astfel de disfuncţionalităţi, e greu până şi pentru un om educat să se stăpânească.
Şi-apoi, ca om de bun simţ, nu se poate să nu te întrebi: “şi dacă omul ăsta are totuşi dreptate? Şi dacă se întâmplă chiar să-l fi deranjat cu ceva? Oare nu cumva, e posibil chiar să merit să fiu pus la punct?” Bine..., poate că nu chiar cu o înjurătură. Cu siguranţă că o simplă atenţionare, o simplă aducere la cunoştinţă a faptului că l-am afectat, ar fi fost cu mult mai utilă, mai elegantă şi mai eficientă. În raport cu înjurătura, e clar că ar fi de preferat orice alt mod de abordare, prin care, victima afrontului meu inconştient, (sau nu!!!), să se poată convinge de bunele sau de relele mele intenţii în ceea ce-l priveşte!
Ţinând cont de toate cele de mai sus, atunci când mă-njură cineva, cea mai firească atitudine mi se pare a fi aceea de pacificator - de om de omenie, dispus să afle, să conştientizeze, să recunoască şi să remedieze o eventuală daună provocată cuiva.
Astfel, dacă mi se întâmplă să fiu pus în situaţia de a fi înjurat, trebuie ca în primul rând să iau măsura directă de a-l aborda cu calm, printr-o replică de genul:
-         “Te rog să mă scuzi dacă ţi-am greşit cu ceva şi te rog respectuos să te calmezi. Ştiu că nu mă înjuri degeaba dar, sincer, nu-mi dau seama pentru ce sunt înjurat. Nu intenţionez să supăr pe nimeni, dar dacă s-a întâmplat deja, a fost pur şi simplu din greşeală şi-aş vrea să rămânem prieteni, sau cel puţin în bune relaţii Te rog să-mi spui cu ce te-am supărat, căci dacă te-am nedreptăţit cumva, aş vrea neapărat să remediez cumva situaţia asta... ”.
Şi vă garantez că această frază, spusă pe un ton absolut calm şi cu o expresie facială complet senină şi sinceră, îl va dezarma complet şi îl va lăsa fără replică pe agresorul dumneavoastră verbal.
Eventual, efectul poate fi şi mai convingător dacă este însoţit de gestul ridicării mâinilor în semn de predare, până la înălţimea umerilor, ținând palmele cu faţa spre el,  în plan vertical. 
De obicei lumea reacţionează la înjurături, ripostând pe contră”, printr-un limbaj cel puţin la fel de violent şi de agresiv, iar agresorul este pregătit şi înarmat deja cu un arsenal întreg de contra-replici, pregătit eventual chiar şi pentru reacţii de violenţă fizică. La auzul unei replici echilibrate de tipul celei de mai sus - însă, nemulţumitul agresor va fi pus într-o mare încurcătură. Nu se aşteaptă la aşa ceva şi va părea brusc, în mod evident fâstâcit şi complet dezarmat de reacţia dumneavoastră extrem de controlată şi de calmă în plan emoţional, dar şi foarte corectă în plan socio-relaţional.
 De regulă, în astfel de situaţii, cel care a înjurat se va scuza pentru reacţia sa emoţională necontrolată şi va explica stânjenit motivul pentru care a înjurat, menţionând că a reacţionat în mod exagerat şi că dacă ar fi ştiut despre lipsa noastră de intenţie ne-ar fi atenţionat într-un mod ceva mai elegant. Şi vă garantez că oricare dintre reacţiile lui viitoare faţă de persoana noastră vor fi cu mult mai precaute şi mai echilibrate.
În consecinţă, vă sfătuiesc să vă comportaţi permanent cu grijă şi cu înţelegere faţă de cei din jur şi dacă o veţi face, vă garantez că nu veţi ajunge niciodată nici în situaţia de a fi înjuraţi şi nici în aceea de a înjura ...
* Pe aceeași temă:
http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/injuratura-si-cultura--171550.html

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

joi, 8 mai 2014

Pe când eram “mare patron”

Am fost şi eu cândva, “mare patron” la viaţa mea! Aveam la un moment dat vreo paisprezece angajaţi, sau “dependenţi” (de mine) cum zic italienii.
 Făceam comerţ en-gros şi en-detail: aveam un camion, două furgoane (un ARO şi un TV-eu – ehei... ce vremuri!...), am avut depozite la Roman, la Livezi şi în mai multe locuri din Bacău, precum şi Magazine Mixte (Bar + Alimentară şi “De toate pentru toţi”) în judeţele Neamţ - la Icuşeşti şi Recea, Vaslui – la Curseşti Deal (Pungeşti) şi la Moara Sima, precum şi în diverse locuri din Bacău. Ce mai la deal , la vale... Eram “Şefu’ “ adică eram un fel de “Little - Big Boss”, de ştab,  de belfer,  “Boier Bibescu”, mare “Walker” şi mare “Sculă cu Basculă”  - toate la un loc şi simultan (!!!???), că mi-au zis în toate felurile de-a lungul celor zece ani de patronat ai mei... Şi după cum ştiţi din povestirea autobiografică “O struţo-cămilă”, am plecat de pe minus (deci cei care plecau de la zero, erau avantajaţi în raport cu mine), adică am început cu bani de împrumut, şi am făcut ... cam de toate!
Şi poate că n-o să vă vină să credeţi, dar eram simultan şi patron şi angajat şi lider de sindicat, căci rădăcinile mele din clasa umilă a societăţii precum şi copilăria de la ţară şi din cartier m-au făcut să rămân cu un respect şi cu o dragoste deosebită faţă de “oamenii muncii de la oraşe şi sate”!... Angajaţii mei erau în primul rând colegii mei de serviciu şi mai apoi subordonaţi şi în consecinţă au avut permanent printre cele mai mari salarii din oraş – pentru categoria şi tipul lor de serviciu , iar vânzătorii de la magazine aveau cotă parte din vânzări – deci erau practic asociaţi cu mine, fără să fi investit nimic – pentru că voiam să-i cointeresez şi să-i stimulez direct proporţional cu timpul lucrat, cu efortul depus şi cu inteligenţa aplicată.
Dar cum omul e om şi cum are ochi să vadă şi inimă să-şi dorească mai mult, am avut şi eu, desigur, discuţii pe tema banilor.
Într-o bună zi, vine la mine nea Vasile Lazăr – şoferul de pe camion, cel mai bătrân om din firmă, cu toată echipa de la depozite după el – agenţi, gestionari, manipulanţi şi şoferii de pe furgoane:
-          Domnu’ Remus vrem şi noi să ne măriţi salariul!
-          Hodoronc-tronc!... Păi, de ce să vi-l măresc?
-          Că nu ne-ajunge...
-          Cum aşa?
-          Păi, să vedeţi...
Şi au început fiecare în parte să-şi justifice pe rând de ce credeau ei că li se cuvin mai mulţi bani, din punctul lor de vedere desigur, pentru că toţi, dar absolut toţi şi-au axat solicitările, în mod subiectiv şi inconştient, pe nevoile, pe planurile şi pe dorinţele lor personale şi familiale şi nu pe probleme de creştere a competenţei, a competitivităţii, a eficienţei şi a timpului dedicat lucrului, ori pe o intensificare a dăruirii şi a implicării în bunul mers al firmei, pe eventuale idei noi şi soluţii de optimizare aplicabile în activitatea curentă a societăţii şi care ar fi permis un spor de câştig, care ar fi justificat, la rândul său, în mod obiectiv, o binemeritată creştere salarială – pe care le-aş fi acordat-o cu mult drag, dealtfel, dacă ar fi fost cazul...
-          Mai, băieţi!... Tot ce mi-aţi povestit voi până acum, nu sunt altceva decât nevoi, vise şi dorinţe personale. Aş vrea să vă întreb şi eu: “de când o firmă îşi plăteşte angajaţii după nevoile lor şi nu după rezultatele muncii depuse”?
-          Păi cum, domnu’ Remus, noi nu muncim?
-          Ba da, băieţi, munciţi. Şi munciţi bine! Dar nu mai bine decât munceaţi înainte de ultima creştere de salarii. Adică... vreau să vă întreb şi eu: cu ce aţi contribuit voi în plus la bunul mers al firmei de la ultima creştere salarială şi până acum, ca să se justifice în mod obiectiv cererea voastră de mărire a salariilor. Că eu chiar aş vrea să vi le măresc, dar numai dacă-mi justificaţi care sunt resursele sau veniturile suplimentare create de voi pentru firmă, de la ultima creştere a retribuţiei şi până acum!
-          Păi, să vedeţi, că ...
Şi din nou au început o serie de lamentări de tipul: viaţa e grea, preţurile au crescut, copii, rate, planuri, etc...
-          Ok, băieţi! Haideţi să ne înţelegem! Nici eu şi nici firma n-avem nimic de-a face cu creşterea preţurilor la băutură, la ţigări! Aşa-i Cristi?... Aşa-i Ghiţă?... Ori la alimente şi la tot restul... Cred că sunteţi conştienţi că aveţi printre cele mai mari salarii din oraş, fiecare pentru funcţia sa.
-          Printre cele mai mari, da! Dar nu cele mai mari!
-          Punct ochit, punct lovit, Neluţule! Într-adevăr, nu cele mai mari. Dar cine la are mai mari? Angajaţii de la Bonis, nu? Ce cifră de afaceri are Bonis-ul şi cât avem noi? Adică, mai pe înţelesul vostru: cât munceşte un angajat la Bonis şi cât se munceşte la noi? Şi dacă tot mi-aţi pus-o-n nas pe asta cu salariile mai mari, mă simt liber să v-o pun şi eu amintindu-vă de toţi ceilalţi care au salarii mai mici decât voi, la acelaşi volum de muncă, dacă nu chiar şi mai multă!... Dacă sunt oameni care se descurcă şi cu salarii considerabil mai mici, ar trebui să vă puteţi descurca şi voi. Ştiţi cum se spune: “învăţaţi să vă întindeţi cât vă ţine plapuma”. Eu ştiu că la noi mai funcţionează şi zicala “de ce ai, de ce-ai mai vrea”, dar asta ţine şi de voi, în sensul că ar trebui să aflaţi că „dacă vrei să ai ce n-ai avut, trebuie să faci ce n-ai făcut”!
-          Ne-aţi spart!...
-          Asta este!... Dar eu cred că aşa-i corect: cine vrea o creştere de salarii să spună şi de ce şi de unde, nu? Munciţi mai mult, mai bine şi mai eficient, creaţi resursele şi vi le măresc cu drag!
-          Aleluia bani în plus...
-          Băieţi, haideţi să dăm cărţile pe faţă, sunteţi de-acord?
-          De-acord, ne-de-acord, spuneţi, că ... oricum n-avem încotro şi tre’ să v-ascultăm!
-          Bun! Măi băieţi, haideţi să vedem dacă am înţeles eu bine, ce vreţi voi, ca muncitori: să munciţi cât mai puţin şi dacă se poate deloc, pe bani cât mai mulţi şi dacă se poate pe toţi, aşa-i?
-          Eh... (au mormăit băieţii scuturând din cap)
-          Pe de altă parte, un patron ce-ar vrea: să-i munciţi cât mai mult, dacă se poate non-stop, pe bani cât mai puţini, dacă se poate deloc!...
-          Asta... cam aşa-i!
-          Păi, vedeţi!... Şi cum nu mi se pare corectă nici o atitudine, nici cealaltă, haideţi să ne punem mintea la contribuţie şi să găsim o soluţie de bun simţ: “nici oaia cu doi mei şi nici lupul flămând”. De-acord?...
-          Avem încotro?
-          Nu!...
Şi-am început împreună o discuţie deschisă, concretă şi foarte constructivă, despre cum am putea să creăm premisele unei creşteri salariale sănătoase, care să nu afecteze negativ evoluţia ascendentă a firmei. Şi după punerea în practică a promisiunilor din partea lor, am pus şi eu în practică promisiunea din partea mea şi le-am mărit salariile. C-aşa-i în business!...

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model:                                             "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"