marți, 31 martie 2020

Când e omul, om ?

de Remus Constantin Raclău

Prietenul la nevoie se cunoaște, iar omul, când este pus în situații de criză.

M-a șocat articolul din linkul de mai jos.
Citiți-l și minunați-vă !...

https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/sanatate/stupefactie-la-orastie-demisie-in-bloc-la-sectia-ati-s-au-ridicat-au-plecat-si-au-abandonat-pacientii-au-spus-ca-le-este-frica-1283770?fbclid=IwAR1j6wy-4TbjDZYVEUeqtmvljyX2G33roDMKWV5SRl7JogEZP6pVc1-hkoo

L-ați citit ! Bine ...

Acum luați-l și puneți-l în antiteză cu un  FAPT  întâmplat tot zilele acestea în Italia:
guvernul acestei țări, la recomandarea comitetului de criza,

a solicitat un număr de 300 de medici VOLUNTARI ,

pentru o echipă de șoc care să meargă în punctele critice de manifestare a virusului,
de unde NIMENI NU ȘI-A DAT DEMISIA !

Ce se oferă ?
Masă, cazare, o îndemnizație zilnică (tip diurnă) si compensarea cheltuielilor de deplasare !
Deci, nici măcar angajare !...
Practic sunt zilieri !

Și cu toate astea ...

In 24 ore s-au adunat aproape 8.000 de cereri ...

Dovadă de responsabilitate, omenie, si simt al datoriei de a-și onora Jurământul Lui Hipocrat !
...
Plăcut surprinși de succesul inițiativei, guvernul a mărit numărul de cereri, la 700.

După alte 24 ore știți câte cereri au avut ?

20.000 de voluntari !...

Și tot în Italia sosesc in zbor medici de peste mări și țări
escadroane de medici din China, Rusia, Cuba, Albania ...

Medici străini, pleacă în mod voluntar din țările lor, pentru a da o mână de ajutor bolnavilor dintr-o altă țară, dintr-un alt neam, și chiar de pe un alt continent... Oameni cu care nu au nici în clin, nici în mânecă !

Nu erau obligați să o facă ...
Și totuși au făcut-o !...
De ce ?
Mai are cineva nevoie de răspuns la întrebarea asta ?

Si în vremea asta, la noi, în țărișoara noastră,

se întâmplă că unii dintre medicii noștri, (”ai noștri - ca brazii !”, nu-i așa ?) din spitalul unui oraș în care locuiesc, își lasă concitadinii - oameni de-ai lor, din orașul și neamul și țara și continentul lor - ... îi lasă baltă și ... demisionează !...

Nu se face treaba asta, și totuși ...
Și totuși au făcut-o !...
De ce ?
Mai are cineva nevoie de răspuns la întrebarea asta ?

Știu ... o să-mi spună cineva că poate că au avut și ei motivele lor, legate printre altele de slaba dotare, de lipsa mijloacelor materiale și tehnologice de luptă împotriva acestui virus ... Si e foarte probabil să fie așa . Dar ...

Măi oameni buni (oare !) !...

 Ați fi avut dreptate dacă v-ați fi revoltat, dacă ați fi intrat în grevă, și chiar dacă v-ați fi dat demisia, PÂNĂ ACUM ...  Până să fi izbucnit epidemia pe meleagurile noastre !... Nu acum !...

Știați că așa va fi încă de acum câteva luni de zile - de când a izbucnit în China.
 Orice om cu scaun la cap se aștepta la o dezvoltare pe plan mondial, ținând cont de extensia comerțului cu produse chinezești în întreaga lume ... Era inevitabil ...

Dumneavoastră ați știut și ați tăcut, atâta timp cât timpul trecea și leafa mergea ...
Nu v-a păsat de prevenție, nu v-a păsat de pregătirile necesare, NU V-A PĂSAT DE NIMIC , atâta timp cât pericolul era doar teoretic și foarte îndepărtat !

Când a devenit concret și iminent ... AȚI DEZERTAT !...

Numiți cumva asta profesionalism?
Numiți cumva asta respect față de pacient ?
Numiți cumva asta fidelitate față de valorile umane ?
Mă îndoiesc că ați avea motive să o faceți ...

Și mai faceți un exercițiu:

Puneți faptele acestea alături de toate binecunoscutele trădări ale românilor de către români din istoria națională, și veți avea răspunsul la întrebarea "De ce o ducem, cum o ducem, și de ce la alții se poate și la noi, nu ?..."

Altceva nu mai zic, că dacă-mi dai drumul la gură, iar or să mă ia la rost românașii rămași eroic în țară, și or să ceară să mi se retragă cetățenia, pe motiv de exigențe exagerate și că dacă am trecut granița și mi-am schimbat mentalitatea, nu mai merit să mă numesc român ...

Nu credeți că așa stau lucrurile la Italieni? Luați de aici :

http://www.rainews.it/…/Coronavirus-Conte-bando-urgente-med…

si de aici :

https://www.polesine24.it/…/medici-volontari-contro-il-cor…/

Si-apoi meditați !!!

Înțelegeți acum de ce suntem incomozi noi ”ăștia” de afară ???...

Și dacă nu ați înțeles (să mă scuze cei care încă mai judecă cu mintea și cu capul lor în țara asta), vă spun tot eu:

Pentru că trăim în țări care funcționează NORMAL, locuite de oameni normali și care se comporta normal, astfel încât e  normal că văzând toată această normalitate, suntem în măsură să facem comparații și să cerem ca și la noi să fie așa !

Iar asta ..., la unii nu place ! (sic)

Și ca o cireașă de pe tort, citiți și o mărturie a unei românce aflate în dificultate la Roma (preluare de pe profilul doamnei respective de pe Facebook), ca să vedeți că nu toți dintre cei care se întorc acasă vin cu aroganță sau tupeu, ca să ne îmbolnăvească bătrânii :



Florinela Rusu
30 martie-2020! La 7 dimineața Roma încă mai doarme, un somn impus și care îți dă fiori. O metropolă dezertă, străzi pustii, fără țipenie de om. Aveam impresia că am greșit eu ora, dar telefonul mă asigura că nu. Într-o mână geanta cu puține lucruri pentru spital și toată documentația necesară, iar în suflet gândul că eram omul greșit, la locul și momentul nepotrivit. Dar parcă l-am ales eu?...el m-a ales pe mine. La traversarea peste bulevard așteptam culoare verde a semaforului și mă întrebam de ce și pentru cine funcționează? Nici un trecător, prea puține mașini...toți baricadați în case, sub interdicție de a ieși. Doar eu puteam să ies, mie nu-mi era interzis, sau cel puțin eram nevoită s-o fac datorită conjuncturii în care sunt. Nu știu când am ajuns în gara Tuscolana să iau trenul care mă duce la clinică, știam doar că mă rugam să se defecteze pe undeva și să nu mai ajungă. Dar ne ascultă vreodată? În câteva minute intră în gară triumfător, într-un scrâșnet de roți pe șină, asurzitor. Ultimul control la clinică a decurs destul de repede, dar a fost un chin... înțepături și ciupituri, impresia că îți trage bucăți din tine prin seringile acelea mari, o ușoară amețeală, după care din nou pe stradă, în drum spre spital. Odată ajunsă, portarul se uită pe listă și mă găsește printre viitorii pacienți. În schimbul a toată tevatura din ultimul timp și a spaimei cu care se confruntă și ei, îmi indică amabil corpul D și îmi dorește mult noroc. Intru in sala de așteptare de la etajul 4 și o aștept pe d.na Laura, cea care m-a sunat în 25 să-mi spună ce urmează să fac. Sincer, mi-e cam teamă de întâlnirea cu dumneaei, mi-a spus atunci că am dreptul la un singur însoțitor și aceeași persoană va trebui să vină după mine în ziua externării. Poate a uitat că atunci i-am răspuns că sunt singură și nu are cine să vină cu mine...din cât e de mare Roma, nu s-a găsit un suflet să mă însoțească într-un astfel de moment...toți închiși în case, sub pretextul că nu pot ieși. Nu-i nimic, eu pot...trebuie. Nu o cunosc pe d.na Laura, dar îmi dau seama că ea este când se îndreaptă spre mine, privind în jur. " Buongiorno, sono Laura! Chi ti ha accompagnato?" ( Bună ziua, sunt Laura! Cine te-a însoțit?") "Buongiorno, nessuno...solo Dio" ( "Nimeni, doar Dumnezeu")! Mă privește cu un zâmbet trist și mă roagă s-o urmez. Oare știe ce sentiment trăiește un om care e singur, departe de țară, cu toate granițele închise, astfel încât nici unul din cei dragi să nu-i poată fi alături? În toată durerea asta, un gând îmi dă putere să-mi șterg lacrimile...aici voi fi tratată poate mult mai bine ca în țara mea, aici nu trebuie să scot bani din buzunar să fiu operată, să mi se schimbe pansamentul, să fiu ajutată să mă ridic la marginea patului. Da, după 10 ani de muncă în Italia beneficiez de tratament gratuit, de încurajare și cuvinte calde, de explicații și asigurarea..."va fi totul bine!" Acum e seară demult peste Roma, eu în patul cu numărul patru îmi trăiesc emoțiile din ultima seară. Un salon curat, cu baie și dulap pentru fiecare bolnav, mă primește la fel ca pe ceilalți pacienți, chirurgul îmi spune că nu sunt o străină și într-un moment atât de greu, suntem cu toții frați. Deci, nu sunt atât de singură pe cât credeam și îmi pun viața în mâinile acestor Oameni, care mâine, în zori, vor tăia dușmanul acela care s-a cuibărit în mine, vor coase la loc și îmi vor da o nouă șansă la viață. Cu siguranță ultimul gând înainte de anestezie și primul după ce mă voi trezi, veți fi voi, familia mea și prietenii care îmi sunteți mereu aproape! V-am dăruit mereu versuri, mai mult sau mai puțin bune...acum vă las doar câteva cuvinte și bucăti din sufletul meu! Doamne ajută-mă și de data asta, mă rog să fie totul bine și să ne auzim sănătoși...atunci când va fi să fie! Vă iubesc!
Multă sănătate, stimată doamnă, și Dumnezeu să vă fie alături !

Orice cuvânt în plus nu-și mai au rost !...




* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu