miercuri, 10 august 2022

Diferenţa dintre Bunul Simț si educație

de Remus Constantin Raclău


Diferenţa dintre bunul simt si educatie rezidă in aceea ca omul cu bun simt face de bună voie şi din proprie iniţiativă - din instinct - ceea ce omul educat face la cererea celor din jur.

Pe scurt: omul cu bun simt face din instinct ceea ce alte persoane fac din educaţie.

Sau comportamentul omului de bun simt se bazează pe instinct în timp ce comportamentul omului educat se bazează pe reguli.

Bunul simţ vine din interior, în mod natural, impus de către subconştient, în timp ce educaţia vine din exterior, in mod arbitrar, impusă fiind de ambientul social, iar acesta din urmă diferă in functie de perioada istorica, de zona geografica, de nivelul de cultură şi civilizaţie al comunităților care locuiesc în acele zone, în timp ce bunul simt este universal valabil, independent de timp spaţiu sau de contextul social .

Atentie, nu vreau să diminuez câtuşi de puţin rolul educaţiei în viaţa societăţii. Ea trebuie sa existe, să se manifeste şi mai ales să producă efectele scontate, în conformitate cu principiile avute în vedere prin strategia şi filozofia procesului de educatie.

Vreau doar să subliniez diferenta dintre regulile şi principiile transmise prin educaţie pe deoparte, în raportul lor cu bunul simt - de cealaltă parte - ca fiind o legătură, un raport de la parte la întreg.
Este legătura dintre efect şi cauză.

Regulile şi normele de comportament au la bază în mare parte principii de bun simt.
Spun în mare parte, întrucât anumite reguli sunt introduse în procesul de educaţie ca urmare a unor convenţii sociale prin protocoale şi aici mă refer in principal la regulile (formelor) de salut, la normele de eticheta, sau de protocol, ori la bunele maniere, menite a satisface orgolii cu pretinse aere de superioritate, prin care anumite grupuri sau pături sociale privilegiate doresc a se distanța, a se deosebi de clasele sau păturile sociale considerate (de ei) ca fiind inferioare.

Acestea reprezintă manifestări ale unui pretins rafinament ale unor persoane cu un pretins elevat nivel de cultură şi civilizaţie, forme de manifestare ale unui nivel de civilizatie ce se vrea ridicat la rang de arta.

Nu toate regulile din ”Codul bunelor maniere” sunt izvorâte din bunul simt, ci sunt pur si simplu conventii de tipul: asta înţelegem noi prin respect, pentru că asa am hotarat noi să ne respectăm între noi, aşa vrem noi sa fim tratați pentru a ne simți respectati.

Cum se traduce faptul că bunul simt vine din interior ?

Prin acea stare care nu permite unei persoane sa se comporte rău - ”Nu te lasă inima!” cum se spune în popor.
Este acea stare de comuniune, de compasiune, de conştientizare a faptului ca esti parte dintr-un intreg si ca daca vrei ca intregul să funcţioneze, asa cum doresti, va trebui ca fiecare parte din acel întreg să își aducă partea sa de contribuţie.
Un întreg nu poate să funcţioneze în ansamblul său cu părți care nu funcţionează în sintonie unele cu altele, dand împreună armonie întregului.

O parte se simte bine dacă întregul se simte bine.

A încadra bunul simt într-un set de reguli înseamnă a-i diminua valoarea, a-i scădea eficiența, a diminua din partea lui de simţire, a estompa latura lui subiectivă personală, în favoarea unei standardizări raţional - mecaniciste a bunului simț.

Înseamnă a transpune simțirea genuină în tipare mecaniciste, uşor de interpretat de către partea de suprafaţă a mintii umane, care insa nu va mai reuși astfel sa exprime întotdeauna, în mod fidel, tot ceea ce simte şi intuieşte mintea profundă la un moment dat și într-un anumit context ...



* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...

marți, 9 august 2022

De la bunica Niculina, citire:

de Remus Constantin Raclău


     Omul de la țară e un om simplu: s-a născut în simplitate, a crescut în simplitate, trăiește simplu, muncește simplu, vorbește simplu și când o fi să fie, moare simplu, fără surle, fără trâmbițe ...

     Omul de la țară e un om ocupat: muncește cât e ziulica de lungă, în bătătura lui, pe câmpul lui, în pădurea lui și la animalele lui. Dacă le are ...

     Dacă nu, muncește corect pentru cei care le au și nu mai dovedesc de unii singuri. Muncește corect și e plătit corect; la țară, nu merge cu cioara vopsită: dacă cineva are neobrăzarea de a nu-și plăti corect, la sfârșitul zilei un consătean care a muncit pentru el, a doua zi nimeni nu mai merge la el la muncă ...; și invers: dacă cineva are neobrăzarea de a nu munci corect la un consătean, așa cum trebuie pentru sarcina asumată, a doua zi nimeni nu-l mai cheamă la muncă !

     Într-o comunitate închisă, toată lumea știe totul, în timp util, despre toți !

     Simplu, corect, sincer și deschis, totul pe față ! La țară nu se umblă cu sofisticarii. Nu este timp de chestii din astea . Țăranul trăiește, muncește, gândește și vorbește direct si franc, simplu, eficient si esential, atingând mereu miezul problemei, adunând în cuvinte puține înțelesuri multe, dar foarte precis valabile în fiecare context în parte.

     Și contextul ăsta e musai să fie foarte bine descifrat, pentru că tocmai în descifrarea contextului stă cheia de rezolvare a oricărei probleme. Iar cheia universală care descuie orice ușă și care rezolvă orice mister are Bunul Simț drept coloană vertebrală – un înăscut simț al dreptății, al corectitudinii, al cinstei morale și întelectuale, a ceea ce se cuvine și ce nu, în sensul binelui comun, văzut prin prisma binelui individual al tuturor membrilor comunității – și nu doar al unuia în detrimentul altuia - un bine care urmărește sănătatea morală a ambientului social, bunăstarea, confortul, echilibrul și bine-starea comunității în ansamblu .

     Și felul ăsta de educație comunitară e făcut parcă într-adins pentru a lăsa urme adânci în conștiința copilului - devenit apoi adolescent – tânăr - și mai ales om matur, supus alterărilor comportamentale prin contact cu altfel de civilizații, cu altfel de tipare identitare, croite pe alte calapoduri, cu altfel de scopuri și pe cu totul alte principii, având la bază cu totul alt soi de filosofii de viață, care generează un cu totul alt fel de principii de interacțiuni interumane...

Urme adânci ?... Da ..., foarte adânci !...

     Pentru că chiar ajuns la o vârstă la care sunt bunic, atunci când mi se mai întâmplă să calc strâmb – conform preceptelor identitare ale locului în care am fost crescut - parcă încă o mai aud pe bunica Niculina exclamând blând din spatele urechii :

- ”Romicâ!... Șădi rău !...”

     Adică, în traducerea locului din care vin:

- Remus, nu-i bine, nu se cuvine; îți strici imaginea în ochii satului; nu-ți stă bine când te comporți așa, nu se potrivește cu persoana ta, nu ești aidoma imaginii standard a unui om de omenie, a unui bun gospodar; ceea ce-ai făcut nu se obisnuiește prin părțile noastre; îți strici imaginea făcând asta; nu aranjeaza sa faci una ca asta – la vârsta ta, la statutul tău; (ironic) - ”frumos îți șade!...” – nu se cuvine, iese din tiparul lucrurilor acceptate in comunitatea noastră, conform obiceiurilor împământenite pe la noi, asa ceva nu se face… nu se cuvine, nu-i cuviincios, e o lipsa de respect și de considerație față de ceilalți, nu-i bine, așa ceva nu s-a mai pomenit si nu-i de acceptat; pe considerente morale oamenii nu apreciază una ca asta. Și dacă oamenii nu apreciază și nu tolerează anumite comportamente, nu-i bine deloc pentru tine, pentru ca vor fi repercursiuni asupra ta din partea comunității și nu-ți va fi bine deloc!

Poftim? A..., da, e-adevărat - bunica spusese doar două cuvinte:

”Șădi rău!”

     Îmi pare rău dacă ”traducerea” vi se pare cam lungă, dar nu aveam cum să o fac altfel: am vrut neapărat să vă explic cât de grele, de intense, și de pline de înțelesuri sunt aceste două simple cuvinte, în ”țărăneasca” mea ...

     Și dacă în comunitate se consideră că un anumit comportament e incorect sau că o anumită faptă e greșită, înseamnă că toată comunitatea, în ansamblul ei este deranjată de această faptă sau de acest comportament, întrucât le consideră ca pe un afront adus comunității, ca pe un atac la stabilitatea, liniștea, echilibrul și armonia, sau chiar la bunăstarea acestei comunități !

     Iar comunitatea nu poate și nu trebuie să rămînă fără un răspuns adecvat la acest atac . În consecință, pe deoparte se vor lua contramăsuri de autoprotecție a colectivității, iar de cealaltă parte vor fi măsuri corective de punere la punct a ”păcătosului”, de aducere a acestuia pe calea cea bună, de repunere a lui pe făgașul considerat normal în comunitatea rerspectivă, de reconvertire la modul tradițional de comportament, aflat în consonanță cu obiceiurile bune și comportamentele sănătoase, unanim acceptate în acel ambient social, la acele comportamente care au asigurat de-a lungul timpului armonia, liniștea, pacea și bunăstarea comunitatii – condiții esentiale pentru bunul mers și pentru bunul trai al comunității.

Ce sfaturi am mai auzit de la bunica (adresate mie sau altora)?

”Vez’ sâ nu ti râdâ lumea! ”

”Catî sâ nu intri-n gura lumii !”

”Catâ-ț’ di triaba ta / vezî-ț’ di triaba ta / catâ-ț’ di drum !”

     ”Caută-ți di treabă” - e una, cumva ironic, un fel de ... ”vezi poate ai treabă și eu te rețin”, sau ... ”vezi că mă deranjezi, n-ai alta treabă decât să mă calci pe bătături (pe nervi)”?, sau ... ”am impresia că tu n-ai de treabă și vii să mă deranjezi pe mine”…, sau și mai direct ... ”ia pune mâna și fă și tu ceva util”!...

În timp ce:

”vezi-ți de treaba ta!”, înseamnă că în mod normal ai deja ceva de făcut, că ai de treabă și că n-ar trebui să te intereseze ceea ce face altul; un fel de ”nu-ți băga nasul unde nu-ți fierbe oala”, în sensul că ar trebui ca tu sa-ți faci treaba ta, iar eu pe-a mea!

     Iar ”Ai grijă!” este un îndemn la o atenție sporită, la o analiză mai profundă, la a fi atent la eventualele consecințe, la faptul că ar trebui să fii preocupat de acestea!...

     Oamenii de la țară n-au nevoie de un avocat pentru a se înțelege unii cu alții, pentru a transmite ceva cuiva, sau ca să perfecteze o înțelegere, un schimb de servicii sau de produse ... Abordarea e frontală, iar limbajul este sincer, deschis și direct, clar și în vorbe puține, fără interpretări sofisticate, fără șiretlicuri și fără artificii lingvistice .

     În comunitățile rurale rămase genuine, comportamentele ”șmecherești” sunt prompt sancționate. Dacă ”te miroase” cineva că intenționezi să aplici strategii prin care să obții mai mult decât ți se cuvine, ți se dă de înțeles în mod foarte simplu, concret și direct, și dacă nici după acest avertisment de tip ”gentleman agreement” te faci că n-ai înțeles, atunci suporti atât consecințe directe și imediate, care merg de la simpla “pierire a zâmbetului” de curtoazie, sau de la privitul fix in ochi, la o ușoară încruntare, până la apostrofarea verbală, iar în cele mai grave cazuri, chiar până la refuzul de a mai termina ”afacerea”, și de a ți se mai vorbi, cât și consecințe extinse, pe termen lung, nu doar din partea persoanei cu care s-a avut neînțelegerea, ci chiar din partea întregii comunități, un fel de marginalizare radicală, urmată de o ignorarea ulterioară totală: ori de cate ori vei mai avea nevoie de ceva de la cineva din aceeași comunitate, vei primi un refuz de tip ”ignor” și vei fi lăsat să vorbești de unul singur, fără a mai fi băgat vreodată în seamă – ești catalogat și “marcat” ca om neserios, ca un ”șmecheraș de oraș”, după care nimeni nu va mai dori să-și piardă timpul cu tine, sau să mai aibă de a face cu tine.

     Pentru el și pentru întreaga comunitate în care te-ai făcut de râs, practic nu mai existi! Iar această stare de fapt se va prelungi până în momentul în care vei demonstra că ai înțeles esența greșelii tale, îți vei cere scuze de la persoanele pe care le-ai prejudiciat și le vei despăgubi căzând la pace cu ele și cu întreaga comunitate .

     Acest tip de atitudine colectivă duce la instaurarea și perpetuarea unei profunde curățenii morale și spirituale în micile comunități, spre bine-starea și bunăstarea lor.

     Lumea noastră “modernă”, axată pe materialism și individualism, a pierdut practica simțului măsurii, iartă prea repede si prea ușor, acceptă prea ușor justificări lipsite de substanță - cusute cu ață albă - doar de dragul unei așa zise reconcilieri, în fapt o bălăcăreală și o bălăceală perenă în mocirla compromisului de joasă speță: găsind mereu circumstanțe atenuante false și irelevante: ”așa e el”, ”iartă-l că n-a știut”, etc…

     Nu! Țăranul român adevărat, cel tradițional, în curățenia lui, știe să se ferească de perversitatea omului cu multe fețe, de omul fals. El te iartă o dată, poate si a doua oară, dar dupa aceea ”te-ai lins pe bot”: nu-ți mai acordă nici un fel de circumstanțe, în nicio împrejurare:

La el ori ești OM, ori nu !

Cale de mijloc nu există!

     Ori iți faci treaba până la capăt, așa cum ai promis, sau cum te-ai angajat, ori nu ești om de treabă! Nu ești om gospodar, și nu ești demn de încredere, și în cazul ăsta nu prea mai încapi pe lângă el și nu prea mai găsești înțelegere ori ajutor și nici de lucru.

     Și ceea ce contribuie mai mult la starea de marginalizare și de ignorare totală, al naibii de eficientă, este destăinuirea, scoaterea faptei din taină, din anonimatul relației bilaterale și publicizarea celor pățite - reclama negativă, aducerea la cunoștința comunității a faptelor negative cu care s-a confruntat unul dintre membrii comunității, spre luarea la cunoștință a tuturor cu scopul evitării situațiilor asemănătoare.

     Destăinuirea către comunitate are marele avantaj al confirmării și aprobării sau dezaprobării instantanee din partea comunității .

     Așa functionează și reacționează comunitățile restrânse – acordă pe loc confirmarea – “așa-i dom’le, are dreptate”; sau infirmarea - “Nu, aici n-ai dreptate; aici ai greșit tu, și trebuie să-ți ceri tu scuze de la om, că l-ai nedreptățit!”, totul prin evaluarea instantanee conform standardelor comunității adunate în obiceiurile pământului, cu sinceritate și franchețe, în mod deschis și sincer, în interesul armoniei colective, fără șiretlicurile specifice celor ce ridică interesul privat deasupra celui colectiv ...




* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...

sâmbătă, 9 iulie 2022

Punct de vedere în privința Sfatului Bătrânilor

de Remus Constantin Raclău


     Dragi și stimați colegi vă invit să facem o radiografie a stării actuale de fapt în ceea ce privește Sfatul Bătrânilor, ca entitate – astăzi 09. iulie 2022.


     Sfatul Bătrânilor, așa după cum este el denumit, ar trebui să fie un organism consultativ, în care toți

 MEMBRII să fie INAMOVIBILI,

liberi în a-și exprima părerea cu înțelepciune, în baza propriei experiențe, a propriilor cunoștințe, a propriilor principii și a propriului sistem de valori, pe orizontală, în mod colegial, filosofic și nealterat de interese private - întrucât dezbaterile se desfășoară

 PE BAZE DE VOLUNTARIAT -

 iar SOLUȚIILE lor sunt INCONTESTABILE, dar NEOBLIGATORII .


     Aceste decizii și soluții pot fi folosite spre a fi aplicate în practică, sau nu, în baza intereselor publice sau private ale celor care le-au solicitat sau doar le-au consultat .

Un ORGANISM CONSULTATIV NU are un SCOP LUCRATIV,

și NU poate avea sau deservi un INTERES PRIVAT specific.  


Orice formă de ACTIVITATE ÎN SCOP LUCRATIV 

se face de către un GRUP DE LUCRU

și se organizează în INTERES PRIVAT,

 pe principii manageriale, în sistem piramidal, sub conducerea unui manager de proiect.

Acesta se înregistrează într-una dintre formele recunoscute legal ca având scop de lucru și funcționează conform legilor comerciale ale statului .


SFATUL BĂTRÂNILOR este un organism consultativ, colegial, în care:

- toți membrii sunt egali între ei – pe bază de voluntariat -

- activând într-o structură orizontală (fără o ierarhie pe verticală, fără structură piramidală),

 FĂRĂ INTERES PRIVAT, și FĂRĂ SCOP LUCRATIV.


     Rezultatele informărilor, discuțiilor, analizelor, concluziilor și soluțiilor propuse în interiorul unui organism consultativ sunt INCONTESTABILE, întrucât sunt cu titlu informativ-consultativ, și conțin strategii și soluții practice – posibile de pus în practică dar nu obligatorii - care, pentru a fi puse în aplicare vor avea nevoie să fie consultate și adoptate de unul sau mai multe grupuri de lucru (cu sau fără legături între ele) fie ele private, fie ale statului !

Este esențial a se înțelege

 NECESITATEA DETAȘĂRII ȘI SEPARĂRII CLARE A  ACTULUI CONSULTATIV,

 DE ACTUL ADMINISTRATIV al punerii în practică a soluțiilor propuse,

 ca fiind două activități esențial diferite !

     Membrii voluntari ai unui organism consultativ , în cazul nostru – membrii Sfatului, se pot angaja contractual a face parte și din (”N”) grupuri de lucru în scop de profit, cu condiția esențială de a nu influența organizarea, activitatea, scopurile și mai ales deciziile organismului consultativ (ale sfatului).

     Ei pot să facă informări, și să solicite sfaturi, analize, strategii și soluții, dar nu pot să impună soluții, întrucât acestea vin prin dreapta judecată a membrilor organismului consultativ, în baza unor principii de viață, filosofice, nealterate de interesul privat.

     Între organismul consultativ și grupul/grupurile de lucru care beneficiază de rezultatele consultărilor din organismul consultativ, trebuie să fie un raport de colaborare loială și de respect reciproc, dar nu și de interdependență și cu atât mai puțin de subordonare, ca între două tipuri de entități complet autonome și independente.

Sintetizând la maxim putem spune că :

- în organismul consultativ (în sfat) trebuie să avem ”filosofi” (cu spirit practic), iar

- în grupurile de lucru (societăți comerciale sau asociații cu scop lucrativ) trebuie să avem ”practicieni” - oameni pricepuți, perfect capabili de a organiza transpunerea în practică a soluțiilor propuse de ”filosofi”.

     Referitor la structura pe domenii 

a unui organism consultativ, aceasta va trebui să acopere, pe cât posibil,

întregul evantai de activități, de preocupări și de cunoaștere ale societății umane.

    Pentru un punct de vedere mai sugestiv, vă invit să vă imaginați roata cu spițe a unei biciclete, în care omul este la mijloc (pe locul butucului roții) iar activitățile în care este implicat sunt reprezentate de spațiile dintre spițele roții.

     Fiecare om, de-a lungul vieții sale ajunge în mod normal să stăpânească un anumit volum (considerat ”de bază”) de informații din fiecare domeniu de activitate, de preocupări sau de cunoaștere ale societății umane, în timp ce, unele persoane reușesc prin pasiune și perseverență să se specializeze într-un anumit domeniu, pe care ajunge să-l stăpânească - până la un nivel considerat ”de performanță și/sau excelență”, iar în cazul geniilor, putem vorbi chiar două-trei din aceste domenii .

     Pentru o capacitate completă de răspuns a Sfatului la orice tip de problemă, este imperios necesar ca absolut toate domeniile de activitate - reprezentate de spațiile dintre spițe - să fie solid reprezentate și acoperite până la acel nivel considerat a fi ”de performanță și/sau excelență”, altfel ... ”roata”, șchioapătă ...

Acum să trecem la situația ”la zi”:

Ca să existe, un organism, o entitate, o organizație, ar trebui ca :

1 – mai întâi să i se propună un scop ; (realizat!)

2 – să selecteze și să înscrie un anumit număr de membri în baza unor criterii clare și care să fie în concordanță cu scopul declarat ; (realizat!)

3 – odată selectați, membrii invitați să se întâlnească spre a se constitui într-o entitate de sine stătătoare ; (planificat/convocat!)

4 - la întâlnirea de constituire să se ia notă de scopul organizației, să i se stabilească conceptul consultativ/non-lucrativ (de ”Sfat”) la cum am vedea noi un astfel de organism, la condițiile organizatorice și conceptuale care ar trebui îndeplinite pentru a se obține disponibilitatea noastră de a participa, la modul și gradul nostru de implicare – ca membri activi - în acest proiect, la rolul, scopul și modalitatea de funcționare practică și concretă a acestei entități, și în final să ne punem de acord asupra unor direcții de acțiune de interes național (și nu numai) imediate sau în perspectivă.

5 – Apoi (în întâlniri succesive) ar trebui să ne punem de acord asupra tuturor problemelor de ordin organizatoric pe care membrii sfatului le vor considera ca fiind esențiale , ținând cont de faptul că membrii invitați a face parte din Sfatul Bătrânilor sunt ființe sociale, cu viață de familie, personalități implicate deja în munca de cercetare, care dezvoltă anumite proiecte, în direcțiile și domeniile alese de dumnealor, care au anumite obligații contractuale care implică prezența în persoană (în mod fizic sau virtual) între anumite orarii și cu o anumită frecvență, pentru care timpul este foarte prețios, cu consecința unui timp rămas disponibil oarecum limitat, cu dorința, conștiința și știința de a-l folosi cât mai judicios cu putință.

În consecință:

- Numărul optim de membri în Sfatul Bătrânilor rămâne de stabilit în funcție de acoperirea nevoii de universalitate a competențelor (de acoperirea întregului evantai de activități, de preocupări sau de cunoaștere ale societății umane).

- Oamenii valoroși și de calitate sunt rari și trebuiesc atrași și nicidecum îndepărtați dintr-o structură de consultanță care se vrea performantă și universal competentă, mai ales că participarea lor voluntară nu este remunerată și deci nu provoacă cheltuieli, deci nu costă nimic.

- Cu cât mai multe persoane valoroase și de calitate sunt antrenate și implicate într-o discuție cu argumente solide într-o anumită specializare, cu atât calitatea rezultatului final și a soluțiilor propuse se vor apropia de un optim maximal !

- Dacă fiecare membru a fost invitat în baza unui portofoliu de preocupări, de competențe și/sau a notorietății sale, este dificil și inutil pentru ceilalți membri, de alte specializări, să facă o evaluare a acestor competențe, întrucât ei au alte competențe și nu se pot exprima în mod obiectiv și în deplină cunoștință de cauză asupra nivelului și calității profesionale și științifice a celorlalți membri .

- Cu atât mai mult acordarea de note membrilor sfatului se dovedește a fi un fapt pur subiectiv, inutil, ineficient și oarecum ofensator - leziv pentru personalitatea și prestigiul individual al celor vizați - departe de a stabili adevărul în ceea ce privește nivelul de competență, performanță și notorietate al componenților sfatului.

- A se ține cont de faptul că activitatea din Sfatul Bătrânilor este voluntară !

Deci, tu vii și-ți oferi serviciile specializate și întreaga competență fără a pretinde să fii remunerat, și în schimb primești voturi de blam în privința științei, priceperii și a disponibilității tale, de la oameni care nu se pricep la ceea ce te pricepi tu !!!

Începem ”bine” !...

- Și pentru a lămuri definitiv problema materială, este de subliniat că un eventual și potențial câștig s-ar putea constitui doar pentru societățile comerciale, pentru cele cu scop lucrativ, sau pentru instituțiile administrațiilor locale sau de stat - care vor beneficia de soluțiile cu potențial practic oferite de activitatea de consultanță a Sfatului Bătrânilor !


Vă mulțumesc și vă doresc un weekend relaxant !

                        Cu stimă și aleasă prețuire

                                                                        Remus Constantin Raclău



* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...

marți, 14 iunie 2022

Scurte considerații despre vot

de  Remus Constantin Raclau

 
     Forța unui popor și a unei națiuni stă în coeziunea sa - în capacitatea de a fi toți pentru unul și unul pentru toți. 

     Și asta ține în primul rând de demnitate, de respectul de sine, de conștiința de sine și de neam, de conștientizarea importanței fiecărui act de acțiune publică. 

     Votul nu înseamnă o simplă ștampilă, pusă într-un pătrățel de pe o simplă hârtie, băgată într-o simplă cutie... Votul este expresia ”EU”-lui fiecăruia dintre noi și ține de cultura și de sufletul fiecăruia - de cultură în general - ca ramă pentru cultura civică, și ține mai ales de responsabilitatea individuală pentru soarta neamului și a țării...

     Actul de a vota nu înseamnă o simplă plimbare de duminică până la o clădire numită secție de vot. Votul TREBUIE precedat de un moment intens de pregătire, de informare și de reflecție, de conștientizare a responsabilității individuale pentru ceea ce va urma. 

     Prin vot suntem responsabili de viitorul țării, al neamului și al familiilor noastre.

     Votul e o acțiune complexă și din punct de vedere psiho-socilogic. Trebuie să intuim cât mai aproape de adevăr, care dintre candidați sau formațiunile politice sunt cel mai apropiate în mod sincer și onest de ideea noastră de viitor al țării și al nației.
 
Și mai este un aspect extrem de important:

     Votul înseamnă EXIGENȚĂ și INTRANSIGENȚĂ maxime

Ține de respectul de sine și de demnitate.

 Nu uita că persoana votată te reprezintă ! Tu ești cel care ne conduce, prin el !

     Nu ne place cine și cum ne conduce ?
A cui e vina ? 
Cine i-a votat?

     Spui că te-au mințit? 
Cât timp ți-ai alocat pentru a te informa despre persoana pe care ai ales să o votezi?
A mai fost aleasă în alte legislaturi și nu a făcut nimic bun?
Bravo lui ! Rușine ție !...

Fură ? Fură pentru că în subconștientul tău știi că ai ales un hoț. Ți l-ai ales pentru că îți plac șmecherii, îi admiri și îi invidiezi. De aia l-ai votat !...

     Toate ”calitățile” negative ale aleșilor noștri, ne reprezintă în subconștient ! Știu că nu ne convine ceea ce citiți acum, dar acesta este adevărul ! Și dacă nu îl vom conștientiza, vom vota la nesfârșit niște neisprăviți ...

     Personal nu accept să fiu condus de cineva mai slab pregătit decât mine, de cineva mai puțin onest decât mine și de cineva mai puțin sincer decât mine !

 E o vorbă:
" Dacă m-ai păcălit, să-ți fie rușine !
Dar dacă m-ai păcălit și a doua oară, atunci rușine ar trebui să-mi fie mie !"
     Iar din acest punct de vedere, trebuie să recunoaștem că suntem deficitari, nu doar la nivel individual, ci ca neam !
     Suntem creduli și superficiali, și asta ține de lipsa de respect față de sine, de lipsa de autoexigență, de lipsa de autodisciplină, de lipsa de demnitate și de intransigență !

Personal gândesc așa:
” Mi-ai greșit o dată ca ales al meu și al neamului ?
Să nu mai îndrăznești a doua oară să mi te mai propui spre a fi ales !...
Tu nu ești demn, iar eu nu sunt prost !”

Deocamdată atât !...


* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...

marți, 10 mai 2022

… Cu semaforul lor cu tot !...

de Remus Constantin Raclău



     Într-o dimineață, pe când încă mai eram acasă la părinți, tata mi-a cerut să-l însoțesc până la Fabrica de Bere, doar ca să-i țin de urât în mașină . Aceea era prima lui zi de concediu din acel an și voia să meargă la fabrică să-și ia din dulap niște scule. Lucra acolo de mai bine de douăzeci de ani și cum era un bun mecanic, era foarte bine văzut, apreciat și respectat.

     La ce-i trebuiau sculele? Ca să scape de gura mamei ! Nu că mama n-ar fi avut și ceva dreptate, dar ..., ”crede și nu cerceta” - fă-ți treaba și scapi – ordinu-i ordin: ”se execută și nu se discută”, mai ales dacă-ți vine de la gospodina șefă a casei !

     Orice nevastă de om însurat știe că lui bărbat-su, oricât de mult s-ar strădui el să o ascundă, nu-i iese meseria din cap odată cu ieșirea pe poarta fabricii, astfel încât, odată ajuns acasă, mama îl aborda întotdeauna pe tata, în mod decis și imperativ, cu ceea ce ea considera a fi exigențele administrativ-gospodărești ale casei, care cereau inevitabil mână de bărbat sau abilități tehnice de mecanic ...

- Da mai lasă-mă, măi femeie, c-abia am intrat și eu în concediu ! Lasă-mă să mă mai odihnesc și eu, să mă mai relaxez și eu, să mă mai destind, că doar nu-s născut numa ca să stau la ordin toată ziua, pentru toată viața !...

- Ce concediu, Petrișor ?... (întotdeauna, când mama are nevoie de ceva de la tata, îl alintă cu apelativul de ”Petrișor”; când are chef de ceartă, îi zice ”măi Petrică” și în tot restul timpului e ..., ”Petrachi”, ca în buletin !)... Ce concediu ?

- De odihnă, măi femeie, de odihnă !...

- Ha !... Odihnă?... Ce odihnă, măi bărbate, ce odihnă? Concediu ăsta al tău, s-o fi chemând el ”de odihnă”, da se referă numa la servici . A-ca-să ..., nu intri niciodată în concediu: ești însurat ”non-stop”, pe veci, sau dacă ai noroc, doar ”până ce moartea ne va despărți”, da până atunci, concediul e numai bun de rezolvat problemele din căsuța noastră ! Hai, Petrișor, că n-ai de făcut decât ..., asta, asta și cu asta, ca să trăim și noi ca oamenii, hai că te pup !...

 ... după care urma inevitabil lista cu tot ceea ce mai era de făcut prin gospodărie, listă pe care tata, o chema cu năduf, dar și cu umor și ironie: ”sentința de muncă silnică pe viață”!...

     În ziua aceea, tata își primise resemnat ”sentința” și hotărâse să o pună cât mai repede în executare, ca să scape de ea cât mai repede și să-și ia de o grijă, nu de alta, dar risca să-și mai aducă mama aminte, sau să-i mai treacă prin cap câte ceva ... Mai ales că, pe lângă lista mamei, tata, ca mai tot românul gospodar, observase și el prin casă câte ceva care se dovedea a nu fi chiar așa cum îi plăcea lui, iar acel ”câte ceva” trebuia neapărat meşterit și pus în regulă, c-așa sunt adevărații meseriaşi: neastâmpăraţi și perfecţionişti, inventivi și plini de idei noi, convinși că întotdeauna e loc și de mai bine, și dornici de a demonstra chestia asta tuturor celor care cred și știu că într-o casă de om gospodar totul e așa cum ar trebui să fie. Și mai ales, mamei ! Doar că pentru asta avea nevoie de niște scule pe care nu prea le avea prin casă, așa că, hotărâ să dea o fugă până la servici și să ia de acolo, în împrumut, ceea ce îi lipsea.

     Și cum eram și eu în vacanță, mi-am zis : ”de ce nu?, mai schimb și eu ambientul, mai văd și eu ceva chestii noi ”...

Zis și făcut !

     Ne-am îmbrăcat, am băut câte o cană de ceai, garnisit cu câte o felie de pâine cu unt și cu marmeladă de prune – o delicatesă pe vremea aceea, după care ne-am încălțat și am coborât scările în ritm alert .

     Locuiam la etajul patru într-un bloc fără lift din cartierul Cornișa, din Bacău, iar tata își ținea mașina - o veche Dacia 1300, culoarea ”bleu 61”, așa cum îi plăcea lui să și-o descrie - într-o parcare pietruită, închisă gospodărește de jur împrejur cu un gard viu înalt de vreun metru - des și bine îngrijit, tuns geometric - amenajată prin muncă voluntară, lângă bloc.

     Ne-am urcat în mașină și am plecat ...

     Am luat-o spre Poștă, iar fața bisericii Sfântul Gheorghe am virat la dreapta, pe Calea Mărășești, care trece printre Piața Sud și Cimitirul Central, înspre centru, iar de acolo mai departe, drept înainte, înspre Curtea de Apel, de unde am virat stânga, pe Mioriței, înspre gară, către podul de la Mărgineni …

     Am trecut cu bătrâna Dacie de restaurantul Gambrinus și ne îndreptam liniștiți către intersecția cu Strada Băncii .

     Când să ajungem în intersecție, observ că semaforul era roșu. Bineînțeles că mă așteptam ca tata să reducă și să oprească, așa după cum era firesc, normal, sănătos și legal, chiar dacă intersecția era goală pe sensul nostru de mers, iar la semafor nu se vedea nici urmă de pieton ...

     Când colo ..., ce să vezi ?... Tata, nici gând să încetinească, dară-mi-te să oprească !... M-am simțit obligat să intervin:

- Tata, vezi că-i roșu !

- Ha ?...

- E roșu ! i-am răspuns ceva mai decis ...

- Ce roșu?... și în timpul își continua drumul către intersecție, exact cu aceeași viteză ca și până atunci ...

     Am ridicat puțin vocea ca să îl fac să înțeleagă că ne punem în pericol, mai ales că observasem că mașinile care veneau din dreapta se puseseră deja în mișcare :

- Tata, e roșu, oprește !!!

- Ci roșu, băi ești nebun, și își continuă drumul intrând în intersecție cu dezinvoltură .

- Tata e roșu, frână! am strigat, speriat de posibilele consecințe ale iminentei tamponări cu prima mașină care venea decis și amenințător din dreapta.

     Tata, speriat și el de țipătul meu, s-a proptit instinctiv cu un picior pe frână și cu celălalt pe ambreiaj, înțepenindu-și mâinile din coate cu palmele pe volan, oprind brusc, cu scrâșnet de frâne, drept în mijlocul intersecției...

     Am ridicat instinctiv mâinile în sus ca să îmi protejez capul înainte de impact. Șoferul mașinii din dreapta, care venea dinspre Piața Miorița, luat pe neașteptate de pătrunderea impetuoasă a tatei în intersecție, s-a speriat și a frânat și el brusc, oprind la doar câțiva centimetri de noi, explodând într-o înlănțuire de înjurături pitorești prin geamul deschis la maxim, acompaniate strident de un claxonat continuu și dizarmonios .

     În același timp, tata tăiase calea și mașinii care venea din lateral stânga, de pe strada băncii, și pe care, atent fiind la mașina din dreapta, nici nu o văzusem, oprind și aceea cu un scrâșnit strident de cauciucuri la mai puțin de un metru de noi, cu aceeași atitudine nervos-impulsivă ca și cealaltă: claxon decis și cascadă de înjurături, foarte clar inteligibile prin fereastra larg deschisă ...

     Dacă nu ar fi fost atenți și dacă șoferii lor nu ar fi avut reflexe prompte, cele două mașini ne-ar fi prins în mijlocul intersecției și ne-ar fi izbit din ambele părți, una în jumătatea din față iar cealaltă în cea din coadă, și ne-ar fi rupt în două, întocmai precum lamele unui foarfece !

     Urmarea? Intersecția și împrejurimile ei s-au umplut instantaneu de înjurături urlate, de claxoane și invective, prin intermediul cărora erau pomeniți fel de fel de sfinți, iar tata era comparat cu fel de fel de animale, mai mult sau mai puțin domestice, nu doar de către șoferii celor două mașini direct implicate – care știau precis cui să-i adreseze ”politețurile”, ci și din partea tuturor celorlalți șoferi din spatele lor, puși în pericol și obligați să frâneze și ei intempestiv, la rândul lor, pentru a evita o ciocnire în lanț, fiecare înjurând șoferul mașinii din fața sa, de parcă n-ar fi oprit ca să evite un pericol, ci așa, aiurea, doar ca să le facă lor în ciudă ! ...

     Tata, bărbat bine și vânjos, cu fire mândră și caracter (foarte) competitiv, nu prea suporta să fie luat în bețe, astfel încât, auzind hărmălaia stârnită în intersecție și mai ales invectivele care i se adresau, și neînțelegând faptul că el era de fapt cauza tuturor cauzelor, a simțit o nevoie acută de a nu se lăsa nicidecum mai prejos - că doar gură avea și el – așa că a început și el să împartă, prin geamul larg deschis ca al tuturor, din lipsă de aer condiționat, replici tăioase în stânga și în dreapta, după caz !

- Ba pe-a mă-tii !... Bou ești tu !... Porc îi tactu !... Ia mai dă-te dracului de împuțit !... Hai marș, spurcăciunea dracului !... și ..., așa mai departe !...

     Supărați, neplăcut surprinși și nervoși din cale-afară pe tupeul tatei, care după ce că a intrat pe roșu în intersecție, nu dădea niciun semn de penitență și cu atât mai puțin de a-și cere scuze, câțiva șoferi mai îndrăzneți și mai zdraveni au început să iasă din mașinile lor și să se îndrepte amenințător spre noi...

     La faza asta, mi s-a activat fulgerător instinctul de conservare și m-am simțit dator, ca un fiu iubitor și protector ce sunt, să intervin urgent și eficient:

- Tata !... Bagă iute în viteză și tai-o !...

- Un s-o tai și mai ales di ci ? Nu vezi cum sâ stropșăsc digiaba prostalanii iștia la mini ?

- Digiaba, ni-digiaba, tai-o iute-nainte, da cât mai repidi câ dacâ ajung aiștia la noi, ni pun chelea pi băț la amândoi !... 
... moment în care a priceput și tata că ceva nu-i în regulă, și simțind cum instinctul de conservare îi depășește furtunos egoul mândriei, n-a mai stat deloc pe gânduri: s-a înfipt în accelerație și a zbughit-o de pe loc cu scrâșnet și fum din cauciucuri, lăsând triumfător în urmă dungi negre pe asfalt ...

     Abia ce-am dispărut din intersecție l-am auzit:

- Grijania mamii lor de milogi! Ai văzut, bă, ce țipau prostalanii ăia la mine?

- Păi țipau, băi tată, țipau c-aveau dreptate: ai intrat ca buldozerul în intersecție pe roșu !

- Ci roșu, băi, ești țăcănit la cap?

- Cum ci roșu, băi tată, semaforul, ce-ai vrea să fie ?

- Ci semafor, băi? Unde-ai văzut tu semafor?

- Cum unde, tată? Cum unde ..., în intersecție!

- Cum adică: ”în intersecție”?

- Păi, în intersecție, tată, că abia am traversat o intersecție semaforizată!

- Cum ”semaforizată”? Păi când dracu o pus aiștia semafoare în intersecție?

- Cum ”când dracu”, i-am răspuns eu, imitându-l, că-s mai bine de două luni de zile de când sunt semafoare în intersecția asta !!!

- Da???... Atunci să-i bag în (…) mamii lor, cu semaforul lor cu tot, că eu de două luni de zile trec în fiecare dimineață prin intersecție asta și n-am oprit niciodată, că eu n-am văzut nici un semafor !

     Am rămas mască ... Mi-am dat seama că tata circula pe de rost: cunoscând foarte bine orașul circula în virtutea inerției, din amintiri, fără să mai fie atent la semnele de circulație, pe care le știa pe de rost încă de pe când făcuse el școala de șoferi !

     M-am îngrozit doar la gândul că el trecea de două luni de zile prin intersecția asta fără să oprească niciodată și mi-am dat seama că doar printr-o înlănțuire de întâmplări fericite trebuie fie că a găsit întotdeauna intersecția goală, căci altfel nu se explică cum de nu l-a deranjat nimeni ori de câte ori a trecut, fie că a nimerit întotdeauna numai pe verde, fie o combinație din astea două !...

     Din ziua aceea însă, poate și datorită mie, tata a încetat să mai conducă pe de rost prin oraș, fiind foaaaaarte atent la toate semnele de circulație, mai vechi sau mai noi, din toate intersecțiile și de pe toate străzile ...



* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...

joi, 7 aprilie 2022

Cernea și Asaftei ...

de Remus Constantin Raclău


Zilelea acestea mi-am adus aminte cu nostalgie de o întâmplare nostimă din timpul liceului.
După ce am luat examenul de admitere, am primit drept recompensă de la părinți, o excursie în Delta Dunării .

Excursia, organizată chiar în acest scop de administrația Liceul de Aeronautică din Bacău își propunea, printre altele și facilitarea integrării viitorilor elevi în ambientul liceal, într-un mod cât mai plăcut și util.

S-a plecat de la Bacău dis de dimineață, cu trenul personal, tren care a oprit în absolut toate gările și haltele de pe parcurs, astfel încât am făcut cam cinci ore până la Galați, trecând prin Adjud, Mărășești și Tecuci.

De la gara din Galați, ne-am deplasat cu autobuzul local până în port, unde ne-am îmbarcat cu toții pe pasagerul fluvial Muntenia, o navă de transport pasageri care făcea curse regulate între Drobeta Turnu Severin și Tulcea.
Emoțiile și bucuria erau enorme: nu mai mersesem niciodată cu vaporul...

Ajunși pe navă, ne-am căutat fiecare câte un loc pe scaunele de pe puntea superioară, o punte descoperită, unde, sub soarele după-amiezii adia un vânticel răcoritor și binefăcător.

În așteptarea plecării, vorbeam cu toții, râdeam și glumeam și admiram cu nesaț, de la înălțimea punții, peisajul fermecător al Luncii Dunării, deoparte, și portul cu nave, bărcile, și orașul, de cealaltă parte,încercând să ne imaginăm și să anticipăm, cu nerăbdarea specifică vârstei, cam tot ceea ce credeam noi că urma să ni se dezvăluie pe dinaintrea ochilor, în toată această întreagă săptămână de relaxare și distracții, începând cu încântarea ochilor și a inimii oferită de întreg peisajul fluvial dintre Galați și Tulcea.

La fel de curioși și de nerăbdători erau și cei patru profesori care ne însoțeau, două ”tovarășe” și doi ”tovarăși”, tineri, frumoși și entuziaști, relaxați și veseli, în ciuda responsabilității pe care și-o asumaseră, de a avea grijă de o gașcă de peste patruzeci de elevi și eleve, puși pe șotii și distracții.
Între acești patru profesori, se regăseau, din fericire pentru noi, doi dintre cei mai simpatici și mai ghiduși profesori pe care i-am avut în întreaga mea viață de elev: domnul profesor inginer Cernea, care preda un obiect tehnic, și domnul profesor Asaftei, care preda geografia.

În această excursie domnul profesor Cernea venise cu binoclul. La vremea aceea binoclul era un accesoriu de preț, nu chiar la îndemâna oricui, și conferea posesorului un statut de invidiat în ochii tuturor celorlalți turiști, fie ei elevi, profesori, sau simpli pasageri ocazionali de pe navă.

De cum s-a văzut pe punte, domnul Cernea și-a pus rucsacul pe banchetă, și-a scos binoclul, l-a pus tacticos la gât și a început a scruta cu atenție Lunca Dunării de pe malul opus al Galațiului.
La un moment dat rămase cu binoclu țintuit într-o anumită direcție, exclamând cu o față luminoasă, plină de entuziasm:

- Uaaaau!... Săăăă-mi bag picioarele ..., două gagici goale !...

Domnul profesor Asaftei, un om foarte cult, fin și elegant, foarte plăcut la vorbă și ca aspect, recunoscut (după cum avea să aflăm cu toții ceva mai târziu) ca fiind cu adevărat un galanton și un mare admirator al sexului frumos, și-a întins imediat mâinile către binoclul lui Cernea:

- Unde mă, unde ?... Dă să văd și eu !...
Cernea însă, o făcea pe inabordabilul:
- Pleacă, bă, de-aici ! Lasă-mă-n pace, că-mi strici plăcerea !

Profitând de lunga și de strânsa lor prietenie, Asaftei se simți îndreptățit să insiste, mai în glumă, mai în serios:
- Hai, mă, Ioane, nu fi cărpănos ! Dă-mi, băi, să văd și eu, să mă bucur și eu de viață !
- Dă-te, bă, de-aici ! Ce treabă am eu cu bucuria ta ? Bucură-te, ce nu te las eu? și se eschivă delicat într-o parte, privind cu și mai mare insistență prin binoclu: Ia uite bă la el, să renunț eu la bucuria mea, ca s-o aibă el pe-a lui !...
- Hai măăă..., ai zis că suntem prieteni, ce pușca mea ! Halal prieten !...
- Bine măăăă, îi răspunse Cernea, imitându-l: hooo, ce te superi așa ? Na, ține, uită-te și bucură-te și tu ! și îi întinse binoclul .

Asaftei îl prinse cu entuziasm, îl duse la ochi și privi iute în direcția în care văzuse că se uitase Cernea, exclamând după câteva clipe:
- Unde-s, mă, că nu le văd ?

Părea că uitaserăm cu toții de excursie, și noi, și profesoarele și pasagerii de pe navă: așteptam cu toții, cu gura căscată de invidie, reacția plină de entuziasm a norocosului de Asaftei, la aflarea ”Paradisului” terestru ...
- Uite-ncolo, zise Cernea, și-i indică cu degetul într-o direcție precisă: acolo !...

De partea cealaltă a Dunării, malul ierbos ieșea lin din apă și se pierdea în lunca largă și netedă, acoperită abundent de vegetație naturală, spre deliciul animalelor aflate la păscut .
Eram pe vremea socialismului lui Ceaușescu, și chestii de genul celei anunțate cu enfază de Cernea, nu erau nici pe departe ceva familiar: o femeie (mai mult sau mai puțin) goală, nu vedeai decât în tablouri, parțial la plajă, sau în intimitatea căminului conjugal ...

Căutând cu insistență și atenție în direcția indicată, domnul Asaftei, se răsucea ușor, fremătând dintr-o parte în alta, măturând cu binoclul peisajul și încercând să-și regleze necontenit lentilele, în speranța unei priveliști cât mai clare oferită de tentantele personaje feminine promise de Cernea :

- Unde-s, mă, că tot nu le văd ?...
- Un* să fie, mă, exact acolo unde te uiți !
- Să-mi bag picioarele, nu știu unde vezi tu gagici goale, că eu nu văd decât două vaci !...
... La care Cernea :
- Și ce, bă, nu-s goale ???...


* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...

luni, 14 februarie 2022

Foaie verde lobodă ...

de Remus Constantin Raclău


       Gura mea cam slobodă!

     Pe când lucram ca tâmplar la CPL Bacău, la secţia de tapiţerie-mobilă, băteam scoabe cu ciocanul pentru a fixa arcurile pe rama canapelelor.

      La un moment dat, într-o zi, printr-o mişcare mai puţin îndemânatică, mi-am tras un ciocan peste degete. Bineînţeles că după ce-am urlat de durere nu m-am putut abţine şi am tras, după propria-mi obişnuinţă, o înjurătură de Dumnezeu.

      ‘Nea Mihai Ţîmpu, colegul meu de banc de lucru - un român ceangău din Luizi Călugăra - român mai român ca mine, m-a lăsat să termin cu văicărelile şi apoi m-a întrebat cu cel mai calm, dar serios, ton din lume:

-  Ce ai păţit Remuse? 

-  Ce să păţesc, 'nea Ţîmpule,  nu ai văzut? Mi-am tras un ciocan peste deget! 

-  Ba da, am văzut, da' nu-nţeleg ce treabă are Dumnezeu cu faptul că tu eşti gură-cască? Şi nu înţeleg de ce a trebuit să-l înjuri pe EL, pentru că ţi-ai tras, tu singur, cu ciocanul peste deget ? 

 - Cum adică să-l înjur pe Dumnezeu ‘nea Ţâmpule?... Ce zici mata’ acolo? Că eu pe mine m-am înjurat şi nu pe Dumnezeu! 

- Ba, cum să nu, că doar te-am auzit cu toţii! Ai spus în gura mare, clar şi apăsat: "'tu-s Dumnezău’ mă-tii”! Tu te-ai auzit  ce-ai zis? Ştii măcar ce ţi-a ieşit din gură? Ai spus că-l “regulezi” pe Dumnezeu!...

      Am rămas mască!... Mai înjurasem, poate, cu nonşalanţă, de câteva sute, poate chiar mii de ori înainte de asta (dracu' mai ştie!), în tot atâtea ocazii şi nimeni nu mi-a atras atenţia la ceea ce înseamnă, "mot-à-mot", această expresie:

 că " ‘tus", vine de fapt de la “Futu-s” (sau mai corect gramatical de la “futu-ţi”), care înseamnă exact ceea ce se aude şi se înţelege…

   A fost ca şi cum 'nea Mihai (creştin catolic practicant, cu siguranţă cu mult mai credincios decât mine) mi-ar fi aruncat cu o găleată de apă rece peste ochi! Ca şi cum mi-ar fi aprins deodată o lumină clarificatoare în creierul meu întunecat.

      A fost pentru prima dată în viaţa mea când am realizat că vorbeşte gura fără mine. Că e posibil ca uneori să-ţi mai iasă pe gură, în virtutea unei inerţii lingvistice implacabile, fraze al căror conţinut intrinsec nu l-ai băgat niciodată în seamă; fraze pe care le folosim doar pentru că le-am auzit cândva folosite de alţii, în situaţii similare, şi care ne-au infestat pe nesimţite creierul, fără ca măcar să ne obosim a ne-ntreba, ce vor să spună ele cu adevărat?... Simple tipare verbale, intrate în obişnuinţa noastră prin contaminare şi reproduse în mod inconştient, spre umplutura frazei, fără o intenţie anume alta decât aceea de a ne "răcori"…

      Odată conştientizată enormitatea, am încercat să mi-o elimin din vocabularul conştient şi am evitat de a o mai folosi. 

      Şi dacă totuşi mi-a mai scăpat vreodată, ieşind în mod accidental la suprafaţă din adâncul întunecos al subconştientului, sub imperiul unei puternice emoţii sau a unei intense stări de şoc, m-am bătut imediat cu palma peste gură, mi-am făcut cruce şi mi-am cerut spăşit iertare:

 - Iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut ce fac !...






* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...

joi, 13 ianuarie 2022

Gânduri matinale

de Remus Constantin Raclău


Camelia:
"Am ajuns la vârsta la care nu mă mai complic cu aglomerația gândurilor. Primesc în audiență câte unul, îl ascult - nu întotdeauna foarte atentă - și aștept efectele secundare. 
Am devenit prudentă? 
Înțeleaptă...nu cred să fi reușit!
Important e ca, în urma alegerii, să știu destinația exactă a ceea ce va să vină. A trecut vremea răzgândelii. Acum, dacă iau bilet numai dus, trebuie să fiu sigură că nu ar mai avea rost niciun plan B. Când ajungi să mizezi totul pe o carte, e greu de spus dacă te poți numi curajos sau excesiv de visător!
Dar cine poate trăi fără vise? Ar fi o infirmitate! Ca și cum ai încerca să zbori, știind că nu ai aripi...
Chiar! De fapt, știe cineva când, unde și de ce și-a pierdut aripile?!..."

Ecou dinspre mine :
"Omul trăiește rafinând și distilând, până când ajunge la esență - ADEVĂRUL !
Iar adevărul e : "EU SUNT" !
Din păcate nu toți ajung la acest adevăr : e prea simplu, prea ușor , incredibil de la îndemână ...
Ori, oamenii, conduși de mintea lor și nu de suflet, cred (iar mintea, MINTE) că adevărul e complicat, e greu de descoperit și de atins și de aceea, de cele mai multe ori, trec pe lângă "adevăratul-ADEVĂR-pur-și-simplu-universal-valabil-și-accesibil-tuturor", în căutarea unui himeric "adevăr-al-lor", unic, complicat, misterios, de negăsit !
Răsplata pentru cei care se mulțumesc cu simplitatea adevărului e aceea că se ajunge la a conștientiza faptul simplu că suntem ADEVĂRAȚI : existăm într-adevăr și-ntr-adevăr trăim !...
Și dacă cineva simte că "și-a pierdut aripile" nu înseamnă că nu mai e capabil sau că nu mai "trebuie" să viseze, ci că a ajuns la înțelepciunea de a nu mai "prinde fluturi" și de a nu mai umbla după "cai verzi pe pereți", de a nu mai urmări himere, ci de a-și transforma în realitate propria himeră a lui : "EU SUNT CEEA CE SUNT" și asta să îi fie deajuns ..."



* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...

marți, 14 decembrie 2021

Democraţie şi libertăţi

de Remus Constantin Raclău


Societatea presupune convieţuire.

Convieţuirea presupune, un set inevitabil de interacțiuni - relativ continui și constante - între membrii comunității.

Libertatea deplină a membrilor societății înseamnă anarhie.

Anarhia înseamnă că fiecare individ, poate face orice, oricând și oricum, fără a-i păsa nicidecum de consecințele acțiunilor sale asupra semenilor săi și asupra mediului înconjurător.

O astfel de atitudine și un astfel de comportament prezintă un risc uriaș de a provoca daune materiale și de a pune în pericol viața, sănătatea și integritatea fizică sau psihică a celorlalți membri ai comunității.

Concretizarea acestor daune și riscuri degenerează în mod inevitabil în conflicte și confruntări, iar acest lucru este de neacceptat într-o societate civilizată.

Ar fi de dorit, dacă nu cumva chiar imperativ, ca aceste interacțiuni să fie pașnice, armonioase, reciproc utile și avantajoase.

Acest deziderat presupune o convenţie intre toţi membrii unui grup social asupra unui set de valori de respectat, care să facă posibil traiul în comun.

Prin urmare, democraţia înseamnă instituirea unui set de reguli asumate de toți membrii comunității.

Regulile înseamnă limitarea libertăţilor individuale atunci când acestea afectează/atinge/violează libertățile altor concetățeni.

Democraţia exclude așadar libertatea deplină.

Astfel, într-o societate democratică, omul nu are doar drepturi ci și obligații.

Drepturile sunt reprezentate de o serie de avantaje pe care le obţii din partea societăţii, în timp ce obligaţiile sunt concesii pe care am convenit să le facem față de societate.

Prin urmare, democrația presupune responsabilitatea fiecărui individ prin autocenzură și autodisciplină.

Democraţia înseamnă un echilibru între drepturi şi obligaţii, astfel încât membrii societăţii să beneficieze de o stare optimă de confort social, protecție și împlinire.



* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...

joi, 2 decembrie 2021

Gânduri de 2 Decembrie ...

ale lui Remus Constantin Raclău


Gata !...
A trecut ziua României !

O zi pe an ne iubim, ne respectăm și ne batem cu cărămida-n pieptul de aramă - cel cu șapte vieți - ca să vadă și să audă toată lumea, cât suntem noi de patrioți și de iubitori de neam, de țară, de partid și de popor (și eventual) și de "iubitul conducător"!

Dar gata ... Pfiuuuu!... A trecut !...
Ne-a trecut !...

De azi reintrăm în "normalitate"...

În acea normalitate care ne face să ne călcăm in picioare la cozi; care ne îndeamnă necontenit să ne bârfim, să ne invidiem, să ne codoșim, să fim egoiști până la sânge și să "ne vedem de ale noastre", durându-ne-n cot de toți și de toate...

În acea "normalitate" în care ne place democrația - dacă chestia asta ne aduce vreun avantaj sau vreun drept direct - și în care o urâm (pe aceeași democrație, desigur) dacă îndrăznește cumva să ne aducă aminte (măcar) de obligații și îndatoriri ...

În acea "normalitate" în care iubim libertatea câștigată prin luptă cruntă de alții, dar în apărarea căreia nu mișcăm la nevoie niciun deget, în care iubim efectele libertății atât timp cât acestea ne permit să facem nestânjeniți tot ceea ce ne trece prin cap, dar în care nu ne mai place dacă ni se impune să ținem cont și de libertățile altora ...

În acea "normalitate" în care așteptăm să ne vină totul de-a gata, să ne pice para mălăiață, de undeva de sus, prin efortul, implicarea și inteligența altora, că deja..., noi suntem cetățeni europeni și avem drepturi, dar nu mai suntem nici români, dacă 'chestia" asta ne impune și obligații ...

În acea normalitate în care ... și-n care ... și ... tot așa - în care ne știm cu toții hachițele și-n care nimeni nu face nimic pentru a (ne) scăpa de ele ...

Apăi dacă asta e normalitatea pe care nu o vrem, dar pe care o trăim și care ne trăiește, atunci eu aleg sa fiu ...
... ANORMAL !...


 * Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...