sâmbătă, 30 mai 2020

Cafeluța cu caimac


de Remus Constantin Raclău


     O să vă spun în cele ce urmează o povestioară adevărată, trăită aievea de bunicul meu pe când era recrut în armată, exact aşa cum mi-a spus-o el …

     În primele zile din vara anului de graţie 1944, în plin război, pe când spicele de grâu încă nu erau hotărâte dacă a venit sau nu vremea să se coacă, tânărul Savin Ion, ţăran din Icuşeştii Neamţului, cel care pentru mine a fost şi va fi pentru toată viaţa mea - “bunicu’ Nicâ”, s-a trezit cu ordin de încorporare.

     “ Jalanie mare!...”, cum zicea bunica, săraca. A fi recrutat în armată e în general o chestiune preocupantă ...

     … Știi că urmează o anumită perioadă a vieţii tale în care nu-ţi mai aparţii şi asupra căreia nu ai nici un fel de control - trebuie să mergi acolo unde ţi se ordonă şi să faci tot ceea ce ţi se comandă, fără ca tu să ai dreptul să gândeşti, măcar, la “ce” şi mai ales “de ce” faci, ceea ce eşti obligat, prin jurământ, să faci!

     Judecăţile proprii, comentariile şi ezitările, nu numai că nu sunt tolerate, ci cu mult mai mult decât atât - sunt considerate, în mod ostil şi dispreţuitor pentru fiinţa din tine - omul, un act de trădare!...

     Cumplită dilemă !... Dacă, în virtutea faptului că eşti om - Fiinţă Dumnezeiască superioară, dotată în mod natural cu raţiune, spirit şi conştiinţă - îndrăzneşti să gândeşti altfel - eşti trădător! Dar dacă, om fiind, nu mai gândeşti – atunci mă-ntreb dacă mai ai dreptul să te consideri om ...

     Hotărât lucru: armata n-ar trebui să fie pentru oameni, ci pentru maşini programate şi animale dresate!

     Dar, mai mult decât atât: ia gândiţi-vă cum ar fi dacă s-ar întâmpla ca cineva să fie recrutat în armată chiar în vremuri tulburi, de război ... Vă asigur că nu-i nici pe departe o veste optimistă pentru un tânăr plin de viaţă, planuri şi speranţe, aşa cum era bunicu’ pe vremea ‘ceea: ştii “când şi unde” - pleci, dar nu ştii “de unde”, nu ştii “când”, şi mai ales nu ştii “dacă” - te mai întorci ...

     Ce mai conta că în câteva săptămâni bunicu’, ca dealtfel toţi ceilalţi oameni gospodari ai satului, trebuia să-şi înceapă secerişul ?...

     Ce mai conta că lumea abia aştepta să se bucure de roadele hărniciei lor ? Că, acuş’- acuş’ venea toamna, când via trebuie culeasă, strugurii zdrobiţi şi vinul tras în butoaie; că toate cele ale câmpului trebuiesc duse în hambare; că lucerna şi trifoiul trebuiau cosite, transformate în fân şi urcate în podul şurii, la adăpost – ca strânsură - din care să aibă omul ce să dea drept hrană la vite la iarnă ?

     Ce mai conta că-şi făcuse planuri să vândă două dintre vaci, cu viţei cu tot, ca să-şi facă bani de-nsuratoare cu Niculina lui Dănilă, viitoarea mea bunică, împreună cu care visa, ca orice cuplu tânăr din vremea aceea, să-şi ia o căruţă şi să se retragă, numai ei amândoi, pe-un petec de pământ moştenit, unde să-şi facă o casă şi să umple curtea cu câţi copii o vrea Bunul Dumnezeu să-i binecuvânteze ? Ce mai conta ?...

     Războiul hrăpăreţ avea nevoie de carne proaspătă de tun, şi cineva, un om elegant, dintr-un birou răcoros şi bine adăpostit, a decis că “Nicâ a lu’ Sajin di la Icușăști”, era tocmai bun pentru asta…

     Şi cum “unde-i ordin nu-i tocmeală”, bunicu’ a trebuit să se ducă la un dulgher din sat, care i-a făcut, după cum se obişnuia pe vremurile alea, o valiză militărească din lemn - un fel de cufăr mai mic, bine închegat, cu mâner, balamale şi capac - anume meşteşugită ca să reziste la drum lung şi vremuri grele.

     Astfel că, în dimineaţa stabilită prin ordin, s-a trezit cu noaptea-n cap, şi-a luat bocceluţa cu merinde, lada-valiză cu cele câteva “bulendri di schimb” permise de regulament, portofelul cu acte şi cu ordinul de încorporare - toate pregătite de cu seara, a sărutat-o pe bunica şi asigurând-o că n-are de gând s-o lase nemăritată, aşa tânără şi frumoasă cum era, şi-a făcut o cruce mare, s-a urcat în căruţă cu alţi flăcăi ori proaspăt-însurăţei din sat, au dat bice cailor şi privind cu jind în urmă, au plecat cu Dumnezeu înainte - la război !…

     A ajuns unde a ajuns, şi-a fost repartizat la un batalion de “pionieri de munte” (unităţi specializate în lupta montană, cărora, cândva după război, li s-a schimbat denumirea în “vânători de munte”), într-un batalion condus de un căpitan foarte mândru şi foarte sever.

     “Dom’ Căpitan” – om cu o anumită educaţie şi băiat de bani gata, ce provenea dintr-o familie boierească de viță veche - îşi avea tabieturile lui, la care nici măcar războiul nu reuşise să-l facă să renunţe. În consecinţă plecase de acasă cu servitoare cu tot - o văduvă mai în vârstă, care-l cunoştea de mic şi care-i făcea toate mofturile - femeie de oraş, deşteaptă şi de încredere care-l însoţise peste tot în război - bună gospodină, grijulie, pricepută şi răbdătoare, îl răsfăţa şi-l îngrijea de parc-ar fi fost copilul ei, încercând să-l facă să simtă cât mai puţin posibil diferenţa dintre situaţia de pe front şi confortul de acasă ...

     Problema era că, după ce România întorsese armele împotriva nemţilor, ofiţerii armatei roşii care intrase în ţară, comunişti sincer convinşi de justeţea egalitarismului, nu vedeau cu ochi buni şi nu-i agreau defel pe ofiţerii români cu “slugi” civile, astfel că “Dom’ Căpitan” al nostru a decis, nu fără strângere de inimă, că e cu mult mai prudent, mai sănătos şi mai “cu minte”, să-şi facă servitoarea ”pachet” şi s-o trimită înapoi acasă, la moşia lor de reşedinţă.

     Dar cum gradul şi funcţia îi dădeau prin regulament dreptul la o ordonanţă, s-a decis să-şi aleagă una din rândurile noilor recruţi proaspăt incorporaţi – “altă Marie, dar aceeaşi pălărie” !... Mare diferenţă: acum nu mai avea un slujitor ci o ordonanţă. Adică tot un fel de slugă, dar nu una civilă - angajată benevol şi cu salariu, ci un militar - obligat prin jurământ, să-l slugăreasca – gratis !

     Cu alte cuvinte, adio relaţie de respect şi reciprocitate: ofiţerul nu mai beneficia de serviciile unui om de încredere, liber să stea sau să plece, care să-l slujească din convingere, cu o fidelitate sinceră izvorâtă din libertatea propriilor sale alegeri, răsplătite cu onestitate în baza unei înţelegeri reciproc comsimţite – ci de o fiinţă captivă, legată de el prin jurământ, obligată prin portul uniformei la depersonalizare, căreia poţi să i te adresezi fără probleme, nu neapărat pomenindu-i numele, ci folosind mai degrabă un apelativ ce depinde de semnificaţia însemnelor pe care statul i le-a pus pe umeri – gradul militar – amintindu-i astfel că nu-i altceva decât o maşină impersonală de executat ordine - un fel de sclav în toată regula, dac-ar fi să ne luăm după canoanele “Declaraţiei universale a drepturilor omului”...

     Bună afacere comunismul ăsta, dom’le, n-am ce zice !...

Dar cum legile ţării şi regulamentele militare îi ofereau toată acoperirea necesară, atunci : „Trăiască Comunismul” !... (şi cacofonia aferentă) ...

..............................................................................

     Era o căldură de se topeau şi pietrele. Atât uşă cât şi fereastra de la biroul domnului căpitan, din micuţa viluță rechiziţionată temporar de armată, ce servea simultan atât drept comandament de campanie cât şi de reşedinţă, era larg deschisă. Batalionul de recruţi era în curte la instrucţie.
- Plutonieeer, Vârlan ! se auzi din interior...
- Dom’ plutonier! Va striga ... îi zise sergentul cu glas scăzut. 
- Cum? 
- ... Dom’ căpitan ... răspunse sergentul făcând semn cu capul înspre fereastra deschisă. 
- Ordonaaati ! răcni plutonierul, din toţi bojocii. 
- La ordin! continuă căpitanul. În birou!...
Plutonierul se grăbi în pas alergător spre clădire. Odată ajuns în tocul uşii îşi anunţă prezenţa:
- Ordonaţi, dom’ căpitan!
Căpitanul nu prea părea în apele lui. Nu-l văzuse niciodată aşa de încurcat. Începu ezitant:

- Varlane ..., după cum ştii, trebuie s-o trimit acasă pe ’tușa Catinca ..., şi …, și-mi trebuie o ordonanţă. Adună recruţii că vreau s-aleg pe careva. Tu-i ştii mai bine: vreau unul … isteţ ..., ascultător şi … muncitor, unul mai curăţel, aşa ..., şi mai fâşneţ ..., să-l ducă mintea ..., ştii tu!... Gândeşte-te la vreo doi-trei din ăştia şi arată-mi-i, că trebuie să i-l pun la dispoziţie Catincăi, până deseară, ca să-ncepă să-l instruiască, înţelegi ? 
- ’Nţeles, dom’ căpitan! 
- Mulţumesc …, ai tu grijă, da!

- Da, să trăiţi !

- Executarea!...

- ’Nţeles, dom’ căpitan!... îi răspunse Vârlan, pocnind ceremonios din călcâie, după care se răsuci brusc, regulamentar, ieşi în curte şi se adresăp sergentului:

- Stoiane!...

- Ordonaţi!

- Recruţii în formaţie!

- ’Nţeles!...
Zis şi făcut! Sergentul dădu ordinele corespunzătoare iar trupa fu nevoită să se conformeze regulamentar, în pas alergător…

     Acu’ trebuie să vă mai informez asupra unui amănunt destul de important, ca să nu zic decisiv, în desfăşurarea povestirii noastre: atunci când se dă adunarea în armată,, ostaşii se aşează ordonat în formaţie, aliniaţi după înălţime, fiecare la locul lui, dinainte prestabilit – cei înalți în față, cei mai mici în spate, descrescător ...

     Bunicu’ Nică era destul de micuţ de statură şi cam slăbuţ, şi dacă ar fi să-l comparăm cu toţi ceilalţi ostaşi, era de fapt cel mai mic din unitate, aşa că, din punct de vedere regulamentar, locul lui nu putea fi decât cel din coadă – “tabachera” – cum milităreşte era numit, nu fără un iz de ironie cu aere de superioritate: soldatul cel mai înalt se numeşte “bază”, iar cel mai mic – “tabacheră”, un soi de soldăţel de buzunar, ceva atât de mic şi de uşor, încât ar putea încăpea cu uşurinţă până și în buzunarul unui haidamac comun…

     Se ştie, e firesc şi normal, că, fiziceşte vorbind, un haidamac se mişcă cu mult mai lent decât un prichindel - un sac de carne îl mişti întotdeauna mai greu decât o traistă, o vrabie e mai iute decât barza, iar boul e cu mult mai greoi decât o capră – logic, nu?…

     Şi cum eficienţa este una dintre condiţiile de bază ale succesului, în toate domeniile, şi armata, la rândul ei, a încercat să ţină cont de acest adevăr incontestabil, croind şi adaptându-şi regulamentele militare în aşa fel încât să dea o cursivitate maximă tuturor acţiunilor şi deplasărilor de trupe în teren – în armată, pentru a da forţă şi eficienţă maximă acţiunilor sale, e esenţial ca toţi militarii, toată trupa, să se mişte în bloc, simultan, astfel încât de la distanţă să pară că se mişca toţi ca unul, formând un trup închegat, unit, puternic şi nimicitor. Dar cum să faci o barză să zboare cu agilitatea unei vrăbii şi o capră să aibă forţa unui taur?

     Simplu: cu grijă şi cu atenţie … şi mai ales cu un pic de şmecherie: trebuie să-l faci pe fiecare ostaş să se mişte conform abilitaţilor sale naturale: pe cel mic să-l faci să zburde cu agilitate, iar pe cel mare să-l faci să dea stabilitate şi forţă trupei.

     Astfel, la toate schimbările de direcţie, baza – “malacul” din formaţie, omul masiv şi greoi – se întoarce practic pe loc, în timp ce toţi ceilalţi se mişcă progresiv, din ce în ce mai mult şi mai repede, pe măsură ce scad în înălţime şi creşte distanţa dintre “bază” şi coada – “tabachera”!…

     Și ca să înțelegeți mai bine, va trebui să vă imaginaţi un punct pe o hârtie – baza, şi, infingând vârful compasului în acel punct, trasaţi pe hârtie cercuri concentrice, câte unul pentru fiecare soldat aliniat în formaţie, fiecare cerc având raza egală cu distanţa fiecărui soldat față de bază – rezultă astfel că, la fiecare schimbare de direcţie, pe loc sau în mers, fiecare soldat se va mişca pe arcul lui de cerc, cu o viteză obligatorie care să-i permită să rămână umăr la umăr cu cel de lângă el, imaginea vizuală a șirului de ostași în mișcare fiind aceea a unei raze care se mișcă circular în jurul sursei de lumină – baza ...

     Acu’, … cred că vă daţi seama că una e să te mişti pe un cerc chiar lângă soldatul - punct de bază, şi cu totul alta-i să te mişti pe ultimul cerc - al tabacherei: în timp ce baza se întoarce practic pe loc, tabachera, pentru a respecta alinierea perfectă, trebuie să alerge ca o zvârlugă pentru a ajunge să termine mişcarea de întoarcere în acelaşi timp cu malacul, care … pentru a se întoarce, dă practic din picioare pe loc !... Mişto, nu?

     Şi ca să aveţi şi o imagine mai accesibilă dumneavoastră, faceţi următorul experiment: ridicaţi-vă în picioare, cu mâna dreaptă întinsă orizontal în faţă, paralel cu solul. Imaginaţi-vă că pe mâna voastră sunt aşezaţi în linie, umăr la umăr, militarii din formaţie. Acum, păstrând mâna întinsă orizontal, întoarceţi-vă uşor, pe loc, către stânga (sau dreapta, n-are importanţă), şi încercaţi să vizualizaţi mişcarea circulară a “soldăţeilor” alergând în direcția deplasării odată cu mâna voastră.

     Aşa-i că aţi rămas şi voi surprinşi de rezultat? Aţi ”văzut” cu ochii voştri, cât se mişcă “soldăţelul” de lângă umăr şi cât o face cel din vârful degetelor ?...

     Ei bine, ”bunicu' Nicâ” era mereu la vârful degetelor …

*****************************************************

     Acu’ … o fi fost el bunicu’ cel mai micuţ şi mai slăbuţ dintre toţi camarazii săi, dar cum natura lucrează întotdeauna în compensaţie, omu’ ăsta micu’ reuşea întotdeauna să compenseze micile sale “neajunsuri” fizice, printr-o deosebită agerime a minţii şi o fire destul de "chetroasă": ambiţios, hotărât, mereu treaz şi prezent, cu limba ascuţită şi un limbaj potrivit fiecărei situaţii, de multe ori ironic şi acid - nu lăsa niciodată garda jos şi nu admitea să fie tratat cu superioritate, pentru că nu concepea că ar putea exista vreodată cineva - de acelaşi rang cu el - care să-l facă să cadă pe locul doi, ... un caracter de adevărat lider !

     În rest, ca mai toţi băieţii de la ţară, era obişnuit cu muncile fizice grele şi efortul prelungit - îndemânarea, agilitatea şi rezistanța de care dădea dovadă, transformând constituţia sa fizică subţire, într-un adevărat atù, fiind, din toate punctele de vedere, ceea ce îndeobşte se poate chema: un băiat “în vână”.

     Dar, să revenim la … oile noastre !…

     Adunaţi regulamentar în formaţie, recruţii aşteptau cu anxietate să vadă şi de data asta care era scopul acestei inopinate chemări. De regulă, adunările în formaţie nu prea aduceau nimic bun, plăcut sau relaxant: ori era vorba de o inspecţie de front – caz în care se lăsa cu urlete şi frecuş, ori de vreun marş prelungit – caz în care se lăsa cu şiruri de sudori la subţiori şi bătături în tălpi, ori de pregătiri de instrucţie şi manevre – caz în care se lăsă din nou cu urlete şi frecuş, până la istovire …

     La un moment dat, îşi făcu apariţia şi Dom’ Căpitan – ţanţoş, grav, încruntat şi arogant, curat şi elegant, de parc-ar fi fost de-abia scos din cutie (ştie ea tanti Catinca cum să-l facă să pară aşa…):
- Vârlane!...

- Ordonaţi!

- Inspecţie de front !

- ‘Nţeles! Şi întorcându-se pe călcâie către trupă, ordonă:

- Batalioooon! V-aliniati!... Batalioooon! Drepţi!... Pentru inspecţie, inainteee… Marş!
Recruţii din formaţie răspunseră prompt la ordin printr-un răpăit uniform de paşi: prima linie cu cinci paşi înainte, a doua cu trei, iar a treia, rămânând pe loc.

     Căpitanul făcu o grimasă de insadisfacție:
- Cam mulţi paşi, Varlane … Cam mulţi! Îmi zgârie urechile…
Plutonierul înghiţi în sec:
- N-au nici o săptămână, Dom’ Căpitan. Mai daţi-mi două zile şi-i fac pe toţi să calce-‘ntr-un picior.
     Căpitanul nu-i răspunse. Porni cu mâinile la spate, agale, printre rândurile de soldaţi, făcând scurte observaţii, încruntat şi sec, direct sergenţilor şi nu soldaţilor.

     Sergenţii cu observaţiile, soldaţii cu transpiraţiile – ştiau ei ce-i aşteaptă după inspecţie …

     Fiecărui soldat cu ţinuta sau armamentul în neregulă înţelegea asta, fără nici un echivoc, din străfulgerarea mută a privirii cu care erau ţintuiţi spre ținere de minte: un soi de încruntare, scurtă dar semnificativă cu privire la implicaţiile raporturilor dintre cei doi pe termen lung, de-a’ci încolo…

     Pentru căpitan, observaţiile deveniseră absolut banale; nici nu se mai enerva, le făcea aşa cum respiră, răspândind incertitudine, frica şi teroare… În faţa lui, trupa trebuia să se supună necondiţionat şi făcea totul pentru a introduce teama de el în mintea soldaţilor, astfel încât, la nevoie, să prefere să se arunce în foc, decât să-i stea lui în faţă; mai degrabă să-nfrunte firbințeala gloanţelor şi tăişul baionetelor inamice, decât răceala paralizantă din privirea sa …

     Era un bun ofiţer, un brav comandant: îşi cunoştea bine oamenii, şi-i strunea cu mână de fier şi cu glas de tunet ...


Va urma ...








vineri, 22 mai 2020

Postare reparatorie de după ziua mea

de Remus Constantin Raclău
 



     A trecut furtuna ?
Bine ...

     Acu' putem sa mai vorbim și noi unii cu alții, că de vreo două-trei zile-ncoace, nu se mai
înțelegea om cu persoană !...

     Vorbea fiecare cu fiecare și toți cu niciunul ..., că unde dai, unde te-ntorci, tot peste vreun Constantin sau vreo Elenă, nimerești ...
     Că mă luase și frica ...
Frica de nesimțire !...

     Da, da ..., de nesimțire !

Căci aceasta-i dubla angoasă a sărbătoriților de nume :

- Prima e aceea că din moment ce ai atât de mulți sărbătoriți ai zilei pe lista ta de prieteni, rude și cunoștințe, fiecare cu numele sfinților (dar și foarte mulți cu derivate din aceste nume) există riscul (real, logic și inevitabil) de a omite să transmiți ”cuvenitele” urări, vreunui sărbătorit care le merită și chiar le așteaptă, și chiar de la TINE, nu ajung ...”

     Și-atunci te ia groaza:

     - Bă ..., e nașpa!... ”Dacă or să zică ”ăștia” că-s nesimțit” ?...
     Și mai ales,
 ”Dacă or să mai aibă și dreptate să o zică” ?...
     Și ca să evit această tristă perspectivă, m-am gândit și am conceput această postare reparatorie:


Dragi Constantini și (mai ales)
Dragi Elene
Ieri a fost ziua voastră !De fapt ... a noastră, că și eu rezult, din buletin și din certificatul de botez, a fi un sărbătorit al zilei, în ”calitate” de Constantin !Vă asigur că vă iubesc și vă prețuiesc pe toți, în aceeași măsură în care mă iubesc și mă prețuiesc pe mine (dacă n-ați înțeles faza asta ..., mai treceți pe la biserică!).Vă urez tuturor, ani mulți și plini de toate cele bune și folositoare!
...

- Iar a doua angoasă e aceea că îți face lumea urări, multe și frumoase - încărcându-le de un conținut pozitiv cam ca în stilul ursitoarelor - și e posibil ca tu să nu le răspunzi, căci picăturile (urările individuale) se pierd de obicei în râul care le conține (toate urările cu care ești bombardat, incluse cele de pe multiplele liste colective) !

     Că dacă omul (oama) îți făce urări și tu nu răspunzi, atunci ori ești arogant, ori ești nesimțit (bine ... mai e și varianta în care poți fi și una și alta, dar ăsta e caz extrem, întrucât cele două „atribute” se îngemănează, și se întăresc reciproc) și asta nu e bine !

     Nu e bine nici la nivel social , dar nici la cel spiritual – că ți se umple egregorul de gânduri negative cu frecvență joasă și ... ești mort !... Nu te mai ridici, câte zile ai avea (și nici după aia!).

     Așa că, pentru a evita și această tristă perspectivă,
m-am gândit și am mai conceput încă o postare reparatorie:

Dragi prieteni,

 vecini, rude și simple cunoștințe,

     Ieri a fost ziua mea onomastică.
Sunt un Constantin, aveți dreptate !
     Mi-ați făcut urările pe care le-ați crezut de cuviință – cele mai frumoase și deziderabile urări !
     Vă mulțumesc tuturor pentru gândurile bune și încărcate de o intensă energie pozitivă !
Vă asigur că au ajuns cu toatele la destinatarul menit a le primi – adică la mine!
     Mi-ați făcut o zi frumoasă, cu atât mai mult cât ziua de ”Constantin și Elena” a venit la doar patru zile de la ziua mea de naștere, când am primit primul val de simpatie și prețuire din partea voastră !
     Mă simt copleșit de atenția și căldura voastră sufletească, manifestată în aceste două zile, drept pentru care :
     Vă mulțumesc din inimă tuturor, vă imbrățișes și vă pup cu drag pe toți,
întorcându-vă cu căldură și entuziasm toate urările, cu aceeași intensitate, amabilitate și gentilețe, cu care mi-au fost trimise, de către fiecare dintre voi !


     În felul acesta mă asigur că ”nu am uitat pe nimeni”, indiferent de calitatea voastră de zilele astea, de ”urător”- de emițător de urări, sau de ”urat” - de destinatar al urărilor !

     Weekend plăcut, dragi prieteni, rude, vecini sau simple cunoștințe !



* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...

sâmbătă, 9 mai 2020

De-ale șoferiei, pe timp de Pandemie !...

De Remus Constantin Raclău


Lucrez ca șofer de camion pe rute interne în Italia .

Am lucrat fără întrerupere, de la începutul pandemiei, în ciuda tuturor restricțiilor !

Firma la care lucrez e specializată în transportul de produse alimentare care necesită condiții stricte de temperatură controlată. Deci alimente proaspete . Dacă ne oprim noi, în câteva zile se oprește viața ...

Nu facem nimic deosebit. Facem ceea ce am invățat și știm, și ceea ce-am făcut dintotdeauna de la luarea permisului și al certificatului de calificate (Atestatul - în România ; CQC – Carta Qualifica Conducente - în Italia)

În fața riscului, avem un grad de expunere moderat .

Suntem expuși ceva mai mult decât sunt cei izolați în casele lor, dar incomparabil mai puțin decât persoanele care vin în contact direct cu bolnavii – personalul medical, personalul de pe ambulanțe, cei din centrele de izolare și carantina, etc ...

În mod normal și obiectiv, până și membrii forțelor de ordine sunt mai expuși decât noi, întrucât nu se știe niciodată cu cine au de a face și care este gradul acestora de sănătate sau contagiozitate !

În ciuda faptului că circul mult, până în prezent sunt perfect sănătos .

Și Îi Mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta ! M-a păzit și M-a ajutat să mă păzesc și singur !

Da dar am stat in cabină ...

În timpul săptămânii viața mea, a noastră, a tuturor șoferilor de aprovizionare cu alimente și cu toate cele strict trebuincioase traiului, se desfășoară strict în cabină !...

De la începutul pandemiei și al restricțiilor n-am intrat în nici un bar, restaurant, arie de serviciu ..., nimic. Deși mai nou, după relaxarea parțială de pe 4 Mai, unele sunt deschise și servesc cafea (doar în pahare de unică folosință).

La unele dintre chestiile pe care o să vi le dezvălui în cele ce urmează, domnișoarele și puritanii or să cam strâmbe din nas ... Treaba lor !... Eu oricum o să vi le spun, pentru că tot ceea ce spun e purul adevăr și e o dură realitate . Și vi le spun eu, căci nu vi le spune nimeni și n-aș vrea să trăiți cu impresia, că marfa de pa rafturile supermarketurilor a ajuns acolo prin ... teleportare !

Nu !... E acolo, pentru că niște OAMENI, se ocupă de treaba asta !... Niște oameni care deseori, în anumite perioade ale zilei și ale săptămânii, au o viață ... de rahat !... (rahat la figurat, adică din ăla care e total neindicat a se folosi la cozonac !)

La începutul Pandemiei a fost dur de tot ... Nebunie totală, stress total, frică difuză și generalizată. Efectul?...

TOTUL ÎNCHIS ...

Nici la WC nu aveai unde să mergi !... Și totuși chiar și nouă ni se întâmplă să mâncăm (zilnic și chiar de mai multe ori, în funcție de timp, de orarul de conducere, de regulamentul european de conducere și de ... oportunități... Și dacă mănânci, e clar că ai și digestie și inevitabil ai și ... deșeuri ”bio” de eliminat, căci anumite chestii, organismul nostru refuză să le asimileze ... Săracele roți de camion, câte au văzut și suportat ele !... Ehei !...

Și nu numai roțile, dar și ”împrejurimile imediate ale camionului !...

Cele mai ”vânate” locuri din parcări sunt de regulă cele de la margine, cele care îți oferă (măcar) un petec de verde, dacă nu pentru peisaj, cel puțin pentru o scurtă dar absolut necesară utilitate: dacă nu sunt deschise toaletele din ariile de serviciu, sau parcări, ce faci? Stai să-ți explodeze mațul ?... Nu !... Te dai frumos (și repede) jos, cauți un ...dos , ceva, un loc în care să nu te vadă lumea și ... scapi de ... stress !...

”Che schiiifo” !..., or să zică italienii ! ”Ce scârbooooos” !..., or să zică ai noștri !...

Da!... E și schifoso și scârboso (sic), dar e absolut inevitabil ... Pentru că suntem oameni și oamenii (unii) sunt ființe biologic funcționale , și dacă în mod normal avem la dispoziție utilitățile necesare, în vremuri de criză, trebuie să ne descurcăm și noi cum putem, fiecare după cum îl duce mintea și ... sufletul, conștiința !...

Diferența între oamenii aflați la strâmtoare o face omenia ... Vă dați seama cum ar arăta parcările dacă n-am fi cu adevărat ”oameni” ?... Și mai ales, vă dați seama cum ar mirosi ?...

Și tocmai de aia, pentru că suntem oameni, cărora, da, le funcționează metabolismul, dar și bunul simț (nu la toți, să nu exagerăm, că nu suntem nici pe departe o categorie de sfinți, ba dimpotrivă, și pe unii i-aș bate personal cu parul sau măcar cu biciul), tocmai de aia, ziceam, ne dăm jos cu punga ... O suflecăm și îi facem un ”colăcel, ca să stea pe loc și sa facă un fel de baraj (hai că vă închipuiți și singuri pentru ce!) și încercăm ... să-i nimerim centrul !...

După care punem și hârtia igienic-folosită, tot acolo, apoi desfacem ”colăcelul” (de preferință fără a ne murdări unghiile și fără a-i împrăștia pe jos conținutul, o strângem la ”gură” (cu respirația blocată – se înțelege) îi facem un nod și o ducem discret la tomberon (coșul de gunoi, pubelă, etc.).

Sunteți surprinși ?... Mă mir !... Cum? N-ați știut că suntem oameni? Hmmm!... Asta e ... Omul, cât trăiește învață, și niciodată nu e prea târziu să mai înveți și să mai afli căte ceva !...

Și asta nu-i nimic, dar mă mănâncă ... tastele, să vă întreb:

”Ați stat vreodată în coadă, pe autostradă? (Bine ..., cei din țară au avut mai rar ”oportunitatea” asta, dar oricum, eu îmi fac datoria și vă întreb pe toți.)

Și continui: ”Vi s-a întâmplat vreodată ca atunci când stați în coadă, să ”vă pălească” ? (la pântecaraie, mă refer!)

Și dacă, ”DA”, cum ați făcut ?...

Acuma, na ..., dacă ești pe banda întâi, e ... relativ simplu: tragi pe banda de urgență, cobori și ... rezolvi problema în lateralul mașinii, cei din autoturisme beneficiind oarecum și de o anumită intimitate (extra-familială) deschizând ambele uși și improvizând astfel un fel de cabină de toaletă, cam incomodă olfactiv și vizual pentru ocupanții propriei mașini, dar ..., asta e! Membrii familiei tale te mai și suportă, la nevoie ! Că de aia se cheamă familie !...

Dar ce te faci atunci când ești pe banda a doua, și coada nu se mișcă ?... Atunci când, împotriva tuturor dorințelor tale, dar în perfectă concordanță cu legile naturii și ale lui Murphy, se mișcă doar ... metabolismul . Și te ... inghesuie ! Ei, aud? Ce faci ?...

Bun, dacă sunteți (din nou) în autoturism, și mai sunteți și cu alți conducatoriu auto în mașină, e (relativ) simplu, trece altul la volan, ”pălitul, înghesuitul, sau tăiatul” își ia ”lumea în cap” și merge în căutarea unui ”loc curat, de ... arat și semănat”!... Și dacă se mișcă coada, nu-i nimic, șoferul rămas, duce mașina pe banda întâi, cerând colaborarea celorlalte mașini din coadă, și ... îl așteaptă pe cel devenit între timp ”cel mai fericit dintre pământeni”!...

Dar imaginați-vă că i se întâmplă chestia asta unui camionagiu, surprins de coadă pe banda a doua ... V-ați prins?...

Dacă nu v-ați prins, vă zic eu: ”E NAȘPA”!...

N-ai cum să tragi pe banda întâi căci coada e stagnantă, și de regulă, când te oprești în coadă, nu prea se lasă loc de manevre, ci te așezi disciplinat cu botul (mașinii) în fundul (mașinii) celui de dinaintea ta . La o distanță rezonabilă, dar oricum insuficientă pentru manevre. Gândiți-vă că TIR-ul e lung, da?...

Și nici n-ai cum să părăsești camionul și ”să-ți iei lumea în cap” în căutarea ”Paradisului” terestru ... Nu poți lăsa camionul pe banda a doua și să pleci, pentru chestia care te constrânge să o faci e ... de durată, și dacă între timp se mișcă coada, fără camionul tău ..., ai cam rămas fără permis !... Iar la noi asta înseamnă ca ai rămas fără salariu pe durata suspendării, iar familia ta a rămas fără o susținere financiară pe aceeași perioadă, pedepsită pe nedrtept, pentru că tu ești un tip sănătos și cu o digestie perfect funcțională ...

Și-atunci ..., ”îți bagi picioarele” și ... te descurci! Pui mâna pe pungă, și-i faci guleraș prin suflecare, tragi perdelele, deschizi trapa de deasupra și (măcar un pic) un gemuleț lateral, ca să faci curent, te descalți și ... te descurci cum poți ... la bord !...(în dubă n-ai cum să mergi decât dacă nu ai alimente ... și cu condiția să ai o sfoară, o curea, ceva, cu care să tragi oblonul după tine ... de dinăuntru).

Și dacă pornește coada între timp, cel puțin ești acolo ..., te grăbești, comunici ..., mă rog ..., ai cât de cât situația sub control (eventual, dându-te de gol! Lumea înțelege și compătimește cu tine în situații din acestea limită).

Apoi, fiecare dintre noi, camionagiii, avem sub camion câte un rezervor cu apă, și săpun lichid, pentru nevoi igienice personale, în caz de lipsă a utilităților staționare.

Abia după vreo două săptămâni de la izbucnirea carantinei, la protestele și presiunile ultimative ale sindicatelor șoferești, s-au deschis toaletele și spațiile pentru igiena personală de la benzinăriile din ariile de serviciu, și lucrurile au revenit, să zicem, cât de cât la ”normal”: masca pe nas, mănuși de unică folosință și poți să mergi să ... te răcorești .

În rest, nu ne plângem. E meseria noastră și o facem (de regulă) cu plăcere (cu mici excepții ocazionale, când ești împins de necesități logistice să conduci sub presiunea timpului impus de orarele strânse de descărcare, totul în limita siguranței personale și publice, bineînțeles, sau când dai, în anumite locuri de (ne)oameni care au impresia că le ești dator cu ceva – impresia lor - că îți sunt superiori, sau care s-au născut cu fundul în sus și au rămas așa !).

Avem la bord cam tot ceea ce ne trebuie pentru a fi autonomi o buna perioadă de timp. Avem pat (unii chiar două, suprapuse), ne facem cumpărăturile, avem apă, frigider, telefon, laptop, televizor (unii chiar cu antenă satelit), apoi avem mici dar utile spații de depozitare în cabină pentru lucrurile personale, hrană și schimburi, avem ”bucătărie de campanie”, cu aragaz, tacâmuri, oale, crătiți, căni, și tot arsenalul și instrumentarul necesar pentru a ne găti singuri și a ne igieniza ”bucătăria” și pe noi personal.

Viața noastră se desfăsoară în doi metri pătrați și este dovada clară și de netăgăduit, că nevoile imediate ale omului, nu sunt atât de ample, pe cât ne îndeamnă consumerismul să credem ! Și facem viața asta pe durata a zeci de ani !

Avem colegi cu camioanele ”pe comunitate”, care fac transport internațional în toată Europa, și nu numai, fiind plecați de acasă cu lunile ... Și nu se plâng ... E meseria lor. Și-au asumat-o și chiar dacă le-a fost greu la început și chiar dacă încă le mai este (cu unele treburi nu te poți acomoda nici în zece vieți) departe de familii, cu copiii care cresc fără ei, cu neveste care îți trăiesc viața, fiecare după propria conștiință (ați înțeles desigur la ce mă refer), cu riscurile intemperiilor, ale traficului, unde întâlnești fel de fel de oameni și neoameni, cu fel de fel de concepții, abilitați și apucături, cu probleme tehnice și cu ... tot tacâmul ...

Unii, foarte mulți, au divorțat, alții o hârâie așa tot înainte, dar să știți că nu e ușor, și că meseria asta nu e pentru oricine. De multe ori acasă ni se reproșează că ”ne-am căsătorit cu camionul” !... N-are cum, să se întâmple una ca asta, dintr-un motiv foarte simplu: ”camionul” e un substantiv comun ... masculin ! Poate că dacă s-ar fi numit cumva ”camioană”, cine știe !...

De când cu pandemia asta, s-a întors lumea cu ... roțile în sus !

Mergem la încărcări sau descărcări, în fel de fel de locuri. Unde fiecare a înțeles și interpretat în felul său regulile și conceptele de ”distanțare socială” de igienă și prevenire, în funcție de persoana care i le-a transmis, de cea care a fixat regulile și care a conceput normele de comportament în firmă, pe perioada epidemiei, de modul în care au înțeles ei personal, și mai ales de atitudinea adoptată de fiecare persoană în parte, față de toate restricțiile și constrângerile acestea !...

...

Va urma ...



* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...

sâmbătă, 25 aprilie 2020

Drumul spre iad

– sau delirul de omnipotență al unui tânăr parvenit -


de Remus Constantin Raclău

Bună ziua, oameni !

     Ați auzit cu toții de pe net și din presă de situația românilor plecați în Germania la fermele de cules sparanghel. Pe această temă am urmărit și un filmuleţ făcut de un personaj monden care se prezintă a fi un speaker motivațional, filmuleț care se potrivește ca nuca-n perete cu realitatea.

     Voi comenta această producție video care analizează la rândul lui filmulețul făcut de românii de la o fermă din Germania și pe care îl voi posta la sfârșitul acestui articol.

     În cazul meu, pe măsură ce video-ul de care fac vorbire mi se derula pe ecranul computerului, îmi veneau în minte fel de fel de senzaţii, impulsuri, trăiri și frânturi de idei (doar frânturi - pentru că video-ul se derula în continuare și ideile nu prea aveau timp să se cristalizeze) și pe care o să vi le prezint în cele ce urmează ...

     Când mi-am dat seama ”unde bate” autorul discursului din filmuleț, primul lucru care mi-a venit în minte au fost versurile primei strofe a poeziei ”Odă Proștilor” de Ion Pribeagu :

Cu prostul neșcolarizat,
Te lupți puțin și ai scăpat,
Dar duci o luptă infernală,
Cu prostul care are școală” !...

     Apoi, după ce l-am terminat de vizualizat, am dat o căutare pe net cu numele autorului și ... surpriză: epigrama (aceasta strofă circula și sub forma de epigramă, în variante ușor diverse dar identice în esență) nu i se potrivește !
     Deloc !... Pentru că ”omulețul nu are școală ! Cel puțin nu în sensul popular al accepțiunii termenului de ”om cu școală”...

Adică..., stai !...
Băi, ești prost ?...
Fii atent ce chestie: ”Omulețul nu are școală” în sens de studii superioare, dar are o școală în care ... predă !!!...

     Fain și capitalismul ăsta câteodată!

Aprofundând subiectul realizez că, în esență, ”omulețul” nu este nici prost și nici rău intenționat !
Ba dimpotrivă !
Dovada? Luați de-aici :

https://elitaromaniei.ro/adrian-niculescu-antreprenorul-roman-care-schimba-mentalitati/#top

Deci ... omul e ok !...

     Adică, e ok ca om ! Și ..., om fiind, are dreptul să mai și greșească :

Errare humanum est”,

a comite erori e omenește” - însă, atenție, pentru că Seneca își continuă aforismul, atașându-i o condiționalitate dură:

perseverare autem diabolicum”

a persevera însă în eroare (din mândrie sau aroganță, fără a învăța nimic din erorile tale) este un act diabolic”, cu atât mai mult atunci când eroarea provine dintr-un interes personal ...

     Să o luăm sistematic, în zece puncte ...

1.

     Filmul începe printr-o ironie: agricultorii aflaţi în dificultate în Germania sunt asemuiți unor maneliști, care s-au spart toată viața lor în figuri, așa că ... acum merită să muncească din greu și să sufere (”metafora” asta ține 15 secunde );

2.

     De la secunda 15 înainte, omulețul se autopromovează la rang de clarvăzător sau vizionar, prezentând un filmuleț de-al său, de acum doi ani .

     Chestia este ca omulețul este într-adevăr destul de abil, dar doar pentru un auditoriu superficial, asupra căruia, da, poate face impresie – și căruia îi toarnă frânturi de adevăr, amestecate cu falsități frapante, spre a-și trage spuza pe turta lui, transmițându-i în subliminal invitația :

Veniți, bă, să vă înscrieți la cursurile mele, că dacă nu, o să ajungeți niște căcați în viață !

     Da!... Ați înțeles bine: omul s-a specializat in ”hair-stylism” adică e frizer-coafor, are succes și s-a hotărât să își împărtășească succesul cu semenii săi, deschizând o școală de frizerie-coafură-manichiură, și face totul ca să își atragă cursanți ! Bravo lui !

     Băi ..., ce să zic? Nu-i prost omul! Că una e să tunzi un om sau să coafezi o femeie și alta e să ții cursuri despre asta ! E mult mai eficient: de tuns sau coafat nu poți tunde sau coafa decât câte unul, sau una odată. Cursul în schimb, poți să îl ții la cât de mulți, și cu cât ai mai mulți, cu atât mai eficient se cheamă că îți folosesți timpul din punct de vedere financiar !...

     Mda!... Isteț dar nu și suficient de inteligent pentru persoanele obișnuite să aprofundeze ceea ce văd și aud ... Deci ..., a fi ospătar, ”nu te diferențiază față de restul” turmei, dar în aceeași frază susține că cică zidarul nu e de duzină! V-aş spune și de unde i se trage năstruşnicia asta, dar m-aș lungi prea mult ... Și nici măcar nu-și dă seama ! Îl las așa !...

     Se referă desigur la meseriile în a căror practică e necesar și apreciat pe măsură spiritul creativ, și care în viziunea dumnealui sunt superioare acelor meserii a caror practică necesită o plictisitoare repetitivitate, de rutină, și care tot în concepția domniei sale sunt meserii de duzină, pe care le poate face oricine, fără prea multă bătaie de cap adică, fără prea mult studiu și pregătire ...

     Sunt multe de spus și asupra acestei erori de perceptie și înțelegere a importanței diviziunii sociale a muncii, de care are parte omulețul – viața, civilizația și societatea în care trăim, necesită în aceeași măsură, atât munci creative, cât și pe cele de rutină, precum și altele legate de cercetare, sănătate, etc ..., fără de care o societate nu numai că nu progresează, dar nici nu este funcțională.

Investiţi în educaţie”, zice omulețul!...

     Corect ! Dar nu în orice fel de educaţie: (subliminal – Investiţi în ceea ce vă ofer eu: ”mi-aş fi dorit să fi știut când am plecat afară ceea ce știu acum și ceea ce vă învăț și pe voi!
Asta până la minutul 1,25 ...

     De fapt, de acum înainte o să fac referire la minutele rămase din filmuleţ, căci așa e setat filmul – să îți arate cât mai este, nu și cât ai văzut !

3.

     De la min 10 (numărătoare contrară) omulețul ne prezintă tema zilei: materialul cu românii revoltaţi (și se pare că pe bună dreptate) de condițiile în care sunt nevoiți să lucreze în Germania, ... și ne invită să îl asistăm la o ”disecție”, cum o numește el, a ”materialului” .

4.

     În film, apare un lucrător agricol, care prezintă, așa cum se pricepe și el (nefiind speaker motivațional și nici purtător de cuvânt calificat prin studii de jurnalism sau de sociologie) situația în care se află, împreună cu un anumit număr de conaționali, aduși la muncă în Germania, în vreme de pandemie și carantină, prin intermediul unor firme de intermediere din România.

     Lucrătorul din film spune: ”Suntem asupriți!”,

iar Leul răspunde - spun Leul pentru că așa se autocaracterizează domnul Adrian – ca fiind un leu (în viață și în afaceri!):

     ”Da, te cred !... Da’ și noi, de doi ani de zile vorbim la pereți!” (adică tot vă spunem – traducere din subliminal: ”veniți, bă, să vă înscrieți la cursurile mele, că dacă nu o să ajungeți niște căcați în viață!) Ok!... Dar hai să mergem mai departe!”

5.

     Și lucrătorul continuă, în numele conaționalilor săi aflați în aceeași situație, exprimându-și amarul de a se simți înșelatâți: una li s-a spus la racolare, și alta au găsit ”pe teren”..., prezentând în detaliu abuzurile și minciunile cărora le-au căzut victime ... asta până la min 9 (pe numărătoare inversă).
* Aici trebuie să fac precizarea că este vorba despre O situație, dintr-UNA dintre fermele din Germania si nu despre toate, o situație insulară (atât știm, pentru că doar de aici s-au publicat ”știrile” - deloc bune, cunoscut fiind faptul că acolo unde treaba merge bine și normal, lumea își vede de treabă și nu cheamă presa !), fermă condusă de un director polonez, asistat de ... o româncă (!!!) - personaje, care pentru a se evidenția în fața patronilor, rup cu dinții din angajați - de unde se adeverește pentru a nu-știu-câta-oară, că ... ”mai răi câinii, ca stăpânii”!...     Asta ca să fie clar despre ce vorbim 
     - Leul rezuma scurt și răspunde (”plin de compasiune”): ”Nu e nimic ieșit din comun!”

Serioooos? Nu e nimic ieșit din comun să ți se spună că intri în carantină, dar să nu ți se spună că ai să faci carantina muncind? Așa o fi, Leule, dacă zici dumneata !...

6.

     Până la min 8,15 lucrătorul continua să prezinte situația de fapt, cu noi detalii, și să acuze faptul că se simt vânduți ca sclavi...

     - Leul răspunde (fluturându-şi ceasul cu brățara de aur!): ”Bă băiatule (lăsăm la o parte faptul că din voce lucrătorul pare mult mai în vârsta decât ”leul”) când eu încă de acum doi ani vorbeam, și îndemnam și sfătuiam oamenii (să vină să facă cursurile la el, desigur !) voi unde eraţi? La ce ascultați voi ? Mi-a spus mie un profesor (halal de el, profesor!) că în viață, atunci când ești jos, nu prezinți interes, (Vai, Doamne!!! Mai ai mulți din ăștia prin grădina Ta?) așadar, vei fi tratat ca ultimul om !...” (min 7,46)

     Întrebarea de mai sus mai comportă un aspect, care ar fi nostim, dacă nu ar fi trist prin absurdul lui: omulețul se crede ”realmente” atât de înțelept, de valoros, de cunoscut și de faimos, încât până și ultima băbuță, până și ultimul calic, din cel mai îndepărtat colț de țară, ar fi trebuit să audă de el și să vină în genunchi să îl roage să-l primească la cursurile sale de iluminare profesională!...

     Lăsăm deoparte faptul că pentru a fi cunoscut de toată lumea e necesar ca toată lumea să aibă acces la internet, să și-l permită, și să mai și știe să îl folosească ! Dar, deh!... Unii crede că ajunge să pocnești din dej’te ca să te știe lumea !...


7.

     Ia cuvântul, la telefon și o lucrătoare, care continuă pe aceeași lungime de un ca și lucrătorul care a vorbit înaintea dumneaei...

     Conform acesteia, la recrutare, lucrătorilor li s-au prezentat o serie întreagă de condiții avantajoase și un salariu atractiv. La sosirea în Germania, oamenilor li s-au reținut cărțile de identitate, însă nu li s-au dat să semneze niciun fel de contract, salarizarea efectivă fiind cu totul alta, iar condițiile de cazare, masă și mai ales cele legate de utilitățile care asigură igiena, lăsau mult de dorit, față de așteptări și promisiuni...

     În plus, vorbitoarea afirma că ar fi supuși unui șantaj continuu și unor amenințări permanente cu sancţiuni, cu tăierea hranei și cu trimiterea acasă! Au fost amenințați că dacă nu le convin condițiile de muncă, salarizare, masă și cazare, și vor refuza să iasă la muncă, nu-și vor vedea înapoi cărțile de identitate decât dacă își vor achita imediat cheltuielile de aducere în Germania – 300 Euro de persoană ...

     Adică, cum să pleci, fără cartea de identitate sau pașaport? Și mai ales cum să pleci dacă toate serviciile de transport sunt suspendate din cauza pandemiei ?...
Deci, nu tu condiții, nu tu bani, nu tu documente ... Ia și plecă dacă-ți dă mâna !...

     - Leul reacționează: ”Știu că o să-mi săriţi în cap (asta se cheamă cinism și ipocrizie!), ... da’ de doi ani de zile 50% din materialele mele au conţinut avertizări, sfaturi ... Știți cum gândește un sărac, realmente? Vă spun că așa am gândit și eu: Când ești sărac, ești un căcat al societăţii” (!!!) și repetă asta, ca să ne intre bine în cap, subliniind cu gesturi largi de dom profesor: ”Realmente un căcat al societății !... Nu te bagă nimeni în seamă. De ce ? Pentru că nu prezinți interes pentru nimeni. Tu nu oferi nimic. Ești zero ... Aaa!... Te pune să faci aia, ailaltă, dar te tratează ..., cu umilire. Pentru că ești nimeni! Un căcat, realmente un căcat în societate, asta eşti!...”

     (și ce mândru e omulețu’ de cuvântul ăsta ”realmente”! Pe care îl repetă ca pe o mantră, el - fost căcat - actualmente deţinător al adevărului absolut și al cheii succesului în viață !)

     Și Leul continuă: ”Deci din momentul în care tu nu prezinți interes în societate ..., pe fruntea ta scrie (din nou cu gesturi superior-demonstrative) Un căcat de om care nu prezintă interes în societate (asta dacă ai fruntea suficient de largă – dacă nu scrie cât încape, probabil!), faci ceva, sau rămâi un căcat!... Eu n-am vrut să-mi scrie pe frunte ”un căcat al societăţii” - până la min 6,05 !

8.

     Lucrătorul continuă spunând că se lucrează în medie 14 ore pe zi, după care se poate întâmpla uneori să stai la coadă la duș sau la WC chiar și până la 2-3 dimineața, pentru că băile sunt într-un număr complet neadaptat la numărul total de lucrători și cum lucrezi în câmp, te umpli de praf, și nu poți să te bagi în pat așa. După care trebuie să reîncepi la ora 7! Și dacă efectiv nu mai poți, și soliciți timp ca să-ți revii, te sancţionează cu amendă ...

     - La care Leul răspunde: ”Bă, știi ce nu înțeleg eu (asta se vede clar!), unde e sclavia ? Despre ce sclavie vorbim? Eu n-am văzut soldaţi să stea cu puştile la tâmplele lor” (cu aceleași gesturi de om fără inhibiţii și aș zice și fără pudoare)...

Și fiți atenți cum pune măria să ”Regele Junglei” problema:
     - Leul: ”Deci toți oamenii ăștia (mare minune că și-a amintit de statutul lor de om, dar se vede traba ca doar și-a amintit, căci de înțeles nu da dovadă că ar și înțelege ce presupune statutul de fiinţa umană), toți românii care primesc un astfel de comportament, au plecat de bunăvoie! Și atunci ce i-a forțat să îndure un astfel de comportament?” (min 5,28)

     Se vede că trebuie să-i repet omulețului cele afirmate mai sus: Băi Leule! Adică, cum să pleci, bă, fără cartea de identitate sau pașaport? Și mai ales cum să pleci dacă toate serviciile de transport sunt suspendate din cauza pandemiei ?...

     Deci, nu tu condiții, nu tu bani, nu tu documente ... Ia și plecă dacă-ți dă mâna !...
În filmarea ajunsă pe net se vede cum oamenii solicită să plece și să fie trimiși înapoi, iar translatoarea cu limbă de român (dar cam atât) le cere, în numele patronului și al directorului, banii de transport ca să aibă înapoi documentele ...

     - ”Leul”: ”Că și eu am trecut prin ce au trecut ei (oamenii încă mai trec, pentru că criza conflictului de muncă nu e deloc rezolvată, încă mai trec, dar la el nu contează, cum nu contează multe alte ”detalii”, asta e ..., atât poate omul să scoată la o ”disecție”!), dar nu m-am plâns și nu am dat vina pe stat, sau pe guvern sau pe mai știu eu ce!... Eu am început să vorbesc despre chestiile astea după ce m-am realizat, și-am încercat ca să-i sfătuiesc, dar ei ... unde au ascultat? Unde ați ascultat ”dragi” români?” (min 5,11)

     V-am spus: Omulețul se crede extrem de cunoscut și de valoros, și doar proștii și leneșii nu apelează la serviciile școlii sale de frizeri ...
     Chiar !... Oare cum o arăta o lume în care nu ar exista alți meseriași în afară de frizeri, coafori și manichiuriste, și calificați cu toții numai prin cursuri la școala lui !...
Tare întrebarea asta , nu ? Oare cine le-ar mai produce foarfecii, sau oglinzile, sau scaunele, sau ..., ?...

9.

     Lucrătoarea preia din nou telefonul și prezintă condiţiile igienico-sanitare precare și absolut ne-adaptate numărului de lucrători, subliniez – și asta în condiții de pandemie mondială (!!!), în cea mai dezvoltată și considerată cea mai civilizată societate din Europa – Germania ! (min 4,42)

     - Leul combate din nou de pe tronul său de rege: ”Pe deoparte e trist, dar oamenii ăștia plătesc în momentul de față inconştiența și toate deconectările (???) pe care le-au avut în tinerețe! Dar ce-au făcut ei în tinerețe? Pentru că eu când spuneam – Băi, tinerețea este pentru planul profesional, trebuie să devii bun în ceva, ce-au făcut, bă, ei ? Foarte mulți poate au luat în râs, poate că au mers pe mentalitatea aia că o viață ai și trebuie să o trăiești ..., păi iată, iată ce înseamnă să îți iroseşti timpul în tinerețe: plătești mai târziu !”

     Şi-apoi, în fața unei audiențe aproape exclusiv feminine, omulețul cu gleznele goale între blugi și teniși, se lansează într-o descriere în care se autoprezintă ca un adevărat erou al muncii capitaliste...

     - Leul: ”De 7-8 ani de zile, oamenii ăștia muncesc afară. În primul rând eu m-aș întreba: Ce-au făcut cu banii? Şi-apoi repeta încruntat pe ton răstit, privind plin de obidă în ... camera de luat vederi: ”Dragii mei, ce-ați făcut cu banii?

     (Da’ ci ti freacâ pi tini, uăi, ci-o făcut lumea cu banii lor? Ai?... Ci ti freacâ?... Cu ci drept întrebi tu lumea di banii lor? Ci țîi ț-o cerut cariva cont di asta? Di ci-ai făcut tu cu banii tăi?... Ete-teee !... O făcut șî ii ci-or avut nevoi șî ci i-o dus mintea, ai prișeput?...)

     După care continuă pe același ton arogant, nesimțit și dispreţuitor, țintuind privitorul cu degetul coborât de deasupra capului:

     - ”LEUL” - ”Mulți boi dintre voi, incapabili, ca voi, că de aia trăim noi așa cum trăim, o să lăsați mesaje acum ... (urmează o seamă de cuvinte porcoase, deci subconştientul îl informează corect despre percepţia și impactul cuvintelor sale în mintea privitorilor, dar nu-i pasă; nasul lui e mult prea sus ca să poată fi atins, nici dacă am folosi o prăjină) ... că am trimis la famili, că se sacrifică, nu-ş ce! Buuun !... (profesor, dom-le pro-fe-sor ! Dacă v-am spus !...)

     Să zicem că-i așa! Şi-atunci, boilor, când făceam materiale și spuneam: nu faceți copii la 19-20 de ani, că șansele să-i abandonați sunt uriașe! O să-i părăsiți, o să ajungeți să vă bateţi nevestele de la lipsuri, și de aia zic: noi nu vorbim, de sclavie aici, noi vorbim despre ”Factură” ... A venit nota de plată!... (min 2,51)...

... și iar se lansează într-o serie de acuzații privind viața privată a fiecăruia dintre noi, subliniind excese imaginare, prezente (probabil doar) în mintea lui, de golănaș calic de cartier periferic bucureştean (parvenit în mare consilier de nivel pandemic – global) prezentându-le ca fapte adevărate ce se încadrează în limitele inconştienței individuale care ar fi cauza falimentul omului în societate... 

     ”Eu cu asta mă lupt, cu prostia de a trăi în prezent cu reperele din trecut, legat și de copii și de familie, și că o viață ai și trebuie s-o trăiești, că nu fi disperat de bani, și așa mai departe” ! (min 2.12)

     Am scris LEUL cu majuscule ca sa subliniez contrastul dintre el – LEUL , și noi - boii, că n-a zis că mulți dintre noi sunt boi, ci ”mulți boi dintre voi”, ceea ce echivalează cu ”mulți dintre voi – boii”, făcând o generalizare de tip ”sunteți cu toții o apă si-un pământ” ...

     - ”LEUL” - deci în perioada stabilă, dacă tu ești un bou, și un idiot, un... un ..., ruomân snob, că noi suntem cei mai snobi de pe planetă (zise domnul cu ceas de aur și gleznele goale), îți vei bate joc (de cine?) în perioadele bune, pe concedii, (gesturi largi ondulându-şi tot corpul) pe alea, alea, (și din nou o serie de gesturi specific ”măreției” manelistice, de unde-și trage omulețul seva!)..., şi-acum să spele în căcat la un container câte 300 dă inși..., (min 1,50) da’ ăștia, sunt mii care trec prin asta !

     Nu săriți la gâtul meu! Tot ceea ce am scris cu albastru e transcris din filmuleț, identic și întocmai cu vorbele Măriei Sale...

10.

     -”Leul” - ”Nu mai numiți voi sclavie (ce anume?...). Oamenii ăștia de ce îndură? Îndură pentru că oamenii ăștia nu știu să facă nimic!
     Să mori tu?...Ai stat tu de vorbă cu fiecare în parte și ai ajuns tu cel priceput la toate, la concluzia că ”ăștia” nu știu să facă nimic?
Vai de capul tău !...

     -”Leul” - Ei sunt doar niște oameni care ..., sunt aruncați, (aceleași gesturi care subliniază ”măreția” și importanța vorbitorului) pentru că ei reprezintă ..., forța brută: la strâns, la ..., deci ei nu se diferențiază cu nimic, ei nu au o meserie la bază.” (min 1,22)

     L-aș întreba multe pe ”LEUL” ăsta, dar las plăcerea asta domniilor voastre... Spre exemplu, e o vorbă din bătrâni, din trecutul care nu-i place ”Leului”, care zice așa: ”Dacă n-ar fi ”proștii” (oamenii ăia cu care reprezintă pentru unii forța brută), ”deștepții” ar muri de foame!”cu ghilimelele bine puse la locul lor, spre a sublinia vorbirea la modul figurat ...

     - ”Leul” - ”Oamenii ăștia sunt muncitori ... necalificați ..., despre asta e vorba! (o să observați în filmuleț pauzele din vorbire, făcute pentru a sublinia - sincer inconștient - importanța propriei persoane și disprețul pentru toți ceilalți care nu vin plătească (sic) cursuri la dumnealui!).

     - ”Leul” - ”Eu când am spus oamenilor: Băi, când ești sărac, oamenii te privesc ca pe un căcat al societății..., ai scris pe frunte, adică când tu nu ești bun de nimic !”
După care începe iar să se stropșească la privitori:

     - Leul - ”De doi ani de zile promovez chestia asta, avertizez! De ce? Pentru că oamenii au văzut pe fruntea mea (și ne arată și unde, ca nu cumva să nu știm noi - boii, unde își ţine dumnealui - leul fruntea) ”un căcat al societății”!...

     Hopaaa! Oare cum se cheamă că ești atunci când te contrazici total și fragrant la o distanță de doar câteva fraze?
     Păi, băi, nene, ești și tu sau nu ești - ”un căcat al societății” ?
Hotărăște-te ! Pentru tine, zic, că noi deja ne-am cam dat seama de mult. Nu degeaba am scris peste tot ”Leul” - între ghilimele !...

     - ”Leul” -Doar că eu nu m-am victimizat ! Nu am stat săăă : ”statu-i de vină!” (pocnind o dată din degete a promptitudine) ”Ăștia de la guvernare! Ăăăă, ăla..., X, Y, Z!...”

     ”Nu!... Eu am înțeles, și am început să muncesc, și abia când am reușit, am început să avertizez oamenii !”...

     ”A!... Acum, înainte să pun materialul (pe net, vă dați seama ce favoare ne-a făcut???) și să discutăm pe baza lui, eu susțin: Eu nu văd sclavagism, eu nu văd sclavie prin ceea ce trăiesc oamenii, românii din străinătate (și iar ne bagă pe toți în aceeași oală, cu nefericiții care au luat țeapă în Germania – lărgind tirul delirului său la întreaga diasporă, fără discernământ și deosebire, țintuindu-ne din nou cu degetul spre cameră de sus în jos, ridicându-se chiar de pe scaun, luat de valul de măreție care îl animă și îl înflăcărează) ei plătesc acum pentru inconștiență și pentru prostie!”

     ”Despre asta este voirba, vorbim despre niște oameni care au fost visători, care au fugit de realitate ! Realitatea este aceasta, și nu doar în societatea românească (Ohoooo! Băiatu se visează un fel de Guru mondial!!!) - ”Respectul se oferă în funcție de ceea ce oferi!”

     Ultima frază probabil ca i-a fost transmisă de faimosul lui profesor de capitalism cinic și ipocrit, care i-a schimbat viața...

     Pentru că, dacă din punct de vedere afaceristic și motivațional (o altă găselniță capitalistică, care a înțeles că oamenii trebuiesc motivați – adică împinși de la spate cu îndemnuri și promisiuni de mai bine în plan personal, fraza - ”Respectul se oferă în funcție de ceea ce oferi!” - își găsește o ... motivație, din punct de vedere uman e o de un cinism feroce:

     Omul nu mai merită respect pentru calitatea sa de ființă umană, ci doar pentru ceea ce se poate obține de la el !...

     Și citind toate cele de mai sus - în care vezi că un om cu intenții declarate bune, nu se poate abține să nu cadă în păcatul trufiei - nu se poate să nu te gândești, că încă o dată se adeverește zicala conform căreia ...


”Drumul spre iad e pavat cu bune intenții” !...

     Și zice dumnealui, ”Leul”, că datorează toată această devenire a lui, de la un ”căcat al societății” la profesor care arată ”calea” - unica cale (cacofonie voită), celor dispuși să se transforme, unui profesor care la iluminat !
     Halal profesor!...
Iar rezultatul se vede: La așa monstruozitate de ”profesor”, așa monstruozitate de elev!
...

La final vă invit să priviți în persoană scurtul filmuleț care a provocat acest articol, ca să vedeți că nu vă mint, și vorba omulețului - dezbateți :





* Pentru că ideea de bun simț nu e a mea și nu-i a voastră, Ci a strămoșilor mei, Și a strămoșilor - strămoșilor mei, Din veacul vecilor !...