de Remus Constantin Raclău
Lucram de trei ani la CPL Bacău, unde avusesem parte de o serie de promovări rapide. Mă cunoştea foarte multă lume, iar cei care trebuiau să ştie, ştiau de la securistul de zonă ca tata fusese deţinut politic şi se purta toată lumea foarte protocolar cu mine. Un fel de discriminare pozitivă: aveau grijă în fiecare an să cad la admiterea la facultate (chiar dacă mereu printre primii) şi în compensaţie mă stimulau „să mă integrez” cât mai bine în “câmpul muncii”.
Lucram de trei ani la CPL Bacău, unde avusesem parte de o serie de promovări rapide. Mă cunoştea foarte multă lume, iar cei care trebuiau să ştie, ştiau de la securistul de zonă ca tata fusese deţinut politic şi se purta toată lumea foarte protocolar cu mine. Un fel de discriminare pozitivă: aveau grijă în fiecare an să cad la admiterea la facultate (chiar dacă mereu printre primii) şi în compensaţie mă stimulau „să mă integrez” cât mai bine în “câmpul muncii”.
Pasiunea pentru limba
engleză, seriozitatea şi aplombul tinereţii au făcut posibil ca în ciuda
faptului că aveam doar douăzeci şi trei de ani să lucrez deja ca tehnician la
biroul export, iar pasiunea pentru artele marţiale mi-a conferit o anumită
notorietate şi o anumită doză de respect în rândurile tineretului. Voiau ca
prin oferirea unui loc de muncă cât mai călduţ să mă determine să renunţ la
facultate. Datorită dosarului tatei nimeni nu voia să rişte să mă lase să urc
prea mult pe scara socială sau profesională ca să nu am influenţă prea mare
asupra celor din jurul meu şi nu care-cumva să produc niscaiva deranj în masă,
iar faptul că lucram într-un birou în pavilionul conducerii făcea să fiu mai lesne de
ţinut sub observaţie (de urmărit şi de ascultat).
Am participat la
revoluţie cu arma în mână, ca mulţi alţi colegi de generaţie. Din păcate mulţi
dintre ei nu mai sunt. La ce s-or fi jertfit, săracii? Eu n-am fost în pericol
nici o clipă, dar numai pentru că la Bacău a fost linişte, cu excepţia unor
alarme false cu ţinte aeriene inexistente, efect al diversiunilor electronice de tip “radar”.
Anunţul cu fuga “odiosului” şi a “sinistrei” mi-a pătruns în urechi şi-n
suflet tocmai pe când mă aflam la sectorul de ambalaj al secţiei de tapiţerie,
unde verificam stadiul pregătirii mărfurilor ce aveau să fie livrate a doua zi în
Germania. Entuziasmul revoluţionar al lui Mircea Dinescu & Comp a erupt în
eter prin staţia de amplificare a întreprinderii şi ne-a contaminat instantaneu
pe noi toţi - cei tineri care, în inconştienţa şi-n inocenta noastră, am început
să ţopăim şi să chiuim cu feţele luminate şi lacrimi de bucurie în ochi. Treaba cu “Mircea, fă-te că
lucrezi!” n-am auzit-o decât mult mai târziu, aşa că la acea oră n-aveam nici
un dubiu că ne aşteptau timpuri cu adevărat măreţe. Simţeam că porţile lumii se
deschid în sfârşit şi pentru noi...
Cu nici o lună înainte un
şofer de TIR neamţ îmi spusese confidenţial că Ceauşescu e „ultimul mohican”
din Europa şi că e doar o chestiune de zile căderea lui. Deşi speram asta, nici
o clipă nu mi-a trecut prin cap să-l cred. Cred că toată europa ştia ce avea să
se întâmple, mai puţin noi...
Cei mai în vârstă, care
au trăit, au văzut şi-au auzit mai multe la viaţa lor, se uitau la noi tot cu
lacrimi în ochi, dar de groază şi cu feţe întunecate:
-
Potoliţi-vă, măi băieţi,
că poate vă vede careva! Staţi că încă nu-i clar nimic şi poate
va dă-n gât vreun prost şi-atunci o să fie vai şi-amar de capu’ vostru! Şi
de-al vostru şi de-al nostru! Staţi cuminţi! Dacă nu-i adevărat, sau dacă
se-ntoarce iarăşi foaia? Că cu
ăştia nu se ştie nimic, niciodată...
-
Nu vă faceţi griji, că
dacă s-a pornit tăvălugul la vale, e greu să-l mai opreşti! Dac-au ajuns pân’
la radio, înseamnă că e groasă rău... (De televiziune încă nu ştiam).
-
Groasă, da! Ai zis bine,
e groasă rău! Aţi mai văzut voi câine care să lase ciolanul din gură fără să
muşte ca un turbat? .. Se lasă cu vărsare de sânge, măi copii! Se lasă cu vărsare de sânge...
.....
În buimăceala lor, mai
marii CPL-ului au convocat de urgenţă în clubul combinatului pe toţi şefii de
secţii şi servicii, dându-le dispoziţie să ne înarmeze cu bâte şi să ne organizeze
în grupuri de patrulare pe lângă garduri şi pe aleile dintre secţii, ca să
apărăm întreprinderea de terorişti. Era un Combinat de Prelucrare a Lemnului
foarte eficient (exportam cincisprezece - douăzeci de vagoane de mobilă pe zi), aşa că
“înarmarea” celor circa nouă mii de muncitori/componenţi ai gărzilor patriotice
s-ar fi făcut în maxim două-trei ore...
M-am uitat la cei care
ne-au transmis ordinul ca la nişte căzuţi din lună ce erau! După un moment de
uluire, n-am mai ţinut cont de nimic şi spre stupoarea tuturor le-am făcut
arhicunoscutul semn de deranj mintal rotind de câteva ori degetele în dreptul
tâmplei de parcă aş fi vrut să le deşurubez cutiuţa craniană pentru a le face
reparaţiile cuvenite şi-am replicat cu o furie crescândă:
-
Măi, tovarăşi! Da’
sunteţi duşi cu pluta rău de tot... Ce dracu’ dom’le, chiar aţi luat-o razna cu
toţii? Dumneavoastră vă daţi seama ce spuneţi? Cine dracu’ a dat ordinul ăsta
cretinoid? Cum să stai dom’le cu paru-n mână în faţa teroristului? Băi oameni buni, eu am făcut karate şi dacă prind pe
vreo-unul cu paru-n mână în
faţa mea, îl bat cu mâinile şi picioarele de se cacă pe el, băi, aţi auzit, şi
eu nu-s terorist! Ăia-s antrenaţi să ucidă şi să distrugă dom’le şi s-o credeţi voi c-or să vină cu mâinile goale... Şi
voi vreţi să vă apărăm de ei cu paru’?
Tremuram tot de nervi,
gândind: “Ia te uită dom’le cine ne-a condus atâţia ani”... După care am continuat pe
acelaşi ton:
-
Nu!... Că nu sunteţi
normali! Scoateţi băi, armamentul şi muniţia de la vaselină din camera de
gardă, daţi-le la oameni şi plasaţi-i în dispozitivele pe care le-aţi decis la
pregătirea gărzilor patriotice! Altfel, la ce ne-aţi mai frecat ridichea-aiurea
cu instrucţia în fiecare lună? Ştim cu toţii unde să mergem şi ce avem de făcut
cu armele ca să apărăm fabrica în caz că ne
atacă forţe străine! Şi voi în loc de arme
ne daţi ghioage?!...
-
N-avem dezlegare,
tovarăşe, n-avem dezlegare! Şi fără dezlegare de la judeţeana gărzilor, nu
putem să scoatem nici un cui din camera de gardă, dară-mi-te o puşcă cu muniţii...
-
Atuncea, pa şi la
revedere! Apăraţi-vă singuri, că eu n-am chef să dau nas în nas cu teroristu’
pe aleile combinatului cu paru-n mână... El cu automatu’ şi eu cu paru’! Bă, da’ proşti ne mai credeţi! Dacă vreţi să apărăm revoluţia,
trimiteţi-ne acolo unde se dau arme, băi, auziţi! Arme, nu bâte!
Nu după mult timp s-au
grăbit a se
întoarce cu
soluţia:
-
A telefonat tovarăşul
director la judeţ şi ăia ne-au cerut oameni la aeroport. Au zis că acolo se dau
arme de la unitate militară de aviaţie, sub conducere militară...
-
Mai e încă cineva pe la judeţ? am
replicat... Cine dracu’s ăia de-au început deja să dea ordine şi de care am şi început să ascultăm
fără să ştim de cine?
-
Cică-s revoluţionari! Şi sunt şi militari... Au
făcut un comitet sau dracu’ ştie ce-o fi ăla şi-au început să dea ordine în
numele revoluţiei. Mai flăcăi, dacă
vreţi să vă bateţi şi să vă apăraţi oraşul, mergeţi la aeroport, că ăla e cel mai strategic
punct din oraş! Noi aici nu putem să vă dăm arme fără ordin, că ne bagă la puşcărie chiar şi
ăştia noi. Cine se oferă voluntar, vă punem la dispoziţie camionul gărzilor şi
vă ducem acolo.
-
Eu mă dùc! Am făcut
armata acolo
şi-i cunosc pe toţi! Mă duc să adun băieţii! De aici merge careva?
.............
Când am ajuns la unitate
şi-am coborât din camion, în uniformele noi de gărzi patriotice de-abia scoase de la naftalină, ne-a
luat în primire un ofiţer pilot mai nou şi ne-a dus în faţa şefului de stat
major şi al comandantului. Îi cunoşteam bine pe amândoi şi m-au recunoscut şi
ei pe mine imediat:
-
Să trăiţi, dom’ colonel
Buzdugan! Să trăiţi dom’ maior Stoica! Permiteţi să raportez: Sunt sergent
major în rezervă Remus Constantin Raclău şi m-am prezentat la ordinele
dumneavoastră cu detaşamentul de gărzi patriotice de la CPL Bacău.
-
Aaa! Da’ mi se pare că
noi ne cunoaştem, nu-i aşa? Ai făcut armata la noi, aici, nu?
-
Da, dom colonel! Acum
patru ani, la pază!
-
I-auziţi dom’ maior! La
pază! Îi las pe mâinile dumneavoastră!
Cu maiorul Stoica în
funcţie de şef al statului major, pe atunci căpitan, făcusem toate pregătirile
şi instructajele la compania de pază:
-
Noroc, Raclău! Bine-ai
revenit!
-
Să trăiţi!
-
Mai ţii minte
dispozitivele în caz de alarmă?
-
Cum să nu! Ca pe “Tatăl
nostru”! Ajung la toate şi cu ochii închişi...
-
Ba să caşti ochii mari
cât sarmaua şi-n patru dacă se poate, că nu se ştie ce va fi! Ia-ţi băieţii şi
mergeţi pe aliniamentul Sarata, ca sprijin terestru la tancuri!
-
Am înţeles!
-
Executarea!
Am stat de gardă acolo
trei zile şi trei nopţi, de dormit am dormit în schimburi, în cazarmă, iar când
s-au liniştit treburile şi au încetat alarmele ne-au dezarmat, ne-au
demobilizat şi am redevenit cetăţeni civili...
...
După atâţia ani am ajuns
să mă întreb:
“Dacă am fi ştiut atunci unde şi
cum se va ajunge, oare ce am fi făcut toată omenirea aia adunată pe aeroport cu
armele în mâini ?...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu