Cine are ...

Cine are carte, are parte

?!?

     Visul (mai mult sau mai puţin) ascuns al românului (mai mult sau mai puţin educat) de condiţie medie spre joasă, este să fie şef. Şi cu cât e mai sub medie şi spre joasă (condiţia) cu atât e mai intens (visul). Vorba-ceea:

          “Vrabia, mălai visează, şi calicul praznic!...

     În accepţiunea populară a termenului, şef înseamnă că atunci când "lucrezi" trebuie să ai sub coate un birou (în lipsa căruia, merge şi o masă, “da’ numa’ să fie închisă la culoare!“) şi sub fund un fotoliu (în lipsa căruia, merge şi un scaun, “da’ numa’să aibă şi spătar!”)... În respectivul vis - erotic prin intensitatea trăirii şi absurd prin şansele de a se adeveri – nu se face vorbire despre eventualele responsabilităţi şi competenţe, dar ... asta e! Că doar’ de aia se cheamă vis, nu?

     De multe ori, românul (mai mult sau mai puţin educat) de condiţie medie spre joasă, aflat în exerciţiul funcţiunii – la serviciu, confundă însărcinarea de a răspunde de ceva, cu numirea pe o funcţie de conducere, sau cu alte cuvinte, confundă responsabilitatea, cu şefia – şi atâta vreme cât nu este obligat să dea socoteală altora de acelaşi nivel (profesional sau intelectual) cu el, se simte îndreptăţit să se simtă şef! Nu contează că, de multe ori, nu mai are pe nimeni în subordine: “Are scaun sub fund şi masă sub coate?... Atunci, se cheamă că e şef” !

    În aceste cazuri, cei care, într-o schemă de personal, ocupă astfel de poziţii (de multe ori, banale) şi îşi mai şi dau aere pe seama asta, sunt taxaţi prompt de către “restul muritorilor de rând” - mai puţin fericiţi de soartă - cu invidie şi maxim de ironie, dar nu fără umor, printr-o sintagmă plină de imaginaţie şi sarcasm, ca fiind un fel de ...

              ”Şef de cur la moară de vânt”!...

(Pentru cine n-a înţeles ironia, să se gândească la modul în care pot fi controlate şi dirijate efectele consumului de ... fasole !

     Fiecare post sau funcţie de conducere are o anumită titulatură, care are două valenţe: prima ar fi aceea de a informa pe toată lumea cu ce se ocupă posesorul (valenţa oficială), iar cea de-a doua ar fi aceea de a impune (la nivel subliminal) respect şi ascultare (valenţa ocultă)! (Am folosit termenul “ascultare “ şi nu pe cel de “obedienţă”, întrucât cuvântul “obedienţă” ar fi fost valabil doar pentru subalternii ierarhici, obligaţi prin fişa postului la supunere, în timp ce “ascultare” înseamnă respectul opţional şi benevol al oricărei persoane de a da atenţie la ceea ce vorbeşte cineva)

     Aţi văzut vreodată, pe la porţile oamenilor care stau la vilă sau la casă, acele micuţe tăbliţe de avertizare scrise foarte clar şi vizibil:

“Atenţie, câine rău”?

     Ei bine, cam aşa stă treaba şi cu fericiţii posesori ai unor astfel de însărcinări (mai mult sau mai puţin) “pline de importanţă”: se simt îndreptăţiţi să-şi ataşeze în faţa numelui, asemenea unui titlu nobiliar de odinioară, un soi de etichetă de informare – (cu titlul funcţiei sau a postului ocupat, ca să ştie lumea cu cine are de-a face); şi de avertizare – (ca să se ştie cât de mult şi de tare pot ei să muşte, în cazul în care se simt cumva deranjaţi peste o anumită limită)...

     În mod normal un astfel de titlu atestă de regulă (sau cel puţin aşa ar trebui), calităţile omului care le poartă, calităţi cuprinzând experienţă, cunoştinţe, capacităţi şi abilităţi, dobândite în ani lungi de practică în domeniu, de studii, cercetări, experimente şi aprofundări, efectuate în cadrul unor instituţii (de preferat) de prestigiu şi deţinute în urma unor certificări, examene şi atestări fondate (în mod normal) pe examinări amănunţite şi edificatoare, pe diferite nivele: concursuri de ocupare a postului, certificate de absolvire, diplome de licenţă, master sau doctorat ..., bla-bla-bla ..., bla-bla-bla ..., bla-bla!...

     Şi cum obţinerea unui astfel de titlu-etichetă nu este deloc uşoară, (dacă n-ai proptele de un anumit calibru, la un anumit nivel), e clar că posesorul unui astfel de accesoriu deschizător de drumuri spre succes în carieră (cu multe scurtături şi trepte de acces facil la funcţii superior ierarhice), este categorisit – cu justeţe - de popor, drept:

un om “bazat”!...

     Şi cine e “bazat” e privit de simplii muritori de rând cu un soi de invidie şi o anumită admiraţie, specifică papagalilor... În acest caz, cuvântul “papagal” este antonimul cuvântului “bazat” – şi provine din aceeaşi familie de cuvinte ca şi substantivele comune formate din numele popular al sexului masculin sau feminin (după caz) la care se adăugă sufixul “ime”, foarte des folosit cu aroganţă şi dispreţ la adresa mulţimii, de către prea-plinii de ei înşişi fericiţi ai sorţii – desemnând o turmă de “neica nimeni”, oameni “ai nimănui”, fără “calităţi deosebite recunoscute”, fără “relaţii” şi fără “proptele” sus-puse la nivel social, politic, administrativ sau economic...

     Bineînţeles că simplilor muritori de rând, nici prin cap nu le trece să se întrebe dacă personalitatea în cauză “e bazată” prin propriile merite, cunoştinţe, calităţi şi abilităţi, sau prin altfel de “calităţi”, ale proptelelor care i-au promovat şi-i susţin, acolo sus, în văzul lumii...Şi asta întrucât sus-numiţii sunt convinşi că, pe deoparte, n-ar avea nici o speranţă de a primi vreodată un răspuns fair-play la o astfel de întrebare şi că, pe de altă parte, chiar dacă printr-o minune l-ar primi, n-ar avea nicio posibilitate de a verifica veridicitatea acelui răspuns.

     De regulă, într-o societate piramidal-ierarhică, oamenii bazaţi - cu titluri înalte, aflaţi pe funcţii de conducere - sunt oameni influenţi, cu multă “putere” şi multe relaţii (în cercuri de oameni asemenea lor, cu putere de decizie); sunt oameni care pot multe - dacă vor, şi vor, doar dacă le intri în graţii...

     Despre oamenii cu etichete în faţa numelui, “sex-imea” (vă amintiţi, da? Rădăcina + sufixul!) spune că sunt oamenii care deţin în mâinile lor (la diverse nivele) frâiele puterii, persoane care au de partea lor “şi pâinea şi cuţitul” – oameni care te pot urca, te pot coborî sau chiar dobori - după cum ţi-or fi „bafta şi norocul”, sau după „cum îţi aşterni” – căci ... de la un anumit nivel în sus,

                    Eticheta chiar contează !...

     De aceea se şi dă, toată lumea, în vânt după ele. Toţi vor să-şi agaţe o etichetă înaintea numelui (şi asta fără să-şi pună neapărat problema meritelor reale) fie ea reprezentând o profesie prestigioasă, gen: profesor, medic, inginer, jurist, ori economist,..., fie reprezentând o funcţie (tip: maistru, şef serviciu, director, manager, avocat) ... sau una ce atestă deţinerea unui titlu prestigios de studii postuniversitare, gen: "Master" (nu ştiu ce-i ăla, da' sună bine-al naibii, mai ales că în engleză „master” înseamnă “stăpân”),“Doctor în ştiinţe, sau pe ăla care zice că eşti tare de tot într-un domeniu - „Academician” – mai ştii?...  

     Măcar de s-ar procopsi careva (peste noapte eventual) cu vreun titlu reprezentând o funcţie de nivel înalt în administraţia sau în conducerea statului, precum cele de: Consilier, Ministru, Prim-Ministru, sau (maximul maximului), cu funcţia de “Preşedinte”... Mmmm?... Tare, nu?... Cu adevărat că în cazuri din astea poţi zice cu mândrie, că dacă ...

         "Ai carte, ai parte!"

    Ai etichetă în faţa numelui, poţi să vorbeşti oriunde, oricând şi cu oricine. Eşti autorizat să o faci! Ai „patalama la mână”. N-o ai? Stai la uşă, cu căciula-n mână... Şi dacă nu “te-a trimis” nimeni la “Măria Sa” – omul cu funcţia, n-ai decât să crăpi de ciudă când ai să auzi răspunsul de dinăuntrul biroului: "Ia uite, dom'le şi la ăsta! Cică vrea „el” să ne zică ceva! Păi cine eşti tu, bă, nenorocitule? Cine te cunoaşte pe tine, băi amărâtule? Cum îndrăzneşti băi mocofane să mă deranjezi tu, pe mine, aşa ... din proprie iniţiativă?...

     Iar la serviciu, dacă n-ai eticheta de nivel corespunzător, rişti ca la orişice propunere sau iniţiativă proprie, să te trezeşti cu replici de genul: “Da’ cin’ te crezi, bă, de vii tu la mine cu propuneri şi soluţii la probleme? Ce eşti maistru, inginer, profesor, ce eşti? De când ştii tu mai multe ca mine? Băi, băiatule! În faţa mea nu deschizi gura dacă n-ai titlu, auzi? Ia ...

Marş la şcoală, sau la şpăguit!..."

     Din păcate, la noi, contează în primul rând "cine şi ce eşti”, şi mai puţin “ce şi cum vorbeşti”. Cu alte cuvinte ne prefacem că suntem beţi chiar şi atunci când bem doar apă rece: forma şi formalismul contează atât de mult, încât, au ajuns din păcate să eludeze conţinutul! Iar pentru asta ne plângem mereu doar de alţii, evitând (ca dracul tămâia) să fim exigenţi şi cu noi înşine, şi de aici ... lipsa de performanţă şi de competitivitate, cu toate consecinţele nefaste pentru întreaga societate.   

   În Italia circula nu cu mult timp în urmă o reclamă la posturile de radio:

Cică vine directorul la un subaltern şi-i propune: 

-         Luca, de mâine eşti promovat. Vei avea o mărire de salariu, maşină cu şofer şi un birou cu secretară personală!" 

 La care Luca răspunde: 

-         Hmm! Promovare... Asta înseamnă să muncesc mai mult, să am responsabilităţi mai mari... Auziţi! Nu s-ar putea să am doar mărirea de salariu, maşina şi secretara ?"

Când am auzit-o pentru prima oară, mi-am zis:

    "Ia te uită, dom’le! Şi mai sunt unii care încă se mai îndoiesc de rădăcinile noastre comune" ...

Şi nu se poate ca după toate astea, să nu vii şi să te-trebi, cu toată nostalgia:

Mai are „parte”, cine are „carte”?

Sau ... şi mai trist:

„Oare câţi dintre cei care „au parte” astăzi, au cu adevărat şi „carte” la bază?"

Iar pentru cei care totuşi „o au”, se mai pun pe drept temei şi alte întrebări:

Mai au şi inimă pe lângă carte?

 Mai au şi sufletul curat?

 Mai ştiu ce-i aia "mamă", "tată"?

Mai ştiu ce-i aia "ţară", mai ştiu ce-i ăla "neam"?

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model:

                                     "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"