joi, 28 aprilie 2016

O forţă numită “Diaspora”

Diaspora, Democraţia, Bunul simţ şi Conştiinţa de Neam

Autor: Remus Constantin Raclău

O să încep acest articol prin câteva enunţuri-constatări şi nelămuriri-întrebări, punctual-esenţiale:

·         Suntem născuţi în România şi asta e un dat de fapt. Punct.
·         Nu noi am inventat fenomenul (sau moda) emigrării.  
·         Nu suntem nici prima şi nici ultima naţiune din lume constrânsă a plăti tribut emigrării.
·         Lumea funcţionează cam aşa: atunci când în ţările dezvoltate e nevoie de forţe proaspete de muncă, se creează un flux migratoriu dinspre ţările mai slab dezvoltate, către acestea.
·         Mecanismul e simplu dar extrem de eficient: pe deoparte se creşte presiunea pe populaţia din ţările din care se doreşte imigraţia, iar pe de alta se lansează vestea că există ţări dispuse să ofere anumite condiţii favorabile celor dispuşi să se stabilească pe teritoriul lor.
·         Nimeni nu-şi părăseşte de bună voie sau cu inima uşoară ţara natală pentru a se stabili definitiv sau pe termen lung, într-o altă ţară, unde să trebuiască să ia totul de la zero.
·         În consecinţă nici noi n-am plecat de acasă de bine: am fost constrânşi să o facem.
·         Astfel, mare parte a românilor s-au împrăştiat care-ncotro: în Spania, în Franţa, în Germania, Marea Britanie, Austria, Grecia … fiecare unde l-a dus mintea şi unde a văzut cu ochii.
·         Pe noi ne-a adus vântul în Italia.
·         În semn de preţuire şi de recunoaştere a importanţei pe care o reprezintă imigranţii pentru economia şi societatea italiană, gazdele noastre, printr-un gest de nobilă curtoazie, au acordat imigranţilor prezenţi pe teritoriul lor drept de vot la alegerile locale.
·         Mai mult decât atât, imigranţii înşişi au posibilitatea de a candida pentru un post de consilier în Consiliile Comunale în oricare dintre localităţile din Italia.
·         Afinităţile culturale şi de limbă au făcut ca românii să reprezinte cea mai numeroasă comunitate străină imigrată în Italia.
·         Cu toate acestea, în marea majoritate a comunelor (primăriilor) italiene imigranţii sunt reprezentaţi în Consiliile Comunale de către cetăţeni arabi.
·         Se spune că trăim într o democraţie: demos-cratos = puterea poporului.
·         Democraţia decretează ca minoritatea se supune majorității.

Întrebare/nedumerire:

·         Dacă suntem cea mai numeroasă comunitate de imigranţi din Italia cum se face că în marea majoritate a consiliilor comunale din această ţară, imigraţia este reprezentată de către cetăţeni arabi (pe care îl felicit  cu această ocazie pentru reuşita lor, cu atât mai mult cu cât aceştia provin din toate ţările lumii arabe şi nu doar dintr-una singură!) ?

Precizare :

     Faptul că  reprezentăm majoritatea absolută în cadrul emigraţiei italiene o dovedesc statisticile oficiale care  consemnează un număr de peste un milion două sute cincizeci şi cinci de mii de cetăţeni români stabiliţi legal în peninsulă.
    În plus, peste statisticile oficiale, mai există un număr foarte important de cetățeni români care locuiesc în Italia fără să îndeplinească condiţiile de solicitare a rezidenţei, foarte probabil datorită faptului că lucrează fără forme legale şi care nu apar în statisticile oficiale. Mai mult decât atât: la statisticile oficiale, ar mai trebui adăugat şi un număr foarte important de concetăţenii de-ai noştri care vin şi pleacă periodic în/din Italia pentru a lucra ca sezonieri în agricultură sau în turism. După unele statistici ale CARITAS, românii prezenţi în Italia depăşesc lejer cifra de două milioane de suflete !

    Este de subliniat faptul că acest număr uriaş de cetăţeni români nu-i include pe cetăţenii moldoveni, care sunt înregistraţi separat în aceste statistici.

    Şi atunci se nasc firesc alte două întrebări/nelămuriri, “în oglindă” (antiteză):

·         Cum se face că prietenii şi colegii noştri arabi, care din punct de vedere numeric pendulează în statistici între locurile doi şi trei la concurenţă cu albanezii, deşi nu provin cu toţii din aceeași țară, reuşesc totuşi să se pună de acord şi să susţină un candidat unic, pe care, printr-o mobilizare exemplară la vot, reuşesc să-l şi propulseze în consiliile locale?
·         Cum se face ca pe noi nu ne interesează ce drepturi avem şi ce oportunităţi ni se oferă, cine ne conduce, cine ne reprezintă şi ce ar putea face pentru noi o persoană aleasă dintre noi (din diaspora)?

Precizare:

    Vă mărturisesc că, pe deoparte, mă încearcă un anumit sentiment de jenă atunci când sunt întrebat de către prietenii mei italieni de un anumit nivel, cum îmi explic faptul că în ciuda numărului nostru net superior nu avem proprii noştri reprezentanţi în consiliile locale (cu câteva mici dar nesemnificative excepţii fericite – care ne demonstrează că totuşi se poate!).
     Pe de altă parte, nu pot să nu am o anumită formă de admiraţie, diluată de un sentiment de uşoară invidie faţă de comunitatea arabă, pentru modul eficient în care înţelege aceasta să se implice în plan social: cum se face că nişte oameni la fel ca şi noi, în ciuda faptului că sunt consideraţi ca făcând parte din lumea a treia, sunt cu mult mai interesaţi şi mai responsabili faţă de propria lor soartă, decât noi, care ne considerăm ca făcând parte deja din lumea bună a Europei (cel puţin la nivel individual aceasta este impresia pe care o lăsăm oricui vine în contact cu noi) …

Comentarii:

     La ce este bun un reprezentant român într-o primărie din Italia?

     În primul rând dă imaginea împlinirii sociale a unei comunităţi, imaginea forţei, unităţii, coeziunii, seriozităţii şi respectului de sine al acesteia.

     Dincolo de imagine – chestiune teoretică, mai eeste şi o chestiune care ţine de respectabilitate – chestiune de practică socială - atât în plan personal cât şi comunitar: un om care nu se respectă pe sine nu poate pretinde respectul celorlalţi; o comunitate care nu se respectă pe sine nu va beneficia niciodată (nici dacă o va pretinde) de respectul gazdelor noastre italiene şi cu atât mai puţin, de respectul celorlalte minorităţi prezente în peninsulă, cu care suntem într o competiţie nedeclarată, dar acerbă, pe toate planurile.

     O comunitate de imigranţi ne-reprezentată la nivel instituţional, practic nu există! Şi când spun “nu există” mă refer la “comunitatea” ca partener de dialog social: nu avem acel “cap de pod” fixat ca punte de acces la structurile decizionale ale administraţiilor locale, nu avem acea persoană calificată legal şi abilitată instituţional să facă lobby pentru promovarea eventualelor noastre proiecte socio-culturale, un ghid instituţional pentru oamenii de afaceri din diaspora, un punct de referinţă al nostru care poate menţine trează atenţia autorităţilor asupra necesitaţilor de ordin socio-cultural şi identitar ale comunităţii noastre la nivel local, un mediator între membrii comunităţii de imigraţi şi autorităţile locale.


     Cu alte cuvinte, un consilier comunal, provincial sau regional provenit din rândurile unei comunităţi de imigranţi funcţionează simultan atât ca avocat cât şi ca agent de promovare a intereselor acelei comunităţi  în organele administraţiei de stat italiene.

P.S. - Doua reactii la cald 
                                                           dupa postarea pe Facebook:


Bogdan Adrian In 2013 la primarile PD-ului (atunci cand a castigat Renzi impotriva lui Bersani), eu eram activ in PD din satul meu. 110 romani aveau rezidenta pe atunci in aceasta localitate. Al luat adresele lor de la primarie si le-am scris o scrisoare prin care le explicam aceleasi lucruri ce explici tu aici. Invitandu-i la vot. Nu a venit nuciunul. Eu de atunci m-am lecuit de asta.
Remus Constantin Raclău Din pacate nu stiu ce motivatie sa le mai gasesc si atunci incerc sa-mi explic eu mie de ce se intampla ceea ce se intampla cu noi: lene, indiferenta, inconstiinta si incultura civica, mentalitatea de sluga, dar mai presus de toate invidia: decat sa vad unul de-al meu capabil sa reuseasca, mai bine ma las condus de un strain - cu toate riscurile si cu toate consecintele, sau cu alte cuvinte: bai, is prost, nu sunt capabil, dar nici pe tine nu te sustin, de-ar fi sa crape lumea si eu odata cu ea ...


Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

marți, 26 aprilie 2016

Frustrarea câinelui de stână

de Remus Constantin Raclău

  Coboram cu camionul printr-un pas de munte şi admiram fascinat spectacolul de culori vesel-optimiste ale peisajului primăvăratec: păşunile alpine au început deja să-şi arate vigoarea adolescentină scăpătându-şi cu vioiciune verdele lor intens din verdele-gălbui al frăgezimii lor juvenile, urmat pe verticala vegetaţiei de etajul verdelui ceva mai intens al pădurii de foioase, deasupra cărora tronează imperial verdele închis cu tente cochete de negru al padurii de conifere, contrastând frapant cu albul zăpezii încă netopite de deasupra ei...

      Pe o limbă de poiană dispusă maestuos pe o pantă ceva cam abruptă de munte, între două fâşii groase de pădure, am zărit un cârd de oi albe păscând agale verdele poienii, atent supravegheate de doi superbi câini ciobăneşti, albi şi ei, cu blană densă, cu cozi stufoase legănate lateral agale la fiecare pas. Superbă imagine!...

     Şi cum strada era destul de dreaptă iar coborâşul destul de domol, mi-am permis să stărui puţin cu privirea pe panta verde animată de albul oilor în lentă mişcare. Şi totuşi, privind mai atent, imaginea aceasta idilică părea a purta într-însa ceva ce ţinea cumva de un conflict mocnit: pe cât de liniştite şi de mulţumite îmi păreau oile, pe atât de trişti şi de plictisiţi se prezentau zdrahonii de câini ciobăneşti... Păreau supăraţi, blazaţi şi resemnaţi, împăcaţi cu soarta lor de câini păzitori de oi...

     Am stat şi eu şi-am încercat să-mi imaginez care ar putea fi motivele pentru care măreţii şi neînfricaţii câini ciobăneşti păreau a fi atât de dezgustaţi, plictisiţi, obosiţi şi descurajaţi .
     Şi tot iscodind cu privirea, insistând pe imaginea şi atitudinea lor, încercând să înţeleg nu doar ceea ce vedeam, dar mai ales ceea ce-mi transmiteau ca stare sufletească aceste imagini, să înţeleg intuitiv ceea ce se petrece la nivel metafizic, după ceva chibzuinţă, am ajuns la concluzia că şi eu, dacă aş fi în locul lor, aş avea exact aceeaşi stare ... Şi credeti-mă, au toate motivele pentru asta !

     Păi care e rostul câinilor ciobăneşti? Acela de a păzi oile care pasc. Pasc, adică mănâncă ! Oile mănâncă, dar ei, câinii, nu. Ei nu, pentru că pe păşunile de munte creşte iarbă grasă dar nu şi mămăligă. În consecinţă ieşirea pe munte e profitabilă doar pentru oi, nu şi pentru câinii care le păzesc. Câinii rămân doar cu privitul. Cu privitul şi cu alergătura !

     Cu alergătura, pentru că pe lângă rolul lor de paznici, care trebuie să asigure păscutul liniştit al oilor, ciobanul – stăpânul turmei şi al câinilor deopotrivă - le mai pretinde în plus acestora din urmă şi să ţină turma adunată la un loc, ceea ce presupune că ori de câte ori vreunei oi sau mai multora, Doamne fereşte, li se pare că au zărit câte un smoc de iarbă mai grasă şi mai gustoasă, ceva mai deoparte de turmă şi se îndepărtează spre a o savura, câinele vine asmuţit de cioban să fugă degrabă şi să reîntoarcă oile la cârd, ca nu cumva să se rătăcească şi să se pună în pericol de a fi atacate de sălbăticiunile carnivore ale pădurii. 

    Şi să nu credeţi că asta se întâmplă rar în decursul unei zile, că deh, oaia e oaie şi are creierul cu mult mai mic decât pofta !

     Acu’ vin şi eu şi vă-ntreb: „Cum v-aţi simţi dumneavoastră dacă aţi fi obligaţi să staţi mereu cu mațu’ gol în preajma cuiva care se-mbuibă-ntr-una, lăsând în urma lor păşunea plină de căcăreze ovale cu miros de măsline expirate?...”

     Păi nu vi se pare normal să-i ia zbenga de nervi pe ciobăneştii câini atunci când văd o oaie că o ia razna pe munte, riscând ca din cauza ei să fie certat de ciobănescul stăpân?

     Păi, fir-ai tu al naibii să fii de oaie hămesită ce eşti! După ce că patrulez toată ziua de mi se scurg ochii tot uitându-mă la tine cum te imbuibezi cu iarbă grasă şi gustoasă aflată peste tot în jurul tău, în timp ce mie-mi chiorăie maţele de foame şi de sete, mă mai şi faci să fug după tine? Nu-ţi mai ajunge păşunea, acu’ o mai iei şi fleaura pe munte umblând după ce ţi se pare ţie a fi scofeturi! Oaie afurisită! Nu-ţi pasă, câtuşi de puţin de alţii! Eu îmi fac datoria câineşte şi bat clipă de clipă toate coclaurile în urma cozii tale pline de scaieţi, ca să te veghez şi să te apăr, ca nu cumva să vină lupul, ursul, râsul sau alte jivine pofticioase şi să te hăcuiască, şi tu, oaia dracului, ce faci? Îţi baţi joc de picioarele mele !...

     Dreptate-i asta? Tu înfuleci toată ziua şi rumegi toată noaptea, iar eu mă aleg cu o strachină de zer şi-un boţ de mămăligă !...

     Ce-aş mai pleca şi ce m-aş duce !... Da’ un’ să plec şi un’ să mă duc? Că eu sunt câine ciobănesc de când mama m-a făcut şi vrednici câini de stână au fost şi mama şi tăicuţul meu!... Şi-apoi, am legământ de credinţă cu ciobănescul-om şi îi sunt prieten şi nu pot să îl las aşa deodat’ făr’ de-ajutor!

     Ce ţi-aş mai face blana sită, de-ar fi după mine, dragă oaie !... Da’ nici să te muşc nu pot că mă ceartă prietenul meu ciobanul, că zice că are nevoie de lâna şi de blana ta întreagă şi n-am slobozire nici să mă iau de tine, că zice baciu’ că te stresez şi că nu mai dai lapte bun şi-apoi că iese brânza proastă... Mai bate-ţi tu mult joc de mine şi-ai să vezi când te-oi prinde eu mai la dos ... Că doară n-o avea ciobanul ochi şi după cap! Că voi sunteţi o turmă-ntreagă ghiftuită şi noi doar doi dulăi flămânzi... Care ne mai şi împiedicăm în jujeu’ asta de ni l-au legat berbecii ăia prin lege cu lanţ de gât... Alerga-m-aş să-i salvez din gura lupului ... şi-mpiedica-m-aş de jujeu !... 


P.S.  – Orice asemănare cu fapte şi personaje din lumea omenească e pur întâmplătoare …