Porunca

de Remus Constantin Raclău     

     Îmi aduc aminte de o altă boroboață de la Icușești, a lui frate-miu Sebi, de astă dată, petrecută la vreo doi-trei ani după povestea cu hultoanele lu' Musteață.
     'Nea Ion si tanti Ileana aveau (și încă mai au, probabil) un cireș falnic în fața casei, chiar langă gardul de la drum - un copac stufos și înalt, bine crescut, care dădea niște cireșe negre, mari cât buricu' dej'telor si duuulci ... de mai mare dragul !

    Într-o după-amiază, eram pe șanț cu toată gaşca de copchii de prin vecini şi jucam cărţi - băieţi şi fete deopotrivă, cam de aceeaşi vârstă cu toţii. Trei-patru ani diferenţă nu se mai pun la socoteală.

     Şi cum cireşul negru de peste drum, era plin de rod, ne lăsa, ca de obicei, gura apă la toţi. Maaamă, ce dulceaț-ar mai ieși din ele!... 
     Dar cum ştiam bine că n-are rost să le ceri ”Musteților” să te lase în copac, nici măcar cât să-ți  astâmperi pofta, dară-mi-te ca să culegi vreo trăistuță, de-o chisăliță măcar, ne limitam cu toţii, resemnaţi, la a ne minuna de dărnicia naturii de peste gard.

    ”Zoana”, porţiunea cu iarbă dintre șanț şi gardurile oamenilor, era ceva mai înaltă decât drumul, pe partea noastră, în timp ce zoana din faţa casei lui Musteaţă era cu mai bine de un metru sub nivelul străzii şi era aproape lipsită de șanț. În consecinţă, pe partea noastră se jucau cărţile, în timp ce de partea cealaltă a drumului jucam mingea, că n-avea unde să se ducă. Jucam ca-ntr-o covată; deoparte era drumul mai înalt şi de cealaltă parte era gardul. Băteam mingea de gard şi de malul drumului, ca surdu-n tobă! Până ieşea vreun vecin şi ne alunga: “Ia!... Fișticari, pe zoana lui!...” Hoți vecinii de dincolo de drum: copiii le crescuseră și astfel, când se stropșeau la noi să plecăm ”fiecare pe zoana lui”, însemna de fapt să plecăm cu toții și să eliberăm ”terenul”!...

   Şi cum în ziua aia jucam cărţi pe pedepse, în urma unui tur pierdut la ”Popa-Prostu”, i-a venit și rândul lui Sebi la pedeapsă.
   Nuța (lu' Popic), care tocmai câştigase mâna, trebuia să-i dea ”porunca”. Ce să-i zică, ce să-i spună?... Când s-a hotărât, i-a zis în glumă:

-         Sebi! Acu’ ti duci dincolo di drum, ti caţări în cireşu' lu' Musteaţâ şî ni-aduci la toţi, o poalâ di cireşî!...

    Nici n-a terminat bine Nuța de zis porunca, că Sebi, zelos - nevoie mare, a şi sărit peste şanţ, traversând iute drumul, apoi s-a căţărat pe gard şi de acolo - ţuşti - direct în cireş...      

     Noi am rămas muți cu toții!... Cum îl ştiam cam moțocos din fire, nici prin cap nu ne-a trecut că n-o să protesteze: fiind printre cei mai mici din gașcă, Sebi găsea mereu câte ceva să comenteze și făcea întotdeauna numai ceea ce-i convenea lui. 
     Nici măcar Nuța nu se aştepta să-i fie îndeplinită porunca, și mai ales cu așa o promptitudine, şi drept consecință se şi pregătea să-i dea o pedeapsă alternativă, ceva mai realizabilă. Dar se vede treaba că, ”pisâni-câ şî pi Sebi îl cam ischitè mai di dimultișor treaba asta cu cireşu', (pentru ne-moldoveni, asta vrea să spună că era foarte probabil că și pe Sebi îl cam ispitea mai de demult treaba cu cireșul !...) și că tocmai i se ivise ocazia potrivită, căci altfel nu se explică nicidecum graba cu care-a pus el porunca asta-n aplicare ...

    Sebi, bun căţărător, ajunsese deja pe la mijlocul cireşului, şi noi îl priveam cu admiraţie şi chiar cu un pic de invidie: era acolo unde noi, ne-am fi dorit cu toţii să fim! Şi nu se limita doar la cules; băga în gură cât încăpea, şi în timp ce mesteca, gemând de plăcere, culegea cireşe în poala tricoului. Simţindu-se într-un fel vedetă, era pe deplin conştient de ineditul absolut al gestului său, aşa că a început să pluseze și s-o dea pe caterincă:

-         Mm-mm!... Fraţîlor!... Haidiţ' încoași, 'ăi !... Băi, niș' nu ştiţ' ci pierdiţ'!... Maaamâ, mm-mm!... Da ci buni-s cireşîli-ieste' negri!... Viniţ', 'ăi șî voi aiși lângâ gard, sâ vi li dau pi aieste şî mă caţăr iar...

    Apoi a început să se laude: ba cu frumuseţea satului văzut de sus; ba cu priveliştea ce i se aşternea la picioare; ba că-i vedea pe părinţii nu mai ştiu cui dintre noi în grădină; şi tot din astea ... ca să întreţină divertismentul, iar noi ne amuzam teribil, distracţie amplificată şi de adrenalina provocată de gândul că ar putea fi surprins în flagrant delict de către vreunul dintre stăpânii cireşului. Ca frate mai mare, m-am simțit dator să iau atitudine:

- Gaaata mă!... Ajungi!... Eşti tari!... Da' acu', gata, dă-ti jios, câ poati ti mai vedi cariva şî ti-o spuni lu' Musteaţâ... 

- M-ar spuni, dacâ m-ar vide', da’ la cât îi di frunzos cireşu' ista, n-ari nimeni cum sâ mă vadâ. 

- Ghini, 'ăi, da' macar taci naibi' din gurâ, câ dacâ nu ti vedi, poati ti-audi!...

     Ţi-ai găsit! Sebi, aflat pe culmile succesului şi întărâtat de privirile admirative ale domnişoricelor de pe șanț şi de cele invidioase ale micuţilor cavaleri, îşi trăia din plin clipa de glorie:

- Haideţi, mă! Veniţi şi voi. Hai că nu-i nimeni ... şi pierdeţi ocazia! 

- Taci, mă şi dă-te jos, că poate vine şi te prinde în copac, am mai încercat eu să-l conving... 

- Să taci tu, că ţi-e frică! Degeaba eşti mai mare ca mine, că eşti mai fricos. Mie nu mi-e frică. Uite!...

Şi începu să se maimuţărească şi să se bâţâie pe creanga groasă pe care stătea, strigând în batjocură:

-         Ne-ne-ne-ne-neee-ne! Tanti-Ileană, nu mă vezi! Ne-ne-ne-ne-neee-ne! Tanti-Ileană, nu mă vezi! Nu mă vezi şi n-ai să crezi!...

     La care, drept replică, se auzi din copac, o voce bărbătească, calmă şi tărăgănată:

-         Măi, Sebi! Astâmpărâ-ti, c-ai să caz'! Mătuș-ta Ileana nu ti-aude, câ nu-i acasâ ... da' eu ti-aud bini şî ti şî văd!...

     Moment în care am înlemnit cu toţii. La vreo doi metri deasupra lui Sebi se mişcară crengile şi dintre ele apăru, ca din neant, nea’ Ghiţă Musteaţă, cu traista pe jumătate plină de cireșe, în diagonală peste umăr.

-         Ha!?!... și-atât mai apucă Sebi să spună ...

- Dă-ti jios, 'ăi păcătosuli! Câ nu di alta, da nu vreu sâ mă sfădesc cu bunic'tu din cauza ta !...

     Și nici că i-a mai trebuit lui Sebi alta !... Și mai abil ca o maimuţică, lăsând să-i scape cireşele din poală, din câteva salturi fu jos şi de acolo, taaai-oooo!... peste şanţ şi peste drum, înapoi în ogradă la bunicu’ şi de acolo direct în casă, după sobă!

    Nea Ghiţă, prieten bun cu bunicu’ fusese tot timpul în copac! Culegea cireşe în traistă şi probabil că se amuzase şi el de ”vitejia” lui frate-miu. Nu era om rău. Ştia că i se dusese buhu în sat de zgârcit şi probabil că voia să mai atenueze din efect. Când a coborât, s-a dus în casă, a luat ligheanul de frământat, l-a umplut de cireşe şi a venit cu el în braţe, peste drum, la noi:

-         Luaţ', măi copchii! Di sufletu’ lu’ mama...
-         Bogdaproste, nea Ghiţâ!
-         Sâ fii primit, măi, copii! Şî sâ fiţ' sănătoşi...

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"