Guvern tehnocrat sau guvern politic

de Remus Constantin Raclău

Argumente pro şi contra

     Încă de la apariţia sa pe pământ, omul a ajuns la concluzia că pentru a avea un trai bun şi îndestulat, este necesar să se sprijine pe ajutorul celor din jurul său. Om cu om formează o comunitate - un grup de oameni ce trăiesc într-un anumit teritoriu. Totalitatea comunităţilor locale dintr-un anumit teritoriu, uniţi prin afinităţi culturale, care vorbesc aceeaşi limbă, şi care au o istorie comună, formează un popor.

     Manifestarea publică a unui popor, a unei populaţii omogene dintr-un anumit teritoriu naţional, guvernată de reguli precise, gândite şi cizelate în timp, pe măsură şi pe placul componenţilor ei, formează societatea naţiunii respective.

     Membrii unei societăţi umane, au dreptul si datoria de a se pronunţa, atât în legătură cu regulile pe care doresc să le respecte, pentru prevenirea haosului şi al conflictelor, cât şi în legătură cu serviciile de care vor să beneficieze ca membri ai acestei societăţi. Şi este normal, ca noi, simpli cetăţeni, să avem dreptul de a decide, de comun acord, când, cât şi în ce mod să contribuim la buna funcţionare a comunităţii şi mai ales, cum să se investească banii pe care, din spirit de solidaritate socială şi simţ civic, îi punem la dispoziţia societăţii.

     Şi cum suntem prea mulţi pentru a ne putea exercita direct aceste drepturi, în mod practic şi eficient, înaintaşii noştri au decis că exercitarea acestora trebuie făcută prin intermediul unor delegaţi, cei mai buni, mai capabili şi mai cinstiţi dintre noi, aleşi pe sprânceană din rândurile noastre, concetăţeni care după îndelungi consultări cu noi, să ne reprezinte interesele. Şi cum punctele de vedere privind căile de rezolvare a problemelor ce apar în administrarea treburilor obştii pot fi diferite, este necesară o armonizare a acestora prin dialog. Aceste puncte de vedere au primit numele generic de doctrine politice şi în consecinţă i-am numit pe aceşti reprezentanţi – politicieni, iar locul unde se deșfășoară aceste ”armonizări”, poartă numele de Parlament.

     „Doctrinele Politice” reprezintă aşadar un cumul de gânduri şi de idei, unite într-o teorie filozofică coerentă, urmărind un anumit fir logic, care pleacă de la constatarea unei realităţi social-economice de moment, pe baza cărora se imaginează modele teoretice ideale de rezolvare a acestor probleme, ce poartă denumirea de „ideologie politică” şi care se referă în special la sfera socială – la un anumit tip de relaţii între membrii societăţii.

     Transpunerea în plan economic a acestor doctrine politice (teoretice), presupune găsirea pe baza acestor filozofii, a unor soluţii concrete la probleme concrete, reprezentate printr-o serie de „tipare şi modele standard” de decizii şi acţiuni, care poartă denumirea de „Doctrine Economice”.

     Partidele politice se formează în baza unor ideologii politice specifice, reunite într-o doctrină politică proprie care propune societăţii civile, populaţiei în ansamblul său, un anumit model de acţiune în plan social şi o anumită doctrină de aplicat în plan economic. Prin aceste propuneri, partidele politice urmăresc obţinerea consensului şi câştigarea încrederii populaţiei, cerând supunerea acestora la vot, în raport cu celelalte oferte politice economico-sociale, propuse de celelalte partide.

     Teoria democratică, inventată în grecia antică şi valabilă până în zilele noastre, decretează ca populaţia cu drept de vot, este chemată să se exprime, în legătură cu oferta politică de pe piaţa electorală, şi cum este mai mult ca sigur că este imposibil să se ajungă la un consens generalizat, ţinând cont că fiecare se exprimă la vot în concordanţă cu interesele şi gândirea proprie, perceptele democratice susţin că este necesar ca minoritatea să se supună majorităţii.

Partidele care vor obţine cel mai mare număr de adeziuni, vor accede la conducerea statului şi vor pune în practică, prin intermediul guvernului dorinţa majorităţii populare de a rezolva problemele concrete într-un anumit mod (aplicând deci, în plan social - o anumită doctrină de politici sociale, şi în plan economic - o anumită doctrină economică).

Să vedem un pic ce se întâmplă practic în zilele noastre.

     Partidele politice şi politicienii, au reuşit „performanţa” de a se auto compromite public şi de a face populaţia să simtă o lehamite generalizată şi o neîncredere totală în oferta politică, în capacitatea politicienilor de a mai propune şi de a pune în practică modele viabile de rezolvare a problemelor concrete cu care se confruntă societatea şi economia, şi mai ales în onestitatea şi bunele intenţii ale politicienilor şi ale administraţiei susţinute de aceştia.

     Acum, nimeni nu-i chiar atât de naiv să creadă că toate acestea se întâmplă pur şi simplu. Chestiile acestea nu s-au întâmplat peste noapte. Aceasta ruptură totală dintre populaţie şi lumea politică s-a produs treptat, profitându-se pe deoparte de degringolada din societatea civilă, dispersată şi divizată şi aceasta de interese divergente, măcinată de orgolii personale, de invidie şi de aroganţă, iar pe de altă parte, nu numai că nimeni nu a luat măsuri de corijare, dar se pare că aceasta ruptură a fost puternic stimulată de cercuri cu interese strategice în zona economică.

     Opoziţia societăţii civile practic nu există şi aceasta este total incapabilă în acest moment de a pune presiune pe lumea politică, fie din motivele mai sus prezentate, fie pentru faptul că ea însăşi a fost puternic penetrată şi anihilată din interior, de persoane străine tocmai de interesul civic.

     În ultima vreme, tot mai multe voci şi din tot mai multe zone ale socialului, vin cu ideea „salvatoare” a variantei tehnocrate. La prima vedere şi la „prima strigare”, totul pare OK. Un guvern de tehnocraţi pare a fi soluţia salvatoare şi varianta câştigătoare în urma analizei acestei stări de fapt.

Oare chiar aşa să fie?

Să revenim la teoria democratică.

     Vă mai amintiţi ceea ce-aţi citit cu câteva rânduri mai sus?

     Populaţia nu votează de fapt un partid sau o persoană, de dragul lor, (sau cel puţin aşa ar trebui, conform teoriei), ci pentru soluţiile de mai bine pe care le propune. Populaţia votează de fapt o anumită soluţie de rezolvare, soluţie considerată de majoritate ca fiind cea mai convenabilă majorităţii însăşi.
     Astăzi ni se propune să-i lăsăm baltă pe politicieni.

     Copia fidelă a societăţii pe care o reprezintă, politicienii sunt aleşi de noi şi dintre noi, crescuţi laolaltă şi în acelaşi mediu cu noi şi având deci aceleaşi defecte şi păcate ca noi toţi!

     Astăzi ni se spune că unica soluţie o reprezintă tehnocraţia. OK!

     Şi ce vor face aceşti tehnocraţi? Ce modele de rezolvare a problemelor existente în societate şi în economie vor aplica? Cine va decide dintre zecile şi uneori chiar sutele de variante posibile, care este varianta optimă? Şi mai presus de toate în interesul cui se va decide?

     Şi dacă în cazul politicienilor, populaţia are posibilitatea de a se pronunţa prin vot, la intervale regulate de timp şi să-i sancţioneze, trimiţându-i acasă pe cei care i-au dezamăgit, cum îşi va mai manifesta populaţia controlul asupra tehnocraţilor, prin ce metode şi care va fi modalitatea de sancţionare a acestor oameni (tehnocraţi), atunci când interesele servite de aceştia nu corespund marii majorităţi a populaţiei unei ţări.

De ce întreb toate astea?

     Pentru că trăiesc în Italia, unde de câteva luni bune este în funcţiune un guvern tehnocrat, şi am constatat că entuziasmul iniţial, provocat de eliminarea lui Berlusconi, (nu comentez motivele!), s-a topit neaşteptat de repede şi toată lumea îşi pune întrebările pe care le-am pus şi eu mai sus.

     Şi acum pun întrebarea finală la care vă invit să vă pronunţaţi:

     Poate reprezenta un guvern de tehnocraţi, o soluţie democratică într-o societate care se pretinde liberă şi independentă?

* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră,
 Ci a strămoșilor mei,
 Și a strămoșilor - strămoșilor mei,
 Din veacul vecilor !...

Un an electoral

de Remus Constantin Raclău /  11.03.2012

     După cum bine ştiţi, am intrat într-un an electoral. O fi bine? O fi rău? Nu ştiu…
Ceea ce ştiu bine, însă e că într-un an electoral toată suflarea politicii îşi aduce aminte brusc de noi. De oamenii de rând.

     Brusc îşi aduc cu toţii aminte că locul lor călduţ, scăunelul confortabil şi profitabil pe care-şi aşează zilnic importantul (şi de multe ori impozantul) lor „dos”, funcţia care le permite să aibă maşină la scară şi secretară proprie, poziţia socială privilegiată aducătoare de notorietate, care la rândul ei le permite exercitarea de influenţă şi presiuni asupra autorităţilor de la nivelele la care au acces, precum şi toate avantajele materiale ce decurg din acestea, depind de faptul că existăm şi noi. Depind de voinţa noastră de a le da sau nu votul şi ideal ar fi să o facem în mod conştient.

     Dar cum scopul scuză mijloacele asistăm în realitatea ultimelor luni la o cascadă de evenimente pregătitoare care ne demonstrează exact contrariul. Mai precis că se încearcă, pentru a câta oară, bulversarea electoratului:

„Dacă nu poţi să-i convingi… zăpăceşte-i!”

     Una dintre cele mai perfide forme de manipulare este excesul de informaţie. Excesul de informaţie prin utilizarea abuzivă a dreptului la liberă exprimare şi la liberă informare. În ultima vreme asistăm la o avalanşă de „ştiri şi de noutăţi” în toată mass media, în legătură cu apariţia, înfiinţarea, alierea, resuscitarea sau reorientarea aşa-zis doctrinară a unei multitudini de partide, partidulețe, curente, mişcări şi alianţe, neapărat toate populare (în slujba poporului, adică), care ne cheamă la luptă, la nesupunere civică, la răsturnarea ordinii… la orice le duce capul! Primim de peste tot şi din partea tuturor, invitaţii la „Deşteptarea naţională”, culmea cele mai intense chiar din partea celor care ne-au cântat şi des-cântat cu cântece de leagăn după ultimele alegeri şi până în prezent.

     Brusc ni se dezvăluie de către personaje care de care mai albe decât zăpada, luminiţe (de la lămpaşe probabil) prin toate tunelele (chiar şi la cele fără ieşire), brusc toată floarea cea vestită a politicii carpato-danubiano-pontice, pictată în toate culorile curcubeului ca să fie siguri că ne satisfac toate gusturile cromatice s-a pus în mişcare ”cu unicul şi nobilul scop” de a ne arăta CALEA. Unica, adevărata şi sigura – cale!

     Eu lucrez afară. Pe camion. Plec de acasă duminica seara şi mă întorc vinerea noaptea. Îmi este imposibil să mă exprim şi să activez altfel decât prin scris. E sarcina celor rămaşi acasă să găsească metode de „trezire” şi de „luminare” a omului de rând. Dar trebuie să se țină cont de faptul că omul de rând are bunul simţ să nu se deschidă în fața personajelor care le vorbesc „de pe cal”, şi inteligenţa de a nu-i băga în seamă: „Ei cu ale lor… Noi cu ale noastre!...”

     Şi dacă cineva ar avea disponibilitatea de a ieşi din birou, de a lăsa pentru o clipă lumea virtuală şi de a se deplasa personal în viaţa reală, pentru a-i lua pulsul, a discuta sincer şi incognito (fără a se eticheta – de la egal la egal) cu oamenii de rând, cu cât mai mulţi dintre ei, din cât mai multe straturi sociale şi din cât mai multe domenii de activitate, poate, zic - poate, ar avea surpriza să se „trezească” el însuşi… Soluţiile pot veni de acolo de unde se aşteaptă mai puţin. Nu uitaţi că şi profesorii, inginerii şi medicii - intelectualii neangajaţi politic şi care trăiesc de azi pe mâine, sunt tot oameni de rând; ca şi muncitorii şi ţăranii din industrie, comerţ servicii sau agricultură, pot avea idei practice de îmbunătăţire a vieţii din jurul lor!

     Am citit în ultimul timp o mulţime de prezentări de soluţii. La cheie, se înţelege!...
Soluţii complete, de la A, la Z ! Prezentate ultimativ şi exclusiv.
Toţi visează la o coagulare a consensului, la unirea societăţii civile, dar toţi o vor, neapărat, în jurul propriei torţe. A unicii torţe capabile să ne (i)-lumineze calea. A MEA!

     N-am văzut din păcate lansarea unei adevărate dezbateri publice, care să invite în mod sincer şi respectuos, la constituirea unei doctrine adaptată zilelor noastre, realităţilor şi contextului particular al unei Românii aflată în faţa unor provocări majore şi a unor alegeri decisive pentru viitorul economico-social al ţării.

     A începe în acest moment o acţiune de acest gen ar însemna să se încerce îngrăşarea porcului (sic!), în ajunul Crăciunului. Poate, tura viitoare „ne trezim” mai din timp… Ce ziceţi?

     Am multe proiecte, unele chiar viabile. Şi nu toate depind de guvernanţi. Putem şi noi să ne urnim şi să punem câte ceva în practică. Ne lipseşte voinţa şi mai ales interesul de a o face. În această lume în care tronează profitul, a face acţiuni fără a fi remuneraţi, altruismul în general, e privit ca un semn al incapacităţii de „adaptare la mediu”.

     Şi aici chiar că nu au cu nimic de a face nici „agenturili străini”, nici masonii şi nici Bilderbergii… Dormim aşa cum ne aşternem!

Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră,
Ci a strămoșilor mei,
Și a strămoșilor - strămoșilor mei,
Din veacul vecilor !...

Răspuns la ”Un mesaj pentru diaspora”

autor: Remus Constantin Raclău - august 2012 !...

Ultima modificare făcută de Remus Constantin Raclău în data de 10.08.2012 la ora 12:29.

Comentariu-răspuns la mesajul domnului Marian Bolovan

 adresat diasporenilor pe facebook:

Dl. Marian Bolovan - "Mesaj pt DIASPORA: Dragii mei români!! Aţi plecat afară. Pt o pâine. Da! Dar, aici, când vă veţi rezolva problemele???"

Stimate domnule Marian Bolovan

(în mod normal aş fi început cu " stimate domnule Bolovan", dar ar suna uşor ironic şi nu asta intenţionez...)

Faptul că vă suntem încă dragi mă bucură. În ultima vreme tot mai multe "cercuri" din propria țară ne tratează ca pe nişte ciumaţi, aruncând în cârca noastră toate nereuşitele şi frustrările domniilor lor: orice-am face şi orice-am spune, per total iese rău! Chit că gândim, ca şi în ţară, fiecare cum îl duce capul.

De regulă nimeni nu ne băga în seamă până în preajma alegerilor sau a referendumurilor, când ni se înfiinţează sau desfiinţează secţii de votare (după interesul de moment al puterii), şi când suntem îndemnaţi (în pauza unor spectacole cu artişti din ţară, la care lumea se duce de dor, indiferent de culoarea politică a organizatorilor), să ne prezentăm sau nu la vot, şi să votăm "pentru" (organizatorii spectacolului), sau "contra" (inamicilor politici ai acestora). Atât! Fără prea multe explicaţii - ”ţi-am adus artişti din ţară, ce dracu-ţi mai trebuie! Dă din fund, dă din buric şi treci la vot! Hai că-ţi dau şi-o şapca să nu te bată soarele-n cap acolo sus pe schelă, sau acolo jos pe câmp”...

Suntem consideraţi o masă de manevră asupra căreia se poate acţiona în voie, fără frica de a fi descoperiţi, posibilităţile de control fiind aproape complet lipsite de eficienţă din cauza distanţei faţă de casă şi a răspândirii teritoriale imense a românilor din străinătate. Şi tot pe seama noastră se fac şi o mulţime de cheltuieli de prin fel de fel de bugete, pentru acţiuni pasămite în sprijinul nostru, dar de care noi aflăm doar din ziarele lăudacilor şi neapărat după desfăşurarea lor. Practic sunt cheltuieli concrete pentru acţiuni fantasmă...

Aş vrea să vă răspund în numele tuturor romanilor plecaţi "afară", dar din păcate nu pot; în primul rând pentru că nu am "mandat" şi în al doilea rând nu este posibil. Dacă "afară" este o noţiune atât de vastă încât nu încape într-un simplu articol - "afară" fiind de fapt restul lumii, întrucât românii s-au împrăştiat precum uleiul la suprafaţa apei, peste tot, "aţi" este o noţiune extrem da vagă - noi, cei care am plecat afară formăm o categorie extrem de eterogenă, din toate punctele de vedere, astfel încât putem afirma fără frică de a greşi, că unicul lucru în comun este faptul că ne-am născut în România.

Nici măcar motivele pentru care "am plecat" - fizic - din România nu sunt comune tuturor. Fiecare cu povestea şi cu motivele lui, cu care de multe ori "pâinea" nu are nimic de a face, iar plecarea a avut loc, de regulă, tocmai pentru a rezolva o serie întreagă de probleme personale sau familiale.

Foarte mulţi dintre cei ce au plecat au făcut-o "trântind uşa", cu furie şi ură, scârbiţi de un ambient ostil care refuză cu aroganţă, încăpăţânare şi dispreţ să-i trateze drept fiinţe omeneşti. Alţi "foarte mulţi" au plecat de sărăcie, cu lacrimi în ochi, atât ai lor cât şi ai celor lăsaţi "acasă", dintr-o țară care refuză cu nepăsare să-şi trateze cetăţenii aşa cum cere Constituţia: "Statul român este obligat să asigure cetăţenilor săi, cele necesare traiului". Alţii, şi nu puţini, au plecat întrucât "ţara" nu le oferă locuri de muncă potrivite nivelului lor superior de pregătire - "Fuga de creiere!" - sau pentru că vor să-şi continue studiile şi în ţară au găsit limite ştiinţifice pe care ei vor şi pot să le depăşească. Şi listă ar putea continua...

Prin urmare o să vă răspund în nume propriu, în baza cazului meu particular, pe care-l găsiţi expus pe larg în articolul autobiografic "O struţo-cămilă": https://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.com/2011/09/o-struto-camila_30.html,

 precum şi în baza povestioarelor de viaţă ale prietenilor şi cunoştinţelor mele de "afară".

M.B - "Dar,aici,când vă veţi rezolva problemele ??? Copiii v-au crescut. Părinţii se apropie de...sfârşit... Aţi făcut casă. Case !! Aveţi maşină frumoasă... Sunteţi admiraţi în satul vostru. Dar mama? Mamele voastre ce spun?? Copiii voştri ce spun? Neamurile voastre ce spun?”

Această frază este un exemplu tipic de gândire profund emotivă dar foarte superficial raţională. Spuneam mai sus că aproape nimeni nu a plecat de dragul aventurii şi că s-a ales varianta plecării, după îndelungi nopţi nedormite în care s-au analizat mii de soluţii alternative la problemele personale pe care le aveam fiecare dintre noi, tocmai din încăpăţânarea de a refuza "soluţia" plecării.

Marea majoritate însă, odată ajunşi afară şi odată rezolvate problemele personale, după alte multe nopţi nedormite în care ne bântuie întrebările de suflet pe care ni le-aţi pus, întârziem - din motive profund raţional-pragmatice, să punem în aplicare soluţia reîntoarcerii. De fapt cunosc o mulțime de familii care s-au întors în țară în urma unor astfel de îndemnuri și după foarte puțin timp au fost forțați de realitate să se răsgândească și să revină în străinătate.

Să le luăm pe rând:
Problemele personale presante mi le-am rezolvat (deşi nu poţi spune niciodată că acestea ar avea un sfârşit - vorba românului: ”noi să fim sănătoşi, că belelele curg” - viaţa ne aşterne mereu dinainte, pe tot parcursul ei, mici probleme de rezolvat, aşa... ca să nu ne plictisim!). Problemuţele care apar aici sunt însă de altă natură şi ai avantajul că "sistemul" îţi oferă posibilitatea de a le rezolva cu demnitate: munceşti bine, eşti plătit corect, ai cu ce să te descurci, legea te protejează, se aplică cu sfinţenie şi dacă e just ceea ce-ţi doreşti, poţi să rezolvi!

În ultima vreme sunt mari probleme cu criza şi "afară"; diferenţa este că aici, dacă eşti cunoscut de muncitor bun, eşti deja "vânat" de firmele cu care ai avut contact în exercitarea atribuţiunilor de serviciu, sau eşti recomandat de fostul angajator ca om serios şi aproape întotdeauna se găseşte o soluţie acceptabilă pentru astfel de cazuri.
Comparaţi afirmaţiile de mai sus cu ceea ce se întâmplă în patrie şi veţi înţelege de ce considerăm că încă nu a venit timpul să ne întoarcem...

Să ne "întoarcem", da! Pentru că după doi ani de Italia, m-a sunat soţia, care avea un serviciu "de doamnă", la o bancă de prestigiu, pe o funcţie bine plătită şi respectată, şi mi-a spus hotărâtă că "familia e făcută să stea împreună: ori te întorci tu acasă, ori iau copiii şi venim la tine"!...

Am chemat-o să vadă cum e şi să hotărâm amândoi, în deplină cunoştinţă de cauză, asumându-ne astfel răspunderea pentru tot ceea ce avea să urmeze. Unica îndoială (care avea să se dovedească absolut infondată) a fost aceea a capacităţii de adaptare a copiilor. Realitatea ne-a demonstrat că ei s-au adaptat primii...

Copiii au crescut deci lângă noi, atent monitorizaţi de "o doamnă de fier" - mama lor/soţia mea, întrucât eu lucrez pe camion: plec duminica seara şi mă întorc vinerea noaptea (nu vă alarmaţi - salariul, identic cu cel al colegilor italieni - conform contractului colectiv de muncă la nivel naţional încheiat între sindicatele şoferilor şi cel al patronatului - e pe măsura efortului şi a timpului sacrificat, iar programul european de conducere, care prevede cu precizie durata şi alternanța perioadele de muncă cu cele de odihnă pentru şoferii profesionişti, este respectat întocmai, în special de frica amenzilor ameţitoare care se aplică, la dublu, fără excepţii, atât şoferilor cât şi patronilor!).

Unica durere cu adevărat importantă (lăsând la o parte sloganurile patriotarde), este aceea a lipsei de lângă părinţi, atenuată mult după prima lor vizită în Italia, unde au înţeles pe viu, ceea ce ne oferă nouă şi copiilor noştri, atât imediat cât şi în perspectivă, ambientul de "afară". Pentru alinarea dorului la început a fost Atlassibul, iar acum există companiile aeriene low-cost, care scurtează mult distanţele. La nevoie sau ori de câte ori se doreşte, se face rezervare, se ia bilet şi în două-trei ore părinţii sunt la noi... Rudele apropiate de asemenea!

Ba aş putea să spun că rudele se bucură că atunci când vor să viziteze Italia au unde să doarmă şi cum noi locuim în centrul ei, pot să-şi fixeze la noi o bază de unde să plece în expediţii de vizitare mai scurte şi mai puţin costisitoare. Başca faptul că am devenit fără să vrem ghizi experţi (poate o punem şi de o afacere în acest sens...)!

Casă şi maşină aveam din ţară. Nu acesta a fost motivul plecării. Şi nu suntem genul de oameni care să băgăm banii în palate (n-avem "cultura" turnuleţelor!) sau în căsoaie cu zeci de camere pentru că tot în una singură dormim. La un moment dat ne bătea gândul să investim surplusul bunăstării noastre, rezultat din sacrificii, competență şi seriozitate, într-o casă sau într-un alt apartament în ţară.
Au avut însă grijă speculanţii şi paraziţii de la agenţiile imobiliare să aducă preţurile aproape de cele din Italia (lăsaţi naibii deoparte povestea cu "piaţa dictează preţul" - că nu o mai cred nici copiii) şi am decis că nu vrem să reprezentăm partea a doua din zicala conform căreia într-o tranzacţie cu avantaj unilateral se zice că ”s-au întâlnit hoţii cu prostii”, şi că n-am muncit şi n-am făcut sacrificii ca să-i îngrăşăm pe cei din prima parte. Aşa că dacă se va întâmpla să avem ceva bani albi puşi deoparte peste cei (puţini) pentru zile negre, ne vom bucura de viaţă, trăind normal şi ne-mai supunându-ne sacrificiilor.
Oricum "a avea bani" este o noţiune pur subiectivă şi absolut interpretabilă.

Viaţa noastră de acum arată cam aşa: un an întreg muncim şi ca relaxare venim în ţară să-i vizităm pe ai noştri; deci traseul e "casă Italia (închiriată) - casă România". Şi de fiecare dată, din păcate, de zece ani, găsim țara, rudele şi prietenii, în fiecare an din ce în ce mai rău. Şi dorul de casă şi nostalgia reîntoarcerii şi toate gândurile frumoase şi pozitive pe care ni le construiesc în mintea noastră depărtarea, dragostea de ţară şi însingurarea ni se topesc precum un iceberg în Sahara...

Situaţia materială generală din ce în ce mai crudă (cel puţin la nivel declarativ - pentru că nu înţeleg sau refuz să înţeleg cum se face că deşi toată lumea se plânge, maşinile "bengoase" se înmulţesc într-un ritm ce i-ar face pe italieni ( a şaptea putere economică mondială) să crape de ciudă, toată lumea are facultăţi şi neapărat mastere şi doctorate, toată lumea se plânge - colectiv, dar fiecare se descurcă individual şi care mai de care dintre "ai noştri" cei din ţară pleacă să-şi facă concediul în Turcia, Grecia sau aiurea (şi dacă n-au cu ce se împrumută şi tot se duc!!!).

Ne-am duce şi noi că doar ”avem şi noi inimă ca toate căruţele” dar dacă mergem în concediu tot "afară", uităm de neam(uri); ne-am goli cu totul sufletul... Aşa că strângem din dinţi şi în concediu mai dăm câte o sapă prin grădinile în care am crescut. Din plăcere, nu de nevoie!

Când venim, oprim obligatoriu la primul restaurant din ţară şi luăm câte o ciorbă de burtă şi câte doi mici! N-ai cum să nu vrei asta dacă eşti român adevărat. Şi-apoi unde mai pui faptul că mirosul de mici la grătar te întâmpină încă de la graniţă şi nu-ţi mai iese din nas decât la întoarcerea peste graniţă, însoţindu-te până pe la Budapesta.

În afară de fum următorul lucru care te şochează e frenezia...
Da, da!... Frenezia... Românul din ţară trăieşte la viteza a şasea ... Românul din ţară n-are timp... Şi mai ales, românul din ţară n-are răbdare... Nu mai are răbdare. Şi-a pierdut-o în ani şi ani de speranţe deşarte; în ani şi ani de minciună; în ani şi ani de promisiuni ne onorate! Românii din ţară nu mai au încredere şi nu ştiu ce să mai creadă. Românii din ţară trăiesc într-o stare de iritare continuă: li se spune că trebuie să respecte legea şi din bun simţ o fac şi drept recompensă se aleg cu o sărăcie lucie! Şi asta în timp ce toţi acei care-i sfătuiesc să fie corecţi îşi fac palate din lefuri de bugetari, îşi trimit odraslele la studii în străinătate şi-şi fac vacanţele în paradisuri tropicale sau călătorind în jurul lumii ...
Păi îţi mai vine să respecţi ceva?... Ia mai ducă-se dracu' cu toţii! Da! Să se ducă la dracu' şi să ne lase în "Plata Domnului" toţi acei ce ne prostesc zi de zi pe faţă pentru a fi cetăţeni responsabili, în timp ce ei îşi construiesc, pe la spate, averi din afaceri păguboase cu statul. Adică cu noi toţi, căci statul suntem noi, de fapt, căci noi contribuim din salarii şi pensii la umplerea bugetului, în timp ce 'mnealor evazionează la greu că "nu-şi permit" să-şi plătească impozitele din profit, că au treabă cu banii ăia! De parcă noi n-am avea?

În consecinţă românii din ţară sunt nervoşi şi agitaţi din cale-afară. Se aprind din te miri ce. Şi când iau foc, devin violenţi. Mai întâi cu vorba şi dacă li se pare că n-ai bătut destul de repede în retragere, trec automat şi la fapte. Ce argumente?... N-are românul timp de argumente! Şi chiar dac-ar avea! Ce, ăia de au devalizat şi distrus economia, ce argumente au avut? Când au venit străinii şi i-au cumpărat întreprinderea de stat doar ca s-o închidă, tocmai pentru că el îşi făcea în mod conştiincios datoria, i-a dat vreunul argumente? N-a primit explicaţii nici măcar atunci când s-ar fi cuvenit şi în consecinţă îl doare-n cot că ai şi tu dreptatea ta! El a avut de suferit şi s-a înrăit, aşa că dacă e să te facă să suferi, n-are nici o problemă de conştiinţă cu chestia asta. Nici alţii n-au avut în ceea ce-l priveşte...
”Legea compensaţiei”! Sau mai bine spus: ”Legea junglei”!...

Cu toţii se grăbesc, cu toţii țipă, urlă, se răstesc unii la alţii şi cu toţii la tine, cel care ai avut proasta inspiraţie să te întorci "acasă" la volanul unei maşini înmatriculate "afară" şi să te ferească ”Sfântul” să-i atragi cuiva atenţia că a încălcat vreo regulă de circulaţie sau să-i reproşezi că ţi-a pus familia în pericol de viaţă cu manevrele lui agresive şi ne semnalizate... Ăla eşti!... Ce-ţi trag ochii şi urechile e inimaginabil pentru cineva care s-a obişnuit cu eleganţa vieţii aşezate de afară: te scuipă, te înjură, te ameninţă cu bâta din maşină scoasă ostentativ pe geam, îţi adresează urări urlate cu specific de perversiuni sexuale fără să le pese câtuşi de puţin că sunt copii sau femei în jur...

Acu' las' că nici cu figuranții care au plecat din fundul pământului și au pus-o de un pic de bine pe afară nu mi-e rușine! Avem și noi în diaspora fițoșii noștri, cărora nu le ajungi la nas nici cu prăjina - chit că marea lor majoritate fac la muncă treburi pe care le refuză italienii. Odată întoarse ”acasă”, caprele noastre râioase se comportă de parcă ar fi prinți sau regi pe undeva, de parcă ar fi cel puțin milionari și cu cât au fost mai calici acasă, cu atât țin mai mult ”să se dea în stambă”. Țin neapărat să iasă în evidență și să-și etaleze cât mai ostentativ bruma de bunăstare acumulată sau doar pretinsă, pentru a da tuturor impresia că dau cu banii în câini.
Vorbesc ostentativ într-o română de macaroană cu accent de fâță proastă și gesticulează larg ca să se asigure că le-a fost remarcată prezența. Apoi își parchează aiurea mașinile neapărat de marcă, special parcă pentru a deranja și pentru a trebui să fie chemați să-ți facă loc să ieși, dând ochii peste cap, ca să te simți inferior. Pe stradă fac totul pentru a fi vazuți și invidiați - deși de cele mai multe ori efectul este contrariu și tot ceea ce aud în afară de claxoane sunt înjurături, cât se poate de autohtone și de profunde - filozofic vorbind...
Oricum să știți de la mine, că cine a fost ”om” acasă, ”om” a rămas și afară și că cine face bani cu sudoarea frunții nu dă cu ei în câini, niciodată!...

Oricum ”buricul pământului” are întotdeauna dreptate. Dreptatea lui - bineînţeles, pe exemplul conducătorilor acestei naţii nefericite, care îşi fac dreptate singuri în stil de mafioţi cu gulere albe, creând reguli după jucarea partidei şi legi "ad personam" sau "ad partidum" - după caz şi nevoie...

Muzica (sau mai bine spus acea înşiruire de note de zgomot, agitată şi neapărat ritmată şi stridentă cu pretenţii de fiţe muzicoase) mereu dată la maxim de parcă am trăi într-o ţară de surzi, te întâmpină agresiv oriunde ai vrea să intri, contribuind din plin şi aceasta la starea generală de agitaţie şi nervozitate. Şi vai ţie să-i atragi atenţia cuiva că nu poţi să te odihneşti sau măcar să te concentrezi la ceva, din cauza poftei lui pentru decibeli. Ai să constaţi întotdeauna că boxele lui pot urla ”şi mai la maxim"!... şi primul gând de comparaţie te poartă la muzica "în surdină", caldă, calmă şi de calitate din restaurantele macaronarilor...

M.B. - ”Sunteţi admiraţi în satul vostru. Neamurile voastre ce spun? Vă admiră" ? Greşit. Va respectă - DOAR! Pt. că aveţi bani. Dar familie? Fericire? Suflet? Mai aveţi?"

 Treaba cu admiraţia din "satul vostru" este uşor nelalocul ei. Afară au plecat români atât din mediul rural cât şi din mediul urban. Ba ca să fiu mai precis cred că mai multe motive de plecare au orăşenii, rămaşi şomeri şi cu datorii imense la întreţinere, decât ţăranii care de bine de rău, o casă şi un petec de pământ, în marea lor majoritate - tot îl au!”Apoi chestia cu neamurile...
Nu pot să uit vorbele înţelepte ale bunicului meu, ajuns acum la nouăzeci de ani, care îmi spunea: "Romică, ţine minte de la mine! Singurele tale neamuri adevărate sunt mama, tata, nevasta şi copiii tăi; şi câteodată şi fraţii tăi, atunci când au nevoie de tine! În rest să n-ai grijă: când ai bani ai şi rude, de nu eşti bucuros de ele; când rămâi fără, doar neamurile adevărate de care ţi-am zis mai înainte, rămân lângă tine"...Odată întors acasă toată lumea te întreabă cât câștigi, dar nimeni nu te întreabă cât și cum muncești ! Și asta spune multe ...

În concluzie aţi fost generos când aţi spus că suntem respectaţi pentru bani. Greşit! Suntem doar invidiaţi pentru cât primim pentru munca noastră și pentru ceea ce am reușit să agonisim după câțiva anișori de muncă asiduă și economii tenace, şi de cele mai multe ori, suntem buni de muls, pe principiul din zicala cu capra vecinului... Pentru cei veniți în concediu sau definitiv ”acasă”, toate lucrările și serviciile efectuate pe ”moșia” noastră de către cei rămași ”acasă” sunt mai scumpe, pe principiul: ”Arde-l, dă-l în mă-sa, că are de unde!...”

Cât eşti dispus să dai de pomană, vei avea mereu curtea plină de prieteni, iar când ești dispus să și dai bani cu împrumut, ți-o golești, căci o altă vorbă din popor zice că "a da bani cu împrumut înseamnă să-ţi faci duşmani cu banii tăi: când le dai, le fată vaca; când le ceri banul tău înapoi, le moare viţelul"!... Și ca să nu le moară ..., dispar ei, cu banii tăi cu tot, în ceață !...

Cât despre fericire şi suflet nu pot să vă spun decât că am plecat pentru a împlini vorba aceea conform căreia "norocul şi-l mai face şi omul cu mâna lui"! Să stau acasă şi să mă alătur corului de bocitoare nu-mi stă în caracter: am căzut..., mă ridic, mă scutur şi iau măsuri să nu mai cad altă dată, chiar schimbând ambientul. Şi-apoi fericirea şi sufletul sunt noţiuni atât de subiective şi de interpretabile încât nimeni n-a fost în stare până acum, în toată istoria omenirii să fixeze un sistem clar de referinţă, cu nişte limite precise, dincolo de care să ţi se spună că trebuie să fii fericit, sau că eşti sufletist...

Vă asigur că inima noastră bate tot româneşte, altfel nu ne-aţi mai auzi nici măcar vorbind în dulcele grai cu care am crescut, în care am desluşit primele minuni ale lumii şi prin care am început a ne descurca în viaţă. Oricât de mult aş vrea din motive de eficiență a comunicării să fiu reprezentativ, nu mă pot erija în purtătorul de cuvânt al diasporei; nici măcar al imigraţiei româneşti din Italia şi nici măcar a celei din Umbria sau Perugia aşa că mă văd din nou obligat de bunul simţ să vorbesc doar în nume propriu.

Diaspora românească este o valoare adăugată pentru naţiunea română doar atunci când este lăsată să se exprime şi întotdeauna atunci când i se cere părerea. Intelectualitatea din diaspora românească este un nesecat izvor de înţelepciune practică/aplicabilă care s-ar putea antrena, dacă s-ar dori, într-un extrem de util schimb de experienţă, întrucât peste experiența românească acumulată în patria mamă, se suprapun în straturi succesive experienţele pozitive dobândite prin traiul cotidian alături de locuitorii din ţările în care îşi duce traiul, mult mai bine dezvoltate din punct de vedere economic şi mult mai eficient organizate în plan social.

Luaţi de valul vieţii de zi cu zi, orbiţi şi asurziţi de problemele ce parcă nu mai contenesc, amuţiţi de lipsa de reacţie a unor conducători fără vocaţie, oportunişti şi cinici, fără conştiinţă civică şi total lipsiţi de patriotism, românii nu mai văd copacii din cauza pădurii. Românii din ţară au tendinţa de a generaliza în mod exagerat şi de a se lăsa în mod mioritic pradă greutăţilor. Se lasă copleşiţi de constatări şi astfel devin incapabili să mai găsească soluţii: "pădurea e putredă şi se usucă pe picioare"!...

Oare chiar aşa să fie? Chiar toată "pădurea" e putredă sau plină de uscături? Ia hai să ne amintim că pădurea e făcută din copaci... Şi că aceştia din urmă sunt făcuţi din ramuri şi frunze, atârnate de trunchiuri multiseculare cu rădăcini multimilenare.
Dacă vom fi curioşi şi vom avea ambiţia de a cerceta şi inteligenţa de a înţelege cauzele, vom constata cu uşurinţă că rădăcinile ne sunt sănătoase şi că trunchiul ne este încă zdravăn. Ar fi suficient să-l curăţăm de putregaiuri, de paraziţi şi de frunzele moarte, şi mai apoi să altoim pe acesta experienţa practică a concetăţenilor din diaspora.

Marele avantaj al românilor de afară este posibilitatea de a face comparaţii pe viu, în mod direct, feriţi de manipularea mass-mediei "ticăloşite", aservită pescuitorilor în ape tulburi.

Este incredibil ceea ce ni se întâmplă în mod pozitiv, nouă, românilor ce trăim peste hotare. La plecarea din ţară ne rupem de o anumită rutină, ieşim dintr-o anumită stare de lucruri, părăsim un ambient care ne-a amorţit simţurile prin trăirea zilnică a unor aceloraşi evenimente, repetate până la a deveni un automatism. Facem anumite lucruri în mod aproape reflex, fără să ne mai punem problema corectitudinii, a normalităţii, sau a nocivităţii lor pentru sine, pentru ambient sau pentru societate.

Ajunşi în ţările de adopţie, ne loveşte şi ne frapează "normalitatea" de acolo. Diferenţele tehnologice, cele de organizare, de comportament, de obiceiuri şi tabieturi ne sar imediat în ochi. Astfel, prin prisma experienţei de viaţă şi culturii dobândite în ţara natală, suntem capabili să emitem judecăţi de valoare şi să explicăm noilor noştri prieteni că sunt lucruri care ni se par ne-la-locul lor în noul nostru ambient, sau cel puţin foarte diferite comparativ cu mediul din care provenim. Lucruri cu care ei s-au obişnuit atât de mult încât nu le mai sesizează. Care le-au intrat în rutină şi la care au devenit imuni, ne-mai reţinându-le drept nocive sau cel puţin ciudate.

Trăind în noul ambient, rutina lor ne contaminează şi ne schimbă oarecum modul de a gândi şi acţiona, ne însuşim cultura lor tehnică şi socială, uneori chiar şi ciudăţeniile, cotidianitatea lor devinând astfel normală şi pentru noi.
Proaspăt reveniţi în ţară, ne comportăm în subconştient aproape ca orice străin care ne vizitează pentru prima dată ţară. Rutina de aici ne şochează din nou. Sesizam imediat anomaliile şi diferenţele faţă de ceea ce percepem a fi "noua normalitate" pentru noi, bazată pe vechile senzaţii şi acumulări culturale şi pe experienţele trecute din ţară, la care se adăugă noile achiziţii tehnologice, culturale, sociale şi economice din ţara de adopţie.

Schimbarea bruscă a ambientului este, prin puterea ei de comparaţie, absolut benefică pentru cineva care doreşte să devină un observator imparţial, pentru cineva care doreşte să pună un diagnostic cât mai apropiat de adevăr şi de normalitate, (atât cât poate fi "adevărul" de normal şi "normalul" de adevărat), pentru cineva care doreşte să se implice şi să contribuie în special la îmbunătăţirea ambientului economico-social.

Dacă aş fi prim ministru, aş dispune găsirea şi alocarea de fonduri, prin care să se finanţeze un program de schimb de experienţă a tuturor romanilor din ţară, cu cetăţeni din alte state ale Uniunii Europene. Prin acest program, fiecare român rezident în ţară ar trebui să aibă posibilitatea (şi de ce nu, chiar obligativitatea - prin condiţionarea obţinerii de fonduri nerambursabile sau de credite) de a ieşi "afară" pentru a avea contact cel puţin timp de şase luni cu omologi de succes din domeniile lor de activitate, prin întâlniri succesive şi alternative cu aceştia (UE-România-UE-România), într-un schimb de experienţă total, pe toate planurile (familial, profesional, social, cultural, economic).

Sunt ferm convins de utilitatea şi de succesul unui astfel de demers, cu condiţia ca fondurile alocate acestui proiect să fie gestionate "la lumină", în mod absolut public, leu cu leu, atât de partea româna cât şi de partenerii străini implicaţi.
Dar pentru că nu sunt prim ministru (şi nici în perspectivă nu se intrezareste o astfel de situaţie, văzând refuzul meu de a mă implica în politică - sper c-aţi prins-o pe asta, nu?) şi pentru că posibilitatea ca un astfel de proiect să fie pus în practică de actuala clasa politică este NULĂ, va trebui să vă mulţumiţi cu apelul la experienţa diasporei româneşti.

Acum hai să revin la mesajul adresat diasporenilor:

M.B. - "Puneţi în balanţa sufletului vostru şi hotărâţi-vă să nu mai fiţi pribegi. Să veniţi ACASĂ. Dulce-i casa. Dacă e ceva rău în ţara asta vom repara împreună. Mafioţii care ne exploatează sunt MAXIM 2.000. Voi sunteţi MILIOANE!!! 3 MILIOANE! Mai suntem şi noi "câţiva"!! Nu ne putem lăsa biruiţi în ţara noastră. România este a noastră! Nu a lor! Şi sunteţi PUTERNICI. Şi DEŞTEPŢI. Cum să vă pună o mână de hoţi pe fugă? Mai aveţi curaj? Onoare? Datorie? Vă plâng copiii de dor....Sunteţi laşi?? NU MAI FUGIŢI! Copiii, la şcoală, nu ştiu cum să spună că nu au tată lângă ei... Ce-aţi câştigat? Ce aţi pierdut? Nu se merită!! Veniţi înapoi să le cereţi salarii conform cu experienţa voastră EUROPEANĂ!!Şi dacă nu vă dau... atunci FACEŢI FABRICI VOI!!! Şi să muncească EI !!! Vă aşteptam, fraţi romani!!! Dacă nu veniţi acum, mai târziu nu mai aveţi pentru ce. Sau...pentru cine!!VREM SĂ FI STĂPÂNI ÎN ŢARA NOASTRĂ! Iar hoţii... LA PUŞCĂRIE !”

De piatră să fii şi nu poţi rămâne nemişcat la un astfel de apel! Așa că ...

Stimaţi concetăţeni!
Îhâm! Îhâm!...

(Asta ca să încep cu o frază celebră a unui personaj nu mai puţin celebru, care reuşea întotdeauna să "electrizeze masele” într-o anumită epocă, post "de aur".)

Ca unul care n-a plecat de drag de-acasă, eu m-aş întoarce şi mâine în ţară! Numai că atunci când m-aţi îndemnat să-mi pun sufletul în balanţă nu mi-aţi specificat ce să pun pe celălalt talger, aşa că mă gândesc că n-ar fi rău să pun de cealaltă parte raţiunea... Şi odată îndeplinită această acţiune nu pot să nu constat că oricât de dulce ar fi "CASA" de "acasă" un astfel de pas nu se face pentru motive emoţionale, mai ales că nu sunt chiar pribeag.
CASA e acolo unde locuieşti şi te simţi bine în pielea ta.

Vă spuneam mai sus, că odată ieşiţi "afară", românii se schimbă. Noul ambient îşi lasă în mod inevitabil amprenta, cu atât mai pregnant cu cât trece mai mult timp de la plecare. Eu personal (am convenit că voi vorbi în nume propriu), m-am schimbat mult în bine.
Psihologic - sunt mult mai calm, mai echilibrat, mă simt mult mai bine în pielea mea, sunt mult mai stăpân pe mine, familia şi-a găsit în sfârşit liniştea. Fiziologic - am o stare de sănătate mult mai bună, sunt mult mai vioi.

Cultural - am avut norocul să "nimeresc" într-un minunat ambient arhitectural, istoric, artistic şi scolar-universitar, în Umbria - Italia.

Profesional - am învăţat temeinic şi practicat efectiv cel puţin trei meserii noi, aducătoare de satisfacţii în plan material şi relaţional.

Dar mai presus de toate am devenit mult mai pretenţios. Am ce oferi, ofer şi pretind la schimb.
M-am obişnuit cu un ambient în care oameni îşi iau treaba în serios, în tot ceea ce fac şi indiferent de ceea ce fac.
M-am obişnuit cu autorităţi care mă respectă şi-şi fac datoria, fără să ţină cont de locul de unde provin: plătesc impozite la fel cu toţi ceilalţi şi sunt tratat la fel cu ei.
M-am obişnuit cu o societate în care respectarea regulilor în toate domeniile, reprezintă un act de normalitate.
M-am obişnuit cu faptul că la lucru - se lucrează şi la distracţie - se distrează.
M-am obişnuit cu respectul colegilor, al vecinilor, al prietenilor, al vânzătorilor, al părinţilor colegilor fiilor mei, al poliţistului când mă opreşte, al călătorilor din tren, tramvai sau autobuz şi în general al tuturor acelora cu care vin în contact şi m-am obligat să-i respect şi eu.
M-am obişnuit cu faptul că inviolabilitatea persoanei e sfântă şi că aceasta se referă atât la agresiunea fizică cât şi la cea verbală.
M-am obişnuit cu bunul simţ şi cu amabilitatea manifestate în mod general în societate şi m-am obligat să mă comport cu amabilitate şi bun simţ faţă de toată lumea.
M-am obişnuit să fiu tratat omeneşte şi să mă comport ca o fiinţă omenească...

M-am obişnuit cu atât de multe, atât eu cât şi FAMILIA mea, încât ne vine cam greu să renunţăm la toate acestea. Şi poate că nu s-au obişnuit toate cele trei milioane de români de afară cu toate acestea (deşi cifra e mult sub-evaluată şi se referă doar la românii plecaţi oficial după revoluţie), dar oricum vă asigur că o majoritate confortabilă dintre aceştia suferă de aceste transformări şi le vine cam greu să renunţe la toate acestea.

Aţi observat că n-am zis nimic de partea materială, pentru simplul fapt că nu este definitorie într-o astfel de decizie. Omul gospodar n-a murit de foame nici înainte şi nici după revoluţie, nici în ţară şi nici afară.

Spuneţi de copii. Iată un alt motiv pentru care eu unul nu mă pot întoarce în perioada imediat următoare în ţară. Nu pot juca ping-pong cu viaţa, educaţia şi pregătirea profesională a copiilor mei. I-am supus unui şoc cultural şi educaţional la venirea în Italia şi nu pot să-i mai supun încă la unul la întoarcere.

Să mă explic pentru a nu fi greşit înţeles (sunt unii care doar din asta trăiesc, din interpretări tendenţioase - să fie sănătoşi!). Materia şcolară din Italia este complet diferită faţă de cea din România; de fapt toată filozofia de organizare a şcolii şi de alcătuire a programei şcolare este diferită, (cea italiană fiind axată pe pragmatism şi pe creşterea capacităţii de interpretare şi înţelegere, în timp ce programa românească pune accent pe nivelul ştiinţific ridicat şi pe memorare), astfel încât un elev din aceeaşi clasă, în eventualitatea unui transfer interstatal, chiar şi la început de an şcolar, are reale dificultăţi de adaptare la o nouă realitate şi dincolo de barierele lingvistice, necesită o bună perioadă de timp până să ajungă la nivelul colegilor săi. Şi dacă se vine din Italia în România situaţia e şi mai delicată. Gândiţi-vă numai la faptul că deşi copiii noştri vorbesc relativ bine româneşte, nu scriu corect gramatical şi nu articulează corect cuvintele în scris. E o realitate de care trebuie să se ţină cont... Aşa că până nu termină fiu-meu cel mic măcar liceul, nu mă pot urni de aici (deci minim încă şase ani).

Spuneţi că "mafioţii" din România sunt maxim 2000. Eu zic să vă mai gândiţi şi să includeţi în această cifră şi pe toţi cei care o duc bine în acest sistem condus de cei 2000. Aceştia sprijină, susţin şi profită de firimiturile aruncate (tocmai pentru că sunt firimituri) cu generozitate de către "mafioţi" şi-i vor apăra cu dinţii şi cu unghiile, pentru a-şi primi cu regularitate firimiturile.

Spuneţi că suntem milioane, că România e a noastră şi că suntem puternici şi deştepţi!
Păi s-a cam văzut la referendum cum stăm cu puterea şi cu unitatea, aşa cum s-a văzut de fapt la fiecare tur de scrutin de vreo cincisprezece ani încoace. Sunt câteva milioane bune care au abdicat de la îndatoririle şi răspunderea lor civică, alegând să fie frunze. Unii spun că din laşitate, alţii că de scârbă, iar ei spun că nu-i interesează, pentru că se descurcă oricum ...

Apoi, ne întrebaţi pe fiecare în parte:

M.B. - " Mai aveţi curaj? Onoare? Datorie? Sunteţi laşi??"

Drept răspuns vă las pe dumneavoastră să apreciaţi toate acestea la iniţiatorul unei "Mişcări pentru Bunul Simţ" alături de care nu a venit aproape nimeni timp de peste doi ani (mulţumesc public celor care au făcut-o şi le cer scuze că n-am fost capabil să mobilizez mai multă lume în acest proiect social, apolitic şi absolut PRO bun simţ şi nu contra nesimţirii sau a nesimţiţilor). Se pare, fie că am propus o temă prea banală pentru a fi luată în seamă, fie că lumea e prea cu bun simţ şi eu nu m-am prins. În ambele cazuri îmi cer din nou scuze!

M.B. - "Veniţi înapoi să le cereţi salarii conform cu experienţa voastră EUROPEANĂ"!!

Cu cerutul salariilor la nivel european e o problemă reală. O problemă egală şi de sens contrar, atât din punct de vedere economic cât şi psihologic, pentru ambele tabere (angajatori şi angajaţi). Patronii români nu sunt pregătiţi din punct de vedere economic să ofere astfel de salarii (la un nivel tehnologic scăzut, competitivitatea constă tocmai în preţul scăzut al manoperei, deci în salariile mici).

Psihologic vorbind, cred că ar înnebuni dacă ar fi obligaţi să o facă, pentru că nici muncitorii români nu sunt obişnuiţi să muncească în România, la un nivel de productivitate care să merite un astfel de salariu (puteţi să mă înjuraţi cât vreţi - nu candidez nicăieri şi-mi pot permite să spun adevăruri pe care alţii le ţin "politically" sub preş).

Nu odată mi-au reproşat colegii şoferi italieni că, odată intraţi în UE n-am fost în stare să blocăm şoselele şi întreaga economie pentru a forţa autorităţile naţionale şi europene să ne dea salarii de nivel european. Au spus că ne-ar fi sprijinit... Treaba cu vitejia de după război: le-a ajuns concurența la gât pe piaţa muncii şi acum o scaldă dând vina pe noi.

M.B. - "Şi dacă nu vă dau... atunci FACEŢI FABRICI VOI!!! Şi să muncească EI !!! Vă aşteptam, fraţi romani!!! Dacă nu veniţi acum, mai târziu nu mai aveţi pentru ce. Sau...pentru cine!!VREM SĂ FI STĂPÂNI ÎN ŢARA NOASTRĂ! Iar hoţii... LA PUŞCĂRIE !"

Să facem noi fabrici!?!... Sper că glumiţi! Cu ce? Nu ar fi fost mai bine să nu permitem demolarea celor gata făcute în ”epoca de aur”? Să fi căscat ochii la privatizările pe un leu? La falimentările voluntare, la care am contribuit cu toţii prin "hărnicia" noastră debordantă?
Acum, "după război", nu ne mai rămâne decât să "prindem orbul şi să-i scoatem ochii"!...
Şi în final, cu privire la apelul de tip "acum ori niciodată", "mai am un singur dor", să se adeverească bancul lui Dinescu din parlament de prin '92:

"Se pare că singura noastră şansă, a românilor, de a o duce mai bine, este să le declarăm război americanilor; să vină americanii, să ne bată de să ne sune apa-n cap şi apoi să ne facă şi nouă ce le-au făcut nemţilor, italienilor şi japonezilor, adică să ne transforme într-una dintre cele mai mari puteri economice mondiale!"


Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră,
Ci a strămoșilor mei,
Și a strămoșilor - strămoșilor mei,
Din veacul vecilor !...

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/
C.V. - http://www.sfatulbatranilor.ro/threa...mus-Constantin


* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"