marți, 28 martie 2017

Suta din tablou - partea a doua

de Remus Constantin Raclau

Urmare a povestirii: 
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.com/2017/03/suta-din-tablou.html

Placerile reintalnirii trupesti cu sotia sa cea de altadata, repetate parca mai des decat spera, s-au transformat treptat in multumire sufleteasca, in acel simt al implinirii pe care numai dragostea impartasita reciproc ti-l poate darui. Era fericit …

Bucuria sincera a lui Fat Frumos devenise vizibila pentru toti: era mai prietenos, mai bine dispus, mai vioi, mai comunicativ, mai amabil si mai generos – emana caldura si lumina - se simtea de la o posta placerea lui de a trai - dovada vie a  traiului bun de-acasa. Ba chiar si la serviciu era cu mult mai eficient: muncea mai mult si mai bine – era mai voluntar, angajandu-se cu entuziasm in sarcini care depaseau deseori obligatiile normale ale locului sau de munca – era nembosit si de neintrecut, omniprezent si (mai ales) omnipotent! Ce mai tura-vura, era clar pentru toti c-a dat peste “izvorul tineretii fara batranete si al vietii fara de moarte” !...

Si chestia asta n-avea cum sa treaca neobservata. Sefii il apreciau din ce in ce mai mult, iar colegii si “prietenii” il invidiau in aceeasi masura. Se intrebau cu totii, cu o curiozitate morbida, care-o fi secretul acestei schimbari bruste de tonus si de atitudine, in evident contrast cu starea de spirit dominanta a colegilor sai. Unii banuiau ca ar fi castiga la “LOTO”, altii susoteau cum ca ar fi primit vreo mostenire secreta de pe la vreo ruda bogata, moarta subit prin strainataturi, altii insinuau ca ar avea vreo amanta super. El!... Iar cei mai ranchiunosi, s-au pus (mai mult sau mai putin) cu totii pe investigat …doar, doar, or reusi sa descopere secretul voiosiei lui datatoare de chef de viata si de munca neobosita.

Era pe buzele tuturor:
-          Ce-are asta, bai fratilor, de unde-atata veselie pe capul lui?
-           S-a prostit, ma, a-nnebunit! A dat strechea-n el!...
-          Daaa!... Neaparat c-annebunit! Altminteri de unde cheful asta nechibzuit de munca?...
-          Nebun-nebun, ma, nebun de legat! Ati vazut ca canta toata ziua?
-          Canta?
-          Da, ma!
-          Si la servici?
-          Da,ma, inchipuieste-ti: canta pana si la servici!...
-          Cum?
-          Mormaie, ma, ca teleghidatu’! Daca te dai pe langa el, auzi cum fredoneaza. Canta incontinuu de parc-ar fi bagat in priza, de parca i s-ar fi stricat opritoru’ de la disc, nici nu termina bine una, ca si-ncepe alta … E dus !…
-          Poate i-a facut vreouna vraji, ma, mai stii?
-          Ei, pe dracu. Cine sa-i faca vraji lu’ asta?
-          Mai stii?... Vreun drac de baba… O fi pus-o nevasta-sa, sau soacra-sa, sau amandoua, dracu’ stie … Ca sa nu mai stie de el si sa-l duca ele de nas cum vor !
-          Hai, ma, nu mai manca bureti de-aiurea! Le cunosc pe amandoua, sunt femei de treaba si fete de comitet … Da’…, mai stii?...
-          Te pui cu muierile?...
-          Te pui cu dracu’!...
-          Apropo’… Stii ca nevasta-mea e colega la “Confectia”cu nevasta-sa …
-          Da, si ?
-          Mi-a zis ca si nevasta-sa e la fel !
-          Cum, la fel?
-          Nu stiu, da’ mi-a zis ca ceva nu-i in regula nici cu ea: umbla ca teleghidata si asta si munceste ca turbata … Le-a bagat in sperieti pe toate!
-          Mai, sa fie … Le-o fi facut cineva vraji la amandoi !
-          De ce?
-          Dracu’ stie ! Or fi facut astia de la “Partid” vreun experiment pe ei : i-or fi hipnotizat – naibii - sa nu mai stie de ei, sa fie vesnic multumiti sa vada dac-asa poate sa devina omu’ mai eficient in munca!
-          Mai, sa fie!... Ca daca le reuseste experimentu’, ne-am dat dracu’! Ne hipnotizeaza astia pe toti si muncim naibii ca tampitii… Iti dai seama?
-          Imi !... Tragedie, frate! Tre’ sa luam masuri: asa nu se mai poate! Trebuie sa-i salvam. Ca daca-i salvam pe ei, ne salvam si pe noi!
-          Musai !...
-          Atunci, la treaba: “sapam” peste tot, nu omitem  nimic si pe nimeni. Tu incepe cu nevasta-ta! Sa treaca la ischititul sistematic: sa se dea pe langa ea si sa vada ce afla. Dupa aia sa-ntrebe si pe fetele de la masinile de cusut de langa ea, sa vada ce prietene are - intrebari incrucisate – sapa, sapa, pana dai de apa !...
-          Si tu?
-          Eu ma dau pe langa el. Pe langa el si pe langa ceilalti colegi ai nostri de serviciu: dam noi de “apa” cumva! Ne tinem la curent cu noutatile, da?
-          Musai!...

     Si-ncet, incet, s-a dus vorba si febra ischitelii i-a cuprins treptat pe toti, pe nesimtite, atat pe “baietii” de la “Iric”, cat si pe “fetele” de la “Confectia”…
     Si cum o astfel de desfasurare de forte investigative n-avea cum sa nu-si produca-n timp rezultatele planificate, intr-o “buna” zi se trezi eroul povestirii noatre abordat “prieteneste” de un “bun coleg si prieten”:

… (chestia asta s-antamplat de fapt cam pe  la miezul noptii, in timp ce protagonistii se aflau la serviciu in plin program de “schimbul trei”, in prima pauza de tigara – chiar daca Fat Frumos nu fuma, iesea si el impreuna cu colegii fumatori, din spirit de solidaritate – dar cum ziua se zice ca are douazeci si patru de ore, ramanem la exprimarea clasica “intr-o buna zi”,desi numai buna nu se dovedea a fi …)

-          Salut, Fat! Ce mai faci? il aborda colegul cu o bataie intima de palma pe spate…
-          Noroc, Nicule! (nume aleatoriu: putea fi oricare dintre toti ceilalti colegi de serviciu, care se hotarasera cu totii – din compatimire si din spirit de auto-protectie - sa-l “salveze”. De fapt ar fi vrut cu totii sa-i comunice “noutatea iluminanta”, dar si-au dat seama ca nu se cadea ca o astfel de veste socanta sa fie data in colectiv, asa ca au tras la sorti…). Ce sa fac? Bine! Chiar foarte bine!...
-          Bravo! Ma bucur pentru tine!
-          Multumesc, Nicule, esti dragut!
-          Ei !... Suntem colegi, ce naiba!
-          Si prieteni, as zice eu!
-          Corect, Fat , zise Nicu privind in gol …, corect: “si prieteni”!...
-          Dar tu?... Ca te vad asa …, cam nu stiu cum. Nu prea esti in apele tale. S-a intamplat ceva?...
-          Aaaa, nu, scuza-ma, n-am nimic … Numai ca …
-          Ce?
-          Nu stiu cum sa-ti zic …
-          Simplu si direct, raspunse Fat frumos, batandu-l la randul lui, prieteneste si protectiv pe umar. Zi mai omule!...
-          Usor de zis …
-          Bun. Atuncea zi!
-          Eu iti zic, da’ sa nu te superi! si adauga repede, ca si cum ar fi vrut sa indulceasca otrava pe care urma sa i-o toarne: Ai zis ca suntem prieteni!
-          Si prieteni ramanem, Nicule! Nu vad ce-ai putea sa-mi spui atat de grav incat sa strice prietenia noastra … Daca ti-am gresit cu ceva, uite … imi cer scuze cu anticipatie!...
-          Aaa, nu, Doamne fereste!...
-          Bun. Daca mi-ai gresit tu cu ceva, uite … te iert eu pe tine cu anticipatie, desi daca nu mi-am dat inca seama, nu cred sa fie ceva atat de grav.
-          Pai, nu, ca inca nu ti-am gresit… Dar de iertat, tot va trebui sa ma ierti ! Uite … imi cer eu iertare cu anticipatie, pentru ce va trebui sa-ti spun de-acu’nainte!
-          Ok! Iertat. Zi!
-          Fat, stii ca tinem cu totii la tine …
-          Hopa!... raspunse Fat, zambind distrat. Suna grav! Pare ca vorbesti - si aici rosti pompos - “in numele colectivului de oameni ai muncii”!... Ha, ha, ha!... Am calcat cumva pe bec, Nicule?
-          Nu, Fat, dar … stii si tu … vorbeste lumea …
-          Pai … sa vorbeasca, ce ... daca eu nu-s de acord nu mai vorbeste ?... Foaie verde, loboda – slobod la vorbit baieti ! Si … cam ce vorbeste lumea? Sa inteleg ca are vreo treaba cu mine?
-          Iarta-ma, Fat, dar … cam are!
-          Bai !... Ti-am zis ca te-am iertat deja … ce, vrei sa ma pun in genunchi de-acu’ ca sa te iert? Zi-i ca nu ma supar, orice-ar fi! Da-i drumu’! Despre ce e vorba?
-          Despre Ileana …

La auzul numelui sotiei sale, lui Fat ii disparu subit zambetul de pe fata, care i se intuneca intr- o grimasa de ingrijorare. La toate se astepta, mai putin la asta …

-          Asa, si? Ce-i cu ea?
-          Umbla vorba …
-          Asta am inteles deja. Treci la fapte, Nicule, ca incep sa-mi pierd rabdarea.
-          Ei, acu-ntelegi de ce mi-e atat de greu sa vorbesc?
-          Nu. Nu inteleg. Dar dac-ai sa-mi spui, poate c-am sa inteleg. Spune!
-          Mai, Fat! Fii tare caci nu cred c-ai sa primesti bine ceea ce-am sa-ti spun. Oricum, sa stii ca suntem alaturi de tine. Suntem barbati, si stim cu totii ca asta i s-ar putea intampla oricaruia dintre noi … Lucram in schimburi, si dac-avem copii suntem nevoiti sa lucram deseori in ture inverse cu nevestele noastre si … asta nu prea e bine. Nu e bine, mai ales daca copiii sunt in vacanta si mai ales noaptea …
-          Nicule, ai grija ce vrei sa spui!... mormai Fat Frumos, scrasnind din dinti si inclestandu-si pumnii amenintator …

Nicu se bloca. Fat era cu mult mai voinic decat el si nu prea ii dadea mana sa-l infrunte in caz ca s-ar fi infuriat, asa ca se hotara sa continue cu precautie, luandu-si preventiv ca aliat si implicand in ecuatie, “colectivul”:

-          Fat, imi pare rau c-a cazut magareata tocmai pe mine sa-ti dau vestea asta imputita. Nimeni nu voia sa ti-o spuna, dar baietii m-au impins la inaintare, tocmai pentru ca stiau ca suntem buni prieteni …
-          Si s-au gandit ca o bata-n cap de la un prieten, doare mai putin?... Scuza-ma!… E chiar atat de grav?
-          Imi pare rau, Fat!... Este! Stim ca doare … dar iti dai seama ca nu ne-am permite sa dam din gura, asa … aiurea, fara sa avem dovezi …
-          Dovezi ?… mormai, Fat, ca in transa … Vorba dupa vorba, furia i se transforma in deznadejdie… Cadea lumea pe el !...
-          Din pacate, da, prietene. Au iesit unele vorbe… La inceput n-am vrut sa le dam crezare: stiam cat de mult tineti unul la altul, cat va iubiti si cat sunteti de fericiti impreuna. Le-am tratat ca pe niste barfe rautacioase izvorate din invidie si i-am sictirit pe mancatorii de cacat… Dar mai apoi le-am auzit din nou, de la alte persoane, si pe urma de la altele … persoane diferite, despre care stim ca sunt oameni de treaba si femei serioase. Si ne-am gandit ca … totusi, nu iese fum fara foc - prea se legau unele chestii si prea asemenatoare erau unele detalii ale zvonurilor - asa ca ne-am pus pe rand la panda si din pacate, temerile ni s-au confirmat. Ne-am cutremurat!... Tu nu meriti una ca asta! Esti un baiat prea de treaba, un bun prieten si un prea bun coleg ca sa-ti ascundem treaba asta…
-          Care treaba?... rosti, Fat, ca de pe alta lume … Ce tot spui tu acolo?...
-          Imi pare rau, prietene: Ileana te tradeaza …

Fat simti nevoia sa se aseze de-a lungul peretelui, mormaind, ca pentru sine …

-          Nu ! Asta, nu!... Nu pot sa cred asta! Nu vreau sa cred una ca asta!... un munte de om, era la pamant …
-          Imi pare rau, Fat. E adevarat!
-          De ce?...
-          Nu stiu… Asta poate ca o veti lamuri voi, intre voi …
-          Cum?
-          E nevasta-ta, mai omule, tu traiesti in casa cu ea!... Tu trebuie sa stii ce si cum trebuie sa va lamuriti unul altuia, nu eu!
-          Ce sa lamurim?... se razvrati brusc Fat, scuturand puternic din cap. Se ridica demn in picioare, protestand:
-          Nicule, tu nu-ntelegi?... Ma aflu intr-o perioada de vis a vietii mele: ne iubim nebuneste, mi se daruieste mai cu sarg ca-n tinerete, facandu-ma sa ma simt mai barbat ca niciodata. Ne simtim minunat si vad … simt, ca si ea se simte minunat cu mine! Nu-i posibil ceea ce-mi spui tu… ce-mi spuneti voi…

 Si continua, pe un ton din ce in ce mai puternic si mai stapan pe el:

-          Vorbiti prostii… Va e ciuda pe noi si mancati bureti, aiurea. Crapati de invidie ca n-aveti si voi o nevasta ca a mea si ca nu faceti casa cu ale voastre, asa cum facem noi si vreti sa ne stricati casnicia, sa ne puneti pe drumuri … Imi dau seama ca sub masca voastra ipocrita de prieteni si colegi sunteti cu totii niste nemernici!... si spunand acestea se indrepta amenintator spre Nicu, hotarat sa-si restabileasca onoarea familiei cu pumnii…

Simtind ca lucrurile scapa de sub control, isi facura aparitia si ceilalti colegi. Odata cu ei veni si Gelu Tarlea – maistrul lor. ‘Nea Gelu, vecin de cartier cu Fat, era cel mai in varsta dintre toti colegii si pe langa faptul ca era seful formatiei lor de munca, era si recunoscut drept cel mai serios si mai intelept dintre ei.  Mai avea vreo doi ani pana la pensie si se bucura de stima si respectul tuturor, colegi si sefi, deopotriva. Statea la doua blocuri distanta de victima noastra, cunostea oarecum “situatia” si in consecinta avea si el ceva de zis, apropo’ la acuzele lansate in masa de aceasta, nediscriminat, asupra tuturor, asa ca se baga si el in discutie:

-          Mai, Fat, linisteste-te!... E normal sa nu crezi nimic din tot ceea ce ti se spune. Esti un om de treaba si stii ca ai acasa o femeie de treaba. E mai putin normal, insa, sa ne acuzi pe toti de nemernicie. Chestia asta, eu unul, cum nu ma simt cu musca pe caciula, nu pot sa o accept, asa ca te invit sa te calmezi si sa-ti revizuiesti atitudinea fata de colectiv. Oamenii astia sunt colegii nostri si mancam impreuna aceeasi paine - buna, rea, dulce, amara, fiecare cum o resimte. Oamenii au vrut sa-ti fie de folos, asa cum s-au priceput si ei, dezvaluindu-ti niste fapte care ar putea sa fie reale, dupa zicala aia taraneasca: “nu stie barbatu’, ce stie tot satu’…”. Tu, daca vrei, poti sa cercetezi ca sa te convingi de adevarul sau de neadevarul lor , si in functie de rezultat, sa iei masurile care crezi ca se impun, ca un barbat adevarat. Sau, poti sa bagi capul in nisip ca strutul si sa te faci ca nu vezi si ca n-auzi si sa lasi lucrurile asa cum sunt. Dar in cazul asta, va trebui sa te inveti sa ignori tot ceea ce vei auzi de azi inainte, ca lumea nu va inceta sa cleveteasca, daca va avea un motiv sa o faca. Cred ca te-ai aprins cam tare si oarecum pe nedrept. Te inteleg, dar nu pot sa accept una ca asta. Nu cred ca in noaptea asta mai poti munci asa cum se cuvine, asa ca, in calitatea mea de maistru, am hotarat sa te invoiesc pentru tot restul programului si sa te trimit acasa, sa te racoresti si sa-ti revii. Eu dac-as fi in locul tau, m-as duce imediat acasa, la femeia mea, si as lamuri situatia, dezvaluindu-i zvonurile care circula si cerandu-i sa confirme sau sa infirme zvonurile, odata pentru totdeauna. Acuma, hai … ia-ti bagajelul si fuguta acasa!...

Pentru cine nu s-a plictisit -va urma ...

* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

sâmbătă, 18 martie 2017

Suta din tablou


Suta din tablou


de Remus Constantin Raclău 

     Pe cand de-abia-ncepusem munca la “Fabrica de Bere” din Bacau, circula-n zonă o poveste. Nimeni n-a fost in stare sa-mi dea nume concrete, dar povestitorii ei se jurau cu totii ca “istoria” era adevarata si ca se desfasurase intocmai asa cum o povesteau ei. Si cand spun ei, ma refer la faptul ca am auzit-o de la mai multi, cu mici variatiuni nesemnificative, fapt care mi-a intarit convingerea c-ar putea fi adevarata. “Ar putea fi” ... Vedeti si domniile voastre, dragi cititori, cum m-am exprimat, asa ca ... Ce sa mai ?... Drept sa va spun, nu stiu daca e suta la suta adevarata, dar uitati, am sa v-o dau si dumneavoastra, asa cum am primit-o si eu, iar domniile voastre o sa o judecati dupa cat si cum s-a colcosit aceasta in inimile si in mintile dumneavoastra ...

     Se zice ca la “IRIC”, era odata un macelar. Dar cum “IRIC” este prescurtarea de la “Intreprinderea de Industrializare a Carnii” – devenita astazi faimoasa “Agricola International”, se presupune ca acolo erau multi macelari. Multi, dar ... numai despre unul dintre ei e vorba in povestirea noastra. Asadar ...

     Era odata un macelar de la “IRIC”. Si macelarul asta era tanar si voinic si avea acasa, o nevasta tanara si ca o zana de frumoasa. Frumoasa foc! Atat de frumoasa, incat le lasa ... gura apa, la multi alti tineri, mai mult sau mai putin voinici, mai mult sau mai putin frumosi ... Dar toti deopotriva, grozav de invidiosi pe norocosul Fat Frumos de la IRIC, ales cu drag sa-i fie sot, tocmai de catre Ileana Consanzeana, cea mai frumoasa floare dintre toate florile frumoase de la ... “Confectia” (evident, tot din Bacau). Da!... Chiar asa! “Fat Frumos de la IRIC”, si “Ileana Consanzeana de la Confectia”, caci asa am sa le spunem personajelor noastre de-acum-nainte, din moment ce asupra numelor lor reale, pluteste un profund mister, pe undeva de inteles, de vreme ce frumusetile astea doua de oameni, aveau copii, parinti, frati si surori .

     Si avea Fat Frumosul nostru o fire calma si blajina si era bland si bun ca painea calda. Dar pe cat era voinic, tot pe-atat era si de indemanatec cu cutitele, cu barda si cu securea lui de macelar, la care, ca orice bun meserias care-si castiga o paine buna cu uneltele sale, tinea ca la ochii din cap. Constient de faptul ca de buna stare a sculelor sale depinde usurinta sa de a lucra, precizia si mai ales randamentul sau de macelar - aducator de consistente sporuri la salariu - le ingrijea si le lustruia cu drag si meticulozitate, mangaindu-le duios taisul, spre a le verifica agerimea, in timp ce le ascutea cantand haiduceste:
“Alelei ... cutit, cutit ! De trei ori te-am ascutit, de tocila si pietroi, sa tai gat la vaci si boi !...”
     OK!... Aici sunt intru-catva de-acord cu dumneavoastra ca e posibil sa fi exagerat cumva, atribuindu-i voinicului nostru si calitati vocale, dar ..., la urma urmei ..., de ce nu? Sa trecem totusi mai departe ... 

     Spuneam ca era indemanatec, ca era priceput, era harnic si ascultator. Era asadar, o minunatie de sot -acasa, o minunatie de muncitor – la serviciu. E clar ca un astfel de om, model acasa, model si la serviciu, nu putea fi decat foarte apreciat, atat acasa – de catre nevasta, cat si la serviciu - de catre sefi, si nu in mai mica masura, mult invidiat de colegi, prieteni si vecini, atat pentru cat era de bine vazut si rasplatit la locul de munca, cat mai ales pentru ce lasa acasa atunci cand pleca la munca.

     Si lucrau, Fat Frumos la “IRIC”, si Ileana Consanzeana la “Confectia”, in ture de cate opt ore, zi sau noapte, cate un schimb in fiecare saptamana. La inceput, pana au venit copiii, lucrau amandoi in aceeasi tura: o saptamana faceau amandoi - schimbul unu, cealalta saptamana – schimbul doi, si-apoi, tot amandoi – schimbul trei, astfel incat, atunci cand nu erau la serviciu, erau mai mereu impreuna, bucurandu-se unul de compania celuilalt, cand acasa, cand la cumparaturi, cand la restaurant ori prin parcuri la plimbare; cand la garla, la pescuit ori la plaja, cand la padure la aer curat si la iarba verde; cand pe dealuri si coclauri, la o bere si-un gratar... Iar sfarsiturile de saptamana, si le petreceau, tot amandoi, alternativ, o data la ai lui, iar celalalta data la ai ei, intr-o placuta si relaxanta armonie, spre bucuria si multumirea sufleteasca a celor doua cupluri de socri ...

     Si ca sa le fie armonia deplina, au mai facut Ileana Consanzeana si cu Fat Frumos si doi copii, un baietel si o fetita, isteti, silitori si, cum se putea altfel decat - frumosi, ca si parintii lor – doua minunatii de copii. Si cat acestia au fost mici, s-au vorbit sa-i roage pe parinti sa-i ajute cu cresterea lor, la tara, in libertate si la aer curat, cu mancare gustoasa si sanatoasa, bio-ecologica, direct de la sursa, macar pan’or fi de dus la scoala ...

     Si cand au devenit de varsta scolara - cel mai mare, si a gradinitei – cea mica, numai ce s-au sfatuit cei doi parinti sa nu-i desparta si sa-i aduca pe amandoi la oras, ca sa beneficieze de invatatura mai buna si de ajutor mai prompt, sub stricta lor supraveghere parinteasca.

     Dar cum, atat Ileana Consanzeana, cat si Fat Frumos, pe cat erau de frumosi, tot pe atat erau si de isteti, si-au dat repede seama ca prin aducerea copiilor acasa, nu mai era posibil sa lucreze amandoi, simultan, in acelasi schimb: dimineata copiii trebuiau dusi la scoala si la gradinita, iar la pranz, cineva trebuia sa mearga si sa-i aduca inapoi, dupa care trebuia sa se ocupe cineva de ei si dupa-amiaza si seara... Ganditi-va ca pe langa indatoririle de serviciu si de acasa – ordine, curatenie, mancare si provizii - trebuiau ca de-acum sa faca cumva si sa-si faca timp - si chiar cu o anumita prioritate - si pentru indatoririle lor parintesti: de pregatirea lectiilor cu copiii si de educarea lor; de ingrijirea lor fizica – joaca, hrana, baita, pieptanat; si de tinuta lor vestimentara - spalat, calcat, apretat, imbracat ... si de alte cate si mai cate mai sunt de facut la casa unui om gospodar, cu copii .

     Si-atunci, Fat Frumos a decis – cu binecuvantarea sefilor de la “IRIC” - sa faca un schimb de tura, care sa-i permita sa lucreze in schimburi saptamanale alternative cu cele facute de Ileana Consanzeana la “Confectia”, astfel incat sa fie mereu cineva acasa - cand el, cand ea, cand amandoi - si dimineata si dupa-amiaza si seara si noaptea, pentru a asigura buna crestere, ingrijirea si supravegherea permanenta a frumosilor lor copii. Si asa au si facut ...

     Copiii aveau toate conditiile si cresteau frumos si bine, sub ochii atenti si grijulii cand ai unuia, cand ai altuia dintre parinti, casa era permanent ingrijita, iar serviciile frecventate cu drag si spor. Si zilele treceau intr-una, si-n zbor saptamanile treceau, tragand lunile dupa ele, una dupa alta, si totul mergea ca pe roate.

     Cat o fi mers asa nu stiu. Stiu insa ca de la un timp, incepusera amandoi sa-si cam simta lipsa unul altuia ca, deh ..., erau tineri amandoi, si frumosi si in putere si inca mai simteau in vene sangele clocotind sub foc de dor de viata, numai ca de stins focul, reuseau cam rar: ba lucra el de noapte - o saptamana, ba ea, si cand se intampla sa fie amandoi acasa noaptea, erau mai tot timpul nevoiti sa se odihneasca, caci cand unul era frant de oboseala, celalalt urma sa se trezeasca devreme pentru a pleca la lucru pregatit sa-nfrunte o zi intreaga de munca deloc usoara ... Noroc cu cate-o sambata noaptea, caci dupa ea urma duminica, cand de regula era singura zi libera din saptamana. Spun “de regula”, caci se mai intampla, rar, dar se mai intampla cate-o urgenta la serviciu, cand la unul, cand la celalalt - cate-o avarie din timpul saptamanii ce trebuia recuperata, ori vreo comanda urgenta la export - si-atunci era musai sa se prezinte la lucru odihniti si apti de munca, macar cat de cat ...

     Si mai deloc ieri, si cat de cat azi, si cine stie cum si daca, maine ... se tot adunau “restante” in contul dragostei lor. Si cum ochii care nu se vad se uita, tot asa si cu amorul: daca nu se stinge cand si cum trebuie, se preface in jaratec si ramane mocnind, iar dupa un timp, se cam pune cenusa pe el si de vrei sa-l mai aprinzi, trebuie sa-l scoti cumva de sub cenusa si sa sufli in el de sa-ti iasa ochii! Si de nu sufla amandoi asa cum se cuvine, focul dragostei ramane ne-aprins ...

     Bine ... nu se mai aprinde, nu se mai aprinde, asta e, dar ... ce te faci cu tineretea? Ce te faci cu jaratecul de sub cenusa? Caci sub hainele alea de oameni ingrijiti si curati, sub pieile lor catifelate, netede si praspete, inca le mai zvacnea in piepturi cate o inima sanatoasa, focoasa si dornica sa-si traiasca bruma de tinerete ramasa din aceasta viata. Dar ca mai tot oamenii cuminti, legati prin juramant de fidelitate si credinta in sfanta taina a casatoriei, pecetluita prin verighete de aur, purtate la inelarul mainii din dreptul inimii, spre vesnica aducere aminte, se priveau cu jind si dor unul pe celalalt, disparand pe usa dupa un sarut fugar, si se desparteau oftand si strangand din dinti a indurare, promitandu-si unul altuia soptit si uneori cu cate-o lacrima neascunsa, mai multe clipe de intimitate, ... data viitoare.

     Si data viitoare azi, si data viitoare maine, si zilele treceau intr-una, si-n zbor saptamanile treceau, tragand sirag dupa ele luna dupa luna si ani necrutatori trecand ca pe roate ...

     Cat sa se fi scurs asa, nimeni n-a stiut sa-mi spuna. Cert este ca “Fat Frumos” lucra tot la IRIC”, iar “Ileana Consanzeana”, tot la Confectia”... Timpul isi luase treptat tributul: fetele si trupurile lor tradau acum o maturitate rumena iar relatia lor se transformase intr-una de trista rutina: lacrimile le-au secat de mult, oftaturile li s-au rarit pana la disparitie, promisiuni isi mai faceau doar in gluma – caci nu le mai credeau nici ei, iar sarutarile de despartire devenisera pur formale si sunau mai mult a : “Hai ... iesi mai repede, c-am treaba!...”.

     Dar jaratecul nestins continua sa mocneasca ... mama ei de munca si de viata !... Mai aruncau ei peste cenusa, din cand in cand cu cate-o cana de apa, doar, doar o ajunge si la jarul de dedesubt si ajungea ..., dar nu indeajuns. Prea rare “canile de apa” si prea pe fuga “aruncate”, ba din oboseala - noaptea, ba ca mai aveau si altele de facut – ziua, ba ca-i post, ba ca-i sarbatoare, si ... tot asa! Unde mai pui ca atunci cand reuseau si ei in sfarsit sa cada de acord, ca omu’ cu femeia lui, ca sa mai verse si ei cu cate-o cana de apa fierbinte peste focul dorului nestins, o faceau cam “pe zvarlite”, ca nu cumva sa-i prinda aia micii si sa-i ia la intrebari, ca nu se cuvenea ... Si cum “graba strica treaba”, ramaneau mereu cu “treaba” ca si ne-facuta!

     Si cum treburile nefacute se aduna una cu alta, creand morman de nemultumiri si iritare, tot asa ajunsesera si ei sa contabilizeze zi dupa zi, si saptamani in zbor trecand, tragand dupa ele luni intregi sirag si ani necrutatori ...mormane de insadisfactii privind viata lor trupeasca.

     De “oferte”, cu promisiuni tentante de apa din abundenta, nu duceau lipsa niciunul din ei, pentru ca ca desi trecuse ceva vreme peste amandoi, Fatul era inca falnic si Frumos, iar Ileana, tot mandra Consanzeana era, dar ei le rezistau amandoi cu o eroica eleganta, de crapau toti “pompierii” si “pompieritele” de ciuda, invidie si pofta!

     Dar ..., asa dupa cum bine stim cu totii, viata ne pune mereu la incercare si ne ofera mai la tot pasul in dar, cate un “dar”, uneori mai bun frumos si sincer, alteori insa, urat, pervers si plin de otrava.

     Si cum in toate povestile cu Feti Frumosi si cu Ilene Consanzene, vine un moment al marii incercari, tot asa a venit si in viata eroilor din povestirea noastra, o mare incercare sub forma unui “pompier” frumos, mandru si focos, caruia Ilenuta noastra ii cazuse cu tronc (hodoronc!) si care nici Ilenei nu-i displacuse inca de la inceput. “Pompierul” era mecanic de masini de cusut la “Confectia” si cum Ilenei i se stricase intr-o “buna” zi masina, a cerut maistrei sa trimita pe cineva sa i-o repare. Si i-a trimis ...

     A fost atractie la prima vedere - un fulger pe cer senin: el ramasese incantat de eleganta si de farmecul cald al maturitatii ei depline, iar pe ea o frapase asemanarea lui izbitoare cu marea iubire a vietii ei – parea o copie aproape la indigo a lui “Fat Frumos de la Iric”, dar cu mult mai tanar si mai proaspat; pe el il atata intens faima ei de femeie serioasa si inabordabila iar ea incerca prin intermediul lui o nostalgica intoarcere in timp, la frumosii ani ai tineretii, cand singura ei grija era aceea de a se distra si de a se simti iubita ...

     Si cum rabdarea este darul cel mai pretios din viata omului pervers, se vede treaba, ca ceea ce-ncepuse cu o privire curioasa pe furis, s-a transformat cu timpul in furisari la propriu in diverse cuibusoare de nebunii, acasa la cate-un amic sau prietena, dispusi la o discreta gazduire...

     Unele dintre prietenele solicitate au cautat sa-i tempereze elanul adolescentin si sa o readuca cu picioarele pe pamant, invocandu-i rand pe rand, toate argumentele referitoare la pericolele unei astfel de relatii clandestine, la riscul destramarii familiei, la sot, la copii, la iminentul blam al comunitatii, dar ... ti-ai gasit!... Flatata de atentie si coplesita de prestatia mult mai tanarului ei admirator, in frapant contrast cu frustrarile traite in ultimii ani alaturi de “Fat Frumos de la IRIC”, Consanzeana noastra luase avertismentele prietenelor (si colegelor) sale, drept manifestari ale invidiei si in consecinta, actionand pe contra, parea, pe zi ce trecea, tot mai convinsa de justetea deciziei sale de a-si trai viata cat mai intens, irevocabil prinsa in mrejele hipnotice ale amorului carnal .

     De la o vreme, niciuna dintre colegele si prietenele sale n-a mai fost dispusa sa-i mai ofere acoperire. Se saturasera cu toatele de irationalitatea si mai ales de staruinta cu care continua sa se comporte in mod frivol si imoral. Aproape ca nu mai avea prietene, dar nici ca-i pasa. Isi traia cu pasiune aventura vietii sale, frecventandu-si “obiectul” pasiunii din ce in ce mai des si pe unde apuca. Nefiindu-le tocmai comod, si-a luat inima-n dinti si l-a invitat odata acasa ... Acasa la ea. La Ileana. De fapt ... acasa la ei ... Acasa la Ileana Consanzeana si la Fat Frumos, in Templul Casatoriei, pangarindu-l ...    


In obsesia ei bolnava ajunsese sa se gandeasca la Pompier, pana si atunci cand se culca cu sotul ei. Facea amor simultan cu amandoi: trupeste, pe-ntuneric – era cu sotul, dar mental, in lumina sufletului ei, era cu ... amantul. Iar Fat Frumos, nebanuind nimic, nu putea decat sa se bucure de schimbarea ei “in bine”: Ileana trecuse brusc de la plictiseala sexului de rutina, la dragostea pasionala, implicandu-se in actul placerii ca-n zilele bune ale tineretii lor, revarsand peste el toata fierbinteala de care putea sa dea dovada o femeie coapta, la deplina ei maturitate. Si lui ii placea ... Ba mai observase si noutati in felul ei de a i se darui, in felul ei de a se misca: era ... mai fantezista, mai vioaie, mai sonora si ii cerea si lui sa participe in moduri in care nu o mai facuse niciodata ,  N-avea cum sa nu-i placa!... Ii placea si multumea in gand soartei pentru darnicie: resimtea si el in sfarsit, dupa multi ani, placerea deplina la pat.

Va urma ...


* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

marți, 7 martie 2017

Pe panta vietii

de Remus Constantin Raclău

     Drumul omului prin viata e asemenea traseului pe o partie de sanius.

     Fiecare om se naste pe platforma de sus a derdelusului sau, unde sta doar atat cat sa i se taie cordonul ombilical prin care primea viata de la mama sa. Abia desprins de mama, odata cu primul respir, pruncul e pus pe spate pe saniuta vietii lui si astfel, devenit fiinta cu identitate proprie, isi incepe lin alunecarea pe panta vietii, catre inevitabilul sfarsit, harazit tuturor, fiinte si lucruri deopotriva, caci nimic din ceea ce se inalta pe pamant nu este vesnic: tot ceea ce se naste – moare, si tot ceea ce se inalta – cade, devenind mai devreme sau mai tarziu, cu totii si cu toatele - totuna cu pamantul.

     Destinul aseaza in fata fiecaruia dintre noi, cei nascuti spre a ne trai experienta vietii pe „partia” comuna a omenirii, un traseu propriu, de-a lungul caruia suntem trecuti prin varii incercari, in contexte ample si complexe. In unele dintre acestea  suntem lasati sa ne facem propriile alegeri, alteori insa, „circumstantele” ne dau cate-un branci care ne impinge navalnic si periculos la vale...
   
  Si-odata ce suntem in stare sa ne punem schiuri in picioare, ca sa nu trecem prea repede si fara rost, din sus, direct in josul partiei, parintii au grija de alunecarea noastra din primii ani ai vietii, ajutandu-ne cu vorba sau cu fapta, raspunzandu-ne la intrebari si explicandu-ne cu argumente cam care ar fi secretele unui parcurs aducator de sadisfactii, bucurii si impliniri depline, invatandu-ne cum sa ocolim pericolele si cum sa iesim din situatiile dificile. Si fiecare parinte incearca sa fie cat mai de folos urmasilor sai, dupa cum crede el de cuviinta ca e mai bine sa o faca, fiecare dupa stiinta, talentul, capacitatile si experientele sale.
  
   Dar cum lumea e intr-o continua schimbare iar viata intr-o continua evolutie, cei mai buni parinti se dovedesc a fi, nu sunt aceia care dau propriilor fii totul de-a gata – material, sau solutii „la cheie” - ca invataminte, ci aceia care-si invata fiii cum sa gandeasca si cum sa faca pentru a-si gasi ei insisi cele mai bune raspunsuri si solutii la orisice problema li s-ar putea ivi in viata.

    Aflam astfel ca intre un inceput si un sfarsit, viata poate fi si lunga si scurta, dupa cum alegem noi sa ne-o traim: cu chibzuinta si rabdare, alunecand lin si sigur pe partie, serpuind in slalom printre gropi si damburi, spre incantarea ochilor si bucuria sufletului sau coborand drept, intr-un iures navalnic pe panta vietii, saltand periculos peste damburi si dand nechibzuit prin gropi, intr-o vesnica goana nebuneasca dupa senzatii tari.

    Dar indiferent de cat de bine si-a insusit fiecare lectia de filozofie a coborasului pe schiuri, constatam cu ingaduinta conferita noua de intelepciunea firelor albe de par, ca exista o medie a vitezei cu care trece fiecare om prin viata, valabila (intre anumite limite, bineinteles) in aproape toate cazurile si la mai toate persoanele ...
  
   De la nastere si pana isi termina studiile, tanarul om coboara pe partie in echipa familiei sale, urmand in genere, cu aceeasi viteza, traseul acesteia, cand mai usor, cand mai greu, cand in formatie stransa, cand mai distanti unii de ceilalti. Tanarul este mai intotdeauna indeaproape supravegheat, indrumat, sprijinit si ajutat sa deprinda rostul vietii, pana cand va fi in stare sa-si gaseasca singur calea. Eventualele accese de independenta si excese de viteza sunt prompt temperate, totul dupa stiinta vietii de care dau dovada parintii sai.

    Din clipa din care devine independent de familia sa, si pana pe la treizeci de ani – omul e pe maxim. E tanar, e sanatos, e viguros, si cum e plin de viata si de sperante, ajunge sa se creada si nemuritor : moartea pentru el e un concept pur teoretic, ipotetic si - in cazul lui - foarte putin probabil. In consecinta tanarul isi traieste viata intens,  la cote maxime: vede multe si ceea ce vede il umple de pofte. Vrea si el...
  
   Numai ca pofta si nerabdarea de a avea il face sa nu mai vada nimic altceva in jur. Si chestia asta ii joaca feste: privind doar inainte, constata ca ceea ce vrea el e inca departe. Ba tinand cont de nerabdarea lui, e chiar prea departe... Si daca acel ceva pe care si-l doreste cu atata ardoare este o chestie care se face sau se obtine intr-o anumita perioada sau etapa a vietii, ar vrea sa ajunga instantaneu direct „acolo”, in acea perioada sau in acea etapa a vietii, sarind (daca s-ar putea) peste etapele „neesentiale” de pana la acel moment. Si daca nu se poate, atunci, din graba si nerabdare, din dorinta de a avea totul mai repede, ajunge la concluzia periculoasa ca viata e chiar „plictisitoare”.     Si tot ceea ce-i plictisitor e si prea lung: ce fel de viata e aia care nu-ti permite sa ai senzatii imediate si care nu-ti aduce beneficii instantanee?
  
   Viata e lunga, dar cum el e un nemuritor, nu-si face probleme din punctul asta de vedere, asa ca „patineaza” pe schiuri impingand voiniceste in betele de schi, pentru a-si spori viteza catre obiectivele vietii sale, la care de-abia asteapta sa ajunga. Unde? Nu stie nici el, dar vrea s-ajunga. Sau daca stie, crede doar ca stie, in baza a ceea ce-si imagineaza el cum si ce va fi...
  
   De pe la treizeci, pana pe la cincizeci de ani, se simte bine. Nu se mai grabeste...
     E static, fara viteza. E multumit (mai mult, sau mai putin). Totusi, pe masura ce se apropie de cincizeci, incepe sa constientizeze oaresice chestii care il cam deranjeaza... fizic. Parca, parca, ceva nu e in regula... Nu prea mai e in regula ... Apar durerile de spate, de oase ... Constata ca nu prea mai vede cum vedea ... Ca nu prea mai e asa de iute, cum era... Ca incepe sa oboseasca mai repede.  Ca nu prea mai poate tot ce putea ... Si nu prea mai ... multe altele. Ce mai la deal, la vale ... Isi da seama ca nu prea mai e, cum era ...
   
  Si incepe sa-si puna anumite semne de intrebare, incepe sa aiba anumite dubii. Toate aceste indicii ii rasuna in cap, mai intai ca niste clopotei izolati, si pe masura ce acestia se inmultesc si se intetesc, ele parca si cresc si se transforma treptat in adevarate clopote. Clopote asemenea celor de pe catedrale. Asurzitoare ... Devin clopote ... de alarma! Si-atunci omul incepe sa franeze. Si franeaza din ce in ce mai viguros, cu gandul nebunesc de a incetini cursul vietii, pana la oprire si daca s-ar putea, sa schimbe viteza vietii pe mars-arrière, ar face-o bucuros, dar ... isi da seama ca nu poate. Ca NU SE poate: „Cum sa dai timpul vietii inapoi” ?... Mental - se poate: inchizi ochii si te intorci in timp cat vrei. Dar fizic?... Fizic nu se poate ...
    
 Si de aici incolo, incepe cosmarul timpului care trece prea repede... Intrezareste capatul „partiei”, si parca n-ar vrea sa ajunga chiar asa de repede...
  
   Dupa cincizeci incolo, cati mai da Domnul, e cu mana pe frana. Si cum o tine in van, isi arunca macar privirea inapoi, si incearca sa lase ceva in urma lui. Un semn. Ceva, cat de cat, care s-arate celorlalti c-a fost si el pe-acolo... Privind retrospectiv isi face o analiza a ceea ce s-a intamplat de-a lungul lunecarii, si vede ca nu totul a fost chiar asa cum si-ar fi dorit,  si-si da seama c-ar fi putut face si altfel, si mai bine, si mai multumitor, pentru sine si pentru cei dragi lui.

     Si-ar vrea sa lase macar cateva indicii spre folosul celor care-si fac alunecusul navalnic de dinapoia lui. Sau macar pentru cei dragi lui. Macar pentru ei, si daca nu se poate altceva, macar un semnal de alarma. Dar cine sa-l auda ?...

Concluzia ?

Omul isi incepe viata accelerand cu nerabdare, si si-o sfarseste franand, cu disperare.
Problema e ca ..., in cele din urma ... reuseste !...

Morala ?
     Oameni buni: nu va risipiti viata tinand-o ocupata mereu doar cu
                                                                                                    regrete fata de trecut,
                                                                                                                 griji fata de prezent
                                                                                                                           si ganduri pentru viitor!

Traiti-o frumos, urmandu-va chemarea, indepliniti-va menirea!
Faceti ceea ce va place, ceea ce simtiti ca vi se potriveste, si ca va satisface!
Constientizati, simtiti si traiti clipa prezenta /  e singura in care se poate face ceva cu adevarat !

Lunecusul acesta care este VIATA, ARE PENTRU TOTI, ACELASI FINAL ...


* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"