Frustrarea câinelui de stână

de Remus Constantin Raclău

  Coboram cu camionul printr-un pas de munte şi admiram fascinat spectacolul de culori vesel-optimiste ale peisajului primăvăratec: păşunile alpine au început deja să-şi arate vigoarea adolescentină scăpătându-şi cu vioiciune verdele lor intens din verdele-gălbui al frăgezimii lor juvenile, urmat pe verticala vegetaţiei de etajul verdelui ceva mai intens al pădurii de foioase, deasupra cărora tronează imperial verdele închis cu tente cochete de negru al padurii de conifere, contrastând frapant cu albul zăpezii încă netopite de deasupra ei...

      Pe o limbă de poiană dispusă maestuos pe o pantă ceva cam abruptă de munte, între două fâşii groase de pădure, am zărit un cârd de oi albe păscând agale verdele poienii, atent supravegheate de doi superbi câini ciobăneşti, albi şi ei, cu blană densă, cu cozi stufoase legănate lateral agale la fiecare pas. Superbă imagine!...

     Şi cum strada era destul de dreaptă iar coborâşul destul de domol, mi-am permis să stărui puţin cu privirea pe panta verde animată de albul oilor în lentă mişcare. Şi totuşi, privind mai atent, imaginea aceasta idilică părea a purta într-însa ceva ce ţinea cumva de un conflict mocnit: pe cât de liniştite şi de mulţumite îmi păreau oile, pe atât de trişti şi de plictisiţi se prezentau zdrahonii de câini ciobăneşti... Păreau supăraţi, blazaţi şi resemnaţi, împăcaţi cu soarta lor de câini păzitori de oi...

     Am stat şi eu şi-am încercat să-mi imaginez care ar putea fi motivele pentru care măreţii şi neînfricaţii câini ciobăneşti păreau a fi atât de dezgustaţi, plictisiţi, obosiţi şi descurajaţi .
     Şi tot iscodind cu privirea, insistând pe imaginea şi atitudinea lor, încercând să înţeleg nu doar ceea ce vedeam, dar mai ales ceea ce-mi transmiteau ca stare sufletească aceste imagini, să înţeleg intuitiv ceea ce se petrece la nivel metafizic, după ceva chibzuinţă, am ajuns la concluzia că şi eu, dacă aş fi în locul lor, aş avea exact aceeaşi stare ... Şi credeti-mă, au toate motivele pentru asta !

     Păi care e rostul câinilor ciobăneşti? Acela de a păzi oile care pasc. Pasc, adică mănâncă ! Oile mănâncă, dar ei, câinii, nu. Ei nu, pentru că pe păşunile de munte creşte iarbă grasă dar nu şi mămăligă. În consecinţă ieşirea pe munte e profitabilă doar pentru oi, nu şi pentru câinii care le păzesc. Câinii rămân doar cu privitul. Cu privitul şi cu alergătura !

     Cu alergătura, pentru că pe lângă rolul lor de paznici, care trebuie să asigure păscutul liniştit al oilor, ciobanul – stăpânul turmei şi al câinilor deopotrivă - le mai pretinde în plus acestora din urmă şi să ţină turma adunată la un loc, ceea ce presupune că ori de câte ori vreunei oi sau mai multora, Doamne fereşte, li se pare că au zărit câte un smoc de iarbă mai grasă şi mai gustoasă, ceva mai deoparte de turmă şi se îndepărtează spre a o savura, câinele vine asmuţit de cioban să fugă degrabă şi să reîntoarcă oile la cârd, ca nu cumva să se rătăcească şi să se pună în pericol de a fi atacate de sălbăticiunile carnivore ale pădurii. 

    Şi să nu credeţi că asta se întâmplă rar în decursul unei zile, că deh, oaia e oaie şi are creierul cu mult mai mic decât pofta !

     Acu’ vin şi eu şi vă-ntreb: „Cum v-aţi simţi dumneavoastră dacă aţi fi obligaţi să staţi mereu cu mațu’ gol în preajma cuiva care se-mbuibă-ntr-una, lăsând în urma lor păşunea plină de căcăreze ovale cu miros de măsline expirate?...”

     Păi nu vi se pare normal să-i ia zbenga de nervi pe ciobăneştii câini atunci când văd o oaie că o ia razna pe munte, riscând ca din cauza ei să fie certat de ciobănescul stăpân?

     Păi, fir-ai tu al naibii să fii de oaie hămesită ce eşti! După ce că patrulez toată ziua de mi se scurg ochii tot uitându-mă la tine cum te imbuibezi cu iarbă grasă şi gustoasă aflată peste tot în jurul tău, în timp ce mie-mi chiorăie maţele de foame şi de sete, mă mai şi faci să fug după tine? Nu-ţi mai ajunge păşunea, acu’ o mai iei şi fleaura pe munte umblând după ce ţi se pare ţie a fi scofeturi! Oaie afurisită! Nu-ţi pasă, câtuşi de puţin de alţii! Eu îmi fac datoria câineşte şi bat clipă de clipă toate coclaurile în urma cozii tale pline de scaieţi, ca să te veghez şi să te apăr, ca nu cumva să vină lupul, ursul, râsul sau alte jivine pofticioase şi să te hăcuiască, şi tu, oaia dracului, ce faci? Îţi baţi joc de picioarele mele !...

     Dreptate-i asta? Tu înfuleci toată ziua şi rumegi toată noaptea, iar eu mă aleg cu o strachină de zer şi-un boţ de mămăligă !...

     Ce-aş mai pleca şi ce m-aş duce !... Da’ un’ să plec şi un’ să mă duc? Că eu sunt câine ciobănesc de când mama m-a făcut şi vrednici câini de stână au fost şi mama şi tăicuţul meu!... Şi-apoi, am legământ de credinţă cu ciobănescul-om şi îi sunt prieten şi nu pot să îl las aşa deodat’ făr’ de-ajutor!

     Ce ţi-aş mai face blana sită, de-ar fi după mine, dragă oaie !... Da’ nici să te muşc nu pot că mă ceartă prietenul meu ciobanul, că zice că are nevoie de lâna şi de blana ta întreagă şi n-am slobozire nici să mă iau de tine, că zice baciu’ că te stresez şi că nu mai dai lapte bun şi-apoi că iese brânza proastă... Mai bate-ţi tu mult joc de mine şi-ai să vezi când te-oi prinde eu mai la dos ... Că doară n-o avea ciobanul ochi şi după cap! Că voi sunteţi o turmă-ntreagă ghiftuită şi noi doar doi dulăi flămânzi... Care ne mai şi împiedicăm în jujeu’ asta de ni l-au legat berbecii ăia prin lege cu lanţ de gât... Alerga-m-aş să-i salvez din gura lupului ... şi-mpiedica-m-aş de jujeu !... 

P.S.  – Orice asemănare cu fapte şi personaje din lumea omenească e pur întâmplătoare …