joi, 22 mai 2014

Înjurătura - început şi sfârşit

Autor: Raclău Remus Constantin

V-aţi (şi m-aţi) putea întreba, ce mi-a venit să iau la puricat fenomenul injuriei? Răspunsul se regăseşte în însăşi întrebarea pusă: pentru că a devenit un fenomen!
A devenit un fenomen răspândit în proporţie de masă, cu amplitudine pe toată scara socială, cu o nedorită extensie atât pe orizontală, cât şi pe verticala ei, la toate nivelurile şi în toate straturile societăţii româneşti şi nu numai – pentru că, din “păcate” nici măcar în acest domeniu nu deţinem exclusivitatea – lumea (se) înjură în toate limbile, la toate paralelele şi pe toate meridianele pământului...
Şi-atunci mi se pare firesc ca un fenomen atât de larg răspândit, atât de intens utilizat şi cu consecinţe interpersonale atât de pregnante, de multe ori dramatice, să fie analizat cât mai în amănunt cu putinţă, (fără pretenţii sociologice – că nu-i cazul cu subsemnatul, care o face din pură pasiune, la un nivel amatorial/intuitiv), pentru a înarma cititorii cu un set de cunoştinţe potenţial utilizabile spre a ieşi cu bine dintr-o eventuală situaţie cu un potenţial de risc de nivel critic.
Aşadar, haideți să purcedem...
Înjurătura este de regulă şi început şi sfârşit: început de scandal şi sfârşit de relaţie.
După o înjurătură e nevoie de o doză extrem de mare de echilibru, de o perfectă stăpânire de sine şi de o foarte abilă diplomaţie, pentru a evita un conflict cu un iminent potenţial de ulterioare dezvoltări negative cu amplitudini imposibil de prevăzut şi consecinţe foarte greu de evaluat.
De cele mai multe ori, o înjurătură declanşează un conflict care pune punct unei relaţii de bună înţelegere, fie că este o relaţie între vecini, între prieteni, rude, colegi, iubiţi, parteneri, sau între simple cunoştinţe... În urma unei înjurături apar în mod justificat şi se instalează acut în subconştient, deziluzia, suspiciunea şi lipsa de încredere.
O relaţie între două persoane este ca o legătură între două fire: ca să existe trebuie să le legi strâns una de cealaltă. În momentul unei înjurături, se produce o ruptură. Şi chiar dacă părţile ajung ulterior la o împăcare şi hotărăsc să reînnoade firul, pe fondul latent al deziluziei, suspiciunii şi lipsei de încredere adânc instalate în subconştient, cu ocazia şocului provocat de proferarea injuriei, “nodul” rămâne şi creează un precedent.  Rămâne şi se vor “împiedica” de el - ca de un “deja vù” - ori de câte ori se vor ivi alte mici divergenţe de opinii (ca să nu mai zic de interese).
Să fim foarte clari: nimic nu justifică violenţa de limbaj, nimic nu justifică o înjurătură. Un om civilizat, educat şi de bun simţ nu ar trebui nici măcar să ridice tonul vreodată asupra unui seamăn de-al său, dară-mi-te să-l înjure, să-l jignească sau să-i aducă, sub orice formă, o ofensă.
De cele mai multe ori înjurătura este folosită şmechereşte, ca argument final, de către cei care au rămas fără argumente într-o dispută verbală, într-o dispută de idei. În aceste cazuri, invectiva este doar un şiretlic prin care se încearcă abaterea atenţiei de la tema principală a discuţiei, prin punerea adversarului într-o lumină proastă şi discreditarea lui; la nivel de subconştient se declanşează un proces de motivare a agresiunii verbale, de genul: “eu nu mai am argumente şi-mi dau seama de asta, dar nu vreau, pentru că nu-mi place, să pic pe locul doi, aşa că nu te mai las nici pe tine să te desfăşori şi să-ţi expui ideile”.
 Înjurătura este aşadar masca după care se ascunde o minte slabă, atunci când realizează că şi-a atins limitele capacităţilor sale intelectuale, privind facultatea de a analiza, de a evalua,  a raţiona şi argumenta, de a mai emite idei noi şi de a le susţine, de a (mai) emite judecăţi de valoare.
E clar că înjurătura nu-i un mod tocmai ortodox de a comunica, însă după cum spuneam, pe lângă vinovăţia individuală a celui care înjură ar trebui să subliniem şi vinovăţia colectivă a tuturor personajelor care formează mediul din care provine acesta.
 Sunt unele zone ale societăţii şi nu puţine din păcate, în care înjurătura face parte din ambient: este folosită în mod cotidian atât de des, încât a fost complet golită de conţinut, devenind astfel o banalitate – un simplu mod de a spune, un tipic verbal şi nimic mai mult; injuriosul nici măcar nu-şi dă seama că înjură, pentru că pur şi simplu nu-şi dă seama de ceea ce spune. Nici măcar nu realizează ofensa: foloseşte expresii verbale pe care le-a auzit de-atâtea ori, spuse eventual la adresa sa, încât s-a şi obişnuit cu ele: nu-l mai deranjează şi nu-şi mai produc nici un efect asupra sa. Şi dacă nu mai au efect, de ce să se mai obosească să le înţeleagă conţinutul? La auzul unei noi injurii, fraza se descompune în mintea lui, într-o simplă înşiruire de cuvinte fără conţinut, din care reuşeşte să reţină eventual doar forma sub care i-au fost administrate. 
  Şi când la rândul său înjură, e ca şi cum ar transmite mai departe o cutie. O simplă cutie, fără să-l intereseze dacă are sau nu ceva înăuntrul ei, şi dacă cumva are, fără să-l intereseze dacă acel “ceva” face bine sau nu: o cutie goală e doar o cutie şi-atât.
 De cele mai multe ori, în mintea injuriosului, înjurătura nu-i decât o simplă “garnitură” - ca nişte cartofi prăjiţi - pentru restul frazei - care ar trebui să reprezinte “friptura” - felul principal al mesei (discursului), ansamblu de cuvinte pe care le mestecă fără să le simtă “gustul” şi pe care le scuipă apoi asupra celorlalţi, ca “să le guste” ei în locul lui dac-or dori aceasta, că el personal a devenit imun la-njurături precum şarpele la propriul venin, aşa cu n-are rost să se mai oboseasc-a le mai înţelege.
Şi dacă nu se mai oboseşte să le înţeleagă conţinutul, e clar că n-are cum să-l mai deranjeze nici forma, care nu rezonează, pentru că nu-i atinge nici o coardă: sunt simple cuvinte care trec pe lângă el, ca şi vântul ... Cine-l mai bagă-n seamă!
Pentru ca nişte cuvinte să fie demne de luat în seamă de un injurios cronic, acestea ar trebui să aibă un caracter complet nou şi şocant, ceva care să aibă efectul unei furtuni... În faţa unei furtuni, nu prea reuşeşti să stai impasibil: instinctul de conservare te obligă să-ţi iei un minim de măsuri de autoapărare. Şi-atunci eşti atent la ce se-ntampla-njurul tău şi la ce se-ntâmplă cu tine!

De ce înjură lumea?

De... multe!... Dar despre asta mă voi ocupa în articolul următor...

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău *  Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Un comentariu:

  1. Domnule Remus,

    Probabil ca stiti ca vechiul blog a fost sters si l-am refacut.

    Am publicat din nou articolul dvs. "Taria de a fi nationalisti" si daca doriti comentati pe marginea articolului, puteti sa o faceti.
    Fac acest lucru deoarece poate intre timp ati inteles ca scopul blogului este unul de a ne ajuta pe noi toti si nu unul material.

    Comentariile dvs. de la vremea respectiva au fost bune si pertinente.

    Eu nu o sa particip la orice discutie iscata, decat in anumite cazuri.


    [embed]https://lupuldacicblogg.wordpress.com/[/embed]

    RăspundețiȘtergere