sâmbătă, 12 august 2017

Despre "Liceul de Aeronautică" și ”Uzina de avioane” din Bacău


      Uzina a început să funcţioneze din anul 1953, ca întreprindere de reparaţii pentru faimoasele avioane militare de vânătoare MIG – 15 (Mikoyan – Gurevich):





, la care s-au adăugat mai apoi MIG -17:




şi faimosul MIG - 21:


pentru ca la momentul când eu am devenit elevul liceului pe care îl patrona, uzina să fie capabilă de a repune în aer orice tip de avion de luptă sau aeronavă civilă, inclusiv faimoasele Hong-uri chinezești de bombardament: 
https://i1.wp.com/www.resboiu.ro/wp-content/uploads/2013/04/Hong-5-Borcea-Poza-2.jpg?resize=510%2C338

     Mai mult decât atât, în timp, prin experienţa, seriozitatea şi dăruirea inginerilor, tehnicienilor şi a muncitorilor din această uzină, s-a reuşit obţinerea unor importante contracte de construcţie integrală a unor aeronave, dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat avionul Yakovlev: Yak – 52, un excelent avion multirol, pentru - şcoală, antrenament şi acrobaţie aeriană - de concepţie, tot sovietică:


     Acum ... , vă daţi seama că nu puteam să nu fim mândri cu toţii de faptul că eram elevii unui liceu de prestigiu, ce pregătea specialişti de primă mână pentru o industrie dinamică şi captivantă, reprezentând vârful de lancie al tehnologiei aeronautice.
     Eram mândri mai ales de faptul că în perioadele de practică şcolară, aveam acces în incinta Uzinei şi lucram efectiv alături de muncitorii de înaltă calificare de acolo, oameni de o înaltă ţinută morală, conştiinciozitate, respensabilitate şi seriozitate. În fapt, nu oricine ajungea să lucreze în această unitate economică de prim rang, selecţia la angajare fiind extrem de dură din toate punctele de vedere - pilele cunoştinţele şi relaţiile fiind valabile doar până la poarta întreprinderii, întrucât nimeni nu-şi asuma respensabilitatea de a lăsa să intre în uzină un pilos slab sau insuficient pregătit, a cărui activitate nepotrivită ar fi putut pune în pericol munca întregului colectiv de oameni.

     Industria aeronautică este, cred, ramura din industrie în care devine cel mai evident, faptul că omul, oricât ar fi el de bine pregătit ca specialist şi de valoros ca om, este util echipei din care face parte, doar dacă reuşeşte să se integreze în ansamblul acesteia făcând bine şi precis, exact (şi doar) atât cât îi revine conform proiectului defalcat pe echipe de lucru şi pe faze de operaţiuni. Aeronava zboară doar dacă fiecare lucrător care a contribuit la construirea ei şi-a făcut exact acea felie de treabă care i-a fost atribuită ca fiind de responsabilitatea lui, şi nimic mai mult, nimic mai puţin. Iniţiativele individuale, inovaţiile, artificiile şi improvizaţiile nu numai că nu sunt tolerate, ci sunt complet interzise, întrucât până şi cea mai fină zgârietură poate deveni în condiţiile solicitante ale zborului un început de fisură, iar un şurub insuficient strâns, ori un nit bătut în mod neglijent, se poate smulge şi poate costa pierderea de vieţi omeneşti încă de la primul zbor...

     Orice om care munceşte, poate greşi şi s-a înţeles foarte bine şi aici faptul că „a greşi este omeneşte”, dar în acelaşi timp s-a înţeles de către toată lumea şi necesitatea asumării greşelii şi mai ales a raportării ei neîntârziate, spre eliminarea din ansamblul aeronavei, şi remedierea imediată a acesteia. Repet: în aeronautică, nu există lucruri neînsemnate, plecând de la faza de concepţie, şi trecând prin cele de proiectare, aprovizionare cu materii prime ireproşabile calitativ, prelucrare, execuţie, montaj, ansamblare, control final şi probe, până la zborurile de omologare. Fiecare fază de lucru este esenţială, pentru funcţionalitatea, performanţele şi calitatea produsului final - avionul!

     V-am povestit toate astea, pentru a vă face să înţelegeţi cam care era nivelul de seriozitate şi responsabilitate în ambientul şcolii în care mă aflam. Şi pentru ca toate aceste cerinţe interne, de ordine şi disciplină, să capete şi o formă externă cât mai adecvată, Liceul de Aeronautică, deşi era o instituţie civilă de învăţământ, patronată de Uzina de Avioane din Bacău, era singura şcoală din judeţ unde uniforma, asemenea celor de la şcolile cu profil militar, era obligatorie: ţinută bleomarin, cu nasturi metalici aurii, cu revere largi, cu buzunare externe - laterale şi la piept, cu clăpiţe închise cu aceeaşi nasturi aurii (doar că ceva mai mici), nasturi prezenţi şi în partea de jos a mânecii, cu insigna liceului aeronautic în piept, ceva cam în genul ăsta:




dar fără epoleţi la veston şi fără vipuşca de la pantaloni, iar pe cap, în loc de bască, noi băieţii aveam şapcă, cu emblema de tip „cuc”, iar fetele purtau tocă, de asemenea prevăzută cu „cuc”...

     Totuşi, nimic din toate aceste rigidităţi de sistem nu ne împiedica să ne trăim vârsta tinereţii, aşa cum ne simţeam noi la vremea aceea: plini de entuziasm, de energie şi de veselie, mai mereu puşi pe glume, pe şotii şi gata oricând de orişice năzbâtie, fără însă a pierde din vedere limita aceea dincolo de care ne expuneam, periculos de mult, exmatriculării...

* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"