marți, 31 mai 2016

Domnul Gigi – Lovitura de teatru!


de Remus Constantin Raclău

     Într o seară veneam cu camionul din nordul Italiei. Eram cu Violeta. Şi tocmai ce coboram panta către Sansepolcro, când am auzit telefonul sunând. Era domnul Gigi:

 -       Bună seara, Remus! Unde eşti? 
-       Bună seara, domnule Gigi! Incă o oră şi cred că reuşesc să ajung la depozit. Acum cobor panta de la Madonuccia către Sansepolcro. 
-       Bun! Înseamnă că eşti destul de aproape. Ascultă, am o rugăminte: eu sunt cu motricea frigorifică în rampă la Renzini şi aştept să mă încarce. Problema e că a intervenit o pană de curent iar cei de la “Enel” au comunicat că nu o pot rezolva mai devreme de două dimineaţa.  Dacă ştiam că durează atât trimitem pe altcineva în cursă pentru că eu la zece şi jumătate trebuie să fiu acasă pentru un tratament. Acum caut pe cineva cu care să facem un schimb de camioane. Tu cum stai cu programul (de conducere)? Mai ai ceva rezervă? Ai putea să rămâi tu aici la încărcat şi să mă întorc eu cu camionul tău la Perugia? 
-       Cu programul stau bine. Problema este că nu sunt singur: sunt cu nevastă-mea! 
-       Ok! Atunci nu-i nimic. Mergi la garaj şi-am să văd eu dacă mai este careva care trebuie să se întoarcă în seara asta la sediu pe traseul ăsta… 
 -       Aaaa!... Nu-i nevoie. Rămân eu fără nici o problemă. Singura rugăminte este dacă puteţi dumneavoastră să o lăsaţi pe Violeta, undeva pe-aproape de casă în seara asta … 
  -       Remus! Nu ţi-o las “undeva aproape de casă”! Ţi-o duc chiar acasă, pentru că ştiu unde staţi.

     Cu câteva luni mai înainte cerusem un liber în timpul săptămânii pentru a-i duce la aeroport pe fiică-mea şi pe viitorul meu ginere care trebuiau să plece în România cu avionul da la Roma, pentru a rezolva cu toate pregătirile pentru cununia civilă. Iniţial domnul Gigi a fost de acord, pentru ca mai apoi să-mi anuleze învoirea din cauza unei comenzi inopinate de transport urgent.
- Păi, bine, domnule Gigi, dar copiii se bazează pe mine să-i duc mâine dimineaţă la Roma. La cine să mai apeleze ei la ora asta ca să-i ducă? Riscă să piardă avionul şi să-şi compromită tot programul din ţară, să-şi dea peste cap toate rezervările şi să piardă toate întâlnirile pre-fixate !
- Remus, am nevoie neapărat să-mi faci cursa asta! E pentru firma “X” care ştii cât de mult ne oferă de lucru şi îţi dai seama că nu-i pot refuza, pentru că nu vreau să stric relaţia cu ei ! Iar eu nu mai am nici un alt camion liber, decât pe al tău. Cât despre copiii tăi, nu-ţi fă griji ! Dacă asta e unica problemă pentru care refuzi să pleci în cursă, uite, îţi promit că ţi-o rezolv eu: spune-mi la ce oră trebuie să fiu acasă la tine mâine dimineaţă şi ţi-i duc eu la aeroport la Roma …
Nici nu visau copiii mei să aibă parte de un “taxi” mai luxos decât merţanul negru de protocol al firmei şi de un “taximetrist” mai stilat decât domnul Gigi !...  Şi-a anulat toate activităţile curente de a doua zi dimineaţă şi s-a ţinut de cuvânt, mulţumind pe toată lumea !
     Acum era rândul meu!
     -      Ok! Mulţumesc! Într-un sfert de oră sunt la dumneavoastră! 
     -      Bine! Mulţumesc şi eu. Te aştept!
     Am ajuns cu bine şi-am făcut schimbul: domnul Gigi s-a urcat la volanul camionului meu, iar eu am rămas să aştept restabilirea curentului şi terminarea operaţiunilor delicate de încărcare a renumitelor salamuri şi prosciutti de la “Renzini”…
Am ajuns acasă pe la patru şi jumătate dimineaţa. Spre surprinderea mea, lumina din dormitor era încă aprinsă. Am intrat. Violeta era în pat dar nu dormea. Părea foarte tulburată…
     -      N-ai somn? am întrebat-o. 
-      Cine mai poate s-adoarmă după cursa asta cu Gigi pân-acasă !... 
-      De ce? S-a-ntâmplat ceva? am întrebat, eu, bănuitor… 
În loc de răspuns, m-am trezit cu un oftat prelung, terminat molcom în lacrimi. A întins braţele către mine, căutându-şi protecţia în braţele mele. “Îi rup oasele până la ultimul”, am gândit…
-      A îndrăznit ceva?...
-      Nu, stai liniştit! Nu-i asta…
-      Atunci?... Ce-ai păţit?
-      Nu eu. El !...
-      Adică? Aţi avut accident, ceva? Ce s-a întâmplat?
-      E pe moarte… şi a izbucnit în plâns…
-      Cum, “e pe moarte”?... după ce s-a răcorit puţin, a continuat pe ton trist şi descumpănit:
-      După ce-am plecat, am început o conversaţie de complezenţă, aşa … ca să umplem timpul: despre cum ne simţim în Italia, despre cum se simt copiii, despre şcoli … prea multe n-am apucat, că la un moment dat, a izbucnit într-un acces de tuse seacă, destul de urât! “Nu-mi place tusea asta a dumneavoastră”, i-am zis, după ce a reuşit să se oprească. Iar el mi-a răspuns: “Eheeei, Violeta, dac-ar fi numai tusea!… Eu am metastază multiplă! Sunt pe moarte!” ... mi-a rămas inima-n gât, îţi dai seama… M-a şocat! Nici nu ştiam cum să reacţionez! Nu mai ştiam ce să spun! Ce poţi să-i spui cuiva, despre care afli în modul ăsta, abrupt, că e pe moarte? Orice-ai spune sună prea banal! M-am speriat… Călătoream în miez de noapte pe super-stradă, în cabină cu un muribund … Şi “muribundul” conducea! Mi s-a făcut frică! M-am răcit toată! Frică şi milă!... Mi s-a făcut brusc milă de el şi-mi era frică să nu piardă controlul volanului… Să nu moară, cu mine în cabină ...
 “Cum!... Şi dumneavoastră conduceţi … în starea asta ?...”
“Păi ce să fac, Violeta? mi-a răspuns el trist. Dacă trebuie!...”
“ Cum, ce să faceţi? Ar trebui să vă odihniţi, să vă căutaţi de sănătate, să încercaţi tot ceea ce e mai bun în materie de tratament al cancerului, să vă trataţi atât cu medicina modernă, cât şi cu cea naturistă, cu plante medicinale … Circulă pe net o reţetă faimoasă cu lămâie şi cu bicarbonat … Gigi a ridicat uşor palma dreaptă de pe volan în semn de stop: “Violeta, ştiu! Ştiu tot! Îţi dai seama că m-am interesat, peste tot, mai ales că la noi la Perugia avem Universitatea de Medicină, iar secţia de oncologie din spital, e una dintre cele mai performante din Europa şi din lume. Mi-am făcut toate analizele, m-au operat de două ori şi mi-au prescris tot felul de tratamente. De fapt, de asta am şi ţinut s-ajung acasă mai devreme. Ca să-mi fac tratamentul seral. Mi-e teamă însă, că m-am sesizat prea târziu. Mi-au spus totul. Le-am spus că nu mai sunt de mult un copil (din păcate), că am anumite responsabilităţi şi i-am rugat să fie sinceri şi direcţi, ca să ştiu cum să-mi pun ordine în viaţa care mi-a mai rămas. Şi mi-au confirmat: boala e prea avansată. Operaţiile n-au dat rezultatul scontat; tot ceea ce s-a reuşit a fost a scurtă, o prea scurtă, amânare. Mi-au zis şi ei să mă liniştesc, să stau acasă, căci pot muri oricând… Aşa că, Violeta, ştiu tot!... Dar mai ştiu ceva: am moştenit o firmă de transport, aproape în stare de faliment, de la tata, care la rândul lui a moştenit-o de la bunicul meu. Am muncit toată viaţa ca să stabilizez firma, să o măresc şi să o întăresc. Concurenţa în transporturi e crâncenă şi provoacă un consum nervos nimicitor. Acum mai e şi criza asta … Tata a murit paralizat, din cauza stress-ului… iar acum se pare că mi-a venit şi mie rândul. Mi-am dedicat toată viaţa firmei ăsteia! Mai mult sau mai puţin, firma asta ne-a mâncat tot timpul şi ne-a îmbolnăvit pe toţi, şi pe mine şi pe soră-mea şi pe soţul ei … Îmi dau seama că dacă nu reuşesc să las în urmă o persoană capabilă să ducă firma mai departe, înseamnă că am trăit şi ne-am sacrificat degeaba, şi eu şi soră-mea şi tatăl meu… Acum, mă trezesc în fiecare dimineaţă doar cu gândul că trebuie să reuşesc să-i transmit fiului meu cât mai multe dintre cunoştinţele pe care le-am acumulat, să-l fac să le înţeleagă în esenţa lor, astfel încât în cel mai scurt timp să fie capabil să ducă firma asta mai departe, să stea pe picioarele lui de unul singur şi să dea în continuare pâine la toţi cei treizeci şi doi de angajaţi pe care-i mai avem. Ăsta e singurul gând care îmi mai dă puterea de a mă trezi dimineaţa !” …
Ajunsă aici cu povestirea, Violeta s-a depărtat uşor de mine, m-a privit în ochi şi mi-a spus:
-      Am căzut profund pe gânduri… N-am mai putut să-i mai spun nimic până acasă… Îmi treceau prin cap frânturi de fraze referitoare la scopul şi rostul vieţii, la condiţia omului pe pământ, la muncă, la sănătate, la copii, la tot zbuciumul vieţii… Am coborât, l-am salutat, mi-a răspuns cu un surâs amar şi ne-am despărţit. Fiecare cu gândurile lui… E groaznic ce mi-a spus! Îţi dai seama? Omul ăsta e pe moarte şi în loc să se caute, se sacrifică până la ultima suflare, ca să-l lase pe Ionuţ pregătit să ducă pe umeri greutatea firmei. Să devină noul cap al familiei şi să-i ducă numele mai departe!...
     Şi a făcut-o într-adevăr, până în ultima zi a vieţii lui. Salvarea l-a luat de la birou, l-a dus la spital şi din clipa aceea, Ionuţ a devenit noul şef !
     Ironia sorţii a făcut ca domnul Gigi să moară la spital, într-o vineri după amiază. Cu toţii am sesizat cazualitatea asta, iar nepoata lui, în discursul de la biserică ţinut cu ocazia înmormântării, a precizat:
-       Gigi nu s-a dezis de ataşamentul său faţă de firmă, nici la trecerea pragului către eternitate: a murit într-o vineri după amiază, ca să ne permită nouă să-l petrecem pe ultimul drum, în week-end, fără să afectăm programul de livrări al firmei !

“Regele a murit! Trăiască Regele!”

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

2 comentarii: