de Remus Constantin Raclău
(Continuare la articolul "Iubire - bibelou de portelan"
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/01/iubire-bibelou-de-portelan.html)
(Continuare la articolul "Iubire - bibelou de portelan"
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/01/iubire-bibelou-de-portelan.html)
Acum zece ani, la recomandarea
fratelui meu – inginer în utilaje tehnologice pentru industria alimentară în
România, convertit cu drag şi spor la şoferia pe TIR cu scopul de a o practica în
Italia, unde a ajuns cu patru ani înaintea mea - m-am angajat tot ca TIR-ist la firma la care
lucrez şi în prezent. Încă!...
În ziua respectivă, odată
ajuns la sediul firmei, l-am căutat pe proprietarul acesteia - căruia, ca să
sune mai popular, o să-i spunem “domnul
Gigi”. Acesta, a citit CV-ul, m-a intervievat, după care m-a trimis să iau un
camion din rampă şi să-l duc la depozitul din faţă. N-avea nici o relaţie de
afaceri cu colegul său de alături, dar văzând “prospeţimea” permisului meu de
conducere a decis c-ar fi mai sănătos să se convingă că sunt în stare să scot şi
să bag un camion la rampă, printre celelalte camioane trase la încărcat sau
descărcat, să ies cu el pe drum şi să mă întorc cu el neatins la sediu...
M-am executat în mod
corespunzător, după care domnul Gigi şi-a dat OK-ul pentru angajarea mea, sub
rezerva prelungirii probei de lucru (plătite) cu două săptămâni, timp în care
trebuia să conduc în cuplu cu un coleg italian, mult mai experimentat şi care
trebuia să-mi facă o evaluare completă, decisivă pentru decizia definitivă de
angajare.
Claudio, un om şi un coleg excepţional, m-a învăţat
tot ceea ce trebuia să ştiu ca să mă descurc de unul singur pe camion, plecând
de la specificul conducerii pe autostradă şi până la lucrurile cu care trebuia
să mă dotez pentru supravieţuirea autonomă în deplasări. Şoferia pe Tir nu-i chiar
o treabă uşoară şi presupune, pe lângă o serie întreagă de calităţi şi însuşiri
specifice, asumarea unor cumplite sacrificii de timp, o voinţă de fier, precum şi un profil psihologic destul de dur şi de
rezistent la regimul de viaţă spartan de pe camion. Nu-i uşor să găseşti
persoane care dispun pe de-a-ntregul de toate aceste calităţi şi care să şi fie
dispuse să se supună unui astfel de regim şi tocmai de aceea este o meserie
care se plăteşte foarte bine.
La sfârşitul celor două
săptămâni, Claudio m-a apreciat pozitiv, cu câteva mici şi utile recomandări,
foarte juste dealtfel, iar domnul Gigi şi-a reconfirmat decizia de angajare. La
aflarea fericitului deznodământ, spre surprinderea tuturor, am avut o scurtă
obiecţie:
-
Deci mă angajaţi!
-
Sigur că da!
-
Asta înseamnă că îndeplinesc
toate exigenţele dumneavoastră.
-
Corect.
-
OK! Acum vreau să văd dacă şi dumneavoastră îndepliniţi
condiţiile mele!
-
Stai un pic! Nu înţeleg.
Cum vine asta? Nici măcar n-am încheiat formalităţile de angajare şi tu deja ai
început să pui condiţii? Începem rău!...
-
Ba tocmai ca să începem
bine, cred că se cuvine să punem lucrurile la punct încă din prima zi. Fixăm
condiţiile colaborării şi apoi ne ţinem amândoi de cuvânt. “Patti chiari –
amicizia lunga” si dice qui, vero? (“Înţelegerile clare fac prietenia lungă”,
se spune pe-aici nu-i aşa?)
-
Bine, - spuse distrat
domnul Gigi, ridicând curios din sprâncene şi lăsându-se relaxat pe spătarul
fotoliului său directorial - te ascult!...
-
Domnule Gigi! Înainte de
a fi român, sunt o fiinţă omenească. În consecinţă am exact aceleaşi necesităţi
şi dorinţe ca orişice altă persoană normală şi ţinând cont că acum locuiesc în
Italia, am exact aceleaşi cheltuieli, aceleasi dorinte si vise ca oricare alt cetăţean italian.
Eu personal, am venit în Italia pentru a oferi ÎNTREAGA MEA CAPACITATE şi VOINŢĂ
DE A LUCRA, unui angajator italian corect. Aşa că, dacă pe perioada cât voi
lucra la dumneavoastră voi simţi sau auzi că faceţi vreo diferenţă între mine şi
un lucrător italian, îmi rezerv dreptul omenesc de a vă saluta, cu respect, şi
de a pleca ...
Domnului Gigi i s-a
topit brusc zâmbetul de pe faţă, s-a îndreptat la verticală în fotoliu, m-a
privit direct în ochi şi, dregându-şi vocea, mi-a spus pe un ton cât se poate
de serios:
- Va bene!... Mi-ai ridicat o problemă
pe care nu mi-a mai subliniat-o nimeni până acum, în cei peste douăzeci de ani
de când conduc această firmă. E o problemă reală, serioasă şi corectă, aşa că
am să-ţi răspund şi eu la fel: firma noastră execută servicii de transport de mărfuri
în contul unor terţe persoane, iar clienţii noştri ne plătesc la fel,
indiferent dacă (scuzaţi cacofonia) camionul este condus de un român, de un
italian sau de un albanez. Dacă ai să-mi faci aceeaşi treabă ca un italian, ai să
primeşti acelaşi salariu şi ai să fii tratat ca şi colegii tăi italieni!...
A facut o scurtă pauză, după care a
continuat:
-
Mai mult decât atât, pentru că mi-a plăcut
modul în care te-ai prezentat astăzi, o să fac ceea ce n-am mai făcut cu nimeni până
acum: o să-ţi fac contractul de muncă direct pe doi ani, fără perioada de probă
individuală. CV-ul şi interviul mi-a creat impresia că am în faţă un om serios,
aşa că sunt dispus să risc. (Notă: în Italia, cu greu poţi da afară un angajat
căruia nu i-a expirat contractul). Dacă la sfârşitul acestor doi ani o să-mi păstrez
impresia bună pe care mi-ai lăsat-o astăzi, o să-ţi prelungesc contractul pe
perioadă nedeterminată. Pe de altă parte, dacă tu o să te simţi bine la noi şi
dacă o să fii mulţumit de cum ai să fii tratat, ai să accepţi prelungirea. Dacă
nu, ai să-mi spui franc - “Gigică, ia mai du-te ... cu firma ta cu tot!” - şi
ne despărţim. De acord?
-
De acord, cu o menţiune...
-
Încă una?!...
-
Trebuie! Ultima... După
cum v-am spus, am venit cu gândul cinstit de a-mi face bine treaba. O să mă
comport la firma dumneavoastră aşa cum mi-ar fi plăcut să se fi comportat foştii
mei angajaţi la firma mea! Problema e că eu nu sunt şofer de meserie; am permis
de profesionist, conduc bine, dar n-am practicat şoferia la nici o firmă. Am făcut
şcoala şi am luat permisul la urgenţă, ştiind că este una dintre meseriile bine
plătite din Italia. De aceea este posibil să mai şi greşesc – şi vă rog să mă
credeţi că n-am s-o fac cu intenţie şi nici din răutate, ci pur şi simplu din
lipsă de experienţă. Cum nu vreau să supăr pe nimeni, o să vă rog să-mi spuneţi
când şi cu ce am greşit, ca să mă pot corecta şi astfel să nu mai greşesc altă
dată.
-
Nu-ţi fă nici o grijă,
c-am să-ţi spun! O să-ţi explicăm tot ceea ce ai de făcut şi o să te informăm
dacă şi cu ce ai greşit. Dacă n-o să se mai repete, o să fie totul OK. E bine?
-
E bine!
-
Ok! Acum pot să-ţi spun
că ai nimerit la o firmă mică – şi aici vreau să zic că a fost uşor modest –
familială, dar care are deja o mică tradiţie.
Ajuns la acest punct, s-a ridicat de
la birou şi s-a îndreptat cu mândrie către peretele din faţă, unde la loc de
cinste, stăteau fotografiile de arhivă şi a continuat, arătându-mi-le:
-
Afacerea a început-o bunicul meu, cu un camion
mic, închiriat, pe care a ajuns să-l cumpere şi cu care, cât a trăit şi-a mai
luat încă trei. A continuat-o apoi tatăl meu, care a cumpărat terenul pentru
parcare, l-a pietruit şi a mărit parcul auto la douăsprezece camioane, după
care am preluat-o eu cu soră-mea şi cu fratele meu mai mic, împreună cu care am
construit depozitul şi am asfaltat parcarea, ajungând la douăzeci şi patru de
camioane şi la aproape patruzeci de angajaţi. Avem oameni care lucrează de
peste treizeci si cinci de ani la noi şi aşteaptă deja să iasă la pensie. Dacă
ai să-ţi faci treaba bine, şi tu ai să ai posibilitatea de a ieşi la pensie de
la noi ... şi mai mai să-i plesnească nasturii de la pieptul cămăşii de bombat ce
era, şi-avea şi de ce!
După care a adăugat ca să
mă asigure:
-
Noi ne respectăm oamenii
şi-i tratăm bine, să ştii!...
Am bătut palma, şi ... au trecut deja
zece ani de când lucrăm împreună.
E simplu: eu îmi fac
treaba şi ei mă plătesc. Aşa cum mi-a promis domnul Gigi în prima zi: corect,
la timp şi fără deosebiri.
....
Într-o zi, în timp ce făceam plinul, mă
trezesc în curtea firmei cu un camion de la o altă firmă italiană, din care
coboară un bărbat scurt, dar plin de vână, care mă întrebă într-o italiană
aproximativă unde-l găseşte pe patronul firmei. Când l-am văzut şi mai ales
auzit, m-a fulgerat un gând la care nu m-am putut abţine să nu zâmbesc şi i-am
răspuns şugubăţ:
-
No! Zîi, mă oşăne care-i
baiu’?
-
Eşti român?
-
Ce! Nu m-auzi?
-
No, amu’ de auzît, te-am
auzît, da’ tot mirat-îs: că de-s român m-or mai ghicit; da’ chiar să mi să zîcă
aşa din prima că-s oşan, încă n-am mai pomenit! Cum de m-ai ghicit?
-
Apăi ci să-ţ’ fac dragu’
meu, dacâ scrii “ţurăi-ţa” pi fruntea ta!...
Ne-am strâns cu veselie
mâinile şi ne-am salutat călduros, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea:
-
Hai noroc şi bună ziua,
măi moldovene, că tare mai eşti simpatic!
-
Noroc vere şi bine m-ai
găsit! Bună ziua şi ţie! Ce vânt mi te-a adus în cale? (în străinătate e un
adevărat miracol când cauţi ceva sau pe cineva, la două mii de km de casă şi
dai peste un conaţional care mai şi ştie să te îndrume, de aici şi “bine m-ai găsit”-ul...)
-
Îl caut pe patronu’
vostru, pe domnu’... Gigi.
-
Nu-l mai căuta că l-ai găsit.
Uite-l colo!... (“domnul Gigi”, trăgea din greu de un transpalet manual plin cu
saci de furaje, de vreo sapte sute de kile)
-
Râzi de mine!...
-
Ba, deloc.
-
Da’ ce, mă, la voi
patronu’ munceşte?
-
Mai mult ca noi, oşăne,
mai mult ca noi!...
-
Doamne feri' !... Păi,
la noi în sat, dacă unu-şi cumpără o drujbă, a doua zi îşi angajează om să
lucre cu dânsa, că el îi patron!...
-
Apăi, vezi tu, măi oşăne,
iaca de aia-s italienii unde sunt şi noi cu căciula-n mână, să cătăm de lucru pe
la ei...
..........
Si se continuă cu povestirile:
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/02/domnu-gigi-2.html
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/04/domnu-gigi-sedinta-de-sindicat.htmlhttp://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/02/domnu-gigi-2.html
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"