Ce mai fac, cand n-am ce face...

http://roman-in-umbria.blogspot.it/

Click pe linkuri! Sunt active si va poarta in lumea frumusetii sufletului romanesc!

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Unde ne sunt profeţii?

de Remus Constantin Raclău

Încă din antichitate umblă o vorbă care ne avertizează că "nimeni nu-i profet în ţara lui"!

Şi e foarte posibil să fie adevărat pentru că, nu ştiu cum se face, dar chiar şi la acest subiect noi românii, care suntem ca de obicei ”mai catolici decât Papa”, am reuşit performanţa unică de a transfera aceasta zicală, din sfera teoriei socio-umane, în domeniul practic economico-material, conferind acestui proverb dimensiuni nebănuite: ni se pare mereu că mărul din curtea vecinului este mai mare, mai copt şi mai gustos, că vacile din grajdul lui sunt mai grase, că porumbul de pe tarlaua lui este mai înalt şi cu ştiuleţii mai plini de boabe, că maşina din garaju-i e mai mare şi mai 4x4 decât a mea şi neapărat are şi nevasta mai tânără şi mai frumoasă şi asta numai ca să ne facă nouă în ciudă...

Şi cred că n-o să surprind pe multă lume, dacă o să afirm că, la urma urmei, credinţa asta intimă conform căreia ni se cuvine tot ceea ce-i mai bun, din toate câte sunt, nu-i tocmai un lucru rău! Pentru că tocmai dorinţa asta nestăvilită de mai bun şi de mai bine este dovada vie a neastâmpărului minţii umane, a credinţei intime că se poate şi mai bine şi mai mult, a încrederii în forţele proprii care ne demonstrează că avem disponibilităţi fizice şi intelectuale de a face mai bine şi de a avea mai mult, calităţi care odată conştientizate ne fac să acţionăm constant şi intens în mod activ şi creativ în direcţia realizării viselor şi a dorinţelor noastre, atitudine fără de care nu se poate vorbi despre progresul omenirii.

 Cu o condiţie, însă: toate acestea să nu fie izvorâte din invidie pasivă, ci din conştientizarea faptului că propriile limite pot fi mereu depăşite în sus, prin aplicarea în practică cu ambiţie şi perseverenţă, a propriilor cunoştinţe şi a propriei experienţe, în paralel cu raportarea la un sistem corect de valori etice şi morale, elemente fără de care noţiunea de merit nu prea se poate defini .

E un aspect care merită a fi detaliat şi analizat sub toate formele sale. Nu de alta dar tot stând cu ochii prin grădina şi pe curtea altuia şi tot admirându-i pe străini am ajuns să nu mai acordăm importanţa cuvenită oamenilor din curtea noastră şi rezultatelor obţinute de aceştia, am ajuns să nu ne mai apreciem propriile valori umane şi materiale şi să tânjim mereu după lucruri aduse de aiurea.

Aşa se şi explică faptul că noi, românii, suntem singurul neam din lume care nu recunoaştem un “înţelept al satului”. Si asta de bună seamă, pentru că în niciun sat de pe la noi, nu există DOAR un înţelept, ci mult mai mulţi; şi cum nu se reuşeşte să se individualizeze unul singur “mai cu moţ” s-a hotărât de comun acord să se împartă în mod colectiv această onoare şi astfel a apărut în fiecare sat “Sfatul Înţelepţilor”.

Şi tot de aici ni se trage şi bancul care spune că în iad s-a hotărât ca oamenii din fiecare neam să fie fierţi în cazane de smoală diferite şi să se pună paznici la fiecare, pentru ca nu cumva să se sustragă vreounul de la veşnica pedeapsă. Şi la fiecare neam erau câte doi-trei paznici, cu bâte grele de fag, care gâfâiau din greu având de treabă non stop cu doritorii de libertate. Numai la noi nu era nici un paznic şi când Scaraoţchi a venit în inspecţie şi a întrebat cum de se poate una ca asta, i s-a explicat că nu e nevoie: la români, cum încearcă unul să salte capul pentru o tentativă de evadare, cum îl trag toţi ceilalţi în jos, la loc…

Una caldă, una rece, nu?

Adevărul adevărat e că noi, românii avem o problemă în a ne recunoaște și a ne recompensa la justa lor valoare, propriile valori. Gândiți-vă numai la faptul că majoritatea marilor noștri inventatori, oameni de spirit și de cultură, au fost constrânși de ”realitățile” autohtone să emigreze pentru a se putea afirma. Dacă ar fi rămas în țară,ar fi intrat în arhicunoscutul vârtej măcinător de nervi și de speranțe care toacă mărunt-mărunt, până la anihilare, orice inițiativă creatoare, doar pentru că cei ajunși cu complicitatea noastră în fruntea țării, nu sunt niciodată la înălțimea spiritului creator al fiilor acestui neam binecuvântat cu o nesecată inteligență. 

Aşa se explică şi faptul că am ajuns, din curiozitate le început şi din obişnuinţă mai pe urmă, să supraapreciem tot ceea ce vine de afară doar pentru că e greu "de procurat", neglijând şi uneori, chiar tratând cu dispreţ tot ceea ce vine de la noi şi de la ai noştri şi din păcate, deseori chiar unicităţi care ţin de specificul nostru naţional, doar pentru că ne este "prea cunoscut", "prea la îndemână" şi "prea le are toată lumea" de pe la noi ...

Şi precum în legende, atât admiraţia noastră faţă de "unicităţile altora", cât şi nepreţuirea "unicităţilor noastre", s-ar putea să aibă "un sâmbure de adevăr", acesta ar consta tocmai în conştientizarea faptului că avem tendinţa de a trata lucrul şi lucrurile cu o anumită lejeritate şi cu o anumită superficialitate, ceea ce are drept consecinţă faptul că de multe ori nu prea ne facem treaba aşa cum ar trebui şi că nici nu prea avem răbdarea de a o duce mereu până la capăt.  Dar de la un sâmbure de adevăr şi până la imensul extaz în care cădem pe spate ori de câte ori ne găsim în faţa oricărui "mizilic" frumos ambalat (doar fiindcă e venit de dincolo de graniţe) parcă e totuşi o distanţă prea mare.

Şi să nu credeţi că acest apetit nesăbuit al nostru pentru tot ceea ce ne vine din afară a rămas neobservat de către cei interesaţi. Poate că dacă am fi fost ceva mai subtili şi dacă le-am fi admirat realizările cu ceva mai multă discreţie, nu le-am mai fi dat apă la moară străinilor pentru a profita (din plin) de acest defect al nostru. Şi cum străinii nu-s proşti şi nici prea duşi pe la biserici, au început să ne ia ochii (şi încă cum), cu fel de fel de nimicuri ambalate în hârtii care mai de care mai poleite şi mai frumos colorate, vânzându-ni-le ca pe nişte savanterii de mare preţ, tratându-ne ca pe nişte papagali, întocmai precum pe vremuri conchistadorii lui Cortez şi Montezuma îi tratau pe înapoiaţii băştinaşi amerindieni, când le vindeau sticlă colorată, pe cocoşei din aur masiv.

Şi dacă am fi "avut boală" doar la nimicurile materiale ale străinilor, poate că ar mai fi fost cum ar fi fost. Dar de o bună bucată de vreme, "geambaşii" de meserie de peste hotare au început să-şi ambaleze frumos şi ne prezinte cu emfază, foarte aburitor şi foarte convingător chiar şi unele idei - de nimic pentru noi , dar numai bune pentru ei - cu care vor neapărat să ne procopsească. Idei pe care, din servilism, din inconştienţă, din lipsă de informaţii, din snobism sau din curiozitate, din ospitalitatea cu care ne-am obişnuit să-i întâmpinăm pe musafiri şi de ce să nu recunoaştem - de cele mai multe ori - din prostie, le adoptăm adesea aşa cum sunt, sau aşa cum se folosesc ele în ţara de origine, uitând de fireasca necesitate de a le adapta la condiţiile şi realităţile din ţara noastră, la firea românului şi la specificul tradiţiilor româneşti.

Şi uite-aşa am ajuns noi, locuitori ai acestor meleaguri de câteva mii de ani bune, să ne lăsăm deoparte propriile valori - tradiţii, experienţe şi cultura, pentru a adopta fel de fel de sărbători, de apucături şi chiar unele forme de organizare,  tratându-le ca pe o nouă modă. Şi uite-aşa am ajuns noi - cândva oameni de omenie - să ne tratăm cu dispreţ vecinii ori să-i invidiem, să-i luăm în băşcălie, să nu ne mai băgăm în seamă unii pe alţii, să nu ne mai sfătuim între noi, să ne refuzăm unul altuia ajutorul, să ne pierdem respectul, compătimirea şi buna înţelegere unii faţă de ceilalţi şi ceea ce-i mai grav, să ne pierdem conştiinţa de apartenenţă la o anumită comunitate, la obştea satului, la regiunile istorice, la neamul românesc.

Şi ca urmare a admiraţiei provocate de satisfacerea curiozităţii noastre faţă de obiceiurile străinilor, am ajuns să fim vulnerabili la manipulările lor şi mult mai sensibili la sugestiile lor decât la cele ale vecinilor noştri de casă. Vecinii noştri pe care-i cunoaştem de-o viaţă, dar de care ne-am cam plictisit, tocmai pentru că au devenit predictibili; îi cunoaştem atât de bine, încât orice-ar face ei, nu mai reprezintă nici o noutate pentru noi, nu ne mai provoacă nici un fel de curiozitate. Pentru noi, vecinul de lângă casă ne este ca o carte deschisă: îi ştim trecutul îi cunoaştem prezentul şi îi putem anticipa viitorul.

Acesta este primul lucru care ar trebui remediat de urgenţă. Ar trebui să ne punem întrebarea: "Ştim noi care sunt gândurile adevărate cu care vine acest străin care ne vorbeşte? Care sunt interesele lui? Care este scopul sfaturilor lui? Sunt ele cu adevărat sincere? Ce se ascunde sub masca amabilităţii sale?  Pentru că trebuie să ne fie foarte clar: atâta timp cât trăim într-o lume în care unica raţiune care face ca lucrurile să se mişte este interesul financiar, profitul şi banul, am îndoieli că ar veni cineva de aiurea să ne facă nouă treaba, să ne uşureze munca şi să ne facă pe noi să ne simţim mai bine, doar aşa ... de-amorul artei, animat numai şi numai de altruism, de iubire de semeni şi de bunătate sufletească!

Astfel, din lipsă de încredere în propriile cunoştinţe şi în propriile capacităţi, am început uşor-uşor să-i delegăm - contra cost, desigur -  pe străini, să ne facă ei totul: pe americani să ne facă şosele, pe francezi să ne facă maşini, pe indieni oţelul şi pe ruşi - aluminiul (nouă, care i-am învăţat metalurgia pe romani) şi câte şi mai câte. Ba până şi pâinea a ajuns să ne-o facă turcii...

Şi tot astfel au ajuns austriecii să ne exploateze petrolul - nouă care am deschis prima exploatare modernă de petrol din lume, românii fiind primii din lume care au construit şi pus în funcţiune o sondă de petrol, pe undeva lângă Moineşti. Şi după ce la Râfov lângă Ploieşti, fraţii Mehedinţeanu au deschis prima rafinărie de petrol din lume, s-a ajuns ca astăzi rafinăriile să ne fie toate conduse şi exploatate de către străini. Şi ceea ce părea de neconceput acum vreo câţiva ani, şi este şi acum - dar nu şi pentru conducătorii noştri - "am intrat în Europa" pentru a mânca roşii din Spania, salată din Italia, pepeni din Turcia, cartofi din Polonia, lapte din Ungaria şi brânză din Franţa... Fără ca niciunul dintre aceştia să mănânce produse româneşti. Ba nici apa de la robinet nu ne mai place, de am ajuns să bem apă de pe unde s-o găsi ea mai profitabilă pentru cine-o vinde ...

Acuma, ce să zic? Cu apa chiar avem o problemă! Cum dracu' se putea aduce - cu toată "starea de înapoiere economică şi tehnologică" de pe vremea mult hulitului "odios" şi a "sinistrei" sale soţii - apă bună, limpede, curată şi sănătoasă în casa fiecărui cetăţean de la bloc,  iar azi, după douăzeci şi cinci de ani de contact cu "lumea civilizată" şi "avansată", să fim constrânşi să apelăm la apa de la supermarket, din cauza lipsei de potabilitate a apei de la robinet ???!!!...

Cum de s-a ajuns la una ca asta?

Simplu: în primul rând prin promovarea deşănţată şi protejarea cu prioritate absolută a intereselor străine, care le lasă fără umbră de speranţă pe cele autohtone. Cine face asta? Întrebare retorică şi prostească care îşi găseşte răspunsul de mii de ori pe zi, chiar sub privirile noastre îngăduitoare şi paralizate de neputinţă - sunt tocmai cei pe care îi legitimăm periodic să ne otrăvească zilnic existenţa. Cu alte cuvinte - "ne-o facem noi cu mâna noastră" - dar ca să fim sinceri până la capăt, e drept că mai suntem şi "ajutaţi" să o facem...

 La televizor (dacă cumva nu suntem în stare şi singuri)  suntem învăţaţi zilnic, pas cu pas, cum să ne certăm şi cum să găsim nodul din papura neamului nostru; cum să-i facem zile fripte vecinului, cum să-l invidiem şi cum să băgăm zâzanie între prietenii lui; ne învaţă cu mult spor cum să bârfim în mod eficient, ce şi la cine să invidiem şi mai ales, cum să facem să fim mai cu moţ... Televizorul, ca şi internetul dealtfel, sunt mijloace foarte eficiente şi rapide de comunicare în masă, sunt surse inepuizabile de informaţii, cu o singură condiţie: să fie folosite cu bună credinţă de către emitenţi şi cu inteligenţă de către receptori. Altfel... Sunt arme deosebit de eficiente de manipulare în masă, de îndoctrinare şi înveninare, surse prin care suntem conduşi încet dar sigur şi pe nesimţite către ruperea de lume, însingurare, paranoia şi izolare. Suntem "învăţaţi" despre cât suntem de deosebiţi unii de ceilalţi, cât suntem de unici şi despre cât sunt de vinovaţi cei din jurul nostru de starea de ne-bine în care ne aflăm; ni se repetă până la obsesie că fiecare dintre noi e "cel mai cel" şi că toţi ceilalţi ne vor doar răul - c-aşa-i în lumea asta dură a concurenţei !... Ni se sugerează că oamenii sunt răi şi că nu merită ca să ni-i facem prieteni - că oricum va sosi o clipă când ne vor trăda, înşela sau fura sau ... Ni se induce cu picătura chinezească ideea veninoasă ca noţiunea de neam nu există şi că nu trebuie să mai sperăm în ajutorul celor din jurul nostru, că nu va veni niciodată, pentru că nimeni nu are INTERES să ni-l ofere... Că suntem doar nişte simple unicităţi, nişte neajutorate individualităţi - simpli indivizi în voia sorţii. Oare de ce?...

Nu cumva pentru ca "individul" singuratic, fără prieteni şi fără neam, să nu aibă cu cine să se sfătuiască, să nu aibă cu cine să se unească? Individul izolat de semenii săi, este simplu de înşelat şi de înfrânt. Chiar dacă ţipă, nimeni nu-l aude: cui îi pasă de el!... Indivizii nu rezonează, nu simt, nu compătimesc. Individului îi este teamă de ceilalţi indivizi pentru că a văzut el la televizor şi a auzit el cu urechile sale, cât sunt de invidioşi şi de certăreţi ceilalţi indivizi şi n-ar vrea să aibă de a face cu ei şi că e mai bine să ne vedem fiecare de treburile noastre. Să nu ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala... A suferit vecinul un abuz... Să-l ia dracu'! De ce să sar eu în ajutorul lui? Ce-mi pasă mie de el! Un "invidios" mai puţin pe lume... Încă un "concurent" eliminat!

Dar dacă un "mâine",  "mă ia dracu" şi pe mine?... Cine va mai sări în ajutorul meu? Al meu şi al celorlalţi mei?

Şi iar vin şi mă-ntreb: "Cum de s-a ajuns la una ca asta?"

În plus faţă de cele arătate mai sus, situaţia de faţă ni se datorează (din nou) tot nouă - prin subevaluarea propriilor capacităţi, din dispreţ şi din desconsiderare faţă de aproapele nostru, uitând că la nevoie, în caz de necaz ... de-un incendiu (Doamne - Fereşte!), n-o să ne sară în ajutor nici italianul, nici francezul, nici rusul şi nici turcul să ne stingă casă, ci tocmai vecinul de alături, acel vecin hulit şi dispreţuit de la care noi refuzăm să cumpărăm brânza, laptele sau legumele, de frică să nu cumva să se îmbogăţească. Şi asta din munca lui... Şi poate că nici acesta nu sare să stingă focul din dragoste neţărmurită faţă de vecinul cu care nici măcar nu se mai salută de când şi-a făcut solar, ci dintr-un motiv foarte simplu - suntem în aceeaşi oală cu dânsul: dacă focul se extinde, îi ia foc şi casa lui! Şi-atunci stau şi mă-ntreb: cam cât de mare ar trebui să fie focul  ca să ajungă până pe la turci, ca să-I determine şi pe aceştia a ne sări în ajutor...

Şi uite-aşa, ne mai având clienţi, nici măcar printre cei apropiaţi, a ajuns vecinul nostru să plece în străinătate, să culeagă acolo căpşuni, pe care patronul lui le ambalează frumos şi mi le trimită mie, acasă în România, ca să le cumpăr de la supermarket. Că nu le puteam cumpăra direct din grădina lui ca să-l ajut să rămână şi el acasă ( A!... Am uitat să vă spun că vecinul are şi pământ şi grădină...).

Şi uite-aşa, de ciudă că nu cumpăr produse agricole de la el, vecinul a început să nu mai cumpere nici el carne de la mine - că eu cresc animale, şi purcei şi viţei şi păsări de tot felul... Şi uite-aşa am ajuns ca nici eu să nu mai am clienţi, să nu mai am cui vinde, şi în consecinţă să nu mai am bani de furaje şi de nutreţ… Şi uite-aşa am ajuns să fiu şi eu la rândul meu nevoit să plec afară, să-mi câştig altundeva existenţa pentru mine şi familia mea.

Şi culmea: prin ironia sorţii, am ajuns din nou vecin, cu vecinul meu din ţară: el lucrează la câmp şi eu la grajduri. Şi tot prin ironia sorţii, consumăm şi unul şi altul produse, unul de la celălalt: eu fructe, legume şi zarzavaturi de la el, iar el carne şi produse lactate de la mine; numai că el le cumpără de la patronul meu şi eu de la patronul lui. Eu nu mă îmbogăţesc, căci deşi muncesc mai mult decât în ţară, câştigul e al patronului meu; el nu se îmbogăţeşte căci, deşi munceşte mai mult decât în ţară, câştigul e al patronului său.

 Dar măcar soarta ne-a mulţumit şi satisfăcut "sufleteşte" pe amândoi: eu, că nu s-a îmbogăţit el, iar el că nu m-am îmbogăţit eu; eu, că el e singur în străinătate şi cine ştie cum şi cu cine şi-or face de cap nevastă-sa şi cu copchiii lui pe-acasă, el, că eu sunt singur în străinătate şi că cine ştie cum şi cu cine şi-or face de cap nevastă-mea şi cu copchiii mei pe-acasă ... Şi amândoi simultan, că produsele făcute de noi în străinătate ajung în România, frumos ambalate, şi că le consumă nu doar  familiile noastre, mulţumite că mănâncă în România produse "străineşti", cu bani trimişi de noi de “afară”, dar şi toţi ceilalţi foşti vecini ai noştri, fiecare de pe unde or mai fi acuma...

Mă gândeam la un moment dat: "Băi frate! Ia hai, dom'le să vedem unde-i hiba, să studiem un pic problema şi să încercăm să dregem busuiocul !" Şi-am început să casc ochii...

M-am uitat foarte atent şi am constatat că laptele lor se mulge tot de la ţâţa vacii, exact ca pe la noi, şi s-a uitat şi vecinul atent şi a văzut cu ochii lui cum seminţele băgate în pământ şi acoperite, răsar exact la fel ca şi la noi, cu aceleaşi nevoi de a fi udate şi săpate la timp, şi că ajung în hambar tot după ce se recoltează mai întâi. Şi eu şi el am văzut că nu-i nici o minune în occident: numai ceva mai multă ordine, mai multă seriozitate, mai mult respect, mai multă disciplină, mai multă muncă şi mai puţină invidie, că nu prea le mai rămâne timp şi pentru asta...

Am ajuns amândoi la concluzia că unul dintre primele lucruri pe care ar trebui să le facem, atunci când ne-o veni mintea la cap şi ne-om decide să ne întoarcem ACASĂ, va fi acela de a ne recâştiga încrederea şi respectul faţă de sine şi apoi unul faţă de celălalt.

Am hotărât că atunci când ne-om întoarce, ne vom striga la poartă, aşa ca între buni vecini, că ne vom chema din când în când la câte-o cană cu vin, la o sarma, la un mic sau o gogoaşă, că ne vom întreba de sănătate unul pe celălalt, de copiii şi de părinţi, de legumele din grădină şi de animalele din grajd, că ne-om sfătui şi ne-om ajuta, aşa cum am văzut c-o fac străinii între ei, la casa lor... Ba chiar o să vorbesc şi cu nevastă-mea ca să-i spun să înceteze de a o mai bârfi pe nevastă-sa şi că ar fi mult mai util şi mai înţelept să o întrebe despre ce fel de mâncăruri mai găteşte, despre cum şi-a crescut copiii, de cum se pun murăturile şi despre cum se scot petele de pe haine în mod tradiţional şi despre toate treburile muiereşti pe care trebuie să le cunoască o bună gospodină...

Am hotărât că vom ieşi împreună la un joc de table, pe-un ţol, pe malul şanţului, sau pe balcon, că o să punem faţa pe masa din odaie sau din sufragerie şi c-o s-o punem împreună de o şeptică, de un remy sau chiar de-un popa-prostu' că-i mai vesel... Că ne vom închide televizoarele - că oricum le cam ştim pe de rost tot repertoriul - şi că vom sta mai mult împreună, faţă în faţă - la distracţie - şi umăr lângă umăr - la muncă!...

Da!... Cred că soluţia se regăseşte în redescoperirea virtuţilor socializării, în redescoperirea respectului faţă de aproapele nostru, a bunului simţ şi a compătimirii - suntem părtaşi egali la tot ceea ce ni se întâmplă, mai devreme sau mai târziu, nouă tuturor...

Cum să socializăm? Bună întrebare, ... că nimeni nu te-nvaţă asta în zilele noastre!...

Am putea începe prin a ne cunoaşte mai bine vecinul de alături. Şi nu vorbesc de cei care locuiesc la ţară, că acolo acest lucru se cunoaşte deja. În comunităţile mici, închise, toată lumea cunoaşte pe toată lumea, de generaţii întregi şi fiecare ştie cam la ce se poate aştepta, de la celălalt... Vorbesc de vecinul nostru de apartament. Întrebaţi-l cum merg treburile la serviciu, dacă e mulţumit de cum îi merg copii la şcoală, de cum trăieşte, dacă e mulţumit de medic, de primar, de străzi, de câte şi mai câte şi încercaţi amândoi să vedeţi ce s-ar putea face ca să o ducem mai bine cu toţii.

Oricum vecinul nostru o să fie cu siguranţă mult mai sincer şi mult mai onest cu noi decât "televizorul". Spre deosebire de cei care ne tot dau "sfaturi practice" din dosul ecranului, de la distanţă, cu vecinul ne vedem în fiecare zi şi nu cred că i-ar plăcea să ne dea vreun motiv care să ne facă să ne uităm din nou chiorâş la el... Copiii lui se joacă cu copiii noştri şi nu cred că ar fi corect să-i facem să se certe din cauza noastră, a adulţilor. Îl voi obliga moral să fie respectuos, deschis, sincer şi amabil cu mine, făcând eu primul pas şi fiind eu primul cel respectuos, deschis, sincer şi amabil cu el. Şi dacă voi greşi faţă de el (se poate întâmpla - nu vă speriaţi - suntem doar oameni şi deci supuşi greşelii - şi-atunci e normal să tratăm greşeala ca pe ceva normal şi firesc), voi avea bunul simţ să-mi cer iertare de la el, sincer şi deschis, cu bărbăţie şi cu demnitate, aşa cum e normal şi firesc.

Şi cui e mai important şi mai util să dăm crezare? Vecinului, sau unuia pe care îl vedem la faţă doar o dată la patru ani, cu ocazia campaniilor electorale atunci când vine să ne ceară votul şi pe care, experienţa ne demonstrează, că nu-l vom mai vedea decât peste alţi patru ani, şi-atunci tot în campania de promisiuni şi cerşetorie de voturi?  Şi mai ales cum putem să avem încredere în cineva pe care nu l-am văzut în viaţa noastră şi pe care nu se ştie dacă-l vom mai vedea vreodată, doar pentru unicul merit de a ne fi recomandat de super-deştepţii şi de atotştiutorii de la televizor? Ce sfaturi utile poate să ne dea unul care citeşte replici scrise de alţii? Ce fel de sfaturi ne poate da unul care nici măcar nu-şi închipuie cum trăim noi în realitate, cu ce resurse şi prin ce mijloace? Oare cine e mai posibil să-mi ştie mie necazul şi nevoile:  VIP-ul (creat în mod artificial) de la televizor - căruia nu-i ajungi la nas nici cu prăjina - sau vecinul meu, care mă cunoaşte de o viaţă şi cu care mă văd în fiecare zi de nenumărate ori . Ale cui sfaturi ar putea fi mai realiste şi mai ales, mai sincere?

Iar dimineaţa, nu mai scoateţi amândoi maşinile din garaj: faceţi cu rândul şi duceţi-vă unul pe altul împreună la serviciu. Astfel, împuşcaţi doi iepuri deodată: în timp ce mai "puneţi ţara la cale", veţi avea ocazia de a vă întări şi mai mult prietenia, făcând şi economie la bani, la timp şi la benzină...

Ajutaţi-vă între voi! Vorbiţi! Comunicaţi! Cunoaşteţi-vă! Schimbaţi impresii şi experienţe. Cereţi-vă sfaturi şi daţi-vă soluţii din propriile experienţe!

Ajutaţi-vă vecinul şi cumpăraţi de la el ceea ce el are de prisos, iar vouă vă este lipsă. Chemaţi-l atunci când aveţi nevoie de ajutor la treabă, dacă el se pricepe la treaba de care aveţi nevoie. Şi plătiţi-l pe el, cinstit, ca şi cum aţi plăti la o firmă. Plătiţi un prieten bun şi vă veţi asigura un potenţial ajutor la o următoare potenţială nevoie!

Încercaţi mereu să găsiţi  soluţiile pentru rezolvarea problemelor pe care le întâmpinaţi, mai întâi în jurul vostru şi abia după aceea apelând la alţii. Dacă vecinul nu se pricepe fiţi sigur măcar de faptul că acesta cunoaşte pe cineva care se pricepe.

 E suficient să vorbiţi şi să căutaţi mai întâi în curtea voastră tot ceea ce aveţi nevoie. Şi mă refer la curtea noastră cea mare - România. Să ne mâncăm fructele, legumele şi cerealele noastre, carnea noastră, laptele şi brânza noastră, pâinea şi mămăliga noastră cea de toate zilele - cu toată încrederea şi fără nici un pericol (că tot se zice că nu explodează niciodată) şi să ne bem noi vinurile, rachiurile, berea şi ţuica noastră, apa noastră minerală, sucurile şi răcoritoarele noastre, să ne facem noi singuri dulciurile şi toate cele de trebuinţă, pentru un trai bun şi îndestulător.

Timp de câteva milenii românul a demonstrat că ştie şi poate să-şi producă singur în gospodăria sau în mica sa comunitate rurală, toate cele de care are trebuinţă, prin metode tradiţionale, uneori empirice - dar eficiente, având garanţia rezultatelor rezistente în timp. Astăzi cu toate aceste tehnologii moderne la îndemână, ar trebui cu atât mai mult să ne descurcăm de unii singuri şi să reuşim să ne producem toate cele trebuincioase, în micile comunităţi din care facem parte.

Să ne depunem banii în băncile noastre, cele puţine care-au mai rămas cu capital de stat sau cel puţin integral românesc; să împrumutăm tot de la ele dar numai atunci când va fi absolut necesar şi ca ultimă alternativă; să ne cumpărăm hainele de la croitoria din colţ, sau de la magazinul făbricuţei de confecţii de la marginea oraşului nostru; să cumpărăm roşiile ţăranului pe care-l cunoaştem (şi pe care-l ştim că-şi îngraşă terenul în mod natural şi tradiţional cu bălegar de grajd - din cele mai vechi timpuri) - şi nu bilele roşii de cauciuc aduse cu cheltuieli mari de transport tocmai din Turcia - îngrăşate ele însele cu chimicale şi hormoni de creştere, cu coaja tare ca nailonul; să cumpărăm pui şi ouă de la vecinii părinţilor noştri de la ţară, pui sănătoşi crescuţi cu iarbă şi boabe de cereale naturale, nemodificate genetic, şi ne injectate cu saramura care să tragă la cântar şi care ne conservă încă de vii...

Pe vremea lui Ceauşescu ne-am demonstrat singuri că avem în ţară tot ceea ce ne trebuie pentru a ne descurca onorabil şi îndestulător. Şi ăla n-avea prea multă carte. Azi, cu toţi copiii deştepţi pe care-i avem şi pe care i-am crescut, educat şi şcolit la şcoli înalte şi sub ochii noştri, cu toată tehnologia acumulată între timp şi la care avem acces deplin şi nelimitat, ar trebui cu atât mai mult să reuşim să ne descurcăm, cu şi din, resursele proprii.

Nu-i credem pe "profeţii" noştri – şi care cel puţin sunt gratis?... Ok! Ne merităm soarta! Dar în cazul ăsta, măcar să fim căpoşi până la capăt şi să nu-i mai credem, nici pe "profeţii" LOR - care numai gratis nu sunt...

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"