joi, 17 august 2017

Doamna …Escu

    de Remus Constantin Raclău            
Preambul:
     Ritmicitatea activităţilor care definesc traiul în comun, într-un spaţiu relativ restrâns cu o populaţie relativ constantă, duce în timp, prin puterea exemplului şi influenţare reciprocă, la crearea unor stereotipuri - a unor obiceiuri şi a unui moduri de gândire relativ comune - care dau specificul acelei comunităţi. Orice noutate e privită cu o curiozitate circumspectă şi ţinută un timp în carantină, pentru a-i permite să-şi matureze şi să-şi manifeste efectele asupra comunităţii. Şi dacă aceste efecte întrunesc unanimitatea în a fi considerate benefice în ochii înţelepţilor comunităţii, atunci şi numai atunci „noutatea” e pusă în practică, nu mai înainte însă de a fi adaptată şi modificată conform preceptelor tradițiilor locale.
     Repetate în timp generaţie după generaţie (cu mici variaţii - nesemnificative în substanţa lor - reprezentând amprenta personală a executantului) aceste stereotipuri nu mai sunt puse la îndoială de către nimeni din interiorul comunităţii respective: nimeni nu le mai judecă, nimeni nu le mai contestă, nimeni nu mai încearcă să le schimbe, şi toată lumea le ia aşa cum sunt, pentru că „aşa se face chestia asta pe aici pe la noi”. Şi se face aşa pentru că aşa am văzut noi la părinţii noştri, care aşa au văzut şi ei la părinţii lor, şi aşa mai departe înapoi.
     Și din moment ce nimeni nu-şi mai aminteşte când au început toate acestea, pare că: ”aşa a fost pe-aici dintotdeauna”...
     Astfel, aceste obiceiuri devin cutume – obiceiuri cu putere de legi nescrise – aşa numitele „Legi ale pământului”, „legi” care definesc „normalitatea” în acele comunităţi.
     Cum ne putem imagina cu uşurinţă, „Lumea” e plină de astfel de comunităţi, relativ închise şi în consecinţă, relativ separate unele de altele, reprezentate prin populaţii relativ constante, ce trăiesc pe spaţii relativ restrânse, fiecare cu stereotipurile ei caracteristice, fiecare cu „normalităţile” ei, diverse de cele ale vecinilor săi, uneori puternic contrastante între ele (în sensul că ceea ce într-o comunitate poate fi considerat o virtute, într-alta poate fi privit drept o slăbiciune sau de-a dreptul un păcat) dar pe care nimeni (din interiorul comunităţilor respective) nu le mai pune la îndoială şi nu le mai judecă, luându-le aşa cum sunt, pentru că aşa „se face” pe acolo, pentru că aşa au văzut ei la părinţii lor, şi pentru că, la rândul lor, aşa au văzut părinţii înşişi la părinţii lor, lăsând impresia că aşa au stat lucrurile dintotdeauna prin acea comunitate...
     Cu alte cuvinte: „Câte bordeie, atâtea obiceie!...”
...
Sfârşit de iulie 2017

               - Fie vorba între noi -
     Abia întors din vacanța petrecută în țară şi făcând o retrospectivă a celor văzute, auzite şi trăite acasă, am ajuns la unele concluzii care îmi întăresc o idee mai veche conform căreia pentru a reuși să conștientizezi mai limpede ceea ce se petrece într-un anumit ambient, în care trăieşti de foarte mult timp, este absolut necesar să ieși de acolo şi să te rupi o perioadă de acel ambient  ...
     Într-o dimineață, pe când ieșeam să duc gunoiul, s-a întâmplat să mă întâlnesc cu una dintre vecinele de la blocul de vizavi,  doamna ...escu: inginer de profesie,  proaspăt  pensionată, o persoană inteligentă şi  foarte lucidă, care a purtat toată viața pe umeri responsabilitatea de a crea şi menţine un ambient de lucru eficient dar în acelaşi timp uman – comfortabil şi stimulant - pentru un important număr de persoane.
-      Sărut-mâna, doamnă ...Escu!
     Drept răspuns mi-a zâmbit sincer,  plăcut surprinsă de revedere (am fost pentru o anumită perioadă de timp, în mod indirect, unul dintre subordonații săi)  și m-a abordat în stilul  caracteristic dumneaei,  foarte deschis și direct:
-      Remus,  ce plăcere să te revăd!  Ce mai faci când ai venit ?
Am încercat să răspund în același mod:
-      Ce să fac, doamna …Escu,  un pic pe acasă! Din păcate ne pregătim deja de plecare, pentru că vacanța noastră se cam apropie de sfârșit.
-      Deja?!... Dar cât ați stat acasă, că nu v-am văzut până acum?
-      Aproape o lună de zile. Vorba vine „stat acasă”, căci mai mult ne-am plimbat! E incredibil  cât de repede zboară timpul în vacanță, iar atunci când vii acasă din străinătate, sentimentul ăsta e și mai copleșitor:  niciodată n-ai timp destul să faci tot ceea ce ai vrea să faci, să vizitezi tot ceea ce ai vrea să vezi, și să treci măcar odată pe la toți cei pe care ai vrea să-i revezi.
-      Da, da, da ..., asta cam aşa-i, Remus! Câți ani au trecut de când locuiești afară?
-      Paisprezece!
-      Paisprezece ani!... Deja!...
-       Din păcate da…  De fapt …  nici nu știu dacă pot să spun " din păcate",  sau dacă ar trebui să spun altfel …
-      Și cum e?
-      Cum să fi doamna … Escu,  exact ca în vorba aia veche românească: "fiecare doarme așa cum își așterne"! Eu, în schimb, mai am o vorbă: „Cine a fost om de omenie, harnic, gospodar și chibzuit în țară, tot așa e și afară; cine a fost panaramă acasă, panaramă e, oriunde s-ar duce, căci nu locul îți schimbă firea sau caracterul şi nici „blana” nouă, pe care-o îmbraci când ieşi din ţară, nu-ţi schimbă năravul, ci omul este acela care sfințește locul, oriunde-ar fi acesta”!...
-      Corect, Remus! Uite …, dacă tot veni vorba ..., (şi aici, doamna ...Escu, a ezitat un pic) ... te ştiu un om cu care se poate vorbi. Lămureşte-mă cu o chestie! Aș dori să îți pun o întrebare  ceva mai delicată, care mă chinuie de ceva timp și la care  mintea mea de femeie stătută numai în România nu reuşeşte să găsească răspuns: "de ce în ciuda faptului că noi, aici, încercăm din răsputeri să ne așternem patul așa cum se cuvine, dormim tot rău, în sensul că trăim așa cum trăim, şi de ce afară - după câte am înţeles eu, vorbind cu toţi prietenii şi cunoştinţele mele din străinătate, dar care mai dau din când în când pe-acasă - se trăieşte cum se trăieşte, adică bine? Ce ne lipseşte? Unde-i hiba?...
     Am căzut brusc pe gânduri …  Ce să îi spun eu femeii ăsteia? Doamna …Escu, vecina mea, aşteaptă un răspuns de la mine, în condiţia în care  oameni cu mult mai multă pregătire decât mine și cu mult mai multă experiență de viață, aflați în poziții cu mult mai înalte decât cea în care mă regăsesc eu, au eșuat în a găsi răspuns la această întrebare. Deși …, poate că tocmai ăsta este atù-ul meu: vorbind de pe o poziție fără pretenții, pot spune orice, fără frica de a mi se putea reproșa ceva, lipsa de competență inclusă; persoana care mi-a pus această întrebare, ştie cine şi ce sunt şi ştie exact de pe ce poziţie vorbesc, rămânând la latitudinea ei dacă să ţină sau nu cont de ceea ce zic eu. Aşa că … ce-am avut şi ce-am pierdut?...
     Am dat să deschid gura să zic şi eu ceva ce s-a mai tot zis, dar când să scot cuvintele „stereotipate”, m-a fulgerat o idee dintr-o cu totul altă direcţie!
     Am ridicat mâinile şi i-am arătat pungile de gunoi spunându-i:
-      Uitați aici doamnă ...Escu:  am ieșit să duc gunoiul!... Uitați, vă rog, l-am strâns în mod diferenţiat, așa după cum fac și în Italia: aici am deșeurile de plastic, aici pe cele de sticlă și din metal, aici am hârtiile și cartoanele, iar aici deșeurile menajere - organice sau umede, cum le mai spune "afară"!
            Spuneți-mi și mie, vă rog: unde să le duc? 
      Căci la noi la platforma de gunoi avem 3 tomberoane neinscripționate,  în care toată lumea aruncă de toate, iar „clopotul” ăla galben, pe care scrie că acolo trebuie să aruncăm plasticele, are o gură atât de mică încât trebuie să introduc sticlele de plastic una câte una ..., și chiar dacă eu am conștiința și răbdarea de a face acest lucru, mă îndoiesc că toată lumea face la fel!... Am constatat cu tristeţe că, pentru aproape toată lumea, e cu mult mai simplu să arunce sacoșa direct în tomberonul de deșeuri nediferenţiate... Risipă totală și irecuperabilă... 
            Risipă, din lipsă de inteligență, de bunavoiță şi de viziune din partea autorităţilor, dar şi din comoditatea şi nepăsarea noastră!... Ca să nu mai  zic de faptul că nimeni, sau aproape nimeni, nu se mai "obosește" să  zdrobească pet-urile şi să scoată aerul din ele, ca să încapă cât mai multe …  și să procedeze în același fel și cu cutiile din carton aplatizându-le. N-o facem, şi astfel transportăm mai mult aer decât deşeuri, totul pe banii noștri…  De ce? Repet: din lipsă de inteligență şi bunavoiță, din comoditate, nepăsare şi comoditate. Sau mai pe scurt: din lipsă de conștiință!...
     Mă întrebaţi ce ne lipseşte? 

     Ne lipseşte în primul rând, exigența față de sine şi autodisciplina!

Ne lipseşte contiința lucrului bine făcut și a acţiunii eficiente.

 (Şi astea nu sunt slogane ...)

 Facem multe, prea multe chestii, doar ca să fie făcute, şi în loc să facem lucrurile să funcţioneze cu maxim de randament, ne mulţumim să constatăm că :
 „Uite, bă, că merge!... Am făcut-o prost, da’ ... totuşi funcţionează!... Uite că ..., merge şi aşa!... Merge prost, dar ... merge!...”
     Şi lipsa asta de autodisciplină și de exigență față de sine se transferă în lipsa de exigență față de cei din jurul nostru:
 ”Nu cer cont altora pentru că mă mint, ca nu cumva să fiu întrebat de ce mint și eu;  nu îi întreb pe alții de ce fură, ca nu cumva să mă întrebe cineva și pe mine, de ce fur;  nu trag la răspundere pe nimeni pentru lucrul  făcut de mântuială, pentru chiul şi pentru lene, pentru ca nu cumva să mă tragă cineva și pe mine la răspundere pentru lipsa mea de calitate, de eficiență şi de productivitate”.  
     Şi toate astea cu consecinţa catastrofală că nu putem să ne alegem conducătorii decât aplicându-le aceleaşi criterii de calitate şi selecţie morală şi profesională pe care ni le aplicăm şi nouă, şi din care, doar o parte, vi le-am enumerat mai înainte ...
     Cam de asta cred eu, doamnă ...Escu, că în țară, se trăiește așa cum se trăiește: ”pentru că ... merge şi aşa” !
Prost, da’ merge ...

               - Rămâne între noi -
Si vreo doua comentarii de pe Grupul Facebook "Romanii din Perugia", unde cu onor traiesc:
Comentarii
Mirela Nimirceag Foarte adevărat ... 👍
Şterge
Belmega Andrei Ori am baut eu prea mult, ori nu stiu care i faza dar nu inteleg intrebarea. Adica in romanica se traieste prost si in afara bine? Asta i dilema?...imi vine sa rad daca i asa. Fac schimb oricand cu un loc de munca in romanica...
Şterge
Remus Constantin Raclău Aaaa, da! Am uitat sa mai trec la pacatele noastre si ipocrizia! Nici eu nu inteleg cum vor unii sa traiasca in Romania, (sau cel putin asa trambiteaza ei la nivel declarativ, ca da bine la pretini sa fii patriot si nationalist), ca se traieste bine acolo (chiar nu stiu ce au cautat ei aici si de ce-au plecat de-acolo, de-acasa de la noi, daca se traieste asa de bine acolo; probabil ca i-a imbatat cineva - asta apropò de prima propozitie din replica domniei sale - i-a legat fedeles si i-a aruncat in portbagaj, aducandu-i aici cu forta si abandonandu-i fara documente, fara de care nu mai pot sa se intoarca ) da nu pot sa se-ntoarca ca nu gasesc de lucru !... Tinere, sunt pline ziarele si internetul de locuri de munca in Romania, sunt disperati investitorii romani si straini de pe la noi ca nu gasesc forta de lucru calificata nici pe bani adevarati (am prieteni cu salarii de 8.000-10.000 de euro pe luna in Romania, pe functii de conducere la multinationale din sectorul IT); se cauta cu disperare ingineri in agricultura, platiti cu peste 5.000 euro pe luna, plus masina de firma, telefon si casa de serviciu - gratis) se cauta mecanizatori, se cauta constructori, se cauta soferi de tir si de toate celea, se cauta ... tot ce vrei si ce nu vrei, numai sa vrei sa muncesti acasa! Daca asta iti doresti cu adevarat si crezi ca esti in stare sa o duci mai bine decat aici, atunci iti urez succes si sincer chiar te invidiez! Uite ca ti-am facut un serviciu si te-am informat cu vesti bune de pe piata muncii din Romania, venind in intampinarea dorintelor tale. Macar de nu s-ar umple tara de imigranti africani, arabi sau asiatici, nu ca as avea ceva cu ei, dar parca tot e mai frumoasa Romania locuita de romani. Si daca nici dupa informatiile astea nu pleci inapoi, inseamna ca dai din taste ca sa nu-ti amorteasca degetele, fara sa gandesti ce scrii, doar asa de dragul de a fi pe contra !... Daca ai fi accesat linkul si ai fi citit povestioara - lucru de care ma indoiesc - si nu te-ai fi oprit la anteprima din postare, ti-ai fi dat seama si singur ca ceea ce am povestit eu este o discutie REALA dintre doi oameni REALI, ce au incercat sa gaseasca raspuns la o problema REALA. Si tot acolo ai fi gasit si raspunsul la intrebarea de ce o duc unii de-ai nostri rau si afara si nu numai in tara... Mai treci si tu pe-acasa din cand in cand si mai stai si tu de vorba cu lumea care nu tine neaparat sa se fanfaroneasca, cu oamenii simpli si sinceri, nu cu bisnitari, hoti, pesti sau speculanti, ca astia o duc bine - aici m-ai prins! A!... Era sa uit: mai trece pe lista celor ce o duc bine fara prea multa bataie de cap in Romania si pe politicieni! Daca ai talent de orator iti urez succes si pe piata politica! O seara buna !

* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

sâmbătă, 12 august 2017

Despre "Liceul de Aeronautică" și ”Uzina de avioane” din Bacău


      Uzina a început să funcţioneze din anul 1953, ca întreprindere de reparaţii pentru faimoasele avioane militare de vânătoare MIG – 15 (Mikoyan – Gurevich):





, la care s-au adăugat mai apoi MIG -17:




şi faimosul MIG - 21:


pentru ca la momentul când eu am devenit elevul liceului pe care îl patrona, uzina să fie capabilă de a repune în aer orice tip de avion de luptă sau aeronavă civilă, inclusiv faimoasele Hong-uri chinezești de bombardament: 
https://i1.wp.com/www.resboiu.ro/wp-content/uploads/2013/04/Hong-5-Borcea-Poza-2.jpg?resize=510%2C338

     Mai mult decât atât, în timp, prin experienţa, seriozitatea şi dăruirea inginerilor, tehnicienilor şi a muncitorilor din această uzină, s-a reuşit obţinerea unor importante contracte de construcţie integrală a unor aeronave, dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat avionul Yakovlev: Yak – 52, un excelent avion multirol, pentru - şcoală, antrenament şi acrobaţie aeriană - de concepţie, tot sovietică:


     Acum ... , vă daţi seama că nu puteam să nu fim mândri cu toţii de faptul că eram elevii unui liceu de prestigiu, ce pregătea specialişti de primă mână pentru o industrie dinamică şi captivantă, reprezentând vârful de lancie al tehnologiei aeronautice.
     Eram mândri mai ales de faptul că în perioadele de practică şcolară, aveam acces în incinta Uzinei şi lucram efectiv alături de muncitorii de înaltă calificare de acolo, oameni de o înaltă ţinută morală, conştiinciozitate, respensabilitate şi seriozitate. În fapt, nu oricine ajungea să lucreze în această unitate economică de prim rang, selecţia la angajare fiind extrem de dură din toate punctele de vedere - pilele cunoştinţele şi relaţiile fiind valabile doar până la poarta întreprinderii, întrucât nimeni nu-şi asuma respensabilitatea de a lăsa să intre în uzină un pilos slab sau insuficient pregătit, a cărui activitate nepotrivită ar fi putut pune în pericol munca întregului colectiv de oameni.

     Industria aeronautică este, cred, ramura din industrie în care devine cel mai evident, faptul că omul, oricât ar fi el de bine pregătit ca specialist şi de valoros ca om, este util echipei din care face parte, doar dacă reuşeşte să se integreze în ansamblul acesteia făcând bine şi precis, exact (şi doar) atât cât îi revine conform proiectului defalcat pe echipe de lucru şi pe faze de operaţiuni. Aeronava zboară doar dacă fiecare lucrător care a contribuit la construirea ei şi-a făcut exact acea felie de treabă care i-a fost atribuită ca fiind de responsabilitatea lui, şi nimic mai mult, nimic mai puţin. Iniţiativele individuale, inovaţiile, artificiile şi improvizaţiile nu numai că nu sunt tolerate, ci sunt complet interzise, întrucât până şi cea mai fină zgârietură poate deveni în condiţiile solicitante ale zborului un început de fisură, iar un şurub insuficient strâns, ori un nit bătut în mod neglijent, se poate smulge şi poate costa pierderea de vieţi omeneşti încă de la primul zbor...

     Orice om care munceşte, poate greşi şi s-a înţeles foarte bine şi aici faptul că „a greşi este omeneşte”, dar în acelaşi timp s-a înţeles de către toată lumea şi necesitatea asumării greşelii şi mai ales a raportării ei neîntârziate, spre eliminarea din ansamblul aeronavei, şi remedierea imediată a acesteia. Repet: în aeronautică, nu există lucruri neînsemnate, plecând de la faza de concepţie, şi trecând prin cele de proiectare, aprovizionare cu materii prime ireproşabile calitativ, prelucrare, execuţie, montaj, ansamblare, control final şi probe, până la zborurile de omologare. Fiecare fază de lucru este esenţială, pentru funcţionalitatea, performanţele şi calitatea produsului final - avionul!

     V-am povestit toate astea, pentru a vă face să înţelegeţi cam care era nivelul de seriozitate şi responsabilitate în ambientul şcolii în care mă aflam. Şi pentru ca toate aceste cerinţe interne, de ordine şi disciplină, să capete şi o formă externă cât mai adecvată, Liceul de Aeronautică, deşi era o instituţie civilă de învăţământ, patronată de Uzina de Avioane din Bacău, era singura şcoală din judeţ unde uniforma, asemenea celor de la şcolile cu profil militar, era obligatorie: ţinută bleomarin, cu nasturi metalici aurii, cu revere largi, cu buzunare externe - laterale şi la piept, cu clăpiţe închise cu aceeaşi nasturi aurii (doar că ceva mai mici), nasturi prezenţi şi în partea de jos a mânecii, cu insigna liceului aeronautic în piept, ceva cam în genul ăsta:




dar fără epoleţi la veston şi fără vipuşca de la pantaloni, iar pe cap, în loc de bască, noi băieţii aveam şapcă, cu emblema de tip „cuc”, iar fetele purtau tocă, de asemenea prevăzută cu „cuc”...

     Totuşi, nimic din toate aceste rigidităţi de sistem nu ne împiedica să ne trăim vârsta tinereţii, aşa cum ne simţeam noi la vremea aceea: plini de entuziasm, de energie şi de veselie, mai mereu puşi pe glume, pe şotii şi gata oricând de orişice năzbâtie, fără însă a pierde din vedere limita aceea dincolo de care ne expuneam, periculos de mult, exmatriculării...

* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"