miercuri, 6 iulie 2016

De ce am nasul stramb

de Remus Constantin Raclău

     Eram elev la ”Liceul de Aeronautică” din Bacău, actualul ”Henry Coandă”. Liceul se găsea (şi încă se mai găseşte) în zona industrială din sudul Bacăului, în imediata vecinătate a Aeroportului şi a Uzinei de Avioane - mândria oraşului:


      Uzina a început să funcţioneze din anul 1953, ca întreprindere de reparaţii pentru faimoasele avioane militare de vânătoare MIG – 15 (Mikoyan – Gurevich):



, la care s-au adăugat mai apoi MIG -17:


şi faimosul MIG - 21:


pentru ca la momentul când eu am devenit elevul liceului pe care îl patrona, uzina să fie capabilă de a repune în aer orice tip de avion de luptă sau aeronavă civilă.
     Mai mult decât atât, în timp, prin experienţa, seriozitatea şi dăruirea inginerilor, tehnicienilor şi a muncitorilor din această uzină, s-a reuşit obţinerea unor importante contracte de construcţie integrală a unor aeronave, dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat avionul Yakovlev: Yak – 52, un excelent avion multirol, pentru - şcoală, antrenament şi acrobaţie aeriană - de concepţie, tot sovietică:


     Acum ... , vă daţi seama că nu puteam să nu fim mândri cu toţii de faptul că eram elevii unui liceu de prestigiu, ce pregătea specialişti de primă mână pentru o industrie dinamică şi captivantă, reprezentând vârful de lancie al tehnologiei aeronautice.
     Eram mândri mai ales de faptul că în perioadele de practică şcolară, aveam acces în incinta Uzinei şi lucram efectiv alături de muncitorii de înaltă calificare de acolo, oameni de o înaltă ţinută morală, conştiinciozitate, respensabilitate şi seriozitate. În fapt, nu oricine ajungea să lucreze în această unitate economică de prim rang, selecţia la angajare fiind extrem de dură din toate punctele de vedere - pilele cunoştinţele şi relaţiile fiind valabile doar până la poarta întreprinderii, întrucât nimeni nu-şi asuma respensabilitatea de a lăsa să intre în uzină un pilos slab sau insuficient pregătit, a cărui activitate nepotrivită ar fi putut pune în pericol munca întregului colectiv de oameni.

     Industria aeronautică este, cred, ramura din industrie în care devine cel mai evident, faptul că omul, oricât ar fi el de bine pregătit ca specialist şi de valoros ca om, este util echipei din care face parte, doar dacă reuşeşte să se integreze în ansamblul acesteia făcând bine şi precis, exact (şi doar) atât cât îi revine conform proiectului defalcat pe echipe de lucru şi pe faze de operaţiuni. Aeronava zboară doar dacă fiecare lucrător care a contribuit la construirea ei şi-a făcut exact acea felie de treabă care i-a fost atribuită ca fiind de responsabilitatea lui, şi nimic mai mult, nimic mai puţin. Iniţiativele individuale, inovaţiile, artificiile şi improvizaţiile nu numai că nu sunt tolerate, ci sunt complet interzise, întrucât până şi cea mai fină zgârietură poate deveni în condiţiile solicitante ale zborului un început de fisură, iar un şurub insuficient strâns, ori un nit bătut în mod neglijent, se poate smulge şi poate costa pierderea de vieţi omeneşti încă de la primul zbor...

     Orice om care munceşte, poate greşi şi s-a înţeles foarte bine şi aici faptul că „a greşi este omeneşte”, dar în acelaşi timp s-a înţeles de către toată lumea şi necesitatea asumării greşelii şi mai ales a raportării ei neîntârziate, spre eliminarea din ansamblul aeronavei, şi remedierea imediată a acesteia. Repet: în aeronautică, nu există lucruri neînsemnate, plecând de la faza de concepţie, şi trecând prin cele de proiectare, aprovizionare cu materii prime ireproşabile calitativ, prelucrare, execuţie, montaj, ansamblare, control final şi probe, până la zborurile de omologare. Fiecare fază de lucru este esenţială, pentru funcţionalitatea, performanţele şi calitatea produsului final - avionul!

     V-am povestit toate astea, pentru a vă face să înţelegeţi cam care era nivelul de seriozitate şi responsabilitate în ambientul şcolii în care mă aflam. Şi pentru ca toate aceste cerinţe interne, de ordine şi disciplină, să capete şi o formă externă cât mai adecvată, Liceul de Aeronautică, deşi era o instituţie civilă de învăţământ, patronată de Uzina de Avioane din Bacău, era singura şcoală din judeţ unde uniforma, asemenea celor de la şcolile cu profil militar, era obligatorie: ţinută bleomarin, cu nasturi metalici aurii, cu revere largi, cu buzunare externe - laterale şi la piept, cu clăpiţe închise cu aceeaşi nasturi aurii (doar că ceva mai mici), nasturi prezenţi şi în partea de jos a mânecii, cu insigna liceului aeronautic în piept, ceva cam în genul ăsta:


dar fără epoleţi la veston şi fără vipuşca de la pantaloni, iar pe cap, în loc de bască, noi băieţii aveam şapcă, cu emblema de tip „cuc”, iar fetele purtau tocă, de asemenea prevăzută cu „cuc”...

     Totuşi, nimic din toate aceste rigidităţi de sistem nu ne împiedica să ne trăim vârsta tinereţii, aşa cum ne simţeam noi la vremea aceea: plini de entuziasm, de energie şi de veselie, mai mereu puşi pe glume, pe şotii şi gata oricând de orişice năzbâtie, fără însă a pierde din vedere limita aceea dincolo de care ne expuneam, periculos de mult, exmatriculării...

     Pentru un adolescent de liceu eram destul de bine clădit fizic şi în plus datorită faptului că eram printre cei patru din clasă (şi printre cei nu mai mulţi de şapte – opt colegi din liceu) care făceam karate, eram destul de respectat – în sensul că, de regulă, băieţii cam evitau să ne provoace sau să facă glume proaste pe socoteala noastră...
... Aţi prins exprimarea, da? Am folosit expresia „De regulă” şi cuvântul „cam”, ceea ce ne deschide ferestruica către acele mici excepţii care ne dau sarea şi piperul vieţii (şi câteodată chiar şi câte-un ardei iute pe de-a-ntregul, bine şi precis înfipt tocmai acolo unde nimeni nu şi l-ar dori)!

     Noi, fiind o clasă de aeronautică, eram o clasă alcătuită (din păcate) doar din băieţi. Aveam şi fete în liceu, dar numai la profilurile de electronică, electrotehnică  şi mecanică, iar pentru noi, aeronauţii, era o adevărată plăcere să le întâlnim în cadrul grupelor care se formau cu ocazia orelor de limbi străine, când datorită faptului că într-o clasă erau elevi care studiaseră în trecut diverse îmbinări de limbi străine la şcolile lor de provenienţă, răspândite în tot judeţul şi uneori chiar din judeţele învecinate - germană şi franceză; rusă şi franceză; rusa şi germana; engleza şi franceza; engleză şi germană – conducerea liceului s-a văzut nevoită să recurgă la grupe de studiu mixte din mai multe clase, în funcţie de binomul de limbi străine de studiat de fiecare elev în parte.

     E bine ştiut că în fiecare clasă din orice şcoală de oriunde, există câte unul, doi elevi cu „caracter de berbecuţi” (sau, mă rog - „de cocoşei” -  dacă vă place mai mult acest termen) care ţin cu tot dinadinsul să-şi demonstreze „superioritatea” fizică în faţa tuturor şi care simt o nevoie atât de acută de recunoaştere a statutului lor de „şef de trib” încât sunt dispuşi oricând şi în orice condiţii, să şi-l impună în faţa oricui, atât printr-un soi de teroare psihică cât şi prin agresiune fizică propriu-zisă.

     În clasa la noi, aveam un coleg „căminist”, din Moineşti, care se numea Florin C. (numele complet n-am sa-l dau, in speranta ca dupa atatia ani s-a facut baiat de treaba; nu de alta dar n-as vrea sa le dau aripi copiilor lui sa-l infrunte fatis - cand o incerca sa-i puna la punct - cu replica: "Si tu erai la fel de rau ca noi"!) ). 
     Căminiştii – erau acei elevi cu domiciliul în afara localităţii în care era amplasat liceul, la distanţe ce nu făceau convenabilă naveta zilnică şi care erau constrânşi din această pricină să locuiască pe toată durata trimestrelor şcolare la căminul-internat al liceului.

     Florin era un băiat prezentabil, frumuşel chiar, bine făcut, dar ... prost crescut! Taică-su era şofer pe TIR - cistenă de combustibil ... Ironia sorţii, a făcut ca, după ani şi ani, să ajung eu însumi să practic această meserie (chiar dacă nu pe cisternă!), onorabilă dealtfel, dar plină de privaţiuni şi sacrificii. Şi cum pe vremea aceea benzina şi motorina erau la cotă şi se vindeau pe cartele, (deşi maşinile pe motorină erau foarte rare şi de regulă aparţineau întreprinderilor de stat) vă daţi seama că şoferii pe cisternele de combustibili erau nişte adevăraţi nababi: mulgeau sistematic cisternele la fiecare cursă, măsluind sigiliile şi dând vina pe coeficienţii de dilatare, sau dracu’ mai ştie ce şi cum făceau...

     Cert este că fiecare dintre ei avea o adevărată echipă de vânzare la negru a benzinei, pentru că mai tot omul îşi dorea să depăşească cota lunară de consum (circa 30 de litri) alocată nelipsitei şi invariabilei „Dacii” – maşina tuturor românilor. Şefii ştiau şi ei cu toţii dar tăceau şi ocultau aceasta contrabandă de pe urma căruia beneficiau şi ei din plin, căci dacă şoferul de pe cisternă era ... „prost” şi nu fura spre a le aduce „cota”, era repede eliminat din schema de personal şi transferat pe basculantă, „să-nghită praf prin balastiere, până s-o deştepta şi-o învăţa să fure după cum cer necesităţile, în funcţie de potenţialul camionului!...”

     Cât despre Florinel „al nostru”, cum taică-su nu prea stătea pe acasă (că după cum v-am explicat mai sus – „avea treabă!” ...), şi nici pe la şcoală nu prea dădea (în patru ani, l-am văzut de maxim trei ori), maică-sa se vede treaba că l-a alintat peste măsură şi că-i intra în voie oricând, oricât şi cu orice (că doar îşi permiteau), fără a-i pune nici un fel de condiţii. Şi cred că vă daţi seama că un astfel de comportament idolatrizant din partea unui mămici care-şi răsfăţa fecioraşul într-un asemenea hal, nu putea avea decât urmarea că lui Florinel „al nostru” îi intrase în cap că el e cel mai mare, cel mai tare, cel mai frumos şi cel mai deştept dintre toate vieţuitoarele de pe pământ... Îşi luase nasul la purtare şi ajunsese să creadă că i se cuvine orice şi oricând din partea oricui, şi în consecinţă, ori de câte ori voia, sau îi trecea prin cap câte ceva, oricât ar fi fost de năstruşnic, sau de neobişnuit, nu accepta nici în ruptul capului faptul că cineva l-ar fi putut refuza, fără să-i pese câtuşi de puţin de sentimentele sau de interesele celui pe care i se pusese pata...

     În felul ăsta se impusese printre elevii căminişti şi i se dusese faima de “tartorul căminului”...
     Bineînţeles că din punct de vedere instituţional, în cămin cuvântul decisiv aparţinea unui pedagog. Pedagogul, om în toată firea, cu experienţă şi autoritate, a pus la început piciorul în prag, reuşind pe moment să mai tempereze cumva elanul tânărului cocoşel. Dar se vede treaba că berbecuţul s-a plâns mămiţicii sale că e oropsit şi aceasta s-a prezentat cu toată autoritatea sa de soţie de şofer de TIR, la cine-a trebuit, care a ascultat-o cu toată solicitudinea de care poate da dovadă cineva cu rezervorul şi buzunarele goale, cu urmarea că tovarăşului pedagog, i s-a „recomandat” să fie mai cu băgare de seamă şi mai atent la doleanţele persoanelor cu potenţial din cămin. Iar cum acestuia i se cam acrise să tot primească plângeri de pe urma tuturor conflictelor iscate de Făt- Frumosul Florin în lupta lui pentru supremaţie, a decis să rezolve definitiv problema, punând-ul şef peste căminişti, şi dându-i drept sarcină principală menţinerea ordinii şi a disciplinei în cămin. Exact ca-n povestea cu „lupul paznic la oi”, cu precizarea că domnul pedagog îşi luase măsuri pe prevenţie, informând „oile” că trebuiau să se supună necondiţionat „lupului”!...

     În felul ăsta, tov. pedagog îşi asigurase liniştea atât de sus în jos (din partea superiorilor care nu mai aveau reclamaţii de la mămicuţa cu lichidităţi) cât şi de jos în sus, de unde nimeni nu mai protesta, întrucât bieţii băieţi din cămin înţeleseseră că ar fi un gest inutil şi chiar contra-productiv, de vreme ce loaza, avansată-n funcţie, obţinea acum tot ceea ce-şi dorea, în mod oficial, în virtutea funcţiei, fără să mai fie nevoit să apeleze la folosirea forţei (decât aşa ..., din când în când, demonstrativ şi în văzul tuturor, ca să nu uite lumea, că e „pilos” şi că el e „boss-ul” în cămin!).
     În rest, pentru chestiunile curente, cine nu-l asculta, venea acum sancţionat şi pedepsit direct de pedagog...

     Succesul din cămin se datora, pe lângă cele expuse mai sus, şi faptului că elevii căminişti erau în marea lor majoritate băieţi de la ţară - fii de ţărani, oameni simpli şi modeşti, predispuşi prin cultură şi tradiţie - la bună cuviinţă şi respect, iar prin educaţie - la cuminţenie şi ascultare. Ţăranului muncitor îi lipseşte în general acel tip de obrăznicie şi tupeu, care l-ar putea purta la contestarea autorităţii. Ţăranii sunt acel gen de oameni cu un profund simţ al realităţii, pe care instinctul de conservare i-a învăţat de-a lungul veacurilor că uneori e mai sănătos şi mai cu folos să-i dea „Cezarului ce-i al Cezarului”. Asta, pe deoparte, pentru că, pe de altă parte, acei oameni cu sufletul curat, îi priveau cu un soi de veneraţie pe cei de la oraş, care, pentru simplul fapt că nu erau nevoiţi să-şi câştige existenţa cu sapa - în bătaia vântului, a soarelui şi-a ploii - erau bănuiţi c-ar fi fericiţii posesori ai unor abilităţi, capacităţi şi cunoştinţe superioare, la care ei, ţăranii, puteau doar spera ca măcar copiii lor să le poată atinge...

     Şi cum îi mersese treaba în cămin, încerca acum să facă aceeaşi manevră şi în şcoală, în liceul propriu-zis, cu noi. Numai că aici era vorba de alt mediu şi de alt material „didactic”..., ceva mai greu de „convertit” la supunere şi ţinutul gurii.
     În clasele şi pe holurile liceului, eram noi, orăşenii, băcăuani get-beget, care „jucam acasă”, pe teren propriu, şi nu „în deplasare” precum „amărâţii” de căminişti. Noi ne întorceam zilnic, în fiecare după-amiază, acasă, unde ne încărcam cu doza de siguranţă şi putere pe care ţi-o dă sprijinul moral al familiei. Şi odată întorşi a doua zi la şcoală astfel încărcaţi, nu mai eram dispuşi să cedăm nici un milimetru din ceea ce reţineam noi a fi „drepturile noastre” de băştinaşi în faţa veneticilor.

     Florinel a încercat el, fel de fel de trucuri de intimidare: a apelat la influenţa pedagogului din cămin, care s-a dovedit însă a nu avea absolut nici un fel de autoritate în faţa noastră, pentru simplul fapt că nu facem parte dintre căminişti. Apoi a încercat să-şi facă gaşcă, prin convertirea „supuşilor” lui din cămin în „tovarăşi de arme”. N-a mers nici asta: n-a funcţionat şmecheria cu simularea poziţiei de coleg neajutorat ziua în şcoală, în paralel cu realitatea comportamentului său de tiran despotic, după-amiaza, seara, şi uneori chiar noaptea, în cămin!

     În cele din urmă, s-a plâns din nou mamiţicii, care s-a activat din nou cu promptitudine, dar aici n-a mai mers: în liceu a dat peste un alt soi de pedagogi, la un cu totul alt nivel, prea înalt chiar şi pentru o nevastă de şofer de TIR. Nimeni dintre cadrele didactice şi autorităţile liceului n-a fost dispus să-şi rişte poziţia pentru micul prinţ din cămin, mai ales că isprăvile acestuia ajunseseră la urechile tuturor. Unde mai pui că printre noi, aveam şi colegi cu părinţi aflaţi pe funcţii sau poziţii cu o anumită „greutate” în oraş, pe care nimeni nu se-ncumeta să-i supere!
     În cele din urmă, nu numai că a fost pus cu botul pe labe în şcoală, dar a trebuit să-şi înmoaie şi să-şi modereze substanţial comportamentul chiar şi în cămin, sub ameninţarea pierderii funcţiei, atât pentru el cât şi pentru „tov. pedagog”...

Dar cui îi curge prin vene sânge de drac, nu poate să nu se comporte drăceşte ...

     Văzându-ne pe noi „cei patru karateka” cum ne hârjoneam între noi prin pauze, văzând cât eram de iuţi, de agili şi de mobili, văzând cu câtă uşurinţă şi viteză ridicam picioarele până deasupra capetelor, cu câtă forţă şi eleganţă plecam prin deplasări zvâcnite din picioare, cu mişcări fulgerătoare de pumni la faţă, şi cu câtă precizie ne opream năpraznicile lovituri la doar câţiva milimetri de ţintă, pe Florin cel pofticios l-a luat cu călduri şi c-o dorinţă nebună de a deveni şi el măcar … cam ca Chuck Norris, pentru că pentru Bruce Lee, era cam prea corpolent. Vă daţi seama ce-ar fi ieşit în cămin?...

     Aşa că, într-o bună zi ne-am trezit cu el la uşa sălii de sport de la „Generală 15” (şcoală care nici nu era prea departe de Liceu şi de cămin), scheunând pe lângă noi, ca un pisoiaş neajutorat, să-i punem „o vorbă bună” pe lângă sensei (profesor – în limbă japoneză) să-l primească şi pe el la sală, c-ar vrea şi el să-nveţe „să se apere”!... Dar cum prea bine-l cunoşteam, şi cum prea bine-i ştiam şi năravurile şi apucăturile, i-am urat succes şi l-am lăsat scâncind la uşă, fără să ne mai obosim a-l întreba cum de are tupeul să o facă pe-a mironosiţa cu noi!... Ar fi fost oricum o întrebare inutilă şi ale cărei temeiuri nici nu cred că le-ar fi priceput...

    Numai că ceea ce n-am făcut noi, a făcut maestrul nostru. Inginer proiectant în Uzina de Avioane, instructorul şi mentorul multor generaţii de practicanţi de arte marţiale, ramura – „karate tradiţional”, sensei Doru Botez era (şi încă mai este) un adevărat maestru şi-un om adevărat: nu primea niciodată pe nimeni la sală, fără a-l supune unui riguros interviu, privind motivaţiile (şi cine voia doar să înveţe să se bată, era trimis, sec, la plimbare), situaţia la învăţătură (ca să vadă dacă-şi putea permite să vină la sală fără să-şi pericliteze situaţia şcolară), modul de comportament în şcoală şi în societate (pentru că nu tolera golanii şi şmecherii), şi mai ales fără a verifica cele auzite la interviu, direct de la surse. Şi pentru cine trecea de toate astea, urma întâlnirea cu părinţii (cu ambii părinţi), care urmau să semneze un angajament prin care îşi asumau responsabilitea de a-şi urmări fiul (sau fiica) atât în şcoală cât mai ales în afara ei, de a le cunoaşte şi verifica permanent anturajul, astfel încât tehnicile învăţate şi deprinse la sală să rămână la un nivel pur sportiv, cu interdicţia fermă de a fi folosite în afara sălii, în societate, împotriva altor persoane.
     Ghinionul lui Florin, care a trebuit astfel să se resemneze cu ce ştia şi cât putea, şi să-şi limiteze, drept consecinţă, aria de manifestare a tendinţelor sale dominante doar la contururile căminului de elevi!...

     Într-o zi, de prin iarna clasei a douăsprezecea (de prin 1983 - 84), într-una din pauze, stăteam în capătul holului, rezemat de calorifer, cu spatele la fereastra care dădea spre oraş. La un moment dat vine lângă mine „Făt- Frumos Florin cel Tare din Cămin” şi se aşeză şi el tăcut în dreapta mea, rezemându-şi spatele de calorifer. M-am uitat la el şi l-am văzut fixându-şi privirea în gol de-a lungul coridorului semi-intunecat, cu clase de o parte şi de alta. Părea liniştit şi cufundat în gândurile sale, aşa că ... mi-am văzut şi eu mai departe de-ale mele.

     Nu ştiu cât să fi stat aşa, rezemaţi amândoi de caloriferul cald, la un pas unul lângă celălalt... să fi fost vreo două-trei minute, când, aşa din senin, am văzut o umbră fulgerătoare că-mi acoperă ochiul drept şi-am simţit brusc cum îmi zboară capul înspre stânga... Simultan o durere cumplită cu sursa în osul nasului mi-a cuprins vuind tot capul, un zdruncin de recul m-a străbătut din cap, până-n picioare, iar ochii mi s-au inundat instantaneu de lacrimi ...

     N-am căzut... Anii de antrenamente şi-au spus cuvântul! Deşi bine ameţit, automatismele din subconştient mi-au mişcat toate segmentele corpului spre compensarea efectelor create de impulsul violent al loviturii şi menţinerea echilibrului: am făcut instinctiv o jumătate de pas cu piciorul drept înspre stânga, răsucindu-mi corpul în aceeaşi direcţie şi întorcându-mă cu spatele semi-ghemuit la agresor, cu mâinile şi coatele ridicate protectiv de o parte şi de alta a capului, pentru a evita o altă lovitură la faţă şi a-mi da un scurt răgaz pentru a mă reculege şi evalua situaţia. Nu mi-a trebuit mai mult de o fracţiune de secundă, după care am continuat - mecanic, ca la antrenamente - pirueta de eschivă a corpului, stabilizându-mă bine pe picioare pregătit pentru orice, şi luându-mi o distanţă convenabilă atât faţă de calorifer cât şi faţă de Florin, pentru că nu mai aveam nici un dubiu că de acolo mi se trăgeau toate...

     Ajunsesem faţă în faţă cu el şi tocmai când mă pregăteam să-i teleportez un picior frontal direct în piept, ca să nu-i stric freza şi să risc să ajung la cancelarie, numai ce îl văd că ridică mâinile a pace, cu palmele orientate spre mine, făcând un pas rapid în spate şi strigându-mi „disperat” şi „dezorientat”, cuvinte în cascadă:

-          Auleeeu!... Iartă-mă Remus!... Iartă-mă că n-am vrut! Te rog eu, mult: scuză-mă, iartă-mă! Sunt un prost! Un tâmpit! Am vrut să fac şi eu cum făceaţi voi când vă jucaţi unu’ cu altu’ şi vă dădeaţi pumni şi picioare, şi nu v-atingeaţi... Am vrut numai să-ţi arăt că pot şi eu... Iartă-mă! Te rog! Nu mai încerc în viaţa mea!... Am crezut că pot , că m-am antrenat cu băieţii în cămin, şi cu ei îmi ieşea! Da cu tine, am avut emoţii... Iartă-mă! Hai, te rog eu, nu te supăra pe mine! Sunt un tâmpit!... Uite... Dau o pizza, la „Macu’ Roşu” în centru, da’ numa’ nu te supăra pe mine ... şi a făcut un pas spre mine, cu braţele desfăcute a îmbrăţişare...

     Am rămas „mască”! Nu-mi venea să-mi cred ochilor şi urechilor ... La orice mă aşteptam, după ce m-a trăsnit, cretinu’, dar numai la asta nu!... Na, Remus, mai bate-l acu’!... Cum dracu’ să-l baţi pe unu’ care mai are-oleacă şi se pune în genunchi în faţa ta, implorând iertare? Mi-am scuturat uşor capul, care încă îmi mai vuia, şi-am replicat:

-          Bă, eşti prost?... Stai, dracu’pe loc, că te trăsnesc!... Te-ai săturat de viaţă, sau ce dracu’ ai? Cum dai, bă, aşa ca nemernicu’, pumni la moacă „pe ne-vè”? (pentru cei născuţi ieri, „ne-vè”  înseamnă: pe nevăzute, în mod laş şi pervers!) Te ştiam ticălos, da’ nu credeam că poţi fi aşa de jegos! Ai noroc, că nu mi-a dat borşu’!... Dai ca o muiere!... Nu-ş’ cum dracu’ le e frică ăstora din cămin de tine! ’Te-n morţii mă-tii de pervers, ce eşti!...  şi-am dat să mă-ntorc şi să plec...

Da’ Florin, nu şi nu… O ţinea morţiş că vrea să-l iert:
-          Da, Remus, ai dreptate! Zi-mi cum vrei, că merit! Sunt prost, tâmpit, ticălos, jegos - cum vrei tu, da’ numa’ te rog să mă ierţi, că eu vreau să rămânem prieteni!...
-          Ce prieteni, bă, eşti prost? Când am fost noi doi prieteni? Suntem colegi şi cu asta, basta! Mulţumeşte-te cu asta, că pentru unu’ ca tine, şi asta-i prea mult, şi zi mersi că nu-ţi dau dinţii jos!...
-          Hai, băăă! Ce te superi aşa? Am vrut şi eu să fac o glumă, şi nu mi-a ieşit… Îs prost, asta e!...
-          Florine!... Nu-ntinde coarda, că nu mai răspund de mine! Las-o dracu’-aşa cum a căzut şi ţine-te departe de mine, că-ţi jur că data viitoare se lasă cu spitalizare… şi-am plecat.
     Am ajuns acasă cu nasul cât cartoafa, în ciuda compreselor cu zăpadă pe batistă. A făcut miştò frate-miu de mine (care făcea şi el karate la club cu mine, şi chiar ştia ce spunea…), vreo două săptămâni în şir… Mi-a zis că m-a prostit Florin, pentru că-s prea uşor impresionabil, şi-a zis că el nu-l ierta nici dacă i se-ntindea pe jos în faţa lui, darămi-te dacă numai promitea că o să se facă băiat de treabă…
     Şi din păcate, deşi nu-mi place să recunosc, a avut dreptate… La vreo lună de zile de la “eveniment”, după ce-mi trecuseră şi umflătura de la nas şi durerile de cap, m-a abordat un “căminist”, dintr-o altă clasă, cu un an mai mic, şi care mă simpatiza:
-          Salut, Remus! Ce-ţi mai face “bornăul”?...
-          Mersi de întrebare! Bine, de-acum, aproape normal … Mai scârţâie şi mai pârâie, când încerc să-l mişc într-o parte şi-n alta, dar nu mă mai doare! Numai c-am observat că-i cam dus oleacă spre stânga… şi-am completat zâmbind: s-a cam curbat după pumn!...  
-          Nasol! Măcar te-a dus la pizza?
-          Nu, mersi, că n-am nevoie de pizza lui!
-          Înseamnă că trebuie să ne mai dea ceva ‘napoi…
-          Nu-nţeleg… Cum adică, să vă mai dea ceva înapoi?
-          Rest de la pariu!
-          Ce pariu?
-          A!... Da’ nu ştiai?
-          Ce?
-          De pariu!...
-          Nu. Ce pariu?
-          Aaaa! Atunci, nimic!... Că nu vreau să se afle c-ai aflat de la mine!
-          Să aflu, ce? Prietene!... Dacă zici că-mi eşti prieten, spune! Că dacă tot te-a mâncat limba, acu’ tre’ să spui tot! Spune: ce pariu aţi făcut şi ce rest vrei?
     Mai tânărul meu coleg, a oftat profund, s-a scărpinat încurcat în vârful capului şi mi-a zis:
-          Ok, Remus, uite, îţi spun! Da’ fii atent! Nu ştii de la mine!
Ca să mai detensionez situaţia, i-am răspuns în glumă:
-          Păi, deocamdată, chiar că nu ştiu nimic de la tine! şi i-am făcut cu ochiul…
-          Ha, ha, ha!... Eşti simpatic! Şi de asta îţi spun: “Acu’ vreo patru-cinci săptămâni, într-o seară, eram mai mulţi în sala de meditaţii din cămin, la o berică şi la un joc de cărţi… Şi ştii cum e când n-ai ce face: trăncăneşti despre toţi şi despre tot. La un moment dat, a venit vorba despre voi, karatiştii de la “doişpe C”: că sunteţi buni, că vă mişcaţi bine, că nu vă stă nimeni în faţă, că n-are niciunul tupeu să se pună cu voi … înţelegi, căcaturi din astea… La care Florin ne-a lăsat muţi pe toţi când ne-a zis: “Băi, cât îmi daţi dacă-i sparg nasu’ lu’ Raclău şi dacă după aia merg cu el la pizza?”
-          Poooftiiiim?...
-          Coorect!... Exact aşa am zis şi noi: “Pooftiim?... Cum adică să-i spargi nasul lui Raclău, că dacă te simte că vrei să dai în el, şi ridici mâna… nu mai apuci s-o coborî, decât în ghips, şi numai pân’ la piept, spânzurată de eşarfă”!... La care el ne-a spus: “Ia mai lăsaţi, băi, vorbăria! Treaba mea cum o să fac! Cât îmi daţi dacă-i umflu nasu’ lu’ Raclău? Mă iau de el, că-i cel mai bine făcut dintre toţi cei patru, ca să vă arăt că-s cel mai şmecher şi din liceu, nu numai din cămin!” Şi-am pus pariu fiecare dintre toţi cei care eram atunci de faţă, pe câte zece lei. Eram paisprezece, şi-am mai chemat pe unu din cameră, c-a zis Florin să fie cifra rotundă. Deci, s-a pariat pe 150 de lei, plus o şampanie de la Bucium, şi o muzicuţă de gură - asta dacă te şi duce într-adevăr după aia la pizza. Noi şampania şi muzicuţa i le-am dat deja, că el ne-a zis că te-a dus cu preşu’ şi-ai ieşit cu el la “Macu’ Roşu”, şi că aţi şi rămas prieteni! Da’ acu’ dacă zici că ne-a minţit, trebuie să ne dea înapoi banii pe şampanie şi pe muzicuţă…
-          A-ha! Deci aşa! Atunci, hai să lămurim câteva chestii: 1. Cu el n-am rămas prieten, pentru simplul motiv că nu poţi să rămâi prieten cu cineva cu care n-ai fost prieten niciodată!; 2. Dacă ştiam de pariu, nu mai picam de fraier, aşa cum am picat acum, şi cred că altcineva ar fi stat două săptămâni cu nasul umflat, şi-ar fi rămas definitiv cu nasul strâmb, nu eu!; 3. Halal prieten îmi eşti, şi frumoasă simpatie îmi mai porţi, dacă zici că ai aflat de dinainte că cineva are de gând să-mi spargă nasul pe pariu şi tu nu mai anunţat. Să-ţi fie ruşine! Şi să vă fie ruşine la toţi! Eu cu spurcăciunea asta n-am avut nici un fel relaţie în afară de cea normală de coleg, şi cu atât mai multe motive am de acum înainte ca treburile să rămână tot aşa… 4. Cand ai ales să-l asculţi pe Florin şi să nu-mi spui nimic, ai ales între prietenia ta cu mine sau cu el. Tu l-ai ales pe el! Să vă fie de bine împreună, la amândoi, că cred că vă meritaţi unul pe celălalt ... Şi 5. Cu dom’ şef-de-cămin-Florin, dacă nu-mi plăteşte strâmbătura nasului, i-l strâmb şi eu pe-al lui… Fără pariu, şi direct pe faţă, fără “ne-vè-u-ri”!...

Hai, ciau si la revedere!

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

luni, 4 iulie 2016

Mămăligă şi tărăboi

by Remus Constantin Raclău

Sub zodia caprei ...

A fost odată, că niciodată, hăt... demult... tare demult, un popor dârz, cu oameni harnici şi mândri, descendenţi din neamul geto-dacilor, consideraţi ca fiind cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci.
Un popor vechi de când lumea şi pământul.

Și stăpânea acest popor un teritoriu vast, atoatecuprinzător şi plin de bogăţii. Și bogăţiile sale, atât cele naturale cât şi cele făurite cu măiestrie, hărnicie şi pricepere erau tare tentante, aşa că vecinii - mai cu toţii vremelnici, migratorii şi mai cu seamă puterile vremii s-au pus pe uneltit şi pe năvălit, punând la grea încercare rând pe rând zecile de triburi dacice, mai ales din exteriorul Carpaţilor.

Într-unul din acele momentele de cumpănă, din sânul acestui brav popor s-a ridicat un rege înţelept care, prin greutatea cuvântului şi prin tăria braţului, a reuşit să-i convingă pe ceilalţi conducători ai triburilor care îl formau, că doar împreună vor putea răzbate prin vitregiile istoriei şi că doar împreună vor deveni un neam de temut şi de neînvins. Şi a avut dreptate: s-au unit devenind "toţi ca unul" şi până azi, au izbândit!

Se zice, că acum vreo două mii de ani, aurul (extras fără ajutorul canadienilor), şi meşteşugurile Daciei, i-au atras aici pe romani - oameni ai fierului - care au venit aici cam neinvitaţi, în "vizită de lucru" la daci - oameni ai pământului. Și dacă tot au venit, ca niște adevărați civilizatori, deciși să-și demonstreze supremația orânduirii lor sociale, s-au gândit să facă și un mic recensământ în această țară ciudată de la marginea imperiului lor înfloritor. Și l-au făcut așa cum se pricep mai toți "civilizatorii" să-l facă: cu sabia în mână - la bărbaţi, cu șlițul descheiat - la femei şi cu căruţele pline în drum spre Roma - la aur! Şi cum le-a cam plăcut rezultatul recensământului - trucat prin trădarea lui Bastos - au uitat că trebuie să mai și plece.

Şi dacă tot au rămas, ce şi-au zis ei: "Ce-ar fi să facem un referendum la care proaspăt civilizații să răspundă la o unică întrebare: ”Sunteți de acord să devenim noi, împreună cu voi, "ZĂ MAZĂR END ZĂ FAZĂR ĂV"...ZĂ ROMENIEN PIPĂL" (după cum avea să zică, parţial, ceva mai târziu, un alt con-viețuitor - contemporan cu noi!). Și cum pe timpul acela băştinaşii morţi n-aveau drept de vot, iar femeile - rămase văduve, n-aveau nimic împotrivă, Sfatul Bătrânilor - un fel de Curte Constituțională de pe vremuri - (perfect disciplinată), a declarat referendumul valid şi astfel au trecut la fapte.

Mai întâi s-au gândit să transforme acest teritoriu, din "Dacia Tristis" (rezultată în urma cuceririi), în "Dacia Felix" (mai ales că ”Motanul” cu buzunare fericite încă nu se născuse ), şi s-au pus pe însămânţat, atât câmpurile cât şi femeile dace, într-un joint-venture de succes, în care fiecare parte şi-a adus aportul de know-how și de zestre genetică, într-o veselie generalizată.

Mai apoi s-au decis că n-ar fi rău dacă s-ar implementa în spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic conceptul metropolitan de "pâine şi circ", conform căruia un popor suportă orice atâta timp cât îi este permis dezmățul și cât are asigurată hrana. Problema a fost că femeile dace, se pricepeau mai bine la învârtitul mămăligii, decât la frământatul pâinii, așa că civilizatorii imperiali s-au dat bătuți în fața melesteului, mânuit cu dârzenie de vajnicele daco-romanizate, atât în ceaun cât și pe spinările celor cu păreri contrare lor. Rezultatul a fost acela că, printr-un efort colectiv, artiștii circului cotidian diversionist au fost constrânși să se învețe a coabita cu mămăliga noastră cea de toate zilele, transformând eficientul principiu latin, la adăpostul cărora s-au făurit imperii și s-au adunat averi, din ”pâine și circ”, în ”mămăligă și tărăboi”... că nici circul nu le-a ieșit cum trebuia!

Se poate spune, fără frică de a greși, că neamul nostru a creat un adevărat ”cult al mămăligii”.

Și ne-a fost de-a lungul timpului această mămăligă, când mai moale, când mai tare, după vrerea conducătorilor și forța cotropitorilor: când năvălitorii au fost tari și conducătorii mai ”de mămăligă”, nepoții daco-romanilor au trebuit s-o lase mai moale... și invers: când am avut parte de niște conducători cu ”melesteul” tare, năvălitorii ”au pus-o” mereu ”de mămăligă”!...

Un alt moment de cotitură în evoluția societății carpatice, de influență balcanică de această dată, a fost descoperirea potențialului economic și cultural al caprelor. Laptele lor foarte consistent, lâna aspră și rezistentă, carnea gustoasă și hrănitoare, precum și brânza deosebit de aromată, au născut adevărate pasiuni. Ca să nu mai vorbim de faptul că tradiționala noastră mămăligă se îmbină într-un mod deosebit de armonios cu laptele și cu brânza de capră, atât din punct de vedere cromatic cât și culinar; cine a gustat fie și numai odată din laptele de capră fiert în același ceaun în care s-a făcut mămăliga, a rămas pe veci prizonierul unei arome de neuitat.

Dar cum orice monedă are două fețe, în cazul nostru reversul medaliei constă în faptul că fanii mămăligii cu brânză din lapte de capră și a tuturor avantajelor economice aduse de aceasta, au ajuns să fie contaminați și de atitudinea țanțoșă și ușor ușuratecă a acesteia. Faptul că numita capră a fost proiectată și construită cu coada mereu în sus și cam neastâmpărată a avut ca efect practic nu doar dorința firească de a o mulge, ci și pe cea mai puțin firească de a o încăleca bărbătește pe la spate, (în lipsă de altceva). Vorba-ceea: ”ochii văd, inima cere, conștiința... ia-o de-unde nu-i”!...

Bineînțeles că succesul caprei la bărbați nu a trecut neobservat la femei, așa că multe dintre ele, geloase pe ”concurență”, au adoptat același stil de a face amor și aceeași atitudine mândră, ușor arogantă, chiar și atunci când nu prea era cazul, (ținând cont de faptul că natura n-a fost prea darnică cu ele), sau poate tocmai de aceea... Vorba-ceea: ”capra” cât e de ”râioasă”, ”coada” tot pe sus o ține!... Și nu se referă doar la femei ci și la bărbații fudui de-am-boulea, doar așa... de-amorul artei, fără niciun talent deosebit și fără a demonstra nimic concret sau măcar util.

Astfel, proprietarii fie și a unei singure capre au ajuns să fie invidiați până la moarte de către vecini, (invidie progresivă, în strictă concordanță cu evoluția societății românești, de la simplistul ”să moară capra vecinului” - de pe timpul comuniștilor, la ”să moară vecinul, să-i iau capra” - sentiment complex, izvorât dintr-un spirit întreprinzător, absolut normal în era capitalismului sălbatic - zis ”de cumetrie”).

Dar omenescul sentiment de invidie, a evoluat nu doar calitativ ci și extensiv: dacă inițial s-a manifestat doar printre vecinii de peste gard, (sau printre cei de pe scara de bloc, dupa caz) - deci la nivel microsocial, ulterior el s-a extins pandemic, la nivel mediu și macro-social, între vecinii din două sate, orașe, județe și mai nou - de când cu ieșirea din socialism și intrarea în UE - între vecinii de țară. Și nu contează cine are cu adevărat dreptate: cine are PIB-ul mai mare, cine e mai inteligent în plan social și mai eficient în plan economic, cine e mai cinstit și mai harnic, cine e mai ordonat și mai civilizat, cine e mai curat și mai sănătos... Nooo! Astea-s fleacuri simpliste!

Astăzi totul ține de imagine. Totul ține de cum știi să-i îmbrobodești pe ceilalți. E ușor să ai și să arăți - nu-ți trebuie nici o abilitate specială. Dar să te văd cum ești în stare să te ții cu coada în sus, chiar și în ciuda tuturor evidențelor. Cum reușești să-i faci să creadă că e ciută, chiar și atunci când îl apucă cineva de coarne!... Aia-i artă! Și la asta nu ne întrece nimeni (poate doar americanii că au avut profesori buni, și asta doar din când în când). Păi la ce s-au inventat politicienii?

Numai că politicienii noștri nu se limitează doar la a vinde imaginea pozitivă a țării la extern. Partea ”simpatică” e că ”aleșii” încearcă să ne îmbrobodească cu rodul imaginației lor bogate și pe noi. Și-și pun la bătaie tot talentul lor de circari atunci când încearcă să ne vândă castraveți, nouă, care majoritatea suntem grădinari din tată-n fiu. Păi cum altfel am mai ști noi că o ducem bine, și mai ales cât de bine, dacă n-ar fi ei?
Recunosc: cu cei care n-au pus în viața lor mâna pe-o sapă, (sau măcar pe-o carte despre ”grădinărit”), le merge.
Partea ”nașpa” e că după ce-și iau banii, după tot tărăboiul, uită să-și mai onoreze promisiunile și să ne mai livreze castraveții și o dăm iar, aburiți, pe mămăligă... Cât om mai avea-o și pe asta.

Tare-mi-e că vom rămâne la final, doar cu tărăboiul...



Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

marți, 28 iunie 2016

Cine are ...

Cine are carte, are parte

?!?

     Visul (mai mult sau mai puţin) ascuns al românului (mai mult sau mai puţin educat) de condiţie medie spre joasă, este să fie şef. Şi cu cât e mai sub medie şi spre joasă (condiţia) cu atât e mai intens (visul). Vorba-ceea:
          “Vrabia, mălai visează, şi calicul praznic!...
     În accepţiunea populară a termenului, şef înseamnă că atunci când "lucrezi" trebuie să ai sub coate un birou (în lipsa căruia, merge şi o masă, “da’ numa’ să fie închisă la culoare!“) şi sub fund un fotoliu (în lipsa căruia, merge şi un scaun, “da’ numa’să aibă şi spătar!”)... În respectivul vis - erotic prin intensitatea trăirii şi absurd prin şansele de a se adeveri – nu se face vorbire despre eventualele responsabilităţi şi competenţe, dar ... asta e! Că doar’ de aia se cheamă vis, nu?
     De multe ori, românul (mai mult sau mai puţin educat) de condiţie medie spre joasă, aflat în exerciţiul funcţiunii – la serviciu, confundă însărcinarea de a răspunde de ceva, cu numirea pe o funcţie de conducere, sau cu alte cuvinte, confundă responsabilitatea, cu şefia – şi atâta vreme cât nu este obligat să dea socoteală altora de acelaşi nivel (profesional sau intelectual) cu el, se simte îndreptăţit să se simtă şef! Nu contează că, de multe ori, nu mai are pe nimeni în subordine: “Are scaun sub fund şi masă sub coate?... Atunci, se cheamă că e şef” !
    În aceste cazuri, cei care, într-o schemă de personal, ocupă astfel de poziţii (de multe ori, banale) şi îşi mai şi dau aere pe seama asta, sunt taxaţi prompt de către “restul muritorilor de rând” - mai puţin fericiţi de soartă - cu invidie şi maxim de ironie, dar nu fără umor, printr-o sintagmă plină de imaginaţie şi sarcasm, ca fiind un fel de ...
              ”Şef de cur la moară de vânt”!...
(Pentru cine n-a înţeles ironia, să se gândească la modul în care pot fi controlate şi dirijate efectele consumului de ... fasole !
     Fiecare post sau funcţie de conducere are o anumită titulatură, care are două valenţe: prima ar fi aceea de a informa pe toată lumea cu ce se ocupă posesorul (valenţa oficială), iar cea de-a doua ar fi aceea de a impune (la nivel subliminal) respect şi ascultare (valenţa ocultă)! (Am folosit termenul “ascultare “ şi nu pe cel de “obedienţă”, întrucât cuvântul “obedienţă” ar fi fost valabil doar pentru subalternii ierarhici, obligaţi prin fişa postului la supunere, în timp ce “ascultare” înseamnă respectul opţional şi benevol al oricărei persoane de a da atenţie la ceea ce vorbeşte cineva)
     Aţi văzut vreodată, pe la porţile oamenilor care stau la vilă sau la casă, acele micuţe tăbliţe de avertizare scrise foarte clar şi vizibil:
“Atenţie, câine rău”?
     Ei bine, cam aşa stă treaba şi cu fericiţii posesori ai unor astfel de însărcinări (mai mult sau mai puţin) “pline de importanţă”: se simt îndreptăţiţi să-şi ataşeze în faţa numelui, asemenea unui titlu nobiliar de odinioară, un soi de etichetă de informare – (cu titlul funcţiei sau a postului ocupat, ca să ştie lumea cu cine are de-a face); şi de avertizare – (ca să se ştie cât de mult şi de tare pot ei să muşte, în cazul în care se simt cumva deranjaţi peste o anumită limită)...
     În mod normal un astfel de titlu atestă de regulă (sau cel puţin aşa ar trebui), calităţile omului care le poartă, calităţi cuprinzând experienţă, cunoştinţe, capacităţi şi abilităţi, dobândite în ani lungi de practică în domeniu, de studii, cercetări, experimente şi aprofundări, efectuate în cadrul unor instituţii (de preferat) de prestigiu şi deţinute în urma unor certificări, examene şi atestări fondate (în mod normal) pe examinări amănunţite şi edificatoare, pe diferite nivele: concursuri de ocupare a postului, certificate de absolvire, diplome de licenţă, master sau doctorat ..., bla-bla-bla ..., bla-bla-bla ..., bla-bla!...
     Şi cum obţinerea unui astfel de titlu-etichetă nu este deloc uşoară, (dacă n-ai proptele de un anumit calibru, la un anumit nivel), e clar că posesorul unui astfel de accesoriu deschizător de drumuri spre succes în carieră (cu multe scurtături şi trepte de acces facil la funcţii superior ierarhice), este categorisit – cu justeţe - de popor, drept:
un om “bazat”!...
     Şi cine e “bazat” e privit de simplii muritori de rând cu un soi de invidie şi o anumită admiraţie, specifică papagalilor... În acest caz, cuvântul “papagal” este antonimul cuvântului “bazat” – şi provine din aceeaşi familie de cuvinte ca şi substantivele comune formate din numele popular al sexului masculin sau feminin (după caz) la care se adăugă sufixul “ime”, foarte des folosit cu aroganţă şi dispreţ la adresa mulţimii, de către prea-plinii de ei înşişi fericiţi ai sorţii – desemnând o turmă de “neica nimeni”, oameni “ai nimănui”, fără “calităţi deosebite recunoscute”, fără “relaţii” şi fără “proptele” sus-puse la nivel social, politic, administrativ sau economic...
     Bineînţeles că simplilor muritori de rând, nici prin cap nu le trece să se întrebe dacă personalitatea în cauză “e bazată” prin propriile merite, cunoştinţe, calităţi şi abilităţi, sau prin altfel de “calităţi”, ale proptelelor care i-au promovat şi-i susţin, acolo sus, în văzul lumii...Şi asta întrucât sus-numiţii sunt convinşi că, pe deoparte, n-ar avea nici o speranţă de a primi vreodată un răspuns fair-play la o astfel de întrebare şi că, pe de altă parte, chiar dacă printr-o minune l-ar primi, n-ar avea nicio posibilitate de a verifica veridicitatea acelui răspuns.
     De regulă, într-o societate piramidal-ierarhică, oamenii bazaţi - cu titluri înalte, aflaţi pe funcţii de conducere - sunt oameni influenţi, cu multă “putere” şi multe relaţii (în cercuri de oameni asemenea lor, cu putere de decizie); sunt oameni care pot multe - dacă vor, şi vor, doar dacă le intri în graţii...
     Despre oamenii cu etichete în faţa numelui, “sex-imea” (vă amintiţi, da? Rădăcina + sufixul!) spune că sunt oamenii care deţin în mâinile lor (la diverse nivele) frâiele puterii, persoane care au de partea lor “şi pâinea şi cuţitul” – oameni care te pot urca, te pot coborî sau chiar dobori - după cum ţi-or fi bafta şi norocul, sau după cum îţi aşterni – căci ... de la un anumit nivel în sus,
                    Eticheta chiar contează !...
     De aceea se şi dă, toată lumea, în vânt după ele. Toţi vor să-şi agaţe o etichetă înaintea numelui (şi asta fără să-şi pună neapărat problema meritelor reale) fie ea reprezentând o profesie prestigioasă, gen: profesor, medic, inginer, jurist, ori economist,..., fie reprezentând o funcţie (tip: maistru, şef serviciu, director, manager, avocat) ... sau una ce atestă deţinerea unui titlu prestigios de studii postuniversitare, gen: "Master" (nu ştiu ce-i ăla, da' sună bine-al naibii, mai ales că în engleză master înseamnă “stăpân”),“Doctor în ştiinţe, sau pe ăla care zice că eşti tare de tot într-un domeniu - „Academician” – mai ştii?...  
     Măcar de s-ar procopsi careva (peste noapte eventual) cu vreun titlu reprezentând o funcţie de nivel înalt în administraţia sau în conducerea statului, precum cele de: Consilier, Ministru, Prim-Ministru, sau (maximul maximului), cu funcţia de “Preşedinte”... Mmmm?... Tare, nu?... Cu adevărat că în cazuri din astea poţi zice cu mândrie, că dacă ...
         "Ai carte, ai parte!"
    Ai etichetă în faţa numelui, poţi să vorbeşti oriunde, oricând şi cu oricine. Eşti autorizat să o faci! Ai patalama la mână. N-o ai? Stai la uşă, cu căciula-n mână... Şi dacă nu “te-a trimis” nimeni la “Măria Sa – omul cu funcţia, n-ai decât să crăpi de ciudă când ai să auzi răspunsul de dinăuntrul biroului: "Ia uite, dom'le şi la ăsta! Cică vrea el să ne zică ceva! Păi cine eşti tu, bă, nenorocitule? Cine te cunoaşte pe tine, băi amărâtule? Cum îndrăzneşti băi mocofane să mă deranjezi tu, pe mine, aşa ... din proprie iniţiativă?...
     Iar la serviciu, dacă n-ai eticheta de nivel corespunzător, rişti ca la orişice propunere sau iniţiativă proprie, să te trezeşti cu replici de genul: “Da’ cin’ te crezi, bă, de vii tu la mine cu propuneri şi soluţii la probleme? Ce eşti maistru, inginer, profesor, ce eşti? De când ştii tu mai multe ca mine? Băi, băiatule! În faţa mea nu deschizi gura dacă n-ai titlu, auzi? Ia ...
Marş la şcoală, sau la şpăguit!..."
     Din păcate, la noi, contează în primul rând "cine şi ce eşti”, şi mai puţin “ce şi cum vorbeşti”. Cu alte cuvinte ne prefacem că suntem beţi chiar şi atunci când bem doar apă rece: forma şi formalismul contează atât de mult, încât, au ajuns din păcate să eludeze conţinutul! Iar pentru asta ne plângem mereu doar de alţii, evitând (ca dracul tămâia) să fim exigenţi şi cu noi înşine, şi de aici ... lipsa de performanţă şi de competitivitate, cu toate consecinţele nefaste pentru întreaga societate.   
   În Italia circula nu cu mult timp în urmă o reclamă la posturile de radio:
Cică vine directorul la un subaltern şi-i propune: 
-         Luca, de mâine eşti promovat. Vei avea o mărire de salariu, maşină cu şofer şi un birou cu secretară personală!" 
 La care Luca răspunde: 
-         Hmm! Promovare... Asta înseamnă să muncesc mai mult, să am responsabilităţi mai mari... Auziţi! Nu s-ar putea să am doar mărirea de salariu, maşina şi secretara ?"
Când am auzit-o pentru prima oară, mi-am zis:
    "Ia te uită, dom’le! Şi mai sunt unii care încă se mai îndoiesc de rădăcinile noastre comune" ...
Şi nu se poate ca după toate astea, să nu vii şi să te-trebi, cu toată nostalgia:
Mai are „parte”, cine are „carte”?
Sau ... şi mai trist:
„Oare câţi dintre cei care „au parte” astăzi, au cu adevărat şi „carte” la bază?"


Iar pentru cei care totuşi „o au”, se mai pun pe drept temei şi alte întrebări:
Mai au şi inimă pe lângă carte?
 Mai au şi sufletul curat?
 Mai ştiu ce-i aia "mamă", "tată"?
Mai ştiu ce-i aia "ţară", mai ştiu ce-i ăla "neam"?


Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model:

                                     "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"