sâmbătă, 18 martie 2017

Suta din tablou


Suta din tablou


de Remus Constantin Raclău 

     Pe cand de-abia-ncepusem munca la “Fabrica de Bere” din Bacau, circula-n zonă o poveste. Nimeni n-a fost in stare sa-mi dea nume concrete, dar povestitorii ei se jurau cu totii ca “istoria” era adevarata si ca se desfasurase intocmai asa cum o povesteau ei. Si cand spun ei, ma refer la faptul ca am auzit-o de la mai multi, cu mici variatiuni nesemnificative, fapt care mi-a intarit convingerea c-ar putea fi adevarata. “Ar putea fi” ... Vedeti si domniile voastre, dragi cititori, cum m-am exprimat, asa ca ... Ce sa mai ?... Drept sa va spun, nu stiu daca e suta la suta adevarata, dar uitati, am sa v-o dau si dumneavoastra, asa cum am primit-o si eu, iar domniile voastre o sa o judecati dupa cat si cum s-a colcosit aceasta in inimile si in mintile dumneavoastra ...

     Se zice ca la “IRIC”, era odata un macelar. Dar cum “IRIC” este prescurtarea de la “Intreprinderea de Industrializare a Carnii” – devenita astazi faimoasa “Agricola International”, se presupune ca acolo erau multi macelari. Multi, dar ... numai despre unul dintre ei e vorba in povestirea noastra. Asadar ...

     Era odata un macelar de la “IRIC”. Si macelarul asta era tanar si voinic si avea acasa, o nevasta tanara si ca o zana de frumoasa. Frumoasa foc! Atat de frumoasa, incat le lasa ... gura apa, la multi alti tineri, mai mult sau mai putin voinici, mai mult sau mai putin frumosi ... Dar toti deopotriva, grozav de invidiosi pe norocosul Fat Frumos de la IRIC, ales cu drag sa-i fie sot, tocmai de catre Ileana Consanzeana, cea mai frumoasa floare dintre toate florile frumoase de la ... “Confectia” (evident, tot din Bacau). Da!... Chiar asa! “Fat Frumos de la IRIC”, si “Ileana Consanzeana de la Confectia”, caci asa am sa le spunem personajelor noastre de-acum-nainte, din moment ce asupra numelor lor reale, pluteste un profund mister, pe undeva de inteles, de vreme ce frumusetile astea doua de oameni, aveau copii, parinti, frati si surori .

     Si avea Fat Frumosul nostru o fire calma si blajina si era bland si bun ca painea calda. Dar pe cat era voinic, tot pe-atat era si de indemanatec cu cutitele, cu barda si cu securea lui de macelar, la care, ca orice bun meserias care-si castiga o paine buna cu uneltele sale, tinea ca la ochii din cap. Constient de faptul ca de buna stare a sculelor sale depinde usurinta sa de a lucra, precizia si mai ales randamentul sau de macelar - aducator de consistente sporuri la salariu - le ingrijea si le lustruia cu drag si meticulozitate, mangaindu-le duios taisul, spre a le verifica agerimea, in timp ce le ascutea cantand haiduceste:
“Alelei ... cutit, cutit ! De trei ori te-am ascutit, de tocila si pietroi, sa tai gat la vaci si boi !...”
     OK!... Aici sunt intru-catva de-acord cu dumneavoastra ca e posibil sa fi exagerat cumva, atribuindu-i voinicului nostru si calitati vocale, dar ..., la urma urmei ..., de ce nu? Sa trecem totusi mai departe ... 

     Spuneam ca era indemanatec, ca era priceput, era harnic si ascultator. Era asadar, o minunatie de sot -acasa, o minunatie de muncitor – la serviciu. E clar ca un astfel de om, model acasa, model si la serviciu, nu putea fi decat foarte apreciat, atat acasa – de catre nevasta, cat si la serviciu - de catre sefi, si nu in mai mica masura, mult invidiat de colegi, prieteni si vecini, atat pentru cat era de bine vazut si rasplatit la locul de munca, cat mai ales pentru ce lasa acasa atunci cand pleca la munca.

     Si lucrau, Fat Frumos la “IRIC”, si Ileana Consanzeana la “Confectia”, in ture de cate opt ore, zi sau noapte, cate un schimb in fiecare saptamana. La inceput, pana au venit copiii, lucrau amandoi in aceeasi tura: o saptamana faceau amandoi - schimbul unu, cealalta saptamana – schimbul doi, si-apoi, tot amandoi – schimbul trei, astfel incat, atunci cand nu erau la serviciu, erau mai mereu impreuna, bucurandu-se unul de compania celuilalt, cand acasa, cand la cumparaturi, cand la restaurant ori prin parcuri la plimbare; cand la garla, la pescuit ori la plaja, cand la padure la aer curat si la iarba verde; cand pe dealuri si coclauri, la o bere si-un gratar... Iar sfarsiturile de saptamana, si le petreceau, tot amandoi, alternativ, o data la ai lui, iar celalalta data la ai ei, intr-o placuta si relaxanta armonie, spre bucuria si multumirea sufleteasca a celor doua cupluri de socri ...

     Si ca sa le fie armonia deplina, au mai facut Ileana Consanzeana si cu Fat Frumos si doi copii, un baietel si o fetita, isteti, silitori si, cum se putea altfel decat - frumosi, ca si parintii lor – doua minunatii de copii. Si cat acestia au fost mici, s-au vorbit sa-i roage pe parinti sa-i ajute cu cresterea lor, la tara, in libertate si la aer curat, cu mancare gustoasa si sanatoasa, bio-ecologica, direct de la sursa, macar pan’or fi de dus la scoala ...

     Si cand au devenit de varsta scolara - cel mai mare, si a gradinitei – cea mica, numai ce s-au sfatuit cei doi parinti sa nu-i desparta si sa-i aduca pe amandoi la oras, ca sa beneficieze de invatatura mai buna si de ajutor mai prompt, sub stricta lor supraveghere parinteasca.

     Dar cum, atat Ileana Consanzeana, cat si Fat Frumos, pe cat erau de frumosi, tot pe atat erau si de isteti, si-au dat repede seama ca prin aducerea copiilor acasa, nu mai era posibil sa lucreze amandoi, simultan, in acelasi schimb: dimineata copiii trebuiau dusi la scoala si la gradinita, iar la pranz, cineva trebuia sa mearga si sa-i aduca inapoi, dupa care trebuia sa se ocupe cineva de ei si dupa-amiaza si seara... Ganditi-va ca pe langa indatoririle de serviciu si de acasa – ordine, curatenie, mancare si provizii - trebuiau ca de-acum sa faca cumva si sa-si faca timp - si chiar cu o anumita prioritate - si pentru indatoririle lor parintesti: de pregatirea lectiilor cu copiii si de educarea lor; de ingrijirea lor fizica – joaca, hrana, baita, pieptanat; si de tinuta lor vestimentara - spalat, calcat, apretat, imbracat ... si de alte cate si mai cate mai sunt de facut la casa unui om gospodar, cu copii .

     Si-atunci, Fat Frumos a decis – cu binecuvantarea sefilor de la “IRIC” - sa faca un schimb de tura, care sa-i permita sa lucreze in schimburi saptamanale alternative cu cele facute de Ileana Consanzeana la “Confectia”, astfel incat sa fie mereu cineva acasa - cand el, cand ea, cand amandoi - si dimineata si dupa-amiaza si seara si noaptea, pentru a asigura buna crestere, ingrijirea si supravegherea permanenta a frumosilor lor copii. Si asa au si facut ...

     Copiii aveau toate conditiile si cresteau frumos si bine, sub ochii atenti si grijulii cand ai unuia, cand ai altuia dintre parinti, casa era permanent ingrijita, iar serviciile frecventate cu drag si spor. Si zilele treceau intr-una, si-n zbor saptamanile treceau, tragand lunile dupa ele, una dupa alta, si totul mergea ca pe roate.

     Cat o fi mers asa nu stiu. Stiu insa ca de la un timp, incepusera amandoi sa-si cam simta lipsa unul altuia ca, deh ..., erau tineri amandoi, si frumosi si in putere si inca mai simteau in vene sangele clocotind sub foc de dor de viata, numai ca de stins focul, reuseau cam rar: ba lucra el de noapte - o saptamana, ba ea, si cand se intampla sa fie amandoi acasa noaptea, erau mai tot timpul nevoiti sa se odihneasca, caci cand unul era frant de oboseala, celalalt urma sa se trezeasca devreme pentru a pleca la lucru pregatit sa-nfrunte o zi intreaga de munca deloc usoara ... Noroc cu cate-o sambata noaptea, caci dupa ea urma duminica, cand de regula era singura zi libera din saptamana. Spun “de regula”, caci se mai intampla, rar, dar se mai intampla cate-o urgenta la serviciu, cand la unul, cand la celalalt - cate-o avarie din timpul saptamanii ce trebuia recuperata, ori vreo comanda urgenta la export - si-atunci era musai sa se prezinte la lucru odihniti si apti de munca, macar cat de cat ...

     Si mai deloc ieri, si cat de cat azi, si cine stie cum si daca, maine ... se tot adunau “restante” in contul dragostei lor. Si cum ochii care nu se vad se uita, tot asa si cu amorul: daca nu se stinge cand si cum trebuie, se preface in jaratec si ramane mocnind, iar dupa un timp, se cam pune cenusa pe el si de vrei sa-l mai aprinzi, trebuie sa-l scoti cumva de sub cenusa si sa sufli in el de sa-ti iasa ochii! Si de nu sufla amandoi asa cum se cuvine, focul dragostei ramane ne-aprins ...

     Bine ... nu se mai aprinde, nu se mai aprinde, asta e, dar ... ce te faci cu tineretea? Ce te faci cu jaratecul de sub cenusa? Caci sub hainele alea de oameni ingrijiti si curati, sub pieile lor catifelate, netede si praspete, inca le mai zvacnea in piepturi cate o inima sanatoasa, focoasa si dornica sa-si traiasca bruma de tinerete ramasa din aceasta viata. Dar ca mai tot oamenii cuminti, legati prin juramant de fidelitate si credinta in sfanta taina a casatoriei, pecetluita prin verighete de aur, purtate la inelarul mainii din dreptul inimii, spre vesnica aducere aminte, se priveau cu jind si dor unul pe celalalt, disparand pe usa dupa un sarut fugar, si se desparteau oftand si strangand din dinti a indurare, promitandu-si unul altuia soptit si uneori cu cate-o lacrima neascunsa, mai multe clipe de intimitate, ... data viitoare.

     Si data viitoare azi, si data viitoare maine, si zilele treceau intr-una, si-n zbor saptamanile treceau, tragand sirag dupa ele luna dupa luna si ani necrutatori trecand ca pe roate ...

     Cat sa se fi scurs asa, nimeni n-a stiut sa-mi spuna. Cert este ca “Fat Frumos” lucra tot la IRIC”, iar “Ileana Consanzeana”, tot la Confectia”... Timpul isi luase treptat tributul: fetele si trupurile lor tradau acum o maturitate rumena iar relatia lor se transformase intr-una de trista rutina: lacrimile le-au secat de mult, oftaturile li s-au rarit pana la disparitie, promisiuni isi mai faceau doar in gluma – caci nu le mai credeau nici ei, iar sarutarile de despartire devenisera pur formale si sunau mai mult a : “Hai ... iesi mai repede, c-am treaba!...”.

     Dar jaratecul nestins continua sa mocneasca ... mama ei de munca si de viata !... Mai aruncau ei peste cenusa, din cand in cand cu cate-o cana de apa, doar, doar o ajunge si la jarul de dedesubt si ajungea ..., dar nu indeajuns. Prea rare “canile de apa” si prea pe fuga “aruncate”, ba din oboseala - noaptea, ba ca mai aveau si altele de facut – ziua, ba ca-i post, ba ca-i sarbatoare, si ... tot asa! Unde mai pui ca atunci cand reuseau si ei in sfarsit sa cada de acord, ca omu’ cu femeia lui, ca sa mai verse si ei cu cate-o cana de apa fierbinte peste focul dorului nestins, o faceau cam “pe zvarlite”, ca nu cumva sa-i prinda aia micii si sa-i ia la intrebari, ca nu se cuvenea ... Si cum “graba strica treaba”, ramaneau mereu cu “treaba” ca si ne-facuta!

     Si cum treburile nefacute se aduna una cu alta, creand morman de nemultumiri si iritare, tot asa ajunsesera si ei sa contabilizeze zi dupa zi, si saptamani in zbor trecand, tragand dupa ele luni intregi sirag si ani necrutatori ...mormane de insadisfactii privind viata lor trupeasca.

     De “oferte”, cu promisiuni tentante de apa din abundenta, nu duceau lipsa niciunul din ei, pentru ca ca desi trecuse ceva vreme peste amandoi, Fatul era inca falnic si Frumos, iar Ileana, tot mandra Consanzeana era, dar ei le rezistau amandoi cu o eroica eleganta, de crapau toti “pompierii” si “pompieritele” de ciuda, invidie si pofta!

     Dar ..., asa dupa cum bine stim cu totii, viata ne pune mereu la incercare si ne ofera mai la tot pasul in dar, cate un “dar”, uneori mai bun frumos si sincer, alteori insa, urat, pervers si plin de otrava.

     Si cum in toate povestile cu Feti Frumosi si cu Ilene Consanzene, vine un moment al marii incercari, tot asa a venit si in viata eroilor din povestirea noastra, o mare incercare sub forma unui “pompier” frumos, mandru si focos, caruia Ilenuta noastra ii cazuse cu tronc (hodoronc!) si care nici Ilenei nu-i displacuse inca de la inceput. “Pompierul” era mecanic de masini de cusut la “Confectia” si cum Ilenei i se stricase intr-o “buna” zi masina, a cerut maistrei sa trimita pe cineva sa i-o repare. Si i-a trimis ...

     A fost atractie la prima vedere - un fulger pe cer senin: el ramasese incantat de eleganta si de farmecul cald al maturitatii ei depline, iar pe ea o frapase asemanarea lui izbitoare cu marea iubire a vietii ei – parea o copie aproape la indigo a lui “Fat Frumos de la Iric”, dar cu mult mai tanar si mai proaspat; pe el il atata intens faima ei de femeie serioasa si inabordabila iar ea incerca prin intermediul lui o nostalgica intoarcere in timp, la frumosii ani ai tineretii, cand singura ei grija era aceea de a se distra si de a se simti iubita ...

     Si cum rabdarea este darul cel mai pretios din viata omului pervers, se vede treaba, ca ceea ce-ncepuse cu o privire curioasa pe furis, s-a transformat cu timpul in furisari la propriu in diverse cuibusoare de nebunii, acasa la cate-un amic sau prietena, dispusi la o discreta gazduire...

     Unele dintre prietenele solicitate au cautat sa-i tempereze elanul adolescentin si sa o readuca cu picioarele pe pamant, invocandu-i rand pe rand, toate argumentele referitoare la pericolele unei astfel de relatii clandestine, la riscul destramarii familiei, la sot, la copii, la iminentul blam al comunitatii, dar ... ti-ai gasit!... Flatata de atentie si coplesita de prestatia mult mai tanarului ei admirator, in frapant contrast cu frustrarile traite in ultimii ani alaturi de “Fat Frumos de la IRIC”, Consanzeana noastra luase avertismentele prietenelor (si colegelor) sale, drept manifestari ale invidiei si in consecinta, actionand pe contra, parea, pe zi ce trecea, tot mai convinsa de justetea deciziei sale de a-si trai viata cat mai intens, irevocabil prinsa in mrejele hipnotice ale amorului carnal .

     De la o vreme, niciuna dintre colegele si prietenele sale n-a mai fost dispusa sa-i mai ofere acoperire. Se saturasera cu toatele de irationalitatea si mai ales de staruinta cu care continua sa se comporte in mod frivol si imoral. Aproape ca nu mai avea prietene, dar nici ca-i pasa. Isi traia cu pasiune aventura vietii sale, frecventandu-si “obiectul” pasiunii din ce in ce mai des si pe unde apuca. Nefiindu-le tocmai comod, si-a luat inima-n dinti si l-a invitat odata acasa ... Acasa la ea. La Ileana. De fapt ... acasa la ei ... Acasa la Ileana Consanzeana si la Fat Frumos, in Templul Casatoriei, pangarindu-l ...    


In obsesia ei bolnava ajunsese sa se gandeasca la Pompier, pana si atunci cand se culca cu sotul ei. Facea amor simultan cu amandoi: trupeste, pe-ntuneric – era cu sotul, dar mental, in lumina sufletului ei, era cu ... amantul. Iar Fat Frumos, nebanuind nimic, nu putea decat sa se bucure de schimbarea ei “in bine”: Ileana trecuse brusc de la plictiseala sexului de rutina, la dragostea pasionala, implicandu-se in actul placerii ca-n zilele bune ale tineretii lor, revarsand peste el toata fierbinteala de care putea sa dea dovada o femeie coapta, la deplina ei maturitate. Si lui ii placea ... Ba mai observase si noutati in felul ei de a i se darui, in felul ei de a se misca: era ... mai fantezista, mai vioaie, mai sonora si ii cerea si lui sa participe in moduri in care nu o mai facuse niciodata ,  N-avea cum sa nu-i placa!... Ii placea si multumea in gand soartei pentru darnicie: resimtea si el in sfarsit, dupa multi ani, placerea deplina la pat.

Va urma ...


* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

marți, 7 martie 2017

Pe panta vietii

de Remus Constantin Raclău

     Drumul omului prin viata e asemenea traseului pe o partie de sanius.

     Fiecare om se naste pe platforma de sus a derdelusului sau, unde sta doar atat cat sa i se taie cordonul ombilical prin care primea viata de la mama sa. Abia desprins de mama, odata cu primul respir, pruncul e pus pe spate pe saniuta vietii lui si astfel, devenit fiinta cu identitate proprie, isi incepe lin alunecarea pe panta vietii, catre inevitabilul sfarsit, harazit tuturor, fiinte si lucruri deopotriva, caci nimic din ceea ce se inalta pe pamant nu este vesnic: tot ceea ce se naste – moare, si tot ceea ce se inalta – cade, devenind mai devreme sau mai tarziu, cu totii si cu toatele - totuna cu pamantul.

     Destinul aseaza in fata fiecaruia dintre noi, cei nascuti spre a ne trai experienta vietii pe „partia” comuna a omenirii, un traseu propriu, de-a lungul caruia suntem trecuti prin varii incercari, in contexte ample si complexe. In unele dintre acestea  suntem lasati sa ne facem propriile alegeri, alteori insa, „circumstantele” ne dau cate-un branci care ne impinge navalnic si periculos la vale...
   
  Si-odata ce suntem in stare sa ne punem schiuri in picioare, ca sa nu trecem prea repede si fara rost, din sus, direct in josul partiei, parintii au grija de alunecarea noastra din primii ani ai vietii, ajutandu-ne cu vorba sau cu fapta, raspunzandu-ne la intrebari si explicandu-ne cu argumente cam care ar fi secretele unui parcurs aducator de sadisfactii, bucurii si impliniri depline, invatandu-ne cum sa ocolim pericolele si cum sa iesim din situatiile dificile. Si fiecare parinte incearca sa fie cat mai de folos urmasilor sai, dupa cum crede el de cuviinta ca e mai bine sa o faca, fiecare dupa stiinta, talentul, capacitatile si experientele sale.
  
   Dar cum lumea e intr-o continua schimbare iar viata intr-o continua evolutie, cei mai buni parinti se dovedesc a fi, nu sunt aceia care dau propriilor fii totul de-a gata – material, sau solutii „la cheie” - ca invataminte, ci aceia care-si invata fiii cum sa gandeasca si cum sa faca pentru a-si gasi ei insisi cele mai bune raspunsuri si solutii la orisice problema li s-ar putea ivi in viata.

    Aflam astfel ca intre un inceput si un sfarsit, viata poate fi si lunga si scurta, dupa cum alegem noi sa ne-o traim: cu chibzuinta si rabdare, alunecand lin si sigur pe partie, serpuind in slalom printre gropi si damburi, spre incantarea ochilor si bucuria sufletului sau coborand drept, intr-un iures navalnic pe panta vietii, saltand periculos peste damburi si dand nechibzuit prin gropi, intr-o vesnica goana nebuneasca dupa senzatii tari.

    Dar indiferent de cat de bine si-a insusit fiecare lectia de filozofie a coborasului pe schiuri, constatam cu ingaduinta conferita noua de intelepciunea firelor albe de par, ca exista o medie a vitezei cu care trece fiecare om prin viata, valabila (intre anumite limite, bineinteles) in aproape toate cazurile si la mai toate persoanele ...
  
   De la nastere si pana isi termina studiile, tanarul om coboara pe partie in echipa familiei sale, urmand in genere, cu aceeasi viteza, traseul acesteia, cand mai usor, cand mai greu, cand in formatie stransa, cand mai distanti unii de ceilalti. Tanarul este mai intotdeauna indeaproape supravegheat, indrumat, sprijinit si ajutat sa deprinda rostul vietii, pana cand va fi in stare sa-si gaseasca singur calea. Eventualele accese de independenta si excese de viteza sunt prompt temperate, totul dupa stiinta vietii de care dau dovada parintii sai.

    Din clipa din care devine independent de familia sa, si pana pe la treizeci de ani – omul e pe maxim. E tanar, e sanatos, e viguros, si cum e plin de viata si de sperante, ajunge sa se creada si nemuritor : moartea pentru el e un concept pur teoretic, ipotetic si - in cazul lui - foarte putin probabil. In consecinta tanarul isi traieste viata intens,  la cote maxime: vede multe si ceea ce vede il umple de pofte. Vrea si el...
  
   Numai ca pofta si nerabdarea de a avea il face sa nu mai vada nimic altceva in jur. Si chestia asta ii joaca feste: privind doar inainte, constata ca ceea ce vrea el e inca departe. Ba tinand cont de nerabdarea lui, e chiar prea departe... Si daca acel ceva pe care si-l doreste cu atata ardoare este o chestie care se face sau se obtine intr-o anumita perioada sau etapa a vietii, ar vrea sa ajunga instantaneu direct „acolo”, in acea perioada sau in acea etapa a vietii, sarind (daca s-ar putea) peste etapele „neesentiale” de pana la acel moment. Si daca nu se poate, atunci, din graba si nerabdare, din dorinta de a avea totul mai repede, ajunge la concluzia periculoasa ca viata e chiar „plictisitoare”.     Si tot ceea ce-i plictisitor e si prea lung: ce fel de viata e aia care nu-ti permite sa ai senzatii imediate si care nu-ti aduce beneficii instantanee?
  
   Viata e lunga, dar cum el e un nemuritor, nu-si face probleme din punctul asta de vedere, asa ca „patineaza” pe schiuri impingand voiniceste in betele de schi, pentru a-si spori viteza catre obiectivele vietii sale, la care de-abia asteapta sa ajunga. Unde? Nu stie nici el, dar vrea s-ajunga. Sau daca stie, crede doar ca stie, in baza a ceea ce-si imagineaza el cum si ce va fi...
  
   De pe la treizeci, pana pe la cincizeci de ani, se simte bine. Nu se mai grabeste...
     E static, fara viteza. E multumit (mai mult, sau mai putin). Totusi, pe masura ce se apropie de cincizeci, incepe sa constientizeze oaresice chestii care il cam deranjeaza... fizic. Parca, parca, ceva nu e in regula... Nu prea mai e in regula ... Apar durerile de spate, de oase ... Constata ca nu prea mai vede cum vedea ... Ca nu prea mai e asa de iute, cum era... Ca incepe sa oboseasca mai repede.  Ca nu prea mai poate tot ce putea ... Si nu prea mai ... multe altele. Ce mai la deal, la vale ... Isi da seama ca nu prea mai e, cum era ...
   
  Si incepe sa-si puna anumite semne de intrebare, incepe sa aiba anumite dubii. Toate aceste indicii ii rasuna in cap, mai intai ca niste clopotei izolati, si pe masura ce acestia se inmultesc si se intetesc, ele parca si cresc si se transforma treptat in adevarate clopote. Clopote asemenea celor de pe catedrale. Asurzitoare ... Devin clopote ... de alarma! Si-atunci omul incepe sa franeze. Si franeaza din ce in ce mai viguros, cu gandul nebunesc de a incetini cursul vietii, pana la oprire si daca s-ar putea, sa schimbe viteza vietii pe mars-arrière, ar face-o bucuros, dar ... isi da seama ca nu poate. Ca NU SE poate: „Cum sa dai timpul vietii inapoi” ?... Mental - se poate: inchizi ochii si te intorci in timp cat vrei. Dar fizic?... Fizic nu se poate ...
    
 Si de aici incolo, incepe cosmarul timpului care trece prea repede... Intrezareste capatul „partiei”, si parca n-ar vrea sa ajunga chiar asa de repede...
  
   Dupa cincizeci incolo, cati mai da Domnul, e cu mana pe frana. Si cum o tine in van, isi arunca macar privirea inapoi, si incearca sa lase ceva in urma lui. Un semn. Ceva, cat de cat, care s-arate celorlalti c-a fost si el pe-acolo... Privind retrospectiv isi face o analiza a ceea ce s-a intamplat de-a lungul lunecarii, si vede ca nu totul a fost chiar asa cum si-ar fi dorit,  si-si da seama c-ar fi putut face si altfel, si mai bine, si mai multumitor, pentru sine si pentru cei dragi lui.

     Si-ar vrea sa lase macar cateva indicii spre folosul celor care-si fac alunecusul navalnic de dinapoia lui. Sau macar pentru cei dragi lui. Macar pentru ei, si daca nu se poate altceva, macar un semnal de alarma. Dar cine sa-l auda ?...

Concluzia ?

Omul isi incepe viata accelerand cu nerabdare, si si-o sfarseste franand, cu disperare.
Problema e ca ..., in cele din urma ... reuseste !...

Morala ?
     Oameni buni: nu va risipiti viata tinand-o ocupata mereu doar cu
                                                                                                    regrete fata de trecut,
                                                                                                                 griji fata de prezent
                                                                                                                           si ganduri pentru viitor!

Traiti-o frumos, urmandu-va chemarea, indepliniti-va menirea!
Faceti ceea ce va place, ceea ce simtiti ca vi se potriveste, si ca va satisface!
Constientizati, simtiti si traiti clipa prezenta /  e singura in care se poate face ceva cu adevarat !

Lunecusul acesta care este VIATA, ARE PENTRU TOTI, ACELASI FINAL ...


* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

„Neam de neamul nostru ...”

Ioan Munteanu, cel mai cutrămurător adevăr spus de la Tribuna Parlamentului României, de la 1945 încoace: „Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violenţă, dezmăţ și nesupunere!”

21 februarie 2014 Viaţa Nemţeană


Ioan Munteanu, cel mai cutrămurător adevăr spus de la Tribuna Parlamentului României, de la 1945 încoace:

„Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violenţă, dezmăţ și nesupunere!”

Milioane de români sînt măcinaţi de aceleaşi probleme care, parcă, nu le vede nimeni din cei ajunşi în Parlament. Sîntem uimiţi, astăzi, de declaraţia politică făcută în Parlamentul României, de un deputat – Ioan Munteanu(colegiul 5 Neamţ)- în care ni se vorbeşte, şi, implicit, recunoaşte, despre cele mai mari tare care apasă asupra acestui popor.

Înainte de a citi acest document care ar trebui să facă înconjurul Europei pentru radiografia completă a societăţii româneşti, trebuie să vă spunem că deputatul Ioan Munteanu este singurul din Neamţ care, fiind la putere cînd s-a votat tăierea pensiilor, a refuzat să dea acest vot. A fost exclus, şi pentru verticalitatea sa, oamenii i-au dat buline albe şi l-au ales din nou. Ne-a surprins această săptămînă, cu această declaraţie politică, unică pentru peisajul post-decembrist românesc.

„ E din ce în ce mai clar că nimic nu mai e ca altădată. S-a schimbat vremea, dar s-au schimbat și vremurile. S-a cam terminat cu cei șapte ani de acasă, cu respectul faţă de profesori sau faţă de persoanele în vârstă. O nestăvilită bășcălie a luat locul bunului simţ și a comportamentului civilizat. Lumea s-a întors pe dos, copiii își bat ori își ucid părinţii, tineri netrebnici violează, apoi ucid cu bestialitate bătrâne neputincioase, nu mai există onoare, cinste, muncă,generozitate, nimic din ceea ce înseamnă valori morale și spirituale strămoșești. 
Unde au dispărut cuminţenia românului și frica de mânia lui Dumnezeu?
 Neam de neamul nostru n-a cunoscut vreodată atâta violenţă, dezmăţ și nesupunere ca la acest început de mileniu. Sau, după cum spunea Alexandru Vlahuţă într-o poezie de o surprinzătoare actualitate, publicată, însă, în 1881): “vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!” . 
Îngrijorător este faptul că suntem conduși și de oameni de proastă calitate, de analfabeţi (cu sau fără diplomă), de parveniţi și de mojici . Incultura, prostia și obrăznicia au devenit criterii și atuuri de promovare. Grav e că aproape toţi acești indivizi , considerând că li se cuvin posturile și că pot lua orice hotărâre, trag după dânșii oameni de aceeași calitate îndoielnică. 
Așa se explică paradoxul din multe instituţii bugetare în care mediocrii și submediocrii ajung să facă legea și să reprezinte statul, obligându-i pe adevăraţii specialiști să-și părăsească locurile de muncă . Acești indivizi, aflaţi vremelnic în funcţii nemeritate, își fac loc în faţă dând din coate, le place să fie băgaţi în seamă, să se vorbească și să se scrie despre ei. Sunt nelipsiţi de la tot felul de sindrofii și ceremonii, de la evenimente mondene, dar și de la slujbe, parastasuri și pomeniri. Se închină cu falsă smerenie la icoane, în timp ce mintea le umblă la hoţii și șmecherii. Fac gesturi umanitare de ochii lumii, dar de fapt nu cheltuiesc nici 0,1 % din ceea ce fură. Trăiesc într-un lux deșănţat, risipesc fără măsură banii ușor câștigaţi, petrec vacanţe în locuri exotice, adună averi peste averi și îi sfidează cu neobrăzare pe cei care ar fi meritat să ajungă în locul lor, dar n-au făcut- o pentru că le-a lipsit tupeul lor nerușinat. 
Exemple de acest fel se întâlnesc la orice pas, fără ca oamenii din jur să mai aibă vreo reacţie. Într-o lume în care scara adevăratelor valori s-a răsturnat, nimeni nu se mai miră că X sau Y au ajuns acolo unde au ajuns. Şi, mai ales, cum au ajuns. ”Ei sunt mari și tari, nu au nici rușine, nici sfială //că-ntr-o zi urmașii le vor cere socoteală’’ ( tot Vlahuţă, 1881!).

În România va trebui să se ducă o luptă foarte grea cu această categorie care a impus regulile junglei. Doar un lider respectat și autoritar, un patriot, un român adevărat mai poate readuce ţara pe calea cea bună. 
Îl vom găsi? Îl vom avea? Eu nu pot decât să sper!

Sursa: http://www.viatanemteana.info/ioan-munteanu-cel-mai-cutramurator-adevar-spus-de-la-tribuna-parlamentului-romaniei-de-la-1945-incoace-neam-de-neamul-nostru-n-a-cunoscut-vreodata-atata-violenta-dezmat-si-nesupunere/



* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

luni, 30 ianuarie 2017

Muzica şi … bunul simţ


  

De fapt, în toate s-ar cuveni bun simţ, asta este foarte clar!
Când auzi azi nişte miorlăituri jalnice sau nişte zgomote fals lătrătoare, la asta se şi gândeşte, imediat, omul normal. De fapt, nici nu este de mirare, fiindcă totul porneşte de la om! Dacă omul are bun simţ şi creaţia sa, munca sa, cuvintele sale, faptele sale – au. Dacă nu – nu. Şi dacă bunul simţit este însoţit şi de creație, omul este cu adevărat o fiinţă superioară, vorba anticilor „asemeni zeilor”. Dacă nu – nu.
1872, Viena. Johannes Brahms se găsea în vacanţa de vară la via unui prieten, undeva în jurul capitalei. Totul era minunat: aerul, natura, bucatele servite la masă, soarele, compania. La prânz se servi şi un vin foarte bun „al casei”, cum se lăuda gazda:
***
– Maestre, am plăcerea să vă prezint pe „Brahms”-ul cramei mele! – zise acesta cu emfază.
La care Brahms, modest dar glumeţ, îi replică pe dată:
– Atunci deseară bem un „Beethoven”?!
Tot Viena. Wagner făcea repetiţie cu orchestra la opera Lohengrin. Muzicienii erau cu adevărat impecabili. După două ore de cântat, în care toţi instrumentiştii îşi puseră tot sufletul, Wagner opri repetiţia şi profund emoţionat le spuse:
– Vă mulţumesc din inimă! Aţi cântat mult mai frumos decât am compus eu!
***
New York. Concert mare în pregătire, repetiţii obositoare şi pretenţioase, căci dirija însuşi Toscanini, care nu trecea cu vederea nici un un mic rabat de la perfecţiune.
La un moment dat, Toscanini îi face o observaţie, foarte pertinentă de altfel, sopranei, care se simte extrem de ofensată:
– Dumneavoastră, maestre, văd că pierdeţi din vedere faptul că eu sunt o mare artistă! – se răsti insolentă diva.
La care Toscanini replică prompt:
– Promit să nu deconspir acest secret neştiut de nimeni, vă asigur!
* * *
Germania. O vacanţă de vară şi o vilă închiriată lângă cea a unui pictor norvegian pe nume Edvard Diriks (1855-1930), talentat, dar abia sosit şi de aceea probabil foarte, foarte obosit. Din vila vecină se auzea un pian muncit din greu, o după-amiază, două, trei, până noaptea târziu. A treia seară cei doi vecini ies pe balcon, fiecare dornic să guste răcoarea serii. Pictorul întreabă iritat:
– Dumneavoastră aţi clămpănit zilele astea, ore în şir, la pian?
– Da – răspunse pianistul mirat.
– Să ştiţi că m-aţi scos din sărite! Şi vă străduiţi degeaba exasperând vecinii, fiindcă n-o să ajungeţi nicăieri, fiindcă n-aveţi pic de talent!
Pianistul zâmbi şi spuse calm:
– Mai ştii că n-aveţi dreptate?! Mă numesc Franz Liszt şi nu sunt nici eu mulţumit întotdeauna de mine. De aceea studiez mereu.
Jenat, Diriks se retrase, nu înainte de a-şi cere respectuos scuze.
Video: YouTube
Bunul simţ?
Pasăre rară … deşi este o putere pe care numai prostul trufaş o poate respinge, cum zicea Iorga.
Dar poate că totuşi tot la Tagore găsim salvarea. „Sunt adevăruri care se spun şi adevăruri care se tac” …

* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

duminică, 29 ianuarie 2017

"Grădiniţa de Partid"

de Remus Constantin Raclău / 26-12-2013



Motto: “Grădiniţa de copii, plină e de jucării”


Grădina este locul în care oamenii seamănă cu gândul de a culege.

Şi fiecare seamănă ceea ce are nevoie, sperând ca sămânţa îngropată în pământ fertil să dea rod bogat şi să-l răsplătească pentru efort şi aşteptare. Omul îşi rupe de la gură o sămânţă ştiind bine că pământul şi natura propice îi vor dărui înapoi - înzecit - acea sămânţă.

O lege a naturii zice că vei culege ceea ce vei semăna: pui boabe de porumb - vei culege porumb, pui fasole - fasole vei culege, pui grâu şi vei avea grâu, pui cartofi şi cartofi vei recolta. Şi tot aceeaşi lege ne spune că pentru o boabă însămânţată vor ieşi câteva zeci în loc, sau chiar câteva sute - una pentru a fi reînsămânţată şi restul spre a fi cultivatorului de folos.

Pe acest model al naturii mamă, oamenii şi-au dat seama că ar trebui să-şi crească şi ei copiii: să-şi facă o casă, să-şi caute o soţie potrivită cu care să se pună de acord întru totul pentru a crea condiţii optime întemeierii şi înmulţirii familiei, să procreeze împreună, să crească, să protejeze şi să educe împreună tinerele vlăstare până când acestea vor fi suficient de mari, de puternice şi de pricepute pentru a-şi purta singure de grijă şi pentru a-şi întemeia la rândul lor, fiecare câte o familie.

Şi că se le fie mai uşor, oamenii adunaţi în comunităţi, au decis să se sprijine unii pe alţii şi, punând mână de la mână, şi-au făcut propriile lor grădini de crescut copii, unde au pus pe câte unul de-al lor, de regulă o femeie mai blajină şi mai răbdătoare, să aibă grijă de copii pentru ca toţi ceilalţi să-şi poată vedea liniştiţi de treburi. Şi ca să nu confunde care cumva vreunul grădina şi să-şi lase - Doamne fereşte! - copilul pe câmp, i-au pus nume de alint spunându-i “grădiniţă”, de dragul micuţilor ce cresc într-însa, dar şi prin comparaţie de mărime a micuţelor clădiri didactice cu vastitatea grădinilor agricole.

Ideea aceasta cu grădiniţa de copii s-a dovedit una de succes, dând roade bogate şi de calitate: copiii ies cu toţii bine educaţi şi bine pregătiţi pentru şcoală şi pentru tot ceea ce urmează să li se întâmple în viaţă. Şi cum experienţele de succes ale persoanelor calificate dintr-un anumit domeniu de activitate sunt luate drept model şi adaptate de către specialişti în multe alte domenii, nici politica nu a putut face excepţie de la acesta regulă de aur a evoluţiei societăţii umane.

Partidele sunt formate din oameni cu scopul declarat de a servi oamenilor. Partidele au la bază o anumită idee a unuia mai luminat la minte, care o dezvoltă până la a construi în jurul acesteia o doctrină, a cărei esenţă s-ar rezuma la un model - paradigmă - de rezolvare a tuturor problemelor existente într-o anumită comunitate umană închisă în interiorul graniţelor unei ţări, dar şi la strategii de relaţii externe.

Conform acestei descrieri, ar fi suficient ca cineva să studieze serios o anumită doctrină, pe care să şi-o însuşească temeinic, pentru a deveni un bun membru de partid şi în consecinţă un bun aplicator al acestor idei în practica de zi cu zi.

Problema este că trăim într-o lume extrem de dinamică, în care evenimentele se succed cu repeziciune şi în care teoriile economice şi sociale trebuiesc ajustate din ce în ce mai des pentru a rămâne în pas cu vremurile. O altă “problemă” este aceea că, Slavă Domnului, oamenii sunt liberi să aleagă ceea ce citesc, ceea ce studiază şi mai ales ceea ce cred ei c-ar fi mai bine să pună în aplicare, totul în funcţie de ce şi cum înţeleg ei din tot ceea ce au studiat, desigur.

Astfel un om matur cu un orizont cultural mediu, cunoaşte în esenţă prevederile unui anumit număr de doctrine care i-au atras atenţia şi i-au stârnit curiozitatea, fără a fi neapărat un specialist în domeniu. Bineînţeles că pentru a fi un bun membru de partid este necesară cunoaşterea în detaliu a celei mai mari părţi a doctrinei respectivului partid.

Dar orişice doctrină politică are atât o componentă socială cât şi una economică. Şi dacă unii sunt mai înclinaţi spre latura socială, alţii sunt mai înclinaţi către economie, puţini fiind cei care înţeleg corect şi în egală măsură ambele laturi ale unei doctrine. De aceea, mai marii partidelor au decis că ar fi bine ca membrii lor să urmeze cursuri de pregătire ideologică, sau mai pe şleau - de “îndoctrinare”, adică de cunoaştere şi de însuşire a prevederilor doctrinare ale partidului din care au ales să facă parte şi mai ales a modalităţilor de punere a acestora în aplicare.

La aceste cursuri se prezintă persoane de calitate şi de bună credinţă, cu un profil moral ireproşabil şi un înalt simţ civic, care cred că pot fi de folos societăţii în care trăiesc şi care cred cu tărie că singura modalitate corectă de rezolvare a problemelor din ţară este calea propusă de partidul lor, care va acţiona în strânsă concordanţă cu perceptele propriei doctrine.

Odată intrat în partid el va frecvenţa cu o curiozitate constructivă cursuri de economie politică, de sociologie şi mai ales de istorie a partidului, unde îi vor fi prezentate cu mândrie patriotică realizările sociale, economice şi politice ale înaintaşilor săi pe linie de partid, îi vor fi aduse la cunoştinţă cu profesionalism şi competenţă evoluţia în timp a propriei doctrine în funcţie de evoluţia societăţii naţionale şi a realităţilor de pe plan mondial, precum şi cele mai eficiente metode prin care această doctrină îşi găseşte aplicarea în viaţa cotidiană a partidului şi a societăţii.

După care vor fi şcoliţi în arta muncii de partid, explicandu-li-se pe-ndelete importanţa feed-back-ului pe linie de partid: cum să se ia în mod continuu pulsul străzii de către oamenii de la baza partidului, cum fac aceştia propuneri de ameliorare şi de perfecţionare a propriului program politic în concordanţă cu necesităţile şi năzuinţele populaţiei, cum vin recoltate şi analizate aceste propuneri de către liderii şi eminenţele cenuşii ale partidului, cum se armonizează propunerile venite din diversele organizaţii şi cum se elaborează o propunere concretă de rezolvare a doleanţelor populare, cum se transmit aceste propuneri înapoi către organizaţiile de bază spre a fi analizate, dezbătute şi aprobate sau eventual modificate în mod democratic prin votul majorităţii.

Bineînţeles că în urma acestor sondaje şi discuţii, în organizaţiile de bază ale partidului se vor evidenţia anumite persoane, cu un înalt simţ civic şi al realităţii, cu o bună priză la public, cu o bună pregătire ideologică şi profesională, care se bucură de o bună reputaţie atât în rândurile membrilor de partid cât şi al populaţiei din teritoriu în general şi care vor fi propuse spre avansare către vârful piramidei din schema de organizare a partidului şi pentru a face parte dintr-o rezervă de cadre completamente apte şi competente pentru a ocupa funcţii în administraţie în eventualitatea câştigării alegerilor pe plan local sau naţional...

Şi aş putea să vă ţin aşa o săptămână întreagă cu abureli şi gargara diabetică despre buna credinţă, eficientă şi utilitatea publica a partidelor politice din Romanica noastră, dar tare mi-e ca o să vă las impresia unuia căzut din lună, şi nu oricum ci direct în cap!...

Da! Pentru că realitatea ne arata din păcate, o cu totul altă faţă a partidelor şi o cu totul altfel de viaţă politică în România, generalizată prin contaminare în mod trist pe tot eşichierul naţional al politicii .

N-am avut niciodată“fericirea” de a fi invitat de vreun partid la vreo şedinţă de instructaj ideologic, aşa că n-aş putea să vă spun exact cum se produce evoluţia unui homo sapiens “normalus” către treapta “net superioară” de “homo politicus”. Pot însă din păcate, la fel ca şi dumneavoastră, ca doar în baza rezultatelor şi efectelor produse de activiştii oricărui partid - la întâmplare - în spaţiul public, să intuiesc un astfel de parcurs. Şi nu sună deloc bine ceea ce avem nefericirea să vedem şi să simţim zilnic pe pielea noastră...

Efectul principal al acestor simptome este apatia şi lehamitea populaţiei de a-şi mai aduce contribuţia la viaţa democratică a naţiunii. Lumea s-a săturat de promisiunile, de minciunile şi de manipulările clasei politice în ansamblul ei, pe care le putem reuni cu amărăciune într-un singur cuvânt PROSTEALĂ ...

Partidele, organisme de expresie democratică a voinţei populare – în teorie şi la origine, au degenerat şi s-au rupt complet de populaţie, izolându-se în privilegii şi puteri auto-conferite şi transformându-se în organisme parazitare cu scopuri şi viaţă proprie. Acestea, profitând de imperfecţiunile de definire şi de aplicare a democraţiei, şi-au luat practic în stăpânire prin rotaţie propria tară, pe care o exploatează şi-şi ţin cu aroganţă în captivitate propriul popor pe care îl manipulează conform propriilor interese economice şi de perpetuare a propriei lor puteri.

Oamenii nu numai că nu mai au încredere în clasa politică care pretinde că îi reprezintă, dar au ajuns chiar să o dispreţuiască până la ură. În aceste condiţii este evident că liderilor de partid le este din ce în ce mai greu să mai găsească personalităţi ale vieţii culturale, sociale şi economice, dispuse să intre în jocul politic, întrucât aceasta ar fi primul pas către compromiterea publică definitivă şi iremediabilă a personalităţii respective.

Problema principală cu care se confruntă conducerea unui partid este aceea că persoanele care se înscriu în acel partid nu sunt “virgine” din punct de vedere intelectual; adică ele se prezintă la înscrierea în partid posedând deja un anumit bagaj de cunoştinţe şi convingeri proprii, dobândite în urma studiului individual şi a propriei experienţe de viaţă, convingeri greu de combătut dar şi mai greu de înlăturat de către propagandiştii partidului în care s-au înscris şi care ar prefera ca “elevii” lor să nu aibă modele de comparaţie la care să raporteze mereu tot ceea ce află de la ei: prea multe întrebări, prea multe lămuriri de dat, prea albă e aţa cu care încearcă din greu uneori, să însăileze un răspuns cât de cât credibil şi în conformitate cu scopurile doctrinare declarate (pentru ca scopurile nedeclarate rămân aşa - nedeclarate, deşi după cum le simţim noi din plin efectele, le cam bănuim şi pe acelea).

Unde mai punem faptul că existau pe vremuri situaţii în care liderii de partid - care duc şi astăzi o veşnică campanie de racolare de noi membri - reuşeau să atragă în mrejele îmbietoare ale partidului, persoane de un anumit calibru şi cu o anumită reputaţie socială, care nu erau şi nu sunt dispuse să înghită orice şi oricum. Ei intrau în acel partid al cărui doctrină se apropia cel mai mult de crezul lor intim, de modelul lor de rezolvare al problemelor societăţii în care trăiau şi căreia doreau să-i fie de folos în mod activ. Dar tot aceştia erau şi cei care la cea mai mică deviere de la linia doctrinară promisă, erau primii care îşi creau probleme de conştiinţă pe care le ridicau public, cu repercusiuni contagioase asupra colegilor de partid din preajmă şi care putea determina o dezertare de grup sau o migraţie spre alte partide cu ideologie similară dar mai consecvente în aplicarea propriei doctrine în practica cotidiană.

Asta dacă vorbim de persoanele sincere şi serioase. Pentru că dacă vorbim despre oportunişti - şi politica e un domeniu care nu duce deloc lipsă de astfel de persoane – aceştia îşi au preţul lor, fiind uşor de “convins” să vină sau să rămână într-un partid pentru a se dedulci la borcanul cu miere aflat în administrarea partidului, mai ales dacă acesta se află la guvernare, fie la nivel naţional fie doar pe plan local.
Problema cu acest tip de persoane este că se comportă ca nişte adevăraţi mercenari, oferindu-şi serviciile celui care plăteşte mai mult şi pretinde mai puţin, cu riscul uriaş ca aceştia să te lase cu buza umflată şi să “migreze” spre un partid mai convenabil, tocmai când ţi-e mai amară limba în gură.

Şi-atunci, în căutare de cadre de valoare, “intelighenţia” partidelor a realizat necesitatea de atragere în rândurile partidului, cât mai de timpuriu, a tineretului “virgin” din punct de vedere politic. În acest sens au fost create organizaţiile de tineret, supuse îndoctrinării prin “şcolile de vară”, “de iarnă”, (de primăvară-toamnă şi all season...) ţinute cu tot tam-tamul şi presărate cu spumoase programe de divertisment, prin staţiunile de odihnă faimoase ale patriei.

Şi când concurenţa între partide a devenit şi mai acută din lipsă de persoane de calitate dispuse la subordonare şi obedienţă necondiţionate, vârsta de racolare a viitorilor membri şi cadre a scăzut până la elevii din primul an de liceu. Din punct de vedere politic sunt practic “copii de grădiniţă”, care prea puţin înţeleg din linia doctrinară ce li se prezintă la şcolile sezoniere. Başca faptul că nu toţi părinţii sunt atât de “moderni” încât să-şi lase odraslele “de capul lor” pe mâna altora, hai-hui prin staţiunile patriei...

Aşa că să nu ne mire faptul că a început deja să se audă despre deschiderea “Grădiniţelor de partid” pe lângă sediile locale ale partidelor, unde tinerii liceeni sunt ademeniţi şi şcoliţi de către experţi în doctrină, în munca organizatorică, în comunicare şi în relaţii publice de partid.

Ne întrebăm cu toţii cum este posibil ca partidele să mai găsească aderenţi chiar şi în zilele noastre, în condiţiile în care acestea “beneficiază” de toată reputaţia negativă de care singure se fac vinovate prin tot ceea ce întreprind ele în spaţiul public românesc, de cota de încredere şi popularitate în cădere liberă pe care o au acestea în rândurile cetăţenilor, dar şi de publicitatea negativă pe care le-o fac televiziunile şi ziarele adversarilor politici, dar mai ales organismele independente şi ONG-urile nealiniate prin intermediul internetului, mult mai greu de cenzurat şi de manipulat, datorită multitudinii de surse de emisie.

Nici aici nu avem însă din păcate de a face cu nici un mister. Şefii partidelor dimpreună cu specialiştii lor în recrutarea, selecţia şi îndoctrinarea membrilor şi a viitoarelor cadre şi-au dat repede seama că criza financiară însăşi este “Asul” din mâneca lor...

Lipsa de orizont a tinerei generaţii, generată de o economie în cădere liberă, în care locurile de muncă dispar sub ochii noştri odată cu falimentarea firmelor care le-au generat şi în care iniţiativa privată este inhibată din faşă de cangrena corupţiei generalizate, a unei birocraţii stufoase inutile şi ineficiente, dar mai ales de lipsa completă de predictibilitate datorate unei legislaţii în continuă schimbare, fără nicio logică şi fără nicio strategie, complet îmbârligată, derutantă şi descurajantă, face ca tinerii absolvenţi de liceu sau de facultate deopotrivă, să nu aibă decât două alternative principale: emigrarea sau o slujbă “la stat”.
 Bineînţeles că ar mai fi şi fantoma alternativei de a lucra într-o multinaţională de succes, din cele prezente deja pe teritoriul românesc, dar aceasta este valabilă doar pentru vârfurile unei generaţii de tineri triaţi şi recrutaţi cu mare grijă...

Şi-atunci intră în funcţiune caseta cu cântecul de sirenă al partidelor: tinerii sunt momiţi cu poveştile de succes ale politicienilor consacraţi, în care li se explică detaliat, în gura mare sau pe şoptite – după caz, toate avantajele apartenenţei la castă: un sistem de relaţii apelabil şi sensibil la orişice nevoi, uşi deschise oriunde şi la orice nivel, protecţie la necaz, funcţii în administraţia locală sau de stat, afaceri la cheie, funcţii retribuite la partid, prezenţa pe listele de vot în poziţii sigur eligibile, scaune călduţe în consilii de administraţie, şpăgi şi comisioane contra simple semnături, posibilitatea de a “lucra” direct cu fonduri nerambursabile şi ... cine le mai ştie câte...

Şi cine acceptă să intre „la prelucrat” are parte de un adevărat dresaj vecin cu spălatul creierului: sunt cocoloşiţi, dădăciţi, duşi cu zăhărelul, dojeniţi părinteşte, trimişi la şcoli înalte prin ţară şi străinătate pe banii partidului, care la nevoie le şi cumpără diploma dacă nu-s în stare să şi-o merite singuri - totul numai şi numai dacă promit să fie soldaţi fideli dedicaţi cu trup şi suflet partidului care i-a făcut oameni şi căruia îi vor aparţine până la moarte...

Bineînţeles că din această vastă gamă de „servicii” oferite de un partid, cele mai avantajoase sunt rezervate pentru fiii oamenilor de suflet şi de încredere ai partidului: membri de vază din conducere, activişti cu state vechi, sponsori, susţinători financiari - oficiali sau oculţi - pentru cei ai altor binefăcători de partid şi de stat.
Tinerii sunt înarmaţi astfel cu întreg arsenalul de luptă ideologică, psihologică şi golănească din arhiva şi „tezaurul” experienţei de partid. Viitorii activişti sunt educaţi în spiritul sec şi eficient al păianjenilor care-şi atrag cu cinism victimele în plasa lor pentru ca mai apoi să le sugă resursele până la epuizare. Faptul că una zic şi alta fac fiind cea mai inocentă dintre metode.
Spuneam la inceputul articolului că de regulă cine pune sămânţa în pământ culege inzecit ceea ce seamănă. Asta n-ar trebui s-o uite domnii lideri de partide, atunci când seamănă vânt: că vor culege furtună!

Dar să lăsăm teoria și să revenim cu picioarele pe pământ ...

Zilele trecute (decembrie 2013) am citit un articol care mi-a plăcut prin intermediul unui link publicat de o persoană din lista mea de prieteni de pe Facebook şi am decis să-l cunosc mai bine pe autor, cerându-i “prietenie”. Problema e că totul s-a transformat într-un mic conflict între generaţii (cu ocazia asta poate mă-nvăţ şi eu minte şi nu mai bântui aiurea pe facebook), întrucât autorul s-a dovedit a fi
un tânăr politician, blindat cu diplome ce atestă studii înalte, ca mai toţi tinerii politicieni români de astăzi, başca titlul de ”Doctorand în Ştiinţe ale Comunicării”, cu care se mai şi semnează ( a se citi: „Mare Meşter în Manipulare”).

Sincer să fiu, aş fi preferat să-mi dau seama din discursul lui de această specializare, să o aud în cuvinte şi să o simt printre rânduri şi nu doar să o văd ataşată de un nume ca pe o etichetă în frunte. “Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus” se referă la soartă, din câte ştiu, şi nu la titluri...

O să vă reproduc în cele ce urmează etapele de desfăşurare a ostilităţilor, doar aşa... ca să ştiţi ce unde mi-a venit inspiraţia pentru articolul de faţă. Nu o să dau numele tânărului în cauză (îl voi numi în articol cu apelativul de “Tânăr politician”), pentru a nu fi acuzat că am profitat de “prima” lui greşeală pentru a-i compromite luminosul viitor ( o mai fi având el şi altele, dar nu faţă de mine...).

Mi-aş dori (pentru el), să citească articolul de faţă şi să tragă concluziile şi învăţămintele necesare din acesta. Şi dacă îşi va schimba şi atitudinea, o voi considera ca pe o victorie a bunului simţ ancestral.

Remus Constantin Raclău:Vă mulţumesc pentru accept şi felicitări pentru articol.
Tânăr politician: Mulţumesc. Care din ele? 
Remus Constantin Raclău: O să fiu diplomat şi o să spun "pentru toate"! (dar de citit l-am citit doar pe cel cu lipsa corespondenţei dintre X şi Y) 
Tânăr politician: o să vă dau un link să le citiţi şi pe toate
şi dacă vă plac, să le distribuiţi,
http://xyz.ro... 
Remus Constantin Raclău: Reţinut; mulţumesc! Aveţi "vreo două"!... Felicitări şi "Keep going"!
Am început deja, publicându-l pe acesta pe blogul meu - http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/ - la secţiunea "De la lume adunate..."
Vă scriu din Italia şi sunt doar "O struţo-cămilă"... (e CV-ul meu şi îl găsiţi pe blog!)
...

Când am intrat din nou pe net, am avut “plăcută” surpriză să găsesc un mesaj cu un comentariu de moderat pe blog, din partea tânărului nostru politician:

· [Nostalgie Pentru Bunul Simț] Comentariu nou pentru articolul “Xxxx ...”:


Admin13.12.2013
Către: pentrubunulsimt@gmail.com 
Drd. “Tânăr Politician” (doctorand - desigur, că ”omul nostru” nu mai e om, a urcat o treaptă pe scara evoluției și s-a cocoțat deasupra noastră, a tuturor, și ca să fim siguri că știm cu cine vorbim, și mai ales ca să înțelegem că trebuie să-i vorbim ”de jos în sus” - cu sfială și respect - ține morțiș să-și atașeze eticheta de super-om: ”Drd,” în fața numelui de om. Așadar ...) 
Drd.“Tânăr Politician” a introdus un nou comentariu privind postarea dvs. "Xxxx ...”
Sunt autorul acestui articol şi am exclusivitate pentru “Gazeta de X”. Ceea ce aţi făcut dumneavoastră este plagiat şi o să vă rog ori să-l ştergeţi de pe acest site, ori să copiaţi doar primul paragraf urmat de expresia "Continuarea o găsiţi pe Gazeta de X" şi cu link către ziare.
Publicaţi
Ștergere
Marcaţi-l ca spam
Moderează comentarii pentru acest blog.
...

M-am simţit obligat să dau explicaţii, şi pentru eficienţa comunicării am ales tot mesageria privată a facebookului:


Remus Constantin Raclău: Bună seara domnule Tânăr. Cu tot respectul vă rog să luaţi notă de faptul că v-aţi cam grăbit cu încadrarea juridică de plagiat. Şi asta nu pentru că o spun eu ci conform definiţiei oficiale din DEX, identică cu cea legală: http://dexonline.ro/definiţie/plagiat
Ca un bun specialist în comunicare puteţi să constataţi şi singur că aţi abuzat puţin de această acuzaţie de care mă simt uşor stingherit ca să nu spun jignit. Personal sunt adeptul 100% al unui comportament de bun simţ atât în spaţiul privat cât mai ales în cel public. Am publicat articolul pe blogul meu cu precizarea sursei şi a autorului ceea ce atât din punct de vedere legal cât şi din cel al bunului simţ este mai mult decât suficient pentru a nu putea fi acuzat de ceea ce spuneţi dumneavoastră că ar fi. 
Sunteţi tânăr, aveţi un viitor strălucit în faţă şi pentru reputaţia dumneavoastră vă sugerez cu toată simpatia să fiţi foarte atent în a da verdicte care s-ar putea întoarce împotriva dumneavoastră. Vă reamintesc că mi-aţi dat chiar dumneavoastră acceptul pentru redistribuirea acestui articol şi chiar al tuturor articolelor dumneavoastră care îmi plac din “Gazeta de X”, fără să-mi precizaţi nici o limită şi nici o condiţie. 
Cu toate acestea am procedat la modificările solicitate de dumneavoastră, doar din bun simţ pentru dorinţa dumneavoastră personală, nu şi din obligaţie legală care era îndeplinită în totalitate şi în forma iniţială de publicare. 
Vă rog să-mi precizaţi limitele unor eventuale viitoare preluări subliniind faptul că eu personal nu câştig nimic din publicarea acestora şi că dimpotrivă, dumneavoastră sunteţi cel câştigat prin publicitatea pe care v-o fac publicându-vă articolele pe blog. 
Cu stimă, respect, bunăvoinţă şi simpatie,
Remus Constantin Raclău

(Credeam că am fost destul de respectuos și limpede în exprimare în așa fel încât tânărul meu partener de dialog să înțeleagă și să observe faptul că am publicat articolul său cu bună credință, fără a-mi însuși, în nici un mod, nici măcar un cuvânt din cele scrise acolo, ca fiind fruct al gândirii mele ... Așa credeam eu. Dar ”domnia sa” avea altă ”agendă de discuții” ...)

Drd.“Tânăr Politician”: Eu am contract de exclusivitate cu Gazeta de X. Când citezi pe cineva, nu îi copiezi tot articolul şi la sfârşit pui sursa, ci pui primele două paragrafe şi continuarea "articolul integral îl puteţi citi pe Gazeta de X. Nu am nevoie de publicitate, articolul are peste 70.000 de cititori şi peste 15.000 de likeuri
Vă rog să rectificaţi acel impediment
Cu stimă
În al doilea rând, numele meu nu apare nicăieri în articol.
 Acum e perfect. Mulţumesc 
Remus Constantin Raclău: OK. Am inteles: vorbele dumneavoastra sunt vandute cu antipatie Gazetei de X. Cum doriţi - e problema dumneavoastra!
În primul rând eu vreau sa vă repet că daţi o interpretare absolut eronată unui fapt absolut normal în spaţiul virtual, transformându-l din exces de zel protecţionist într-un conflict de interese care în fapt nu există şi doar superficialitatea specifică epocii şi vârstei va împiedică să nu înţelegeţi diferenţa dintre un plagiat şi o preluare cu specificarea sursei şi a autorului. 
În al doilea rând, eu m-am adresat foarte elegant şi politicos, în ciuda diferenţei covârşitoare de vârstă (am copii mai mari decât "dumneavoastră"). Dumneavoastră mi v-aţi adresat în stilul caracteristic al tineretului crescut în spiritul egoist şi agresiv de după revoluţie pentru care eleganţa în exprimare este un artificiu opţional, considerat şi tratat drept o slăbiciune. 
Vorbiţi în articol despre incultura politicienilor... Vă informez că “inteligenţa şi cultura nu justifica reaua credinţă precum nici frumuseţea nu justifică prostituţia”. 
Dumneavoastră, vorbiţi frumos dar acţionaţi pe dos. Asta mă duce cu gândul că nu sunteţi sincer şi că vorbiţi aşa doar pentru că vi s-a spus că asta place prostimii să audă şi în consecinţă nu mă mai interesează ceea ce scrieţi. 
Vă informez de asemenea că prin acest comportament nu aţi creat nimic nou. Nu faceţi altceva decât să “plagiaţi” perfect comportamentul politicienilor “adulţi”, care una zic şi alta fac, vorbind pe placul urechilor auditoriului, dar făcând pe placul propriilor buzunare, al propriului partid şi al finanţatorilor acestuia. 
Vă recomand să copiaţi această discuţie şi să o revedeţi peste vreo douăzeci de ani, când o să mai acumulaţi ceva experienţă de viaţă şi când vitejiile tinereşti se vor mai fi decantat. 
M-am identificat intenţionat cu autodefinita “O struţo-cămilă” (un fel de “neica nimeni”), tocmai pentru a mă plasa şi în ochii dumneavoastră în rândul (sic) “oamenilor de rând” pentru care pretindeţi că vă luptaţi şi pe care doriţi a-i reprezenta. Rezultatul a fost că n-aţi rezistat tentaţiei de a vă umfla în pene şi de a mă trata de sus. Cam prea de sus pentru tinereţea dumneavoastră... 
Deşi v-am sugerat să citiţi definiţia plagiatului pentru a vă da seama de eroarea de interpretare pe care o faceţi, aţi continuat discursul pe “linia dură”, fără a vă gândi măcar o clipă că s-ar putea să mai aibă şi alţii dreptate. 
Nu aveţi nici un pic de consideraţie pentru cei pe care-i credeţi “sub nivelul” dumneavoastră, nu luaţi în seamă şi nu ţineţi cont de nimic din ceea ce vine “de jos”. Sunteţi superficial, imprudent, neatent, agresiv şi arogant în discuţiile cu un om de rând ( sau cel puţin aşa aţi demonstrat în discuţia cu mine). 
Am greşit când v-am cerut prietenia crezând că aţi putea fi un tânăr reprezentativ pentru viitorul României. Să ne ferească Dumnezeu!... În consecinţă îmi retrag cererea de prietenie, anulez articolul de pe blog şi elogiile pe care vi le-am adus în grupurile în care sunt activ. 
Din păcate o să fiţi un politician perfect pentru România. Aveţi toată superficialitatea, aroganţa şi agresivitatea gratuită necesare. 
Vă doresc succes în viaţă şi în cariera de care având în vedere caracterul dumneavoastră nu mă îndoiesc.

Concluzia este cam amară:

“Grădiniţa de partid, plină este de acid”...



* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Cugetare privind furatul la români

de Remus Constantin Raclău

     Vom trăi mai bine atunci când vom fi în stare să acceptăm realitatea, oricât de crudă şi de dezonorantă ar fi ea. Aceasta este prima condiţie de vindecare: diagnosticarea corectă a "bolii"! Doar acceptând existenţa bolii, acceptând adevărul realităţii care ne înconjoară vom fi capabili să găsim antidotul potrivit pentru ameliorarea simptomelor care ne alterează existenţa.

     Să vedem mai întâi, de unde, ce, si mai ales, de la cine - se fură ...

     "Cel de la care se fură" a fost - 
”pe vremuri”- STATUL. Statul care ne fura pe noi; a fost CAP-ul care ne-a luat pământul cu forţa şi cât a funcţionat ne-a furat şi recolta. Ţăranul se alegea cu munca şi cu sudoarea, cu setea şi cu foamea, cu vântul nemilos, cu soarele torid, cu ploaia sau cu gerul... că ţăranul şi-a făcut datoria faţă de PĂMÂNT şi faţă de animalele de la "COLECTIV" pe orice vreme, primind în schimb doar atât cât să nu moară de foame - în viziunea "conducerii", şi de multe ori era insuficient. Aşa că ŢĂRANUL A "FURAT" DE FOAME... A "furat" ca să mănânce - produse ale muncii lui, DE PE PĂMÂNTUL LUI !!!...

     Orăşeanul muncea din greu la îndeplinirea "planului cincinal", băgând ore suplimentare la greu pentru care se alegea doar cu diplome şi insigne de fruntaş. Ba mai era chemat şi la "muncă patriotică" zisa şi "voluntară" pentru care se alegea doar cu evidenţierea la Gazeta de Perete. Aşadar se alegea mereu numai cu "onoarea"! Dar onoarea n-a ţinut nimănui nici de frig, nici de cald şi nici de foame, nicicând, mai ales că alimentele de la "Alimentara" erau la "cotă". O cotă inuman de neîndestulătoare. Şi ca să trăiască orăşeanul mai făcea şi el câte un ”CIUBUC", servindu-se câte puţin şi pe nevăzute din "avutul obştesc". C-aşa numea el "mica ciupeală" - ciubuc! Aşa că ŞI ORĂŞEANUL A FURAT DE FOAME - A "furat" DIN FABRICA LUI, din cele produse de el, strict si vital necesare lui si altora asemenea lui !!!...

     S-a "descurcat" fiecare la nivelul lui cum a putut. Românul a supravieţuit şi asta nu e rău... Problema e că genul ăsta de ”instinct de supravieţuire” dă un soi de ”dependenţă”, care în timp s-a transformat în viciu. Nu la toţi, desigur, vorbesc de nota dominantă... Odată devenit viciu, acesta s-a teleportat şi în noua epocă post revoluţionară, când proprietatea de Stat - a cetăţeanului adică, s-a "cedat" bucată cu bucată şi a trecut în buzunare private, pe căi mai mult sau mai puţin oneste.


Şi românul nu e orb.
Şi românul nu e surd.
Şi românul nu e prost!

     A văzut cum s-au făcut averile în România şi a văzut cum ruşinea, cinstea, corectitudinea şi onoarea, păstrate cu sfinţenie din moși strămoși, măresc diferenţa dintre ei - cei mulţi, corecţi și răbdători ... şi ceilalţi - puţini dar nesătui și cu ”tupeu”!

     A văzut cum ”Statul”, acea formă de organizare a unei societăţi civilizate pe baze de solidaritate, de ordine şi de lege, acel Stat căruia el i-a plătit cinstit şi regulat impozite, devine din ce în ce mai slab şi mai sărac. Şi s-a văzut ameninţat în însăşi existenţa lui.

     S-a văzut ameninţat fizic - el, ca individ şi familia lui - ca specie. Şi-a văzut ameninţat viitorul lui şi al copiilor săi. Şi ca orice tată responsabil s-a gândit îndelung la măsuri ce privesc existenţa lui şi a familiei lui. S-a gândit și s-a tot gândit, până a ajuns să se gândească 
la măsuri extreme.

     A văzut cum unii au ajuns din nou să fure de foame - pentru că nici nu-şi mai amintesc de când nu s-au mai simţit sătui, şi cum alţii fură la greu, din viciu - pentru că nu se mai satură niciodată, oricât de mult ar băga în ei şi oricâtă avere ar aduna, la adăpostul legilor croite parcă pe măsura hoților...

Şi-atunci ...

 ROMÂNUL  S-A  SIMŢIT  ÎNDREPTĂŢIT  SĂ  FURE 
  DE  LA  CEI  CARE  L-AU  FURAT !...



* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"