marți, 8 noiembrie 2016

La hultoane

de Remus Constantin Raclău

    Pun pariu că nu ştiţi ce-s alea hultoane!
Bine... dacă sunteţi crescuţi într-unul dintre satele de pe malurile Siretului s-ar putea să pierd pariul. Oricum, persoanelor care n-au avut acest noroc, o să le satisfac curiozitatea, parţial deocamdată şi am să le spun că hultoanele sunt nişte fructe care cresc în copaci. Dar nu orice fel de fructe! Sunt nişte fructe cu aspect de “vino-ncoa” şi cu gust de “ducă-s-ar pe gât”! O minunăţie!

    Şi hultoanele astea sunt cu atât mai bune, mai cărnoase şi mai dulci, cu cât copacul care le ţine se află în grădina celui mai zgârcit om din sat: nea’ Ghiţă Musteaţă! Nea’ Ghiţă, ca nea’ Ghiţă, dar pe tanti Ileana, nevastă-sa, s-o vezi! E şi mai şi!... Băi... Şi-s nişte oameni atât de blajini! Eu nu ştiu cum încape atâta pace şi atâta linişte în sufletul unor oameni atât de strângători.

    Ai lui Musteaţă locuiesc peste drum de ai mei. De bunici, zic. Sunt oameni gospodari, au casă mare şi frumoasă, tinerească, bătută în ciment pe din-afară cu ornamente îngrijite, vopsite cu grijă în gri închis şi verde, cu un brâu alb împletit din ciment. E aspectuoasă, ce mai... casă gospodărească! Au gardul cu stâlpii şi temelia înaltă de ciment şi umplutură de scândură sănătoasă, vopsite la asortè cu casa, în alb, negru şi verde. În fundul curţii au bucătăria de vară, lipită de grajd cum e obiceiul locului şi o copertină care face legătura cu casa, sub care se odihnesc ordonat stivuite, lemnele tăiate din vară, în aşteptarea iernii.

    În grajd, ca tot omul gospodar, nea’ Ghiţă are vaca de lapte cu o junincă, numai bună de dus la târg, iar în dos, sub şopron, căruţa cu roțile proaspăt unse şi o iapă cu mânz, numai bun de învăţat la ham. Şi bineînţeles în coteţul de sub nuc, o ditamai scroafă cu nu ştiu câţi purcei, că n-am ajuns până acolo, dar care după cum se aud guiţând, par a fi veşnic flămânzi şi veşnic nemulţumiţi.

    Ai lui Musteaţă sunt oameni harnici. Nu stau o clipă. Vara, de când deschid ochii, cu noaptea-n cap, şi până pun din nou geana pe geană, muncesc în continuu, când încoace, când încolo, iar iarna, când ţăranul ar trebui să se odihnească, nea Ghiţă dijdioacă la păpuşoi cât e ziulica de lungă şi umple sacii pentru moară, iar tanti Ileana pune războiul de ţesut şi ţese cu ochelarii pe nas, până noaptea târziu, ajutată de Viorica, fata lor, harnică precum albina şi cu talent de gospodină, încă de mică.

    Ion în schimb, fratele mai mare, este “intelectualul” familiei. Citeşte şi joacă şah mai tot timpul, chiar şi singur, şi-ar fugi de treabă ca dracu’ de tămâie, dar nu prea-i merge, nici cu tat’su, nici cu maică-sa.

    Şi cum au destul pământ la câmp, şi-au transformat grădina din jurul casei într-o livadă, cu pomii aşezaţi pe rânduri, ca la CAP. În primul rând, chiar lângă poarta de la drum, cu crengile ispititor aplecate peste gard, se înalță falnic cireşul cel bătrân. Un copac cu trunchiul gros de nu-l poţi cuprinde de unul singur, cu fructe negre, aromate mari şi dulci, numai bune de dulceaţă. Şi livada se continuă înspre ai lui Cozma şi spre fundul curţii cu meri, cu peri cu prune pentru ţuica şi cu ghioldane pentru dulceaţă, cu vişine pentru vişinată şi cu...
    Cum? Nu ştiţi ce-s alea ghioldane! Bine faceţi că-ntrebați, că altfel n-aţi fi ştiut ce pierdeţi. Ghioldanele sunt nişte prune mari, aproape rotunde, de culoare albastru închis, cărnoase şi dulci, numai bune pentru magiun... Oameni buni! Ce să mai lungim vorba? Ai lui Musteaţă sunt oameni gospodari, harnici şi chibzuiţi şi în consecinţă... au de toate!
Cât despre avut, pe la noi, umbla o vorbă:
“Foaie verde de dai-nai, 

Ia’ să dai, să vezi cum n-ai!...”
Şi prin ograda lui Musteaţă, vorba asta circula al naibii de bine, spre norocul lor şi ghinionul nostru!

    Cum, “de ce ghinionul nostru”? Păi, e simplu: norocul lor că au pomii cu crengile atât de pline de fructe încât stau apleacate de ţi-e frică să nu se rupă, şi ghinionul nostru că au garduri... Şi spun asta pentru că, de regulă, copacii sunt mai înalţi decât gardul. Şi cum ceea ce se vede pe deasupra gardului, e imposibil să nu-ţi lase gura apă, chestia asta îţi provoacă o stare hipnotică: simţi aşa, deodată, un gol în stomac, de te mănâncă pielea să sări gardul! Vorba aia:
 “ochii văd, inima cere, conştiinţa: nu, şi nu!...”
    Acuma noi, ca să fim cu conştiinţa împăcată, am încercat să ducem tratative civilizate cu ai lui Musteaţă, în ciuda tuturor sfaturilor venite de la persoanele mai mari şi mai bine informate decât noi, care ne invitau să ne vedem de treabă că n-avem nici o şansă. Da’ te pui cu pofta!... În primul rând ne-am zis că: “ce-am avut şi ce-am pierdut”? Şi-apoi, se ştie că “încercarea moarte n-are” şi cum “speranţa moare ultima”, ne-am apropiat de poartă, cu cele mai bune intenţii şi încrezători în farmecele noastre:
        - Tanti Ileana! 
        - Tanti Ileaanăăăă!
-         Ei, care-i acolo?
-         Noi suntem, tanti Ileana, Vasilică şi Romică. Săru’-mâna!
-         Bună, măi băieţi! Da' ce-aţi păţit?
-         Ei, tanti Ileana, ce să păţim, o luă Vasilică pe de-departe, stăteam cu Romică pe sanț, dincolo de drum şi am văzut cât e de plin cireşul şi ni s-a făcut poftă...
-         Ei, da!... Nu, Vasilică, degeaba ţi s-a făcut poftă că nu-i copt încă.
Şi altă dată:
-         Nu, Romică, nu pot să vă las în cireş că sunteţi prea mici şi mi-e frică că cădeţi!
Sau:
-         Ei, băieţi, îmi pare rău, da’ trebuie să le strângă Ion şi să le ducem la târg, că stăm rău cu banii...
    Şi uite-aşa tot mereu, tanti Ileana lu’ Musteaţă găsea câte o scuză: la prune - nu, că fac magiun; la vişine - nu, că fac vişinată; la hulton - nu, că le duc la piaţă; mere - nu, că fac rachiu... Ba magiun, ba dulceaţă, ba la piaţă, şi noi..., cu balele pân’ la brâu.
    Ce-i drept ochii ni-i clăteam, prin toată livada, dar gura ne rămânea veşnic odihnită, că de înghiţit, înghiţeam numai în sec. Al naibii neam de haini! Ce dracu’ şi-au pus şi ăştia livada în faţa casei, dacă sunt aşa zgârciţi, nu ştiu... Ce n-au ascuns-o naibii în fundul grădinii, sau de ce n-au îngropat-o mai bine, că aşa n-ar mai vedea-o nimeni şi nici nouă nu ne-ar mai ploua în gură!

    Azi aşa, mâine aşa, până-ntr-o zi când ni s-a umplut paharul răbdării şi ne-am răsculat:
     -         Băi, Romică! Da’ ăştia ai lui Musteaţă, chiar ne iau de proşti: mere nu, pere nu... de zarzăre şi de piersici nici nu mai vorbesc... Ei lasă, tanti Ileană, că ţi-o facem noi, dacă eşti aşa neam de zgârie-brânză! promise Vasilică al nostru, arătând cu pumnul furios înspre gospodăria cu pricina.
-         Ai ceva în gând?
-         Păi, cum altfel? Nu vezi că nu ne lasă niciodată la copaci? Măcar să fi ieşit şi ea o dată, măcar o dată, cu o strachină de cireşe la poartă, să zică “luaţi şi voi, măi băieţi, să vă astâmpăraţi pofta!... Noooo! Aşa nu se mai poate. Gata. Luăm măsuri!
-         Luăm, Vasilică! Da cum şi de unde le luăm?
-         Ha, ha! Da’ ce? Crezi că-s prost? De două zile îi tot lucrez gardul de spini din fundul grădinii. I-am tras un pârleaz, de mai mare dragul!
-         Pârleaz? Ce-i ăla?
-         O bortă-n gard. I-am turtit cu un par, gardul de spini într-un loc, până am făcut o trecătoare. Acu’ te ţii de ţăruş şi cu oleacă de grijă să nu te zgârii în spini, ţup!... Dintr-un salt eşti dincolo.
-         Pe bune?
-         Dacă-ţi spun! Fii atent. Am auzit-o dimineaţă pe tanti Ileana vorbind cu Viorica: după masă vor să meargă în luncă, să-l ajute pe nea Ghiţă la-ntorsul fânului. Te-ai prins?
-         Eu, da. Da’ tu ştii ce-ai zis?
-         Că mergem la furat, normal!
-         Păi dacă zici tu... Normal să fie, Ștrule!
-         Vezi să nu mănânci mult la amiază, că nu-ncape “desertul”.
-         Băi, eu pot să nu mănânc deloc, dar merită efortul? La ce dăm lovitura?
-         La hulton...
-         Uaaaa!... Merită şi încă cum... Auzi? Da’ Musteaţă n-are câine?
-         Are, băi, da-i prost. Îl tot aburesc cu mămăligă, de vreo săptămână, de când mi-am pus în cap să dăm lovitura şi-acum mă linge pe palme când mă vede. Nu zice nici pâs!
-         Dacă ai mămăligă.
-         Chiar şi dacă n-am. Am probat. E cotarlă de comitet. Pe bune! Ştie că dacă-i promit, mă ţin de cuvânt. Noroc că ăştia ai lu’ Musteaţă se zgârcesc şi la mămăliga pentru câine.
-         Pentru c-o mănâncă Ion pe toată, bă, de aia!
-         Ha, ha, ha! Ăsta-i în stare să i-o ia din bot, dacă uită mă-sa de el şi-aruncă mămăliga la câine. Mi-a zis mie Victor a lu' Paraschiv.
-         Da’ el de unde ştie? Am zis eu neîncrezător.
-         Mi-a zis că s-a nimerit odată la ei când stăteau la masă şi că a văzut cum se face economie; zicea Victor, că ăştia pun borcanul cu brânză în mijlocul mesei, da’ nu-i scot capacul. Şi fiecare rupe câte un boţ de mămăligă, îl fac ciuciulete în palmă şi pe urmă închid ochii şi întind cu el pe din-afara borcanului, ca să li se pară că mămăliga are gust de brânză şi...
-         Du-te, băi, că nu te cred! Parc-am mai auzit chestia asta, da’ povestită de altcineva.
-         Băăă, vezi dacă eşti Toma Necredinciosu’! Ai auzit-o povestită de altcineva, dar era vorba tot despre ei!
-         Pfiu... Băi, Vasilică! Eşti dat naibii! Ca doară nu degeaba ţi se spune Ștrul. Cum o dai, cum o-ntorci, tot pe-a ta rămâne.
-         Şi stai că n-ai auzit-o toată! Zice că dacă freacă vreo-unul botul de mămăligă prea mult de borcanul de brânză, țipă tanti Ileana la el:
“Întinge, n-atinge, şi scutură, Ioane, ca să rămâie şi pe mâine!” Hi, Hi, hi!- Băi, Ștrul! Am zis eu că eşti dat naibii! Da’ şi pe asta am mai auzit-o!...
Şi-apoi, amândoi, aproape în cor:
     -         Da’ era vorba tot despre ei! și-am pufnit amândoi în râs, cu poftă.
-         Gata! Acu’ fiecare la casa lui, să ne facem că mâncăm, ca să nu dăm de bănuit, şi ne vedem în drum după ce pleacă mustăcioasele de-acasă. Te fluier eu.
-         
Bine, Vasilică. Aşa rămâne.

Vasilică a lui Chiriac era vecin, gard în gard cu ai lui Musteaţă, iară eu stăteam peste drum de ei, chiar în dreptul falnicului cireş negru, la umbra căruia mi-am petrecut o bună parte a copilăriei mele.
    De mâncat la prânz, nu prea am mâncat. Mai mult m-am “linciurit” cum zicea bunicu’, iar bunica chiar m-a întrebat îngrijorată dacă-mi este rău, cumva. Ce să-i răspund? Că-mi păstrez maţele goale pentru hultoanele lui Musteaţă? Nici vorbă. Dar nici să o las să se îngrijoreze, nu mă lăsa inima:
     -         N-am nimic, bunică. Serios! Numai că nu prea mi-e foame. Am stat în drum cu Ștrul şi am ronţăit seminţe, până m-ai chemat la masă.
-         Romică, să nu stai flămând, că te îmbolnăveşti. Şi să nu-ţi fie ruşine să ceri de mâncare, că este de unde. Dacă ţi-o veni cumva foamea pân deseară, să vii să-mi spui. Uite eu pun ce-a mai rămas din mămăligă, sub pernă ca să se ţină caldă şi la nevoie-ţi încălzesc imediat şi oleacă de udătură, să se aşeze bine la stomac. E păcat să stai flămând, cu atâta mâncare în casă...
-         Nu stau, bunică! Ce-s nebun? Şi dacă mi-o fi foame, n-ai grijă c-am să te anunţ, da’ nu prea cred, că dacă mai ronţăim și ceva gorgoaze, ne trece! Şi ştii că astea-s pline de vitamine! spusei eu, ca să fiu cât mai convingător.
-         
Ai grijă numai, cu gorgoazele astea, mă luă bunica peste picior, zâmbind, c-ai să dai în diarie!
   Mă întinsesem în casă, la umbră, şi tocmai luasem cartea cu “Căpitan la cinşpe ani” în mâini, când binecunoscutul fluierat ascuţit și scurt, repetat de trei, mi-a întrerupt activitatea intelectuală. Căpitanul îşi trăise aventura vieţii sale la doar cinşpe ani, şi faptul ăsta mă îndemna, în ciuda faptului că aveam cu vreo trei ani mai puţini, să-mi iau şi eu porţia mea de aventură.
    Am pus iute cartea deoparte, pe pat şi am zbughit-o pe uşă afară.
Semnalul venise din colţul gardului, de la fântână. M-am îndreptat într-acolo şi i-am văzut capul lui Vasilică a lui Chiriac abia iţit deasupra gardului. Zâmbea şugubăţ:
 -    Salut!
-         Salut! Cum e?
-         Cum ţi-am zis. Deja au plecat la-ntors fânul. Și tanti Ileana şi Viorica, amândouă cu furcile şi cu grebla pe umăr. Nu mai e nimeni acasă. Până la bucata lor de luțăndră din luncă au de mers cam o oră, o oră-jumate’. Până se mai odihnesc, până se apucă... se fac două ore. Până ajung înapoi cu căruţa cu bădia Ghiţă, mai durează cam o oră. Chiar dacă ajung şi n-au chef de treabă, tot avem cel puţin trei ore să ne cocoţăm unde vrem în grădina lor. Da cred că şi mai mult, că doar nu se duc acolo numa’ ca să aibă de unde să vină. Hă, hăăăă!... exultă Ștrulică. Burtă s-avem, că hultonu-i plin!...
-         Păi, am, că nu prea am mâncat.
-         Nici eu. Ce, eram nebun? Eşti gata?
-         Î-hâm. Mai întrebi! Da eşti sigur că s-au dus?
-         Cum dracu’! Le-am urmărit de după gard, de când s-a auzit clămpuşul de la poartă şi până au dispărut după colţ, la Milu. Aveau şi traista de mâncare cu ele.
-         Mai mănâncă şi ăştia? Că la cât sunt de zgârciţi, credeam că trăiesc cu aer! spusei, mai mult ca pentru mine, ca să-mi adorm conştiinţa, drept justificare la ceea ce aveam de gând să fac...
-         Mămăligă cu ceapă şi şuncă cu barabule fierte. Ştiu eu, spuse încrezător, c-au fost şi-n pod la şuncă şi-n beci la barabule şi la ceapă.
-         Băi, Ștrulică, eşti dat naibii! I-am zis plin de mirare...
-         Băi, orăşene! Îmi zise Vasilică pe ton superior. N-oi fi eu bun la carte ca tine, da treaba mea, de băiat de la ţară, ştiu să mi-o fac. Şi treaba mea azi, era să mă asigur că avem cale liberă la hulton. O avem, aşa că, hai… că acuşi trec trei ore și ne-om trezi cu Ileana sub copac!...
-         
Ptiu! Ptiu! îl luai peste picior. Scuipă-n sân, Vasilică mamă, c-ai să visezi urât la noapte! Hai, domnu şef! Cum zici mata’, i-am răspuns ridicându-l în rang, ca să-i fac plăcere. Vorba aia, dădea o masă gratis...
    Am traversat drumul în fugă, veseli nevoie mare. Nu mai vedeam în faţa ochilor decât hultoane, iar gura de-abia mai putea articula cuvintele, de plină de “apă” ce era! Am intrat în curte la călăuza mea, am trecut grăbiţi printre casă şi bucătăria de vară şi ne-am oprit în fundul grădinii, în stânga, la gardul de spini dinspre ai lui Musteaţă. Am zâmbit la un gând:
     -         Băi, Ștrul! M-ai adus “în fund, pe stânga”!... i-am zis pe ton prefăcut ofensat.
-         
Da, Romică, te-ai prins ... da’ se vezi ce bune-s hultoanele din “fund pe stânga”!... şi-am pufnit amândoi în râs.
    Priveliştea ce se aşternea în faţa noastră demonstra cât de mult se implicase amicul meu în pregătirea terenului: gardul de spini era turtit pe o porţiune de vreo juma’ de metru, chiar lângă un stâlp de gard, (“ca să ai de ce să te ţii”) şi era cam tot cu atât mai jos decât restul gardului. Parul cu care-l turtise se odihnea acum, de-a lungul gardului, la dos. Şi tot de-a lungul gardului, la dos - să nu se vadă, erau pregătite o pufoaică ponosită şi două scaune din lemn, groase şi late – marfă gospodarească; Vasilică a ridicat unul dintre ele şi l-lasat sa cadă peste gardul turtitdrept în grădina lui Musteaţă, “ca să avem cum să ne căţărăm inapoi”, după care l-a luat pe celalalt si l-a lipit strategic de gard. Apoi, punând cu grijă pufoaica peste gaura din gardul de spini, mi-a explicat savant:
-         Asta-i, ca sa nu ne zgâriem la picioare! după care a exclamat satisfăcut:  Iac-aşa… acu' avem şi trecătoare. !... Gata ..., hai să dăm atacu' la hulton, că-mi crapă maţu' de poftă! 
Cu mişcări agile de motan flămând s-a urcat pe scaun şi s-a săltat cu grijă pe pufoaica aşternută în spărtura gardului şi sprijinindu-se de parul acestuia, ca să nu-şi piardă echilibrul, a traversat gardul sărind sigur pe el şi cu îndemânare, direct în grădina vecinului, fapt care-l dădeau de gol că nu făcea asta pentru prima oară. Odată ajuns dincolo mi-a şoptit sfătos prin spărtură:  
- Ai grijă şi ţîni-ţi di par, ca să nu chişi cu curu’-n schini!
         L-am ascultat, că prea ţineam la pantalonii mei şi mai ales la ce băgasem în ei, aşa că am căutat să imit cum am putut eu mai bine, mişcările înainte-mergătorului meu. N-a fost greu, dar nici prea uşor. Deh, ca prima dată!

         Nici n-am aterizat bine c-a şi început să latre flocosul de câine a lui Musteaţă, legat cu lanţ, în dosul casei. Vasilică însă, prevăzuse şi pregătise totul: scoase un colţ de mămăligă uscată din buzunarul pantalonilor şi apropiindu-se iute, prin livadă, de acesta, i l-a aruncat direct în bot. Câinele, hămesit, a devorat mămăliga în câteva secunde. După ce a terminat-o, Vasilică s-a dus chiar lângă el, l-a mângâiat liniştindu-l cu vreo câteva şoapte şi a scos şi din celălalt buzunar un colţ de mămăligă:
-         Mai ia, mă, una că meriţi şi taci din gură, c-avem treabă! Romică ..., mi-a şoptit, uite hultonul!
         Am înghiţit din nou în sec şi m-am îndreptat nerăbdător spre copac. Câinele m-a privit cam bănuitor, dar cum îl însoţeam pe generosul său binefăcător, mi-a dat pace, mărginindu-se la a mă adulmeca de la distanţă şi să dea din coadă, plin de speranţă pentru viitoarele recompense.

         Ștrul s-a aruncat spre o crăcană mai groasă de la baza coroanei copacului, s-a prins de ea şi prin balans s-a aruncat cu picioarele în sus, agăţând o altă cracă şi de acolo, sus, în “paradis”. Sincer să fiu, la burtica lui, nu-l credeam capabil de aşa ceva... L-am imitat cum am putut mai bine şi am ajuns şi eu în “Rai”!

    Ei, dragii mei, acum a venit în sfârşit clipa să vă spun ce-s alea hultoane.

    Hultoanele sunt nişte fructe mici, sferice şi cărnoase, de culoare galben-portocalie, cu reflexii roşiatice şi gust dulce, dulce, dulce... Unii ar zice că sunt cireşe, dar habar n-au ce zic. Ăia n-au mâncat în viaţa lor hultoane, aşa că nefiind în stare să facă diferenţa, umblă să confuzioneze lumea!... Hultoanele sunt mai mărişoare, mai cărnoase şi mai dulci decât cireşele obişnuite. Dar hai!... Ca să nu ziceţi că nu sunt împăciuitor, am să vă fac o concesie şi am să vă spun că hultoanele sunt un fel de cireşe, care... cresc în “Paradis”!... E bine aşa? Mulţumită toată lumea? Bun. Acuma, lăsaţi-mă să mă bucur de hultoane, că de aia m-am urcat în copac...

    Şi cum vă spuneam... Doamne! Ce bune-s hultoanele din grădina altuia!
Faptul că eram în copacul lui Musteaţă, când acesta nu era acasă, că am ajuns acolo fără aprobarea lui şi pe care oricum n-am fi obţinut-o în veci, echilibrul uşor nesigur în care ne aflam, trecerile de pe o creangă pe alta, cu gura plină de fructe, frunzele pe care se întâmpla să le mai ducem în gură, odată cu cireşele şi pe care le eliminam de îndată, laolaltă cu sâmburii, vocile şoptite cu care ne schimbam informaţii şi atenţionări asupra celor mai pline crengi cu cele mai bine coapte hultoane, câinele care se tot agita nu departe de hulton şi se tot smuncea în lanţ, scheunând cu poftă la gândul mămăligii lui Vasile, teama să nu cumva să ne vadă careva şi să ne pârască "mustăcioşilor", toate acestea creiau o atmosferă ireală, stimulantă, care amplifica mult, mult de tot, plăcerea gustului.

    Era aventura vieţii mele şi simţeam dulceaţa cireşelor răscoapte, până în vârful unghiilor de la picioare... Vedeam în faţa ochilor numai cireşe şi auzeam numai clefăitul pofticios, însoţit de un uşor mormăit de plăcere a lui Ștrulică. Pe mine nu mă auzeam, dar simţeam că “torc” şi eu precum un motănel mulţumit... Nu culegeam cireşele una câte una; le smulgeam cu pumnul de pe creangă şi le băgam în gură cu frunze cu tot! Foarte bune şi alea, dealtfel.

    Totul era cum am sperat! Totul era minunat! Nu-mi venea să-mi cred ochilor! Totul era... cât pe ce să fie perfect... Şi poate chiar ar fi fost aşa, dacă... la un moment dat nu s-ar fi auzit din drum un tropăit înfundat de paşi. De paşi de om... Cu două picioare... Mi-am aruncat ochii din copac, peste bucătăria lui Musteaţă, înspre drum şi... nu-mi venea să cred ce văd! Nu. Nu putea fi adevărat! Dar era...

    Nu ştiu cum, mama mă-sii, se face că, atunci când totul merge bine, se găseşte întotdeauna ceva sau cineva care să-ţi strice plăcerea? În acest caz erau amândouă!
    Paşii tropăiţi erau ai lui tanti Ileana, care se întorcea în viteză acasă. Cum dracu’ o fi aflat?... Cine naiba să ne fi văzut?... Şi mai ales cum mama mă-sii i-a dat de ştire?

    M-am uitat înspăimântat în sus, la ghidul aventurii. Speram să fi prevăzut şi asta în plan. Da’ de unde!... Vasilică al meu, a îngheţat cu gura întredeschisă plină de cireşe în care nu-i mai încăpuseră o codiţă de cireaşă şi vreo două frunze care-i ieşeau din colţul gurii. Auzise şi el tropăitul şi era cel puţin la fel de surprins şi de înspăimântat ca şi mine. Mi-a făcut semn cu degetul la gură să nu scot nici un sunet, a sărit de pe creanga de pe care se afla şi s-a lipit de copac în dosul trunchiului gros al acestuia. L-am imitat, fără şovăire. Eram prea sus ca să mai avem timp să sărim şi să fugim, fără să ne vadă. Am înţeles că spera să devenim invizibili cu ajutorul frunzişului des şi al trunchiului gros. Am înghiţit în sec şi mi-am făcut cruce! Dacă existè un Dumnezeu al hoţilor, ar fi cazul să se sesizeze, chiar acum... Şi încă iute, că vecina Ileana trecuse de poartă şi tocmai ajunsese pe la mijlocul ogrăzii îndreptându-se val-vârtej spre hulton. Şi ca să fie tacâmul complet, din urmă venea, la fel de grăbită şi Viorica, cu furcile amândouă şi cu grebla pe umăr.

    Hait! Acu’ chiar c-am sfeclit-o! Dacă până acu’ speram ca tanti Ileana să nu ne vadă, ce te faci cu a doua pereche de ochi, şi încă cu mult mai tineri?

    Mi-am aruncat privirile în jur, să caut cumva scăpare. Instinctul de conservare îmi dicta că era cazul... Nici o şansă!... Nu-mi era de bătaie, că nu credeam că îndrăzneşte Ileana să m-atingă, c-ar fi încurcat-o pe veci cu bunicu’, da-mi era ruşine! Şi mai ales îmi era ciudă că m-am luat după Ștrul şi că n-am fost în stare să-mi înfrânez pofta. Şi-apoi eram sigur că dacă m-ar vedea s-ar fi dus îmbufnată la bunici să mă dea în gât şi să se plângă de gard şi de cireşe... Şi nu-mi era ruşine de tanti Ileana şi nici de bădia Ghiţă cum îmi era de bunici... Îmi dădeau întotdeauna tot ce voiam şi mi-ar fi reproşat că nu le-am cerut şi că i-am făcut de ruşine-n sat... Mi-ar fi cumpărat o coşarcă întreagă de hultoane, chiar de la Musteaţă, numai să nu se trezească cu Ileana la poartă, cu vocea ei piţigăiată, cu tot...

    Dar Ileana îşi continua iute drumul, cu hotărâre. A trecut de colţul casei şi acum se îndrepta direct către hulton. E clar!... Cineva ne-a văzut şi ne-a pârât. Crăpa-i-ar ochii-n cap, să-i crape, de trădător de neam şi de ţară!... Pentru un pumn de cireşe să trag eu aşa ruşine!...

   Da’ de ce nu ţipă la noi? De ce nu ne ceartă? De ce nu se uită în sus şi de ce se face că plouă?...

    Plouă, plouă, da uite că vine trăsnet, tropăind de se cutremura pământul, direct spre hulton; ca o furtună, “care vine, vine, vine... călcând totul în picioare!...”

    Când a trecut prin dreptul câinelui, am avut pentru o clipă impresia că şi acesta sta să ne pârască şi l-am privit cu ciudă pe Vasile care păstrase în buzunar, o ultimă bucată de mămăligă, ”pentru când o fi să ne întoarcem”. De ce dracu’ nu i-a dat-o şi pe aia? Preventiv ... Da’ de ce n-am adus şi eu, o mămăligă întreagă, dacă ştiam că era aşa nevoie? Al dracu’ zgârciţi, ce suntem... Oricum era prea târziu pentru remușcări. Ileana lui Musteaţă ajunsese deja sub hulton. Trecu la un pas de trunchi şi după încă vreo doi metri... deschise uşa la WC şi se-aruncă fremătând de nerăbdare înăuntru!...

    Era chiar sub coroana hultonului. Noi eram chiar deasupra ei. Şi WC-ul... ca la ţară: cu pereţi de stuf, cu uşa de scânduri şi … fără acoperiş. Latrină în toată regula! Cine dracu-şi închipuia c-or să aibă musafiri nepoftiţi, sus, la hultoane, chiar când o apuca-o pântecaraia pe madam Ileana!... Nici nu-ndrăzneam să privim în jos, de frică să nu privească ea în sus...

 Am privit în ogradă...

 Viorica îşi lăsase uneltele lângă poartă şi se oprise să bea o cană de apă, din găleata de la umbră, de pe prispă casei. Bun. De acolo nici un pericol. De obicei era fată de comitet, da' mai ştii ce reacţie poa' să aibă careva când se răscoală simţul proprietăţii în el?...

 Dar ceea ce mă neliniştea cu adevărat, era la vreo patru cinci metri sub mine. Unde mai pui că, subiectul "ne-liniştii" noastre, începu să şi spargă liniştea, cu ... pârâieli!... La început, una, mai timidă, aşa ..., ca şi cum ar da o probă de microfon ... şi mai apoi ..., din ce în ce mai hotărât, şi mai hotărât, până ce s-a transformat într-un adevărat concert continuu de răpăieli, acompaniat de mârâieli  de mulţumire și oftaturi eliberatoare... Şi urcau de jos nişte “aromeeee”!... De simţeam că mă ia cu ameţeli şi-mi era frică să nu scap trunchiul din braţe şi să mă prăbuşesc în faţa “orchestrei”!... Am închis ochii, mi-am blocat nările băgându-mi nasul sub gulerul tricoului - mirosul meu era ... parfum! Mi-am încolăcit instinctiv şi mâinile şi picioarele, mai abitir, în jurul trunchiului.

 Gândeam ca păcătosul: “există justiţie divină”! Şi asta mi-i pedeapsa... Alta nici nu-mi mai trebuia!

    După un timp, am auzit nişte chestii care m-au dus cu gândul la sfârşitul chinurilor mele, şi când am îndrăznit să redeschid ochii am văzut-o pe stăpâna gospodăriei îndepărtându-se agale, liniştită şi mulţumită către propria-i ogradă, adresându-se Vioricăi:
-         Gata. Hai să plecăm, c-am scăpat cu bine şi de data asta!
    Şi nici nu ştia câtă dreptate avea și cât era de valabil şi pentru păcătoşii ascunşi printre frunze, cu vreo câţiva metri mai în sus de ele...

După care şi-au luat amândouă uneltele şi au ieşit liniştite pe poartă, spre câmp. Noi nici nu suflam ca să nu ne dăm de gol, dar de cum s-a pierdut zgomotul înfundat de paşi pe drum, l-am auzit pe Vasilic-al meu coborând fulgerător pe lângă mine, şoptindu-mi sec:
-         Hai!...
    Nici nu ştiu când am aterizat, cum am trecut pe lângă câine şi nici nu-mi amintesc să fi avut nevoie de scaunul lui Vasilică pentru a trece gardul îndărăt. Cert este că ne-am trezit amândoi după câteva zeci de secunde, înapoi în ograda lui, gâfâind ca locomotivele, cât de efort, cât de emoţie, dar în sfârşit la adăpost, juruindu-ne unul altuia să nu divulgăm ceea ce ni s-antamplat, nu de alta da să nu râdă tot satu' de noi, ceea ce am şi făcut până acum, când au început să mă mănânce degetele de la mâini, şi deh… când te mănâncă, tre' să le scarchini, nu? Iar eu n-am găsit altceva mai bun de care să mă scarpin decât de tastele de la calculator!...

Să ne-auzim de bine !...



Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Un comentariu: