Cine are ...

Cine are carte, are parte

?!?

     Visul (mai mult sau mai puţin) ascuns al românului (mai mult sau mai puţin educat) de condiţie medie spre joasă, este să fie şef. Şi cu cât e mai sub medie şi spre joasă (condiţia) cu atât e mai intens (visul). Vorba-ceea:

          “Vrabia, mălai visează, şi calicul praznic!...

     În accepţiunea populară a termenului, şef înseamnă că atunci când "lucrezi" trebuie să ai sub coate un birou (în lipsa căruia, merge şi o masă, “da’ numa’ să fie închisă la culoare!“) şi sub fund un fotoliu (în lipsa căruia, merge şi un scaun, “da’ numa’să aibă şi spătar!”)... În respectivul vis - erotic prin intensitatea trăirii şi absurd prin şansele de a se adeveri – nu se face vorbire despre eventualele responsabilităţi şi competenţe, dar ... asta e! Că doar’ de aia se cheamă vis, nu?

     De multe ori, românul (mai mult sau mai puţin educat) de condiţie medie spre joasă, aflat în exerciţiul funcţiunii – la serviciu, confundă însărcinarea de a răspunde de ceva, cu numirea pe o funcţie de conducere, sau cu alte cuvinte, confundă responsabilitatea, cu şefia – şi atâta vreme cât nu este obligat să dea socoteală altora de acelaşi nivel (profesional sau intelectual) cu el, se simte îndreptăţit să se simtă şef! Nu contează că, de multe ori, nu mai are pe nimeni în subordine: “Are scaun sub fund şi masă sub coate?... Atunci, se cheamă că e şef” !

    În aceste cazuri, cei care, într-o schemă de personal, ocupă astfel de poziţii (de multe ori, banale) şi îşi mai şi dau aere pe seama asta, sunt taxaţi prompt de către “restul muritorilor de rând” - mai puţin fericiţi de soartă - cu invidie şi maxim de ironie, dar nu fără umor, printr-o sintagmă plină de imaginaţie şi sarcasm, ca fiind un fel de ...

              ”Şef de cur la moară de vânt”!...

(Pentru cine n-a înţeles ironia, să se gândească la modul în care pot fi controlate şi dirijate efectele consumului de ... fasole !

     Fiecare post sau funcţie de conducere are o anumită titulatură, care are două valenţe: prima ar fi aceea de a informa pe toată lumea cu ce se ocupă posesorul (valenţa oficială), iar cea de-a doua ar fi aceea de a impune (la nivel subliminal) respect şi ascultare (valenţa ocultă)! (Am folosit termenul “ascultare “ şi nu pe cel de “obedienţă”, întrucât cuvântul “obedienţă” ar fi fost valabil doar pentru subalternii ierarhici, obligaţi prin fişa postului la supunere, în timp ce “ascultare” înseamnă respectul opţional şi benevol al oricărei persoane de a da atenţie la ceea ce vorbeşte cineva)

     Aţi văzut vreodată, pe la porţile oamenilor care stau la vilă sau la casă, acele micuţe tăbliţe de avertizare scrise foarte clar şi vizibil:

“Atenţie, câine rău”?

     Ei bine, cam aşa stă treaba şi cu fericiţii posesori ai unor astfel de însărcinări (mai mult sau mai puţin) “pline de importanţă”: se simt îndreptăţiţi să-şi ataşeze în faţa numelui, asemenea unui titlu nobiliar de odinioară, un soi de etichetă de informare – (cu titlul funcţiei sau a postului ocupat, ca să ştie lumea cu cine are de-a face); şi de avertizare – (ca să se ştie cât de mult şi de tare pot ei să muşte, în cazul în care se simt cumva deranjaţi peste o anumită limită)...

     În mod normal un astfel de titlu atestă de regulă (sau cel puţin aşa ar trebui), calităţile omului care le poartă, calităţi cuprinzând experienţă, cunoştinţe, capacităţi şi abilităţi, dobândite în ani lungi de practică în domeniu, de studii, cercetări, experimente şi aprofundări, efectuate în cadrul unor instituţii (de preferat) de prestigiu şi deţinute în urma unor certificări, examene şi atestări fondate (în mod normal) pe examinări amănunţite şi edificatoare, pe diferite nivele: concursuri de ocupare a postului, certificate de absolvire, diplome de licenţă, master sau doctorat ..., bla-bla-bla ..., bla-bla-bla ..., bla-bla!...

     Şi cum obţinerea unui astfel de titlu-etichetă nu este deloc uşoară, (dacă n-ai proptele de un anumit calibru, la un anumit nivel), e clar că posesorul unui astfel de accesoriu deschizător de drumuri spre succes în carieră (cu multe scurtături şi trepte de acces facil la funcţii superior ierarhice), este categorisit – cu justeţe - de popor, drept:

un om “bazat”!...

     Şi cine e “bazat” e privit de simplii muritori de rând cu un soi de invidie şi o anumită admiraţie, specifică papagalilor... În acest caz, cuvântul “papagal” este antonimul cuvântului “bazat” – şi provine din aceeaşi familie de cuvinte ca şi substantivele comune formate din numele popular al sexului masculin sau feminin (după caz) la care se adăugă sufixul “ime”, foarte des folosit cu aroganţă şi dispreţ la adresa mulţimii, de către prea-plinii de ei înşişi fericiţi ai sorţii – desemnând o turmă de “neica nimeni”, oameni “ai nimănui”, fără “calităţi deosebite recunoscute”, fără “relaţii” şi fără “proptele” sus-puse la nivel social, politic, administrativ sau economic...

     Bineînţeles că simplilor muritori de rând, nici prin cap nu le trece să se întrebe dacă personalitatea în cauză “e bazată” prin propriile merite, cunoştinţe, calităţi şi abilităţi, sau prin altfel de “calităţi”, ale proptelelor care i-au promovat şi-i susţin, acolo sus, în văzul lumii...Şi asta întrucât sus-numiţii sunt convinşi că, pe deoparte, n-ar avea nici o speranţă de a primi vreodată un răspuns fair-play la o astfel de întrebare şi că, pe de altă parte, chiar dacă printr-o minune l-ar primi, n-ar avea nicio posibilitate de a verifica veridicitatea acelui răspuns.

     De regulă, într-o societate piramidal-ierarhică, oamenii bazaţi - cu titluri înalte, aflaţi pe funcţii de conducere - sunt oameni influenţi, cu multă “putere” şi multe relaţii (în cercuri de oameni asemenea lor, cu putere de decizie); sunt oameni care pot multe - dacă vor, şi vor, doar dacă le intri în graţii...

     Despre oamenii cu etichete în faţa numelui, “sex-imea” (vă amintiţi, da? Rădăcina + sufixul!) spune că sunt oamenii care deţin în mâinile lor (la diverse nivele) frâiele puterii, persoane care au de partea lor “şi pâinea şi cuţitul” – oameni care te pot urca, te pot coborî sau chiar dobori - după cum ţi-or fi „bafta şi norocul”, sau după „cum îţi aşterni” – căci ... de la un anumit nivel în sus,

                    Eticheta chiar contează !...

     De aceea se şi dă, toată lumea, în vânt după ele. Toţi vor să-şi agaţe o etichetă înaintea numelui (şi asta fără să-şi pună neapărat problema meritelor reale) fie ea reprezentând o profesie prestigioasă, gen: profesor, medic, inginer, jurist, ori economist,..., fie reprezentând o funcţie (tip: maistru, şef serviciu, director, manager, avocat) ... sau una ce atestă deţinerea unui titlu prestigios de studii postuniversitare, gen: "Master" (nu ştiu ce-i ăla, da' sună bine-al naibii, mai ales că în engleză „master” înseamnă “stăpân”),“Doctor în ştiinţe, sau pe ăla care zice că eşti tare de tot într-un domeniu - „Academician” – mai ştii?...  

     Măcar de s-ar procopsi careva (peste noapte eventual) cu vreun titlu reprezentând o funcţie de nivel înalt în administraţia sau în conducerea statului, precum cele de: Consilier, Ministru, Prim-Ministru, sau (maximul maximului), cu funcţia de “Preşedinte”... Mmmm?... Tare, nu?... Cu adevărat că în cazuri din astea poţi zice cu mândrie, că dacă ...

         "Ai carte, ai parte!"

    Ai etichetă în faţa numelui, poţi să vorbeşti oriunde, oricând şi cu oricine. Eşti autorizat să o faci! Ai „patalama la mână”. N-o ai? Stai la uşă, cu căciula-n mână... Şi dacă nu “te-a trimis” nimeni la “Măria Sa” – omul cu funcţia, n-ai decât să crăpi de ciudă când ai să auzi răspunsul de dinăuntrul biroului: "Ia uite, dom'le şi la ăsta! Cică vrea „el” să ne zică ceva! Păi cine eşti tu, bă, nenorocitule? Cine te cunoaşte pe tine, băi amărâtule? Cum îndrăzneşti băi mocofane să mă deranjezi tu, pe mine, aşa ... din proprie iniţiativă?...

     Iar la serviciu, dacă n-ai eticheta de nivel corespunzător, rişti ca la orişice propunere sau iniţiativă proprie, să te trezeşti cu replici de genul: “Da’ cin’ te crezi, bă, de vii tu la mine cu propuneri şi soluţii la probleme? Ce eşti maistru, inginer, profesor, ce eşti? De când ştii tu mai multe ca mine? Băi, băiatule! În faţa mea nu deschizi gura dacă n-ai titlu, auzi? Ia ...

Marş la şcoală, sau la şpăguit!..."

     Din păcate, la noi, contează în primul rând "cine şi ce eşti”, şi mai puţin “ce şi cum vorbeşti”. Cu alte cuvinte ne prefacem că suntem beţi chiar şi atunci când bem doar apă rece: forma şi formalismul contează atât de mult, încât, au ajuns din păcate să eludeze conţinutul! Iar pentru asta ne plângem mereu doar de alţii, evitând (ca dracul tămâia) să fim exigenţi şi cu noi înşine, şi de aici ... lipsa de performanţă şi de competitivitate, cu toate consecinţele nefaste pentru întreaga societate.   

   În Italia circula nu cu mult timp în urmă o reclamă la posturile de radio:

Cică vine directorul la un subaltern şi-i propune: 

-         Luca, de mâine eşti promovat. Vei avea o mărire de salariu, maşină cu şofer şi un birou cu secretară personală!" 

 La care Luca răspunde: 

-         Hmm! Promovare... Asta înseamnă să muncesc mai mult, să am responsabilităţi mai mari... Auziţi! Nu s-ar putea să am doar mărirea de salariu, maşina şi secretara ?"

Când am auzit-o pentru prima oară, mi-am zis:

    "Ia te uită, dom’le! Şi mai sunt unii care încă se mai îndoiesc de rădăcinile noastre comune" ...

Şi nu se poate ca după toate astea, să nu vii şi să te-trebi, cu toată nostalgia:

Mai are „parte”, cine are „carte”?

Sau ... şi mai trist:

„Oare câţi dintre cei care „au parte” astăzi, au cu adevărat şi „carte” la bază?"

Iar pentru cei care totuşi „o au”, se mai pun pe drept temei şi alte întrebări:

Mai au şi inimă pe lângă carte?

 Mai au şi sufletul curat?

 Mai ştiu ce-i aia "mamă", "tată"?

Mai ştiu ce-i aia "ţară", mai ştiu ce-i ăla "neam"?

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model:

                                     "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Nevoia de seriozitate şi de legitimitate

de Remus Constantin Raclău

    Am avut o şansă extraordinară la Revoluţie, dar am dat-o în bară amarnic, plecând cu stângul încă din primele clipe de “libertate, atunci când am ales (de ochii lumii) să ne prefacem că schimbăm ceva, dar să lăsăm (în fond) totul, aşa cum a fost. Nu se poate să nu vă reamintiţi primele cuvinte pronunţate la “Televiziunea Română Liberă”, de către Ion Caramitru la adresa lui Mircea Dinescu:

-           "Mircea, fă-te că lucrezi!..."

     Şi de atunci tot ne prefacem, cu toţii … Unii că muncesc, alţii că plătesc, unii că guvernează, alţii că fac politică, şi toţi la un loc - că fac ceea ce fac, în interesul nostru al tuturor !...

     Rezultatul, la peste un sfert de veac de la mai sus amintitul eveniment?

     Formalism, birocraţie, ineficiență şi incompetenţă, cu consecinţa finală a unei stări generalizate de insatisfacţie şi lipsă de speranţă …

     Ştim cu toţii că pentru a conduce eficient, o persoană numită într-o funcţie de conducere trebuie să dea dovadă de anumită prestanță şi de o certă autoritate. Prestanța vine dintr-o serie de calităţi umane şi relaţionale care impun un respect indiscutabil, iar autoritatea vine dintr-o detaliată competență profesională şi managerială. Astfel, competența şi prestanța sunt recompensate prin respect, atât din partea subalternilor cât şi a şefilor ierarhici, dar mai ales a colegilor de breaslă.

     Şi iar mai ştim cu toţii că prestanţa, competența şi autoritatea nu fac casă bună nici cu servilismul şi nici cu fidelitatea necondiţionată, care, de multe ori, cer persoanelor din fruntea unor entităţi administrative sau economice să-şi încalce propriile principii profesionale, etice şi morale, de dragul succesului de grup al celor care le-au numit şi le susţin în acele funcţii.

     E însă greu de crezut, că o persoană care a muncit temeinic ani de-a rândul, dedicându-se trup şi suflet cu seriozitate şi tenacitate studiului şi pregătirii profesionale, un om care şi-a investit imense resurse - de inteligenţă, pasiune, timp şi bani, condimentate din plin cu sacrificii şi renunţări – pentru atingerea unui ideal de desăvârşire profesională şi umană, ar renunţa la toate acestea de dragul succesului … altora, ne-merituoși, dar privilegiaţi de soartă cu înalte funcţii publice şi … proptele.

     Dar funcţiile de execuţie precum şi anumite funcţii publice (intermediare - din punct de vedere al puterii, şi erodante – din punct de vedere al imaginii publice) trebuiesc totuşi ocupate. Da, dar de cine, şi în ce condiţii? Ei bine, asta nu-i o problemă falsă şi nici una lipsită de temei.

     Aş fi fost tentat să spun că-i o dilemă încuietoare, o fundătură fără ieşire, pentru că dacă “cineva” îşi pune toate speranţele şi face toate diligențele pentru susţinerea şi promovarea unui anumit personaj într-o funcţie sau într-un post cheie, atunci se aşteaptă la o atitudine de recunoştinţă, cooperare şi respect, din partea acelui personaj. Ba mai mult decât atât: se aşteaptă, ca în anumite situaţii, în anumite momente de cumpănă, acele personaje să acţioneze înclinând balanţa în favoarea sa. Se aşteaptă, ca în ciuda regulilor, a regulamentelor, legilor, a codurilor, principiilor şi preceptelor de orice fel, persoana numită şi susţinută de ei să le facă favoruri, să-i răsplătească, dându-le (din buzunarul public) în mod concret, câştig (material) de cauză. Chiar şi cu riscul propriei libertăţi !...

     Dar ce te faci dacă cei merituoşi din punct de vedere al competenței şi prestigiului, nu sunt dispuşi la compromisuri? Ce te faci dacă oamenii respectabili şi respectaţi nu vor să-şi piardă respectul public prin disponibilitatea necondiţionată de a pune interesele de grup ale “binefăcătorilor” lor mai presus de preceptele etice, echitabile şi morale ale bunului simţ public? … Pentru că un astfel de personaj, oricât ar fi el de valoros (din punct de vedere social) şi de competent (din punct de vedere profesional) devine absolut inutil “grupului” care l-a promovat şi susţinut , exact din momentul în care acesta devine incontrolabil (cu riscul major chiar de a se întoarce împotriva acestora).

     La această dilemă, noii conducători ai destinelor României, nemaifiind dispuşi să rişte, au găsit cea mai convenabilă soluţie dintre toate celelalte posibile, şi anume:

legitimarea incompetenței !

     “Cei de sus”, au fost nevoiţi să renunţe la primordialitatea criteriului de competenţă în favoarea celui de fidelitate. Astfel, constatăm cu amărăciune că în competiţia dintre un personaj modest din punct de vedere profesional, dar ascultător, maleabil, linguşitor, fidel şi mai ales slugarnic (sau într-un cuvânt: “manipulabil”) - pe deoparte, şi o persoană competentă, integră şi cu coloană vertebrală - dar “rigidă şi incontrolabilă” - de cealaltă parte, ... fidelitatea are întotdeauna câştig de cauză.

     Conform acestui criteriu, posturile de conducere din sfera publică, trebuie să fie ocupate cu persoane - în primul rând - controlabile, sigure şi “de încredere”.

     Dar, aşa după cum am mai subliniat deja cu câteva rânduri mai sus, pentru a conduce eficient, o persoană numită într-o funcţie de conducere trebuie să manifeste un anumit grad de prestanță şi să dea dovadă de autoritate, cel puţin la un nivel minim funcţional; în fine, o astfel de persoană trebuie să beneficieze de un minim de respect la nivel public (social şi profesional).

     Dar cum poate să fie respectat un personaj, ale cărui calităţi profesionale, umane şi relaţionale, ies în evidenţă prin nivelul lor modest ? Şi atunci s-a recurs la conceptul de

“legendare a personajului”,

împrumutat din experienţa serviciilor secrete, procedeul prin care se creează o legendă falsă în jurul unui anumit personaj real, (sau despre acesta), având drept rezultat, un personaj nou, parţial (sau complet) artificial, ale cărui competențe sunt inventate după necesităţile funcţiei sau poziţiei sociale pe care urmează să o ocupe personajul în cauză şi “documentate” în mod corespunzător cu atestate, certificate şi diplome reale, emise de instituţii existente dar niciodată frecventate şi cu atât mai puţin absolvite. Practic, avem de a face cu

o “etichetă” reală pe un “produs” falsificat …

numai bun de consum pentru un public neavizat, cu o slabă educație socială și o cultură civică șubredă.

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Da' mie ce-mi iese?...

  de Remus Constantin Raclău                  

     Era prin 1992.

     Ca tânăr întreprinzător, alergam din zori şi până-n noapte, cu Dacia lui taică-meu şi cu remorca mea, convins că dacă voi munci mult şi bine, dacă voi fi chibzuit la cheltuieli şi inventiv în a găsi soluţii, voi putea ajunge, cândva, să fiu şi eu unul dintre milionarii pe care-i vede lumea la televizor!...

     Aveam 26 ani, multă putere de muncă, multă voinţă şi un sac de vise...

     Una dintre primele “afaceri” pe care le-am făcut, a fost distribuţia de săpun de rufe. Pe atunci maşinile de spălat automate dintr-un oraş le numărai pe degete şi în consecinţă cererea de un astfel de produs era bunicică.

     Descoperisem la Roman, în Neamţ, o rudă – ‘nea Doru - care avea o micuță firmă unde producea, prin metode tradiţionale, un săpun artizanal de calitate, absolut competitiv, valorificând în mod inteligent şi util deseurile de la abatorul din zonă, care până atunci erau aruncate. Şi cum 'nea Doru era şi el la începuturi, nu putea să fie altfel decât bucuros de faptul că nepotu' de la Bacău şi-a manifestat interesul pentru produsele lui, mai ales că astfel avea posibilitatea de a-şi extinde substanţial aria de livrare prin intermediul unui nou distribuitor, în tot judeţul Bacău.

     Am luat mostre, m-am interesat de atù-urile produsului ce urma să-l propun spre vânzare, despre preţuri, cantităţi, posibili clienţi şi am plecat “la luptă”...

     La loc de cinste pe lista mea de clienţi am pus un lanţ de magazine, foarte bine cunoscute şi cu foarte mulţi clienţi. Era vorba de reţeaua fostelor magazine de stat "Alimentara", ce dispunea de foarte multe puncte de vânzare, foarte bine amplasate şi răspândite.

     Am luat “la ochi” produsele de pe rafturile lor şi am constatat bucuros că produsul pe care îl vindeam avea un preţ de ofertă mult mai avantajos, la o calitate cel puțin egală, și care putea deveni foarte tentant...

     M-am prezentat cu mostre la biroul “achiziţii” de la firma respectivă, cu o listă de preţuri “de bun simţ” şi cu o grilă de discount-uri ispititoare, care creşteau gradual în funcţie de cantităţi şi frecvenţa comenzilor. 
     De cum am intrat şi m-am prezentat, am fost ”luat în primire” de un tip - din vechea generaţie - într-un costum ponosit, maro cu dungi, cu ochelarii mari cu rama groasă, ce afişa ostentativ un aer plictisit de om inabordabil, uns cu toate alifiile, care-a vazut şi auzit atât de multe la viaţa lui, încât părea că nimic, dar absolut nimic n-ar mai fi putut să-l ia prin surprindere şi cu atât mai puţin, să-l satisfacă...

     Acesta, după ce a studiat cu ochi de cunoscător oferta, mirosind "afacerea", m-a întrebat acru, scurt și direct, fixându-mă cu privirea peste rama maro-închis a ochelarilor săi:

- Bun!... Da' mie ce-mi iese?

     Zbaaaang!...drept în moalele capului ...Recunosc, că la asta nu m-aşteptasem! (Ce tânăr eram!... Tânăr şi ... lipsit de "şcoala vieţii"!). Dar ca un adevărat practicant al artelor marţiale - ce eram, am scuturat uşor încruntat din cap, ca să mă reculeg, şi lăsând convenienţele deoparte (că oricum nu prea îmi mai lăsase loc de fineţuri protocolare), am contra-atacat "la baionetă":

- Cum adică ce-ţi iese? Măi, nene, mai uită-te odată pe listă şi la mostrele de pe masă: eu îţi ofer un produs absolut identic cu cele pe care deja le vindeţi, la un preţ cu mult, dar cu foarte mult, inferior. Pentru voi e o afacere mai mult decât bună. Aveţi la dispoziţie cel puţin două soluţii: ori păstraţi preţul de vânzare şi câştigaţi mai mult din adaosul mărit, ori păstraţi adaosul şi ieşiţi cu un preţ mult inferior pe piaţă, eliminând concurenţa - vindeţi mai mult şi câştigaţi mai bine!

- Păi vezi? Ai zis “câştigaţi” şi-ai zis bine: că de câştigat câştigă firma - adică statul... Dar eu? Eu personal, ce câştig? Mie ... ce-mi iese la afacerea asta?

     Mi-a sărit ţandăra:

- Păi nu eşti plătit ca să lucrezi aici? Nu-ţi dau ăştia salariu să stai la biroul ăsta?

     Dar el a continuat imperturbabil - ceea ce îmi demonstra, pe deoparte că nu eram, tocmai eu, primul furnizor care încerca să-şi apere intresele în faţa lui, iar de cealalta, că îi stârnisem interesul şi că nu voia totuşi să lase o afacere bună să-i scape printre degete, de dragul orgoliului:

- Praful de pe tobă!... Ascultă, aici se fac bani!... Şi vreau şi eu! Dacă-mi dai şi mie ceva, iau marfa de la tine. Dacă nu, iau săpunul tot de la cine l-am luat şi pân-acum, că ăştia au înţeles mai repede cum stau lucrurile şi ... (ajuns aici îşi frecă demonstrativ degetul mare de degetele arătător şi mijlociu) ... mai concret. Şi nu sunt deloc zgârciţi, întelegi?...

     Am cântărit rapid situaţia: mi-am dat seama că, pe deoparte, am ocazia să vând mult, şi bine, dacă-l mulţumesc pe cerşetorul ăsta, iar pe de altă parte, am realizat că dacă ţin morţiş la corectitudine, risc să ratez afacerea, pe care o făcea oricum, cu altcineva, dispus să-i satisfacă şantajul! Mi-am zis: "Naiba să-l ia, de şnapan! Ştie că are poziţie dominantă pe piaţă, şi că are atù-ul volumului mare de vânzări... Dacă-mi face comenzi grase, pot să-i dau şi lui ceva, acolo ... Cât dracu', poa' să-mi ceară? Da', chiar ... cât dracu' mai vrea şi ăsta?… aşa că… l-am întrebat !

- Păi, îmi dai şi mie un anumit procent, “în mână”!

     M-a luat cu ameţeli: procent din vânzări!... Puşlamaua asta se crede actionar la firmă...

- Scuză-mă, dar nu prea am cum. Nu am prevăzut în costuri şi cheltuieli cu “şpaga”. Am fixat un preţ “de bun simţ”, la un produs de calitate, cu gând să câştig din cantitate, din rulaj şi nu prea văd cum pot face... Sunt la început, nu am nici rezerve din care să pot face “acţiuni de protocol”...

- Stai, mă... ce te sperii aşa? Că nu-ţi cere nimeni pielea ursului din pădure! Îmi dai pe măsură ce-i câştigi!... şi-mi spuse zâmbind pe ton împăciuitor: Bă, tu crezi că eu am îmbătrânit degeaba pe scaunul ăsta? Păi, tu nici nu erai născut, când eu deja făceam afaceri în biroul ăsta! Ai auzi de chestia aia cu “cine nu are bătrâni să şi-i cumpere”? Ehe ... înţeleaptă vorbă! Uite, pentru că eşti băiat tânăr şi nu ai experienţă dar şi pentru că îmi pari un element de viitor, o să mă fac că nu am văzut oferta ta. Tu o iei înapoi de parcă nu mi-ai fi arătat-o, te duci afară, refaci lista de preţuri cu 5% în plus, intri cu lista nouă, eu ţi-o aprob, şi-ţi fac o comandă frumoasă, iar tu îmi dai mie cei 5%, în privat, după ce-i încasezi de la noi... Ai înţeles?... În felul ăsta, e şi interesul meu să mă asigur că-ţi primeşti banii la timp,  Şi dacă merge bine, stabilizăm relaţia. Pricepi?...

     Acu'..., de priceput, pricepeam, eu, nu-i vorbă, da' nu prea-mi venea bine. Educaţia şi idealurile mele visau un cu totul alt fel de a face afaceri în economia de piaţă "liberă". Eram student la economie, şi nicăieri din cursuri nu reieşea că va trebui să tratăm cu şpăgari... Da' ia mai dă-le-n brânză de idealuri, mi-am zis, la urma urmei, eu acţionez corect faţă de interesele firmei mele, fără să bag mâna în buzunarul nimănui; èl e cel care îşi păgubeşte firma şi pe viitorii săi clienţi ...

- Dar n-o să fie mai scump? am mai făcut eu o ultimă tentativă de sensibilizare. Nu rişti să-ți stea marfa pe rafturi dacă apare pe piaţă un concurent cu preţ mai mic?

- Mă doare-n cot! Ce, stă pe raftul meu? E raftul firmei, tinere!... Da’ ăsta e al meu, zise el bătându-se cu palma peste unul dintre buzunarele ponositei lui haine și făcându-mi şmechereşte cu ochiul … Şi-atunci, întreb pe toată lumea: "Da' mie ce-mi iese?..."

     Atunci a fost, doar prima dată când am auzit întrebarea asta, iar exemplul dat este unul absolut banal. De atunci m-am lovit de ea mereu. La orice ofertă, la orice propunere, la orice fel de cerere, în fiecare zi, în fiecare loc, la fiecare pas...

     Şi dacă am întâlnit-o eu, sunt sigur că aţi întâlnit-o şi dumneavoastră. Am întâlnit-o cu toţii... Şi din păcate o întâlnim încă în fiecare zi. E cel mai cântat refren din România!... E lucrul care ne frânează progresul şi care o să ne îngroape viitorul...

     Cum are cineva o idee în ţara asta, cum vine cineva cu o propunere, cum vrea cineva să facă ceva, cum se reped trântorii, hienele şi şacalii din funcţii să-şi tragă partea... Că doar de aia stau pe scaunele alea, din piele faină, după birouri de nuc, în cabinete cu aer condiţionat şi secretară cu fusta scurtă!...

     Aşa că, ori de câte ori veţi vedea un preţ indecent pentru un produs sau un serviciu banal, să ştiţi care este motivul...

     Şi n-ar fi rău, ca atunci când ocupanţii fotoliilor călduţe şi comode, vor veni la dumneavoastră să vă ceară votul care să le permită să mai stea încă 4-5 ani la volanul “maşinii de muls”, unde “dacă nu curge, pică”, să-i întrebaţi şi domniile voastre, tot scurt şi direct:

                                                        “Da’ nouă ce ne iese?”

     ... și asta nu cu referire la momentul respectiv, că micii și berea se termină instantaneu, ci pe toată durata celor 4-5 ani pe cât se vor vrea aleși ”stimabilii”!

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

O sumă de minusuri

“Plus” şi “minus” pe eşichierul politic

de Remus Constantin Raclău

     În orice comunitate de oameni, există pe deoparte oameni cu spirit întreprinzător care au idei apte de a satisface anumite nevoi ale comunităţii şi care, pentru a le pune în practică, îşi doresc libertate de iniţiativă şi de acţiune.

     În aceleaşi comunităţi, de cealaltă parte, există alt gen de oameni, dispuşi să-i sprijine pe cei cu iniţiativă, oferindu-se - contra cost, desigur – să se angajeze şi să muncească alături de întreprinzători, la proiectele lor, încadrându-se în scheme de personal adaptate punerii în practică a ideilor acestora.

     Fiecare dintre componenţii celor două categorii de oameni, atât întreprinzătorii, cât şi muncitorii, îşi doresc, după cum e şi firesc, să obţină maximul de beneficii din participarea lor la activităţile imprenditoriale, respectiv lucrative.

     Menţionez faptul că din oricare punct de vedere, al oricărei persoane de bun simţ, avem de a face cu două categorii utile, de oameni activi şi bine intenţionaţi, care contribuie în mod substanţial, esenţial şi responsabil la bunul mers al societăţii umane din care fac parte.

     Faptul că nu toată lumea se lasă sedusă de Bunul Simţ nu mai este demult un secret, pentru nimeni, din păcate! Surprinzător este însă faptul că există o anumită categorie de oameni, care se autodefinesc ca reprezentând o elită (sau cel puţin aşa visează ei să fie consideraţi de “restul lumii”) şi care are un punct de vedere cel puţin ciudat în privinţa relaţiilor dintre oamenii cu iniţiativă şi cei care îi ajută să-şi pună ideile în practică.
     În loc să vină cu soluţii integratoare echilibrate, juste, etice şi morale, de sprijinire şi mulţumire a ambelor categorii, domniile lor contribuie din plin la divizarea şi antagonizarea acestora, prin modul în care înţeleg dumnealor să trateze acest subiect …

     Nu contestă nimeni faptul că întreprinzătorii - prin ideile lor inovatoare, investiţiile financiare, implicarea personală, energia umană consumată, timpul alocat şi riscul material asumat - sunt persoane care aduc un plus de valoare în societate, că sunt oameni cu calităţi multiple şi deosebite, care prin vizionarismul lor au reuşit să individualizeze o nevoie socială şi să pună la punct o entitate organizaţional-funcţională care să şi fie capabilă să o rezolve, … dar de aici şi până la a-i considera pe toţi ceilalţi cum că ar fi personaje negative, mi se pare o nedreaptă măsură, o profundă injustiţie, şi chiar o nemeritată ofensă, incalificabilă din punct de vedere umanist, adusă unei majorităţi absolute şi covârşitoare!


     Pentru ca să nu uităm că nici o afacere, nici o activitate imprenditorială, oricât ar fi ea de bine gândită şi organizată, nu se poate dezvolta peste un anumit nivel, fără aportul în muncă al persoanelor dispuse să se implice în acestea, în calitate de angajaţi.      Întreprinzătorii sunt şi ei oameni şi în consecinţă îşi au şi ei limitele lor: oricât ar fi ei de bine înzestraţi fizic şi intelectual, oricât de multă îndemânare ar avea şi oricât de multă rezistenţă fizică, nu vor reuşi să depăşească un anumit nivel de productivitate, indiferent de cât de mult timp, din cele douăzeci şi patru de ore  ale unei zile, ar fi ei capabili să lucreze în mod individual, zi de zi . 

     În cele ce urmează mă voi strădui să explic de ce sunt tentat să cred cele mai sus afirmate:

     Dacă ne imaginăm scena politică a unei ţări, s-a stabilit, prin convenţie, ca aceasta să fie reprezentată grafic, în mod clasic, sub forma unei linii drepte, care să aibă în centrul ei un punct de referinţă, în funcţie de care, să se orienteze doctrinele diverselor curente politice.

     După cum bine ştim cu toţii, în matematică, a rămas stabilit din cele mai vechi timpuri, tot printr-o convenţie, de data aceasta între matematicieni, ca punctul de referinţă al dreptei să se marcheze cu cifra zero “0”; ca numerele aflate la stânga punctului de referinţă “0” să fie considerate numere negative; iar ca cele aflate la dreapta acestuia să fie considerate numere pozitive…

     În ceea ce priveşte doctrinele politice, s-a stabilit, ca la dreapta punctului de referinţă zero “0” să fie amplasate doctrinele care sprijină clasa întreprinzătorilor, care beneficiază prin asociere matematică de semnul plus “+”, în timp ce doctrinele care susţin clasa muncitoare să fie amplasate la stânga acestuia, beneficiind astfel prin asociere matematică de semnul minus “-“ …

     Hmmm !... Nu vi se pare niţel cam … tendenţios? Pun pariu că nu v-aţi gândit la asta, până acum! Oare de ce s-a procedat la o astfel de “aranjare”?...

     Oare nu cumva, se vrea, ca prin asociere matematică, să ni se inducă subtil (şi perfid), ideea că politicile de dreapta – care îi sprijină pe întreprinzători - sunt pozitive, şi că cele de stânga, care îi favorizează pe muncitori, pe ţărani şi pe toţi cei care nu fac parte din clasa întreprinzătorilor (şi care au primit denumirea generică de “proletariat”) - sunt negative?… 

     V-aţi prins?... Mişto, nu !..  Noi toţi cei care ne câştigăm pâinea în mod cinstit, muncind, suntem consideraţi nici mai mult, nici mai puţin decât: "O sumă de minusuri" !

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

O femeie de cuvânt (electoral)

 de Remus Constantin Raclău

     Tanti Lisaveta era femeie serioasă. O cunoşteam destul de bine, ţinând cont că era sora lui tata şi că am locuit împreună mai bine de douăzeci de ani în acelaşi cartier, la doar câteva blocuri distanţă. Acum a murit – Dumnezeu s-o ierte! A murit şi ea, după ce cu câţiva ani în urmă murise nenea Jănică –soțul ei şi unchiul meu – Dumnezeu să-l ierte şi pe el şi pe toţi morţii pe care i-am cunoscut!

     După o viaţă întreagă de lucrat la oraş, tanti Lisaveta şi nenea Jănică şi-au câştigat o binemeritată pensie. Şi ca mai tot omul care are cu ce şi are unde, când a venit vremea pensiei, s-au retras amândoi la ţară. Nu-i bai, că tot de la ţară au plecat amândoi la oraş, aşa că n-au păşit deloc în necunoscut. Și cu toate că a lucrat cea mai mare parte a vieţii la Uzina de Avioane din Bacău, nea’ Jănică n-a uitat cum se răstoarnă brazda cu hârleţul, după cum nici tanti Lisaveta, după toţi anii de tăiat cu foarfeca şi împuns cu acul, la “Arta Croitorilor”, n-a uitat nici ea să dea cu sapa. Şi-au cumpărat o căsuţă bătrânească la Icuşeşti, micuţă, călduroasă şi cochețică, cu un pic de pământ împrejur, cu grădină, cu vie şi cu livadă. Mai mare dragul !...

     Mătuşica avea două fete măritate la oraş şi pe lângă faptul că la ţară omul gospodar n-are cum să moară de foame, a vrut şi ea “să stea la curte”, să aibă şi ea găini purcel şi vacă, să aibă straturi cu legume şi zarzavaturi proaspete, aşa cum văzuse ea la bunica Marița de la Cursesti, şi mai ales, ca să aibă şi nepoţii ei un loc în care să zburde liberi şi să se bucure de un ambientul curat şi de-o mâncare “bio” sănătoasă.

     Lumea o trata cu respect şi deşi nu era deloc cu nasul pe sus, i se adresau cu “doamna Bârzu”! Venise într-un sat de oameni gospodari, de o simplitate şi de o naturaleţe dezarmantă. Oamenii se cunoşteau între ei cu toţii şi-şi ştiau istoriile unii altora, de câteva generaţii, ştie fiecare la ce se pricepe fiecare din toţi ceilalţi, şi câte parale face, şi ştiu precis la cine pot să apeleze la nevoie, pentru orice fel de problemă, aşa că e cam greu pentru cineva din sat să-i mai surprindă cu ceva pe ceilalţi. 

     Tot satul ştia că tanti Lisaveta şi cu nenea Jănică sunt veniţi de la oraş, şi deşi ţăranii sunt destul de conservatori şi de suspicioşi cu “viniticii”, după ce i-au descusut de tot, de toţi şi de toate, după un ritual împământenit – ca să ştie cu cine au de-a face, au decis la sfatul de la “Radio Șanț” că sunt amândoi oameni de treabă, şi i-au adoptat ca pe unii de-ai lor, de parc-ar fi fost acolo dintotdeauna. Şi cum tanti Lisaveta trăise şi la ţară şi la oraş, văzuse multe, ştia multe şi cum nici nu se zgârcea cu sfaturile, şi-a asigurat şi ea o bună porţie de respect şi preţuire. Unde mai pui că era croitoreasă şi că îşi adusese şi maşina de cusut cu ea!

     Amintirea ambilor îmi e atât de trează, încât mi-e greu să vorbesc despre ei la trecut. Aşa că, am să fac un salt înapoi în timp, şi-am să vă povestesc o istorioară simpatică, ca şi cum s-ar fi întâmplat abia mai zilele trecute .

     Povestioara se plasează în timp la câţiva ani după “Revoluţie”, iar acţiunea se desfăşura într-un an electoral.

     Imediat în week-endul următor după alegeri, mă trimisese bunica Niculina (Dumnezeu s-o odihnească în pace!), cu oare-și-ce treburi la tanti Lisaveta. Am strigat la poartă, mi-a răspuns de di-năuntru şi m-a invitat în casă. Am intrat şi am găsit-o ca de obicei, cu ochelarii pe nas în faţa maşinii de cusut:

-          Săru’-mâna, tanti Lisaveta!  

-          Bună, măi, Romică! Ce faci? 

-          Ce să fac, tanti, m-a trimis bunica pe la matale, pentru ... problema cu cloşca ... 

-          Aha!... 

-          A zis că i-au căzut două găini cloşcă deodată şi că n-are destule ouă pentru amândouă. Şi cum tot satu’ ştie că ai cocoș destoinic, a zis că nu găseşte nicăieri ouă mai de încredere ca la matale!... 

-          Asta, cam aşa-i! 

-          Şi te-a rugat frumos să-i împrumuţi matale câte ouă crezi că ai avea, cu bănuțu’ în regulă, bune de pus sub cloşcă. 

-          Apăi, cum să nu, măi, Romică! Pentru cuscra Niculina, oricând şi orice, cu plăcere, că-i o femeie tare de treabă! 

-          Mulţumim frumos, tanti Lisaveta, şi-a zis bunica să vii la ea când ţi-or cădea şi la matale cloşti, şi-ţi dă şi ea ouă, câte-ai avea nevoie... 

-          Bun! N-am nici o îndoială. Acu’ numa că tre’ să mă astepț’ oleacă, să termin cu cămeșuța asta, că i-am promis Bostănicii că i-o termin pân’ disarâ! Ti grăbeşti? 

-          Păi, nu, că nu cred c-or fi cloştile chiar aşa de nerăbdătoare să-şi înmulţească ouăle de sub ele. Păreau chiar foarte calme, când am plecat !... 

-          Ha, ha!... Măi, Romică, iar eşti pus pe soţii! 

-          Ce să fac şi eu, tanti Lisaveta, ca doar-îs de-un neam cu matale! Ş-apoi, sunt în concediu ... Mai stăm şi noi de vorbă pân’ ai termina de cusut, că nu vreau s-o supăr nici pe tanti Lenuța lu’ Bostan! Ce mai nou prin sat? Că la matale vine multă lume, şi care vine aduce şi vorbe multe! 

-          Iaca, ce să fie nou, Romică, nu ştii? Săptămâna trecută au fost alegeri, şi de-abea ce-au terminat aiștea di numărat voturile... Care sărbătoreşte ... care boleşte..., ştii tu, fiecare după cum se aştepta şi după cum i-o votat lumea. Că nu-i de ici de colo, să te-aleagă satu-n fruntea lui! Nu? 

-          Asta, cam aşa-i tanti Lisaveta! 

-          Şi cum o fost? 

-          Ce să fie? 

-          Cum ce să fie... campania! O fost agitaţie mare, sau or fost cu toţii ceva mai liniştiţi, că mă gândesc că n-o fi chiar ca la oraş ... 

-          Ba bine că nu ... Ce, tu crezi că oamenii de la ţară, n-au şi ei inimă, ca toate căruţele! Ba ... dacă stau şi mă gândesc mai bine, inimă adevărată au ţăranii, că pe-aici încă mai sunt căruţe, nu ca “la voi”, pe la oraş, unde aţi rămas numai cu maşinile. Îţi dai seama cum ar trebui să sune vorba asta la Bacău: “Avem şi noi inimă, ca toate maşinile”!... Ha, ha, ha!... De unde inimă la maşini, că astea pe mijloc au cardan ... “Avem şi noi “cardan”, ca toate maşinile”!... Ha, ha, ha!... Sună ca naiba nu? Şi dacă-ţi zburdă mintea prea departe, te mai poţi gândi şi la prostii ... Doamne iartă-mă!... şi-şi trânti o cruce sănătoasă . Ce ziceai? 

-          Cu campania ... 

-          Aha!... Ei, campania ..., cu campania o fost, ca-ntotdeauna: ei au venit cu sacoșele, şi noi i-am votat!... 

-          Cum ... cu sacoșele!... Sacoșe şi-atât? 

-          Păi, ce mai voiai altceva? 

-          Cum, ce? Programe, planuri, proiecte ... 

-          Promisiuni ... 

-          Mă rog, dac-așa le zici mata, atunci, da: “Promisiuni”! Au fost?... 

-          Măi, Romică ... Da tu, pe ce lume trăieşti, că te văd om mare de-acu’?... Ai mai pomenit tu, campanie electorală fără promisiuni?... Au fost şi încă multe ... multe şi care mai de care mai năzdrăvane! Da’ cine le mai bagă-n seamă? Vorbe !... Şi după cum ştii: “Vorba zboară” ... Numa’ că nu rămâne nimic concret după ea!... Ori noi trăim concret, înţelegi? Vorba-i vorbă şi fapta-i faptă! Ce, n-am mai văzut noi electorale din-astea? Că doară nu suntem la primele alegeri: ei au promis, promisiunile-au zburat şi noi am rămas cu speranţa, ca proştii, înţelegi? Noi i-am votat. Ei şi-au luat funcţiile în primire. Şi din funcţiile astea, nuș’-cum dracu’ fac ăştia, c-au stors o căruţă de bani. Unu’ nu mai vezi că mai e, cum era înainte de votare! Numai noi am rămas ca mai-nainte! Săraci şi curaţi! Adică proști! Că cum altfel se cheamă unu’ care se tot lasă prostit o dată la fiecare patru ani şi amăgit cu vorbe, cum amăgeşti copchiii cu acadele? Şi-am zis, gata!... Dacă-i bal, atunci poftim la dans! Dac-am văzut că din alegerile astea, e musai să câştige cineva, mi-am zis: “Da de ce numa’ ei, şi eu nu?... Că dacă fără votul meu, nu se poate, înseamnă că valorează şi votu’ meu ceva! Nu?...” Aşa că le-am zis: “Băieţi, ia mai lăsaţi voi vorbele, şi treceţi la fapte! Hai!... Ceva concret pentru noi, aveţi?...” 

-          Şi ei?... Ce-au zis? 

-          Păi, mai aveau loc de-ntors ?... Au dat-o pe concret imediat... “Avem, tanti, avem!” şi s-au dus la portbagaj şi-au ieşit din el cu sacoșele, ca la prăvălie, înţelegi: zahăr, ulei, faină, bere, covrigi, cârnaţi (că micii s-ar fi răcit, înţelegi!), sticle, pahare (pe astea nu s-au îndurat să ni le lase: ne-au dat să bem adălmaşul, ca la târg, când se încheie tocmeala pentru vite...), şi câte şi mai câte, înţelegi? Da’ n-au uitat să-mi spună:  “Vezi, tanti, noi îţi dăm, suntem băieţi de treabă şi de aia trebuie să ne votezi, da?...” şi eu le-am zis: “Da, băieţi, gata, s-a făcut: pe voi pun ştampila!...”Şi după ce-au plecat ăştia, pe urm-au venit alţii, de la alt ofertant. Alţi hoţi, alţi mincinoşi! Şi mi-au zis şi ăştia: “Vezi tanti, noi îţi dăm, suntem băieţi de băieţi, da? Votezi cu noi!” şi le-am zis şi ăstora: “Da, băieţi cu voi votez!...” Şi aşa le-am promis la toţi cei care m-au băgat în seamă, c-au fost de peste tot, din toate părţile şi de la toate partidele! Ha, ha, ha! Bună democraţia asta: o dată la patru ani, tot te băga cineva în seamă!... Pe urmă ... nici urmă de ei: patru ani în şir, nu te mai te băga niciunul, nicăieri, nici măcar în seamă!... 

-          Şi ce-ai făcut? 

-          Cum, ce-am făcut? M-am ţinut de cuvânt, ce puteam să fac!... 

-          Te-ai ţinut de cuvânt, pe naiba! Păi, dac-ai zis c-au fost de peste tot, din toate părţile ... se cheamă că tot ai țăpuit mata pe careva!... Că nu puteai ca să votezi cu toţi cei cărora le-ai promis că le dai votul... 

-          ‘Eteee!... vezi tu, măi Romică, care-i diferenţa dintre un băiet şcolit de la oraş şi o “babă proastă”, aşa ca mine de la ţară? Diferenţa e că tu ai fi votat “ca la carte”, numai cu unii, care-ai fi crezut tu, că ţi-a dat mai mult şi care te-a minţit mai cu convingere, sau, mă rog, care ţi-or fi fost mai simpatici – asta, presupunând c-ai fi băiat deştept şi c-ai fi luat tot ce ţi-ar fi dat ăştia, da’ ... după cum te cunosc eu pe tine... am oareș’ce dubii!... În fine... Eu m-am ţinut de cuvânt şi i-am votat pe toţi aşa cum ne-am înţeles: am pus ştampila pe fiecare în parte ca să nu se supere niciunul... 

-          Păi cum mătuşă?... Ai pus mai multe ștampile pe acelaşi buletin?!... 

-          Da, nepoate!... Cum altfel aş fi putut să mă ţin de cuvânt, faţă de toţi deopotrivă, şi faţă de fiecare dintre ei, în parte?... 

-          Păi, ai votat pe naiba! Că dac-ai pus mai mult de o ştampilă pe buletinul de vot, înseamnă c-ai anulat votul, înțelegi! Că nu-i voie să votezi decât cu unul! 

-          Păi, cu Naiba am şi votat!... C-oi fi eu mai de la ţară, da ştiu sigur, că numai Naiba putea să-i pună pe toţi, să facă coadă la poartă la mine, cu sacoșele pline. Şi dacă Naiba i-o pus pe toţi, înseamnă că Naiba asta, îi comandă pe toţi! Şi cine îi comandă pe toţi, înseamnă, că e cel mai mare şi cel mai tare. Şi dacă e unul sau una, care e cel mai mare şi cel mai tare, înseamnă că ăla decide. Şi dacă Naiba i-o pus să vie la mine, înseamnă ca Naiba decide. Şi-atunci, ce rost are să-mi stric votu’ pe ăştia de n-au nicio putere, ca orzu’ pe gâşte? Am votat direct cu mama lor! Am votat cu Naiba, că poate-o veni într-o zi, să-i ieie pe toţi şi să-i ducă la ea, la Naiba-n praznic! 

-          Tanti Lisaveta..., m-ai spart!... 

-          Aşa că..., asta e, nepoate... Vezi că nu ştii? Eu n-am anulat nici un vot. Ei singuri şi l-au anulat când au venit pe rând la poarta mea cu plasa... Şi vrei să mai ştii ceva? mi-a mai zis tanti Lisaveta, făcând o pauză de la cusut, ca să întoarcă cămaşa cu tivul înspre ea ... 

-          Mor de curiozitate! am răspuns eu, cu un zâmbet larg . 

-          Romică, eu sunt cu conştiinţa împăcată. Eu i-am votat pe toţi: m-am ţinut de cuvânt faţă de toţi şi le-am făcut pe plac la toţi… Şi ştii care-i partea cea mai frumoasă? Partea cea mai frumoasă e că, în felul ăsta, mi-am făcut pe plac şi mie ! Aşa că, eu una, sunt cu conştiinţa împăcată nu doar faţă de ei, da’ şi faţă de mine! Adicătelea … de unde “naiba” au ăştia atâţia bani, de-şi permit ei să care atâta amar de pomană, la atâta amar de lume, dacă nu din furat? Ca de-ar fi muncit pentru banii ăia, i-aş fi văzut transpirând, când ne-au dat “pomana”! Da' ăştia nu numai că nu transpirau deloc: ba chiar erau foarte veseli şi darnici, de numa’ numa’, că doar’ deh …, se vedea şi se simţea că nu dădeau din buzunaru’ lor… Şi-atunci, nu-i clar că au furat de-au rupt?  

          Da’ şi eu, ca să nu tac din gură şi ca să mai pun oleacă de paie pe valvătaia de foc care era tanti Lisaveta când îmi zicea toate astea, i-am zis, pe ton prefăcut dojenitor:

-          Păi, bine, tanti Lisaveta ! Frumos e din partea lu’ matale, să iei pomană din furat? Acu’ se cheamă că eşti şi matale, beneficiară la furtişag, cot la cot cu ei !... 

-          Ba, deloc, Romică, ba deloc !... Eu nu-s deloc de-acord cu ăştia care zic că n-ar trebui ca să luăm! În primul rând, eu n-am cerut pomană nimic, niciodată de la nimeni; cum sunt încă sănătoasă şi întreagă la minte, n-am ajuns la borșu nimănui, și n-am nevoie de nimic de la nimeni. Dar dacă vine careva la poartă la mine şi-mi dă ceva, eu una, n-am nici un motiv ca să-l refuz, că doar’ n’oi fi proastă: nu i-am băgat eu mâna-n buzunar, dă el, că are de unde şi se vede treaba că-şi permite!... În al doilea rând, mie personal, poate să-mi dea cine-o vrea, ce, şi cât o vrea, dar de vreme ce în cabina de vot e musai că trebuie să intru singurică, se cheamă că acolo … sunt eu cu mintea, cu interesul şi cu conştiinţa mea: de votat votez cu cine ştiu eu că o să-mi apere interesul, cu cine ştiu eu că-i capabil, cu cine ştiu că e cinstit şi mai ales cu cine ştiu eu că nu m-a minţit niciodată. Mint ei c-or să ţină cu mine? Îi mint şi eu că i-am votat, na! Îi bun aşa? Să ne furăm căciulile unu’ la altul?... Şi-apoi, să-ţi mai spun ce cred eu! Eu cred, nu numai că TREBUIE să luăm, dar mai mult, ar trebui să le cerem noi ca să ne dea! Şi nu numai în campanie. E normal să le cer să-mi dea, partea mea, că doar’ şi de la mine au furat. Şi de la mine, şi de la tine şi de la noi toţi. Cum altfel? A lua de la ăştia, înseamnă a recupera ceva din ceea ce ne-au furat ei nouă, măcar şi numai pe timpul campaniei electorale ! Am zis că, las’ … dă-le pace, să treacă ea campania asta şi alegerile, şi după aia ar trebui să convocăm şi noi un miting, pe contu’ nostru (adică, de ce putem să mergem numai la mitingurile organizate de ei, iar la unul făcut de noi, nu?), la care să-i convocăm şi noi pe ei, aşa cum ne adună ei pe noi, şi să le spunem, aşa, de la obraz: “Măi, păcătoşilor! Voi ar trebui să-mi asiguraţi mie şi nouă, tuturor, condiţii ca să pot să-mi cumpăr eu singurică tot ceea ce am eu nevoie ca să trăiesc liniştită şi în mod decent, şi nu să aştept pomană de la voi, odată la 4 ani. E dreptul meu de om care v-am plătit o viaţă întreagă impozite. Voi credeţi că eu mă satur cu o sacoşică de mâncare o dată la 4 ani? Păi ce, eu numai odată la patru ani, am dreptul să mănânc, măi nemernicilor? Numai odată la patru ani, am dreptul să veniţi să mă-ntrebaţi de sănătate? Numai o dată la patru ani, am dreptul la respect? Numai o dată la patru ani, e drept să v-aplecaţi urechea la nevoile noastre? Numai o dată la patru ani am dreptul să mă exprim, să spun ce mă doare şi să vă spun ce-ar mai fi bine ca să faceţi? Numai o dată la patru ani, aveţi ochi şi urechi pentru noi? Numai o dată la patru ani am dreptul să simt şi eu democraţia?

..................................................................................................................................................

Si in final, o concluzie din partea mea, à la Iliescu:


"Măi, Dragă...( Îhâm, Îhâm!), românilor! Votați cu mintea și nu cu stomacul! Știu că acum este plin de bere, mici, cârnați, zahăr, ulei și făină, că toți au fost darnici cu voi *( e și normal că la cât v-au furat, să aibă de unde)! Dar mâine dimineașă, sau cel mai târziu poimâine, o să mergeți la WC și o să rămâneți cu stomacul gol și cu buzele umflate, pentru următorii patru ani! Așa că, vă invit să căscați ochii și să alegeți niște buni gospodari și oameni serioși, cu programe concrete și de folos obștii! Trimite-ții pe ”glumeți”la teatru, nu-i instalați în primării sau în alte funcții administrative, că numai de ”glume” veți avea parte! Și nu uitați: cine critică și nu vine cu soluții se cheamă ȚAȚE sau BÂRFITORI... Votați oameni gospodari așezați și NU DESCURCĂREȚI de ocazie...."

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"