de Remus Constantin Raclău
Zilelea acestea mi-am adus aminte cu nostalgie de o întâmplare nostimă din timpul liceului.
După ce am luat examenul de admitere, am primit drept recompensă de la părinți, o excursie în Delta Dunării .
Excursia, organizată chiar în acest scop de administrația Liceul de Aeronautică din Bacău își propunea, printre altele și facilitarea integrării viitorilor elevi în ambientul liceal, într-un mod cât mai plăcut și util.
S-a plecat de la Bacău dis de dimineață, cu trenul personal, tren care a oprit în absolut toate gările și haltele de pe parcurs, astfel încât am făcut cam cinci ore până la Galați, trecând prin Adjud, Mărășești și Tecuci.
De la gara din Galați, ne-am deplasat cu autobuzul local până în port, unde ne-am îmbarcat cu toții pe pasagerul fluvial Muntenia, o navă de transport pasageri care făcea curse regulate între Drobeta Turnu Severin și Tulcea.
Emoțiile și bucuria erau enorme: nu mai mersesem niciodată cu vaporul...
Ajunși pe navă, ne-am căutat fiecare câte un loc pe scaunele de pe puntea superioară, o punte descoperită, unde, sub soarele după-amiezii adia un vânticel răcoritor și binefăcător.
În așteptarea plecării, vorbeam cu toții, râdeam și glumeam și admiram cu nesaț, de la înălțimea punții, peisajul fermecător al Luncii Dunării, deoparte, și portul cu nave, bărcile, și orașul, de cealaltă parte,încercând să ne imaginăm și să anticipăm, cu nerăbdarea specifică vârstei, cam tot ceea ce credeam noi că urma să ni se dezvăluie pe dinaintrea ochilor, în toată această întreagă săptămână de relaxare și distracții, începând cu încântarea ochilor și a inimii oferită de întreg peisajul fluvial dintre Galați și Tulcea.
La fel de curioși și de nerăbdători erau și cei patru profesori care ne însoțeau, două ”tovarășe” și doi ”tovarăși”, tineri, frumoși și entuziaști, relaxați și veseli, în ciuda responsabilității pe care și-o asumaseră, de a avea grijă de o gașcă de peste patruzeci de elevi și eleve, puși pe șotii și distracții.
Între acești patru profesori, se regăseau, din fericire pentru noi, doi dintre cei mai simpatici și mai ghiduși profesori pe care i-am avut în întreaga mea viață de elev: domnul profesor inginer Cernea, care preda un obiect tehnic, și domnul profesor Asaftei, care preda geografia.
În această excursie domnul profesor Cernea venise cu binoclul. La vremea aceea binoclul era un accesoriu de preț, nu chiar la îndemâna oricui, și conferea posesorului un statut de invidiat în ochii tuturor celorlalți turiști, fie ei elevi, profesori, sau simpli pasageri ocazionali de pe navă.
De cum s-a văzut pe punte, domnul Cernea și-a pus rucsacul pe banchetă, și-a scos binoclul, l-a pus tacticos la gât și a început a scruta cu atenție Lunca Dunării de pe malul opus al Galațiului.
La un moment dat rămase cu binoclu țintuit într-o anumită direcție, exclamând cu o față luminoasă, plină de entuziasm:
- Uaaaau!... Săăăă-mi bag picioarele ..., două gagici goale !...
Domnul profesor Asaftei, un om foarte cult, fin și elegant, foarte plăcut la vorbă și ca aspect, recunoscut (după cum avea să aflăm cu toții ceva mai târziu) ca fiind cu adevărat un galanton și un mare admirator al sexului frumos, și-a întins imediat mâinile către binoclul lui Cernea:
- Unde mă, unde ?... Dă să văd și eu !...
Cernea însă, o făcea pe inabordabilul:
- Pleacă, bă, de-aici ! Lasă-mă-n pace, că-mi strici plăcerea !
Profitând de lunga și de strânsa lor prietenie, Asaftei se simți îndreptățit să insiste, mai în glumă, mai în serios:
- Hai, mă, Ioane, nu fi cărpănos ! Dă-mi, băi, să văd și eu, să mă bucur și eu de viață !
- Dă-te, bă, de-aici ! Ce treabă am eu cu bucuria ta ? Bucură-te, ce nu te las eu? și se eschivă delicat într-o parte, privind cu și mai mare insistență prin binoclu: Ia uite bă la el, să renunț eu la bucuria mea, ca s-o aibă el pe-a lui !...
- Hai măăă..., ai zis că suntem prieteni, ce pușca mea ! Halal prieten !...
- Bine măăăă, îi răspunse Cernea, imitându-l: hooo, ce te superi așa ? Na, ține, uită-te și bucură-te și tu ! și îi întinse binoclul .
Asaftei îl prinse cu entuziasm, îl duse la ochi și privi iute în direcția în care văzuse că se uitase Cernea, exclamând după câteva clipe:
- Unde-s, mă, că nu le văd ?
Părea că uitaserăm cu toții de excursie, și noi, și profesoarele și pasagerii de pe navă: așteptam cu toții, cu gura căscată de invidie, reacția plină de entuziasm a norocosului de Asaftei, la aflarea ”Paradisului” terestru ...
- Uite-ncolo, zise Cernea, și-i indică cu degetul într-o direcție precisă: acolo !...
De partea cealaltă a Dunării, malul ierbos ieșea lin din apă și se pierdea în lunca largă și netedă, acoperită abundent de vegetație naturală, spre deliciul animalelor aflate la păscut .
Eram pe vremea socialismului lui Ceaușescu, și chestii de genul celei anunțate cu enfază de Cernea, nu erau nici pe departe ceva familiar: o femeie (mai mult sau mai puțin) goală, nu vedeai decât în tablouri, parțial la plajă, sau în intimitatea căminului conjugal ...
Căutând cu insistență și atenție în direcția indicată, domnul Asaftei, se răsucea ușor, fremătând dintr-o parte în alta, măturând cu binoclul peisajul și încercând să-și regleze necontenit lentilele, în speranța unei priveliști cât mai clare oferită de tentantele personaje feminine promise de Cernea :
- Unde-s, mă, că tot nu le văd ?...
- Un* să fie, mă, exact acolo unde te uiți !
- Să-mi bag picioarele, nu știu unde vezi tu gagici goale, că eu nu văd decât două vaci !...
... La care Cernea :
- Și ce, bă, nu-s goale ???...
