duminică, 13 noiembrie 2016

Cafeluţa cu caimac

Cafeluţa cu caimac
     O să vă spun în cele ce urmează o povestioară adevărată, trăită aievea de bunicul meu pe când era recrut în armată, exact aşa cum mi-a spus-o el ...
     În primele zile din vara anului de graţie 1944, în plin război, pe când spicele de grâu încă nu erau hotărâte dacă a venit sau nu vremea să se coacă, tânărul Savin Ion, ţăran din Icuşeştii Neamţului, cel care pentru mine a fost şi va fi pentru toată viaţa mea - “bunicu’ Nicâ”, s-a trezit cu ordin de încorporare.
    “ Jalanie mare!...”, cum zicea bunica, săraca. A fi recrutat în armată e în general o chestiune preocupantă: ştii că urmează o anumită perioadă a vieţii tale în care nu-ţi mai aparţii şi asupra căreia nu ai nici un fel de control - trebuie să mergi acolo unde ţi se ordonă şi să faci tot ceea ce ţi se comandă, fără ca tu să ai dreptul să gândeşti, măcar, la “ce” şi mai ales “de ce” faci, ceea ce eşti obligat, prin jurământ, să faci! Judecăţile proprii, comentariile şi ezitările, nu numai că nu sunt tolerate, ci cu mult mai mult decât atât - sunt considerate, în mod ostil şi dispreţuitor pentru fiinţa din tine - omul, un act de trădare!... 
     Cumplită dilemă !... Dacă, în virtutea faptului că eşti om - fiinţă dumnezeiască superioară, dotată în mod natural cu raţiune, spirit şi conştiinţă - îndrăzneşti să gândeşti altfel - eşti trădător! Dar dacă, om fiind, nu mai gândeşti – atunci mă-ntreb dacă mai ai dreptul să te consideri om ... Hotărât lucru: armata n-ar trebui să fie pentru oameni, ci pentru maşini programate şi animale dresate!
     Dar, mai mult decât atât: ia gândiţi-vă cum ar fi dacă s-ar întâmpla ca cineva să fie recrutat în armată chiar în vremuri tulburi, de război ... Vă asigur că nu-i nici pe departe o veste optimistă pentru un tânăr plin de viaţă, planuri şi speranţe, aşa cum era bunicu’ pe vremea ‘ceea: ştii “când şi unde” - pleci, dar nu ştii “de unde”, nu ştii “când”, şi mai ales nu ştii “dacă” - te mai întorci ... 
     Ce mai conta că în câteva săptămâni bunicu’, ca dealtfel toţi ceilalţi oameni gospodari ai satului, trebuia să-şi înceapă secerişul ?... 
     Ce mai conta că lumea abia aştepta să se bucure de roadele hărniciei lor ? Că, acuş’- acuş’ venea toamna, când via trebuie culeasă, strugurii zdrobiţi şi vinul tras în butoaie; că toate cele ale câmpului trebuiesc duse în hambare; că lucerna şi trifoiul trebuiau cosite, transformate în fân şi urcate în podul şurii, la adăpost – ca strânsură - din care să aibă omul ce să dea drept hrană la vite la iarnă ?
     Ce mai conta că-şi făcuse planuri să vândă două dintre vaci, cu viţei cu tot, ca să-şi facă bani de-nsuratoare cu Niculina lui Dănilă, viitoarea mea bunică, împreună cu care visa, ca orice cuplu tânăr din vremea aceea, să-şi ia o căruţă şi să se retragă numai ei amândoi pe-un petec de pământ moştenit, unde să-şi facă o casă şi să umple curtea cu câţi copii o vrea Bunul Dumnezeu să-i binecuvânteze ? Ce mai conta ?...
     Războiul hrăpăreţ avea nevoie de carne proaspătă de tun, şi cineva, un om elegant, dintr-un birou răcoros şi bine adăpostit, a decis că “Nica a lu’ Sajin di la Icusasti”, era tocmai bun pentru asta...
     Şi cum “unde-i ordin nu-i tocmeală”, bunicu’ a trebuit  să se ducă la un dulgher din sat care i-a făcut, după cum se obişnuia pe vremurile alea, o valiză militărească din lemn - un fel de cufăr mai mic, bine închegat, cu mâner, balamale şi capac - anume meşteşugit ca să reziste la drum lung şi vremuri grele.
    Şi-n dimineaţa stabilită prin ordin, s-a trezit cu noaptea-n cap, şi-a luat bocceluţa cu merinde, lada-valiza cu cele câteva “bulendri” de schimb permise de regulament, portofelul cu acte şi cu ordinul de încorporare - toate pregătite de cu seara, a sărutat-o pe bunica şi asigurând-o că n-are de gând s-o lase nemăritată, aşa tânără şi frumoasă cum era, şi-a făcut o cruce mare, s-a urcat în căruţă cu alţi flăcăi ori proaspăt-însurăţei din sat, au dat bice cailor şi privind cu jind în urmă, au plecat cu Dumnezeu înainte - la război !...
     A ajuns unde a ajuns şi-a fost repartizat la un batalion de “pionieri de munte” (unităţi specializate în lupta montana, cărora, cândva după război, li s-a schimbat denumirea în “vânători de munte”), într-un batalion condus de un căpitan foarte mândru şi foarte sever. 
     “Dom’ Căpitan” – om cu o anumită educaţie şi băiat de bani gata dintr-o familie boierească de vită veche - îşi avea tabieturile lui, la care nici măcar războiul nu reuşise să-l facă să renunţe. În consecinţă plecase de acasă cu servitoare cu tot - o văduvă mai în vârstă, care-l cunoştea de mic şi care-i făcea toate mofturile - femeie de oraş, deşteaptă şi de încredere care-l însoţise peste tot în război, bună gospodină, grijulie, pricepută şi răbdătoare, îl răsfăţa şi-l îngrijea de parc-ar fi fost copilul ei, încercând să-l facă să simtă cât mai puţin posibil diferenţa dintre situaţia de pe front şi confortul de acasă ...   
     Problema era că, după ce România întorsese armele împotriva nemţilor, ofiţerii armatei roşii care intrase în ţară, comunişti sincer convinşi de justeţea egalitarismului, nu vedeau cu ochi buni şi nu-i agreau defel pe ofiţerii romani cu “slugi” civile, astfel că “Dom’ Căpitan” al nostru a decis, nu fără strângere de inimă, că e cu mult mai prudent, mai sănătos şi mai “cu minte”, să-şi facă servitoarea pachet şi s-o trimită înapoi acasă, la moşia lor de reşedinţă. 
     Dar cum gradul şi funcţia îi dădeau prin regulament dreptul la o ordonanţă, s-a decis să-şi aleagă una din rândurile noilor recruţi proaspăt incorporaţi – “altă Marie, dar aceeaşi pălărie” !... Mare diferenţă: acum nu mai avea un slujitor ci o ordonanţă. Adică tot un fel de slugă, dar nu una civilă - angajată benevol şi cu salariu, ci un militar - obligat prin jurământ, să-l slugăreasca – gratis !
     Cu alte cuvinte, adio relaţie de respect şi reciprocitate: ofiţerul nu mai beneficia de serviciile unui om de încredere, liber să stea sau să plece, care să-l slujească din convingere, cu o fidelitate sinceră izvorâtă din libertatea propriilor sale alegeri, răsplătite cu onestitate în baza unei înţelegeri reciproc comsimţite – ci de o fiinţă captivă, legată de el prin jurământ, obligată prin portul uniformei la depersonalizare, căreia poţi să i te adresezi fără probleme, nu neapărat pomenindu-i numele, ci folosind mai degrabă un apelativ ce depinde de semnificaţia însemnelor pe care statul i le-a pus pe umeri – gradul militar – amintindu-i astfel ca nu-i altceva o maşină impersonală de executat ordine - un fel de sclav în toată regula, dac-ar fi să ne luăm după canoanele “Declaraţiei universale a drepturilor omului”...
     Bună afacere comunismul ăsta, dom’le, n-am ce zice !...
     Şi cum legile ţării şi regulamentele militare îi ofereau toată acoperirea necesară, atunci : „Trăiască Comunismul” !... (şi cacofonia aferentă) ...
     Era o căldură de se topeau şi pietrele. Atât uşa cât şi fereastra de la biroul domnului căpitan, din micuţa viluță rechiziţionata temporar de armată ce servea simultan atât drept comandament de campanie cât şi de reşedinţă era larg deschisă. Compania de recruţi era în curte la instrucţie. 
           -          Plutonier, Vârlaaan ! se auzi din interior...
     -          Dom’ plutonier! Va strigă ... îi zise sergentul cu glas scăzut.
     -          Cum?
     -          ... Dom’ căpitan ... răspunse sergentul făcând semn cu capul înspre fereastra deschisă.
 -          Ordonaaați ! răcni plutonierul, din toţi bojocii.
     -          La ordin! continuă căpitanul. În birou!...
     Plutonierul se grăbi în pas alergător spre clădire. Odată ajuns în tocul uşii îşi anunţă prezenţa:
          -          Ordonaţi, dom’ căpitan!
     Căpitanul nu prea părea în apele lui. Nu-l văzuse niciodată aşa de încurcat. Începu ezitant:
    -          Vârlane ..., după cum ştii, trebuie s-o trimit acasă pe ’tușa Catinca ..., şi-mi trebuie o ordonanţă. Adună recruţii că vreau s-aleg pe careva. Tu-i ştii mai bine: vreau unul isteţ, ascultător şi muncitor, unul mai curăţel, aşa ..., şi mai fâşneţ ..., să-l ducă mintea ..., ştii tu!... Gândeşte-te la vreo doi-trei din ăştia şi arată-mi-i, că trebuie să i-l pun la dispoziţie Catincăi, până deseară, ca să-ncepă să-l instruiască, înţelegi ?
-           ’Nţeles, dom’ căpitan!
-          Mulţumesc, ai tu grijă, da! Executarea!...
-          Să trăiţi !... îi răspunse Vârlan, după care ieşi în curte şi se adresă sergentului:
-          Stoiane!...
-          Ordonaţi!
-          Recruţii în formaţie!
-          ’Nţeles!... 
Zis şi făcut! Sergentul dădu ordinele corespunzătoare iar trupa fu nevoită să se conformeze regulamentar, în pas alergător...
     Acu’ trebuie să vă mai informez asupra unui amănunt destul de important, ca să nu zic decisiv, în desfăşurarea povestirii noastre: atunci când se dă adunarea în armată, ostaşii se aşează ordonat în formaţie, aliniaţi după înălţime, fiecare la locul lui, dinainte stabilit. Bunicu’ Nică era destul de micuţ de statură şi cam slăbuţ, şi dacă ar fi să-l comparăm cu toţi ceilalţi ostaşi, era de fapt cel mai mic din unitate, aşa că, din punct de vedere regulamentar, locul lui nu putea fi decât cel din coadă – “tabachera” – cum milităreşte era numit, nu fără un iz de ironie cu aere de superioritate – soldatul cel mai înalt se numeşte “bază”, iar cel mai mic – “tabacheră”, un soi de soldăţel de buzunar, ceva atât de mic şi de uşor, încât ar putea încăpea cu uşurinţă în buzunarul unui ”haidamac” comun…
     Se ştie, e firesc şi e normal, că, fiziceşte vorbind, un haidamac se mişca cu mult mai lent decât un prichindel - un sac de carne îl mişti întotdeauna mai greu decât o traistă, o vrabie e mai iute decât barza, iar boul e cu mult mai greoi decât o capră – logic, nu?… 
     Şi cum eficienţa este una dintre condiţiile de bază ale succesului, în toate domeniile vieții cotidiene, şi armata, la rândul ei, a încercat să ţină cont de acest adevăr incontestabil, croind şi adaptându-şi regulamentele militare în aşa fel încât să dea o cursivitate maximă tuturor acţiunilor şi deplasărilor de trupe în teren. În armată, pentru a da forţa şi eficienţa maximă acţiunilor sale, e esenţial ca toţi militarii, toată trupa, să se mişte în bloc, simultan, astfel încât de la distanţă să pară că se mişcă toţi ca unul, formând un trup închegat, unit, puternic şi nimicitor. Dar cum să faci o barză să zboare cu agilitatea unei vrăbii şi o capră să aibă forţa unui taur?
     Simplu: cu grijă şi cu atenţie … şi mai ales cu un pic de şmecherie: trebuie să-l faci pe fiecare ostaş să se mişte conform abilităţilor sale naturale: pe cel mic să-l faci să zburde cu agilitatea unui ied, iar pe cel mare să-l prefaci într-o stâncă, capabilă să dea stabilitatea şi forţa trupei.
     Astfel, la toate schimbările de direcţie, baza – “malacul” din formaţie – se întoarce practic pe loc, în timp ce toţi ceilalţi se mişcă progresiv, din ce în ce mai mult şi mai repede, pe măsură ce creşte distanţa dintre “bază” şi coadă – “tabachera”!... Imaginaţi-vă un punct pe o hârtie – baza, şi, luînd un compas, infingeți-i vârful în acel punct, trasând pe hârtie cercuri concentrice, câte unul pentru fiecare soldat aliniat în formaţie, fiecare cerc având raza egală cu distanţa fiecărui soldat faţă de bază. Rezultă că, la fiecare schimbare de direcţie, pe loc sau în mers, fiecare soldat se va mişca pe arcul lui de cerc, cu o viteză obligatorie care să-i permită să rămână umăr la umăr cu cel de lângă el.
     Acu’, … cred că vă daţi seama că una e să te mişti pe un cerc chiar lângă soldatul - punct de bază, şi cu totul alta-i să te mişti pe ultimul cerc - al tabacherei: în timp ce baza se întoarce practic pe loc, tabachera, pentru a respecta alinierea perfectă, trebuie să alerge ca o zvârlugă pentru a ajunge să termine mişcarea de întoarcere în acelaşi timp cu malacul, care … pentru a se întoarce, dă practic din picioare pe loc !... Mişto, nu?
     Şi ca să aveţi şi o imagine mai accesibilă dumneavoastră, faceţi următorul experiment: ridicaţi-vă în picioare, cu mâna dreaptă întinsă orizontal în faţă, paralel cu solul. Imaginaţi-vă că pe mâna voastră sunt aşezaţi în linie, umăr la umăr, militarii din formaţie. Acum, păstrând mâna întinsă orizontal, întoarceţi-vă uşor, pe loc, către stânga (sau dreapta, n-are importanţă), şi încercaţi să vizualizaţi mişcarea “soldăţeilor” de pe mâna voastră. Aşa-i că aţi rămas şi voi surprinşi de rezultat? Aţi văzut cu ochii voştri, cât se mişcă soldăţelul de lângă umăr şi cât o face cel din vârful degetelor !...
     Ei bine, bunicu Nică era mereu în vârful degetelor …
...

Urmează partea a doua ... aia cu poanta !


* Precizare: Imi cer scuze, dar  scriu si eu cum si cand imi permite programul incarcat de pe camion si micile obligatii familiale ...


Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu