de Remus Constantin Raclău
O să vă spun în cele ce urmează o povestioară adevărată, trăită aievea de bunicul meu pe când era recrut în armată, exact aşa cum mi-a spus-o el …
În primele zile din vara anului de graţie 1944, în plin război, pe când spicele de grâu încă nu erau hotărâte dacă a venit sau nu vremea să se coacă, tânărul Savin Ion, ţăran din Icuşeştii Neamţului, cel care pentru mine a fost şi va fi pentru toată viaţa mea - “bunicu’ Nicâ”, s-a trezit cu ordin de încorporare.
“ Jalanie mare!...”, cum zicea bunica, săraca. A fi recrutat în armată e în general o chestiune preocupantă ...
… Știi că urmează o anumită perioadă a vieţii tale în care nu-ţi mai aparţii şi asupra căreia nu ai nici un fel de control - trebuie să mergi acolo unde ţi se ordonă şi să faci tot ceea ce ţi se comandă, fără ca tu să ai dreptul să gândeşti, măcar, la “ce” şi mai ales “de ce” faci, ceea ce eşti obligat, prin jurământ, să faci!
Judecăţile proprii, comentariile şi ezitările, nu numai că nu sunt tolerate, ci cu mult mai mult decât atât - sunt considerate, în mod ostil şi dispreţuitor pentru fiinţa din tine - omul, un act de trădare!...
Cumplită dilemă !... Dacă, în virtutea faptului că eşti om - Fiinţă Dumnezeiască superioară, dotată în mod natural cu raţiune, spirit şi conştiinţă - îndrăzneşti să gândeşti altfel - eşti trădător! Dar dacă, om fiind, nu mai gândeşti – atunci mă-ntreb dacă mai ai dreptul să te consideri om ...
Hotărât lucru: armata n-ar trebui să fie pentru oameni, ci pentru maşini programate şi animale dresate!
Dar, mai mult decât atât: ia gândiţi-vă cum ar fi dacă s-ar întâmpla ca cineva să fie recrutat în armată chiar în vremuri tulburi, de război ... Vă asigur că nu-i nici pe departe o veste optimistă pentru un tânăr plin de viaţă, planuri şi speranţe, aşa cum era bunicu’ pe vremea ‘ceea: ştii “când şi unde” - pleci, dar nu ştii “de unde”, nu ştii “când”, şi mai ales nu ştii “dacă” - te mai întorci ...
Ce mai conta că în câteva săptămâni bunicu’, ca dealtfel toţi ceilalţi oameni gospodari ai satului, trebuia să-şi înceapă secerişul ?...
Ce mai conta că lumea abia aştepta să se bucure de roadele hărniciei lor ? Că, acuş’- acuş’ venea toamna, când via trebuie culeasă, strugurii zdrobiţi şi vinul tras în butoaie; că toate cele ale câmpului trebuiesc duse în hambare; că lucerna şi trifoiul trebuiau cosite, transformate în fân şi urcate în podul şurii, la adăpost – ca strânsură - din care să aibă omul ce să dea drept hrană la vite la iarnă ?
Ce mai conta că-şi făcuse planuri să vândă două dintre vaci, cu viţei cu tot, ca să-şi facă bani de-nsuratoare cu Niculina lui Dănilă, viitoarea mea bunică, împreună cu care visa, ca orice cuplu tânăr din vremea aceea, să-şi ia o căruţă şi să se retragă, numai ei amândoi, pe-un petec de pământ moştenit, unde să-şi facă o casă şi să umple curtea cu câţi copii o vrea Bunul Dumnezeu să-i binecuvânteze ? Ce mai conta ?...
Războiul hrăpăreţ avea nevoie de carne proaspătă de tun, şi cineva, un om elegant, dintr-un birou răcoros şi bine adăpostit, a decis că “Nicâ a lu’ Sajin di la Icușăști”, era tocmai bun pentru asta…
Şi cum “unde-i ordin nu-i tocmeală”, bunicu’ a trebuit să se ducă la un dulgher din sat, care i-a făcut, după cum se obişnuia pe vremurile alea, o valiză militărească din lemn - un fel de cufăr mai mic, bine închegat, cu mâner, balamale şi capac - anume meşteşugită ca să reziste la drum lung şi vremuri grele.
Astfel că, în dimineaţa stabilită prin ordin, s-a trezit cu noaptea-n cap, şi-a luat bocceluţa cu merinde, lada-valiză cu cele câteva “bulendri di schimb” permise de regulament, portofelul cu acte şi cu ordinul de încorporare - toate pregătite de cu seara, a sărutat-o pe bunica şi asigurând-o că n-are de gând s-o lase nemăritată, aşa tânără şi frumoasă cum era, şi-a făcut o cruce mare, s-a urcat în căruţă cu alţi flăcăi ori proaspăt-însurăţei din sat, au dat bice cailor şi privind cu jind în urmă, au plecat cu Dumnezeu înainte - la război !…
A ajuns unde a ajuns, şi-a fost repartizat la un batalion de “pionieri de munte” (unităţi specializate în lupta montană, cărora, cândva după război, li s-a schimbat denumirea în “vânători de munte”), într-un batalion condus de un căpitan foarte mândru şi foarte sever.
“Dom’ Căpitan” – om cu o anumită educaţie şi băiat de bani gata, ce provenea dintr-o familie boierească de viță veche - îşi avea tabieturile lui, la care nici măcar războiul nu reuşise să-l facă să renunţe. În consecinţă plecase de acasă cu servitoare cu tot - o văduvă mai în vârstă, care-l cunoştea de mic şi care-i făcea toate mofturile - femeie de oraş, deşteaptă şi de încredere care-l însoţise peste tot în război - bună gospodină, grijulie, pricepută şi răbdătoare, îl răsfăţa şi-l îngrijea de parc-ar fi fost copilul ei, încercând să-l facă să simtă cât mai puţin posibil diferenţa dintre situaţia de pe front şi confortul de acasă ...
Problema era că, după ce România întorsese armele împotriva nemţilor, ofiţerii armatei roşii care intrase în ţară, comunişti sincer convinşi de justeţea egalitarismului, nu vedeau cu ochi buni şi nu-i agreau defel pe ofiţerii români cu “slugi” civile, astfel că “Dom’ Căpitan” al nostru a decis, nu fără strângere de inimă, că e cu mult mai prudent, mai sănătos şi mai “cu minte”, să-şi facă servitoarea ”pachet” şi s-o trimită înapoi acasă, la moşia lor de reşedinţă.
Dar cum gradul şi funcţia îi dădeau prin regulament dreptul la o ordonanţă, s-a decis să-şi aleagă una din rândurile noilor recruţi proaspăt incorporaţi – “altă Marie, dar aceeaşi pălărie” !... Mare diferenţă: acum nu mai avea un slujitor ci o ordonanţă. Adică tot un fel de slugă, dar nu una civilă - angajată benevol şi cu salariu, ci un militar - obligat prin jurământ, să-l slugăreasca – gratis !
Cu alte cuvinte, adio relaţie de respect şi reciprocitate: ofiţerul nu mai beneficia de serviciile unui om de încredere, liber să stea sau să plece, care să-l slujească din convingere, cu o fidelitate sinceră izvorâtă din libertatea propriilor sale alegeri, răsplătite cu onestitate în baza unei înţelegeri reciproc comsimţite – ci de o fiinţă captivă, legată de el prin jurământ, obligată prin portul uniformei la depersonalizare, căreia poţi să i te adresezi fără probleme, nu neapărat pomenindu-i numele, ci folosind mai degrabă un apelativ ce depinde de semnificaţia însemnelor pe care statul i le-a pus pe umeri – gradul militar – amintindu-i astfel că nu-i altceva decât o maşină impersonală de executat ordine - un fel de sclav în toată regula, dac-ar fi să ne luăm după canoanele “Declaraţiei universale a drepturilor omului”...
Bună afacere comunismul ăsta, dom’le, n-am ce zice !...
Dar cum legile ţării şi regulamentele militare îi ofereau toată acoperirea necesară, atunci : „Trăiască Comunismul” !... (şi cacofonia aferentă) ...
..............................................................................
Era o căldură de se topeau şi pietrele. Atât uşă cât şi fereastra de la biroul domnului căpitan, din micuţa viluță rechiziţionată temporar de armată, ce servea simultan atât drept comandament de campanie cât şi de reşedinţă, era larg deschisă. Batalionul de recruţi era în curte la instrucţie.
- Plutonieeer, Vârlan ! se auzi din interior...
- Dom’ plutonier! Va striga ... îi zise sergentul cu glas scăzut.
- Cum?
- ... Dom’ căpitan ... răspunse sergentul făcând semn cu capul înspre fereastra deschisă.
- Ordonaaati ! răcni plutonierul, din toţi bojocii.
- La ordin! continuă căpitanul. În birou!...Plutonierul se grăbi în pas alergător spre clădire. Odată ajuns în tocul uşii îşi anunţă prezenţa:
- Ordonaţi, dom’ căpitan!Căpitanul nu prea părea în apele lui. Nu-l văzuse niciodată aşa de încurcat. Începu ezitant:
- Varlane ..., după cum ştii, trebuie s-o trimit acasă pe ’tușa Catinca ..., şi …, și-mi trebuie o ordonanţă. Adună recruţii că vreau s-aleg pe careva. Tu-i ştii mai bine: vreau unul … isteţ ..., ascultător şi … muncitor, unul mai curăţel, aşa ..., şi mai fâşneţ ..., să-l ducă mintea ..., ştii tu!... Gândeşte-te la vreo doi-trei din ăştia şi arată-mi-i, că trebuie să i-l pun la dispoziţie Catincăi, până deseară, ca să-ncepă să-l instruiască, înţelegi ?
- ’Nţeles, dom’ căpitan!
- Mulţumesc …, ai tu grijă, da!Zis şi făcut! Sergentul dădu ordinele corespunzătoare iar trupa fu nevoită să se conformeze regulamentar, în pas alergător…
- Da, să trăiţi !
- Executarea!...
- ’Nţeles, dom’ căpitan!... îi răspunse Vârlan, pocnind ceremonios din călcâie, după care se răsuci brusc, regulamentar, ieşi în curte şi se adresăp sergentului:
- Stoiane!...
- Ordonaţi!
- Recruţii în formaţie!
- ’Nţeles!...
Acu’ trebuie să vă mai informez asupra unui amănunt destul de important, ca să nu zic decisiv, în desfăşurarea povestirii noastre: atunci când se dă adunarea în armată,, ostaşii se aşează ordonat în formaţie, aliniaţi după înălţime, fiecare la locul lui, dinainte prestabilit – cei înalți în față, cei mai mici în spate, descrescător ...
Bunicu’ Nică era destul de micuţ de statură şi cam slăbuţ, şi dacă ar fi să-l comparăm cu toţi ceilalţi ostaşi, era de fapt cel mai mic din unitate, aşa că, din punct de vedere regulamentar, locul lui nu putea fi decât cel din coadă – “tabachera” – cum milităreşte era numit, nu fără un iz de ironie cu aere de superioritate: soldatul cel mai înalt se numeşte “bază”, iar cel mai mic – “tabacheră”, un soi de soldăţel de buzunar, ceva atât de mic şi de uşor, încât ar putea încăpea cu uşurinţă până și în buzunarul unui haidamac comun…
Se ştie, e firesc şi normal, că, fiziceşte vorbind, un haidamac se mişcă cu mult mai lent decât un prichindel - un sac de carne îl mişti întotdeauna mai greu decât o traistă, o vrabie e mai iute decât barza, iar boul e cu mult mai greoi decât o capră – logic, nu?…
Şi cum eficienţa este una dintre condiţiile de bază ale succesului, în toate domeniile, şi armata, la rândul ei, a încercat să ţină cont de acest adevăr incontestabil, croind şi adaptându-şi regulamentele militare în aşa fel încât să dea o cursivitate maximă tuturor acţiunilor şi deplasărilor de trupe în teren – în armată, pentru a da forţă şi eficienţă maximă acţiunilor sale, e esenţial ca toţi militarii, toată trupa, să se mişte în bloc, simultan, astfel încât de la distanţă să pară că se mişca toţi ca unul, formând un trup închegat, unit, puternic şi nimicitor. Dar cum să faci o barză să zboare cu agilitatea unei vrăbii şi o capră să aibă forţa unui taur?
Simplu: cu grijă şi cu atenţie … şi mai ales cu un pic de şmecherie: trebuie să-l faci pe fiecare ostaş să se mişte conform abilitaţilor sale naturale: pe cel mic să-l faci să zburde cu agilitate, iar pe cel mare să-l faci să dea stabilitate şi forţă trupei.
Astfel, la toate schimbările de direcţie, baza – “malacul” din formaţie, omul masiv şi greoi – se întoarce practic pe loc, în timp ce toţi ceilalţi se mişcă progresiv, din ce în ce mai mult şi mai repede, pe măsură ce scad în înălţime şi creşte distanţa dintre “bază” şi coada – “tabachera”!…
Și ca să înțelegeți mai bine, va trebui să vă imaginaţi un punct pe o hârtie – baza, şi, infingând vârful compasului în acel punct, trasaţi pe hârtie cercuri concentrice, câte unul pentru fiecare soldat aliniat în formaţie, fiecare cerc având raza egală cu distanţa fiecărui soldat față de bază – rezultă astfel că, la fiecare schimbare de direcţie, pe loc sau în mers, fiecare soldat se va mişca pe arcul lui de cerc, cu o viteză obligatorie care să-i permită să rămână umăr la umăr cu cel de lângă el, imaginea vizuală a șirului de ostași în mișcare fiind aceea a unei raze care se mișcă circular în jurul sursei de lumină – baza ...
Acu’, … cred că vă daţi seama că una e să te mişti pe un cerc chiar lângă soldatul - punct de bază, şi cu totul alta-i să te mişti pe ultimul cerc - al tabacherei: în timp ce baza se întoarce practic pe loc, tabachera, pentru a respecta alinierea perfectă, trebuie să alerge ca o zvârlugă pentru a ajunge să termine mişcarea de întoarcere în acelaşi timp cu malacul, care … pentru a se întoarce, dă practic din picioare pe loc !... Mişto, nu?
Şi ca să aveţi şi o imagine mai accesibilă dumneavoastră, faceţi următorul experiment: ridicaţi-vă în picioare, cu mâna dreaptă întinsă orizontal în faţă, paralel cu solul. Imaginaţi-vă că pe mâna voastră sunt aşezaţi în linie, umăr la umăr, militarii din formaţie. Acum, păstrând mâna întinsă orizontal, întoarceţi-vă uşor, pe loc, către stânga (sau dreapta, n-are importanţă), şi încercaţi să vizualizaţi mişcarea circulară a “soldăţeilor” alergând în direcția deplasării odată cu mâna voastră.
Aşa-i că aţi rămas şi voi surprinşi de rezultat? Aţi ”văzut” cu ochii voştri, cât se mişcă “soldăţelul” de lângă umăr şi cât o face cel din vârful degetelor ?...
Ei bine, ”bunicu' Nicâ” era mereu la vârful degetelor …
*****************************************************
Acu’ … o fi fost el bunicu’ cel mai micuţ şi mai slăbuţ dintre toţi camarazii săi, dar cum natura lucrează întotdeauna în compensaţie, omu’ ăsta micu’ reuşea întotdeauna să compenseze micile sale “neajunsuri” fizice, printr-o deosebită agerime a minţii şi o fire destul de "chetroasă": ambiţios, hotărât, mereu treaz şi prezent, cu limba ascuţită şi un limbaj potrivit fiecărei situaţii, de multe ori ironic şi acid - nu lăsa niciodată garda jos şi nu admitea să fie tratat cu superioritate, pentru că nu concepea că ar putea exista vreodată cineva - de acelaşi rang cu el - care să-l facă să cadă pe locul doi, ... un caracter de adevărat lider !
În rest, ca mai toţi băieţii de la ţară, era obişnuit cu muncile fizice grele şi efortul prelungit - îndemânarea, agilitatea şi rezistanța de care dădea dovadă, transformând constituţia sa fizică subţire, într-un adevărat atù, fiind, din toate punctele de vedere, ceea ce îndeobşte se poate chema: un băiat “în vână”.
Dar, să revenim la … oile noastre !…
Adunaţi regulamentar în formaţie, recruţii aşteptau cu anxietate să vadă şi de data asta care era scopul acestei inopinate chemări. De regulă, adunările în formaţie nu prea aduceau nimic bun, plăcut sau relaxant: ori era vorba de o inspecţie de front – caz în care se lăsa cu urlete şi frecuş, ori de vreun marş prelungit – caz în care se lăsa cu şiruri de sudori la subţiori şi bătături în tălpi, ori de pregătiri de instrucţie şi manevre – caz în care se lăsă din nou cu urlete şi frecuş, până la istovire …
La un moment dat, îşi făcu apariţia şi Dom’ Căpitan – ţanţoş, grav, încruntat şi arogant, curat şi elegant, de parc-ar fi fost de-abia scos din cutie (ştie ea tanti Catinca cum să-l facă să pară aşa…):
- Vârlane!...Recruţii din formaţie răspunseră prompt la ordin printr-un răpăit uniform de paşi: prima linie cu cinci paşi înainte, a doua cu trei, iar a treia, rămânând pe loc.
- Ordonaţi!
- Inspecţie de front !
- ‘Nţeles! Şi întorcându-se pe călcâie către trupă, ordonă:
- Batalioooon! V-aliniati!... Batalioooon! Drepţi!... Pentru inspecţie, inainteee… Marş!
Căpitanul făcu o grimasă de insadisfacție:
- Cam mulţi paşi, Varlane … Cam mulţi! Îmi zgârie urechile…Plutonierul înghiţi în sec:
- N-au nici o săptămână, Dom’ Căpitan. Mai daţi-mi două zile şi-i fac pe toţi să calce-‘ntr-un picior.Căpitanul nu-i răspunse. Porni cu mâinile la spate, agale, printre rândurile de soldaţi, făcând scurte observaţii, încruntat şi sec, direct sergenţilor şi nu soldaţilor.
Sergenţii cu observaţiile, soldaţii cu transpiraţiile – ştiau ei ce-i aşteaptă după inspecţie …
Fiecărui soldat cu ţinuta sau armamentul în neregulă înţelegea asta, fără nici un echivoc, din străfulgerarea mută a privirii cu care erau ţintuiţi spre ținere de minte: un soi de încruntare, scurtă dar semnificativă cu privire la implicaţiile raporturilor dintre cei doi pe termen lung, de-a’ci încolo…
Pentru căpitan, observaţiile deveniseră absolut banale; nici nu se mai enerva, le făcea aşa cum respiră, răspândind incertitudine, frica şi teroare… În faţa lui, trupa trebuia să se supună necondiţionat şi făcea totul pentru a introduce teama de el în mintea soldaţilor, astfel încât, la nevoie, să prefere să se arunce în foc, decât să-i stea lui în faţă; mai degrabă să-nfrunte firbințeala gloanţelor şi tăişul baionetelor inamice, decât răceala paralizantă din privirea sa …
Era un bun ofiţer, un brav comandant: îşi cunoştea bine oamenii, şi-i strunea cu mână de fier şi cu glas de tunet ...
Va urma ...
