Guvern tehnocrat sau guvern politic

de Remus Constantin Raclău

Argumente pro şi contra

     Încă de la apariţia sa pe pământ, omul a ajuns la concluzia că pentru a avea un trai bun şi îndestulat, este necesar să se sprijine pe ajutorul celor din jurul său. Om cu om formează o comunitate - un grup de oameni ce trăiesc într-un anumit teritoriu. Totalitatea comunităţilor locale dintr-un anumit teritoriu, uniţi prin afinităţi culturale, care vorbesc aceeaşi limbă, şi care au o istorie comună, formează un popor.

     Manifestarea publică a unui popor, a unei populaţii omogene dintr-un anumit teritoriu naţional, guvernată de reguli precise, gândite şi cizelate în timp, pe măsură şi pe placul componenţilor ei, formează societatea naţiunii respective.

     Membrii unei societăţi umane, au dreptul si datoria de a se pronunţa, atât în legătură cu regulile pe care doresc să le respecte, pentru prevenirea haosului şi al conflictelor, cât şi în legătură cu serviciile de care vor să beneficieze ca membri ai acestei societăţi. Şi este normal, ca noi, simpli cetăţeni, să avem dreptul de a decide, de comun acord, când, cât şi în ce mod să contribuim la buna funcţionare a comunităţii şi mai ales, cum să se investească banii pe care, din spirit de solidaritate socială şi simţ civic, îi punem la dispoziţia societăţii.

     Şi cum suntem prea mulţi pentru a ne putea exercita direct aceste drepturi, în mod practic şi eficient, înaintaşii noştri au decis că exercitarea acestora trebuie făcută prin intermediul unor delegaţi, cei mai buni, mai capabili şi mai cinstiţi dintre noi, aleşi pe sprânceană din rândurile noastre, concetăţeni care după îndelungi consultări cu noi, să ne reprezinte interesele. Şi cum punctele de vedere privind căile de rezolvare a problemelor ce apar în administrarea treburilor obştii pot fi diferite, este necesară o armonizare a acestora prin dialog. Aceste puncte de vedere au primit numele generic de doctrine politice şi în consecinţă i-am numit pe aceşti reprezentanţi – politicieni, iar locul unde se deșfășoară aceste ”armonizări”, poartă numele de Parlament.

     „Doctrinele Politice” reprezintă aşadar un cumul de gânduri şi de idei, unite într-o teorie filozofică coerentă, urmărind un anumit fir logic, care pleacă de la constatarea unei realităţi social-economice de moment, pe baza cărora se imaginează modele teoretice ideale de rezolvare a acestor probleme, ce poartă denumirea de „ideologie politică” şi care se referă în special la sfera socială – la un anumit tip de relaţii între membrii societăţii.

     Transpunerea în plan economic a acestor doctrine politice (teoretice), presupune găsirea pe baza acestor filozofii, a unor soluţii concrete la probleme concrete, reprezentate printr-o serie de „tipare şi modele standard” de decizii şi acţiuni, care poartă denumirea de „Doctrine Economice”.

     Partidele politice se formează în baza unor ideologii politice specifice, reunite într-o doctrină politică proprie care propune societăţii civile, populaţiei în ansamblul său, un anumit model de acţiune în plan social şi o anumită doctrină de aplicat în plan economic. Prin aceste propuneri, partidele politice urmăresc obţinerea consensului şi câştigarea încrederii populaţiei, cerând supunerea acestora la vot, în raport cu celelalte oferte politice economico-sociale, propuse de celelalte partide.

     Teoria democratică, inventată în grecia antică şi valabilă până în zilele noastre, decretează ca populaţia cu drept de vot, este chemată să se exprime, în legătură cu oferta politică de pe piaţa electorală, şi cum este mai mult ca sigur că este imposibil să se ajungă la un consens generalizat, ţinând cont că fiecare se exprimă la vot în concordanţă cu interesele şi gândirea proprie, perceptele democratice susţin că este necesar ca minoritatea să se supună majorităţii.

Partidele care vor obţine cel mai mare număr de adeziuni, vor accede la conducerea statului şi vor pune în practică, prin intermediul guvernului dorinţa majorităţii populare de a rezolva problemele concrete într-un anumit mod (aplicând deci, în plan social - o anumită doctrină de politici sociale, şi în plan economic - o anumită doctrină economică).

Să vedem un pic ce se întâmplă practic în zilele noastre.

     Partidele politice şi politicienii, au reuşit „performanţa” de a se auto compromite public şi de a face populaţia să simtă o lehamite generalizată şi o neîncredere totală în oferta politică, în capacitatea politicienilor de a mai propune şi de a pune în practică modele viabile de rezolvare a problemelor concrete cu care se confruntă societatea şi economia, şi mai ales în onestitatea şi bunele intenţii ale politicienilor şi ale administraţiei susţinute de aceştia.

     Acum, nimeni nu-i chiar atât de naiv să creadă că toate acestea se întâmplă pur şi simplu. Chestiile acestea nu s-au întâmplat peste noapte. Aceasta ruptură totală dintre populaţie şi lumea politică s-a produs treptat, profitându-se pe deoparte de degringolada din societatea civilă, dispersată şi divizată şi aceasta de interese divergente, măcinată de orgolii personale, de invidie şi de aroganţă, iar pe de altă parte, nu numai că nimeni nu a luat măsuri de corijare, dar se pare că aceasta ruptură a fost puternic stimulată de cercuri cu interese strategice în zona economică.

     Opoziţia societăţii civile practic nu există şi aceasta este total incapabilă în acest moment de a pune presiune pe lumea politică, fie din motivele mai sus prezentate, fie pentru faptul că ea însăşi a fost puternic penetrată şi anihilată din interior, de persoane străine tocmai de interesul civic.

     În ultima vreme, tot mai multe voci şi din tot mai multe zone ale socialului, vin cu ideea „salvatoare” a variantei tehnocrate. La prima vedere şi la „prima strigare”, totul pare OK. Un guvern de tehnocraţi pare a fi soluţia salvatoare şi varianta câştigătoare în urma analizei acestei stări de fapt.

Oare chiar aşa să fie?

Să revenim la teoria democratică.

     Vă mai amintiţi ceea ce-aţi citit cu câteva rânduri mai sus?

     Populaţia nu votează de fapt un partid sau o persoană, de dragul lor, (sau cel puţin aşa ar trebui, conform teoriei), ci pentru soluţiile de mai bine pe care le propune. Populaţia votează de fapt o anumită soluţie de rezolvare, soluţie considerată de majoritate ca fiind cea mai convenabilă majorităţii însăşi.
     Astăzi ni se propune să-i lăsăm baltă pe politicieni.

     Copia fidelă a societăţii pe care o reprezintă, politicienii sunt aleşi de noi şi dintre noi, crescuţi laolaltă şi în acelaşi mediu cu noi şi având deci aceleaşi defecte şi păcate ca noi toţi!

     Astăzi ni se spune că unica soluţie o reprezintă tehnocraţia. OK!

     Şi ce vor face aceşti tehnocraţi? Ce modele de rezolvare a problemelor existente în societate şi în economie vor aplica? Cine va decide dintre zecile şi uneori chiar sutele de variante posibile, care este varianta optimă? Şi mai presus de toate în interesul cui se va decide?

     Şi dacă în cazul politicienilor, populaţia are posibilitatea de a se pronunţa prin vot, la intervale regulate de timp şi să-i sancţioneze, trimiţându-i acasă pe cei care i-au dezamăgit, cum îşi va mai manifesta populaţia controlul asupra tehnocraţilor, prin ce metode şi care va fi modalitatea de sancţionare a acestor oameni (tehnocraţi), atunci când interesele servite de aceştia nu corespund marii majorităţi a populaţiei unei ţări.

De ce întreb toate astea?

     Pentru că trăiesc în Italia, unde de câteva luni bune este în funcţiune un guvern tehnocrat, şi am constatat că entuziasmul iniţial, provocat de eliminarea lui Berlusconi, (nu comentez motivele!), s-a topit neaşteptat de repede şi toată lumea îşi pune întrebările pe care le-am pus şi eu mai sus.

     Şi acum pun întrebarea finală la care vă invit să vă pronunţaţi:

     Poate reprezenta un guvern de tehnocraţi, o soluţie democratică într-o societate care se pretinde liberă şi independentă?

* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră,
 Ci a strămoșilor mei,
 Și a strămoșilor - strămoșilor mei,
 Din veacul vecilor !...