O struţo-cămilă
Stimate doamne, stimaţi domni, am fericirea să fi trăit ”iluminarea de sine”!
Am aflat cine, sau mai degrabă … ce sunt !
Și ca să nu uit iar de chestia asta, mă grăbesc să vă iau drept martori, spre aducere aminte :
Așadar, prieteni dragi ..., sunt …,
o struţo-cămilă !
E un adevăr ciudat, surprinzător la prima vedere, dar care mă amuză.
Haideți să mă explic ...
Părinţii mei, s-au născut şi au crescut la ţară. Deci ar trebui să fie ţărani.
Dar părinţii mei au lucrat toată viaţa la oraş. Deci, ar trebui să fie orăşeni.
La pensie însă, s-au reîntors la ţară, deci …, nici ei nu prea mai ştiu ce sunt !
Eu, m-am născut la oraş. Deci, ar trebui să fiu orăşean.
Dar m-am născut din părinţi de la ţară şi cum aceştia aveau casa și serviciul la oraș, și-au dat seama că nu prea le mai rămânea timp și pentru mine, așa că m-au făcut pachet şi m-au trimis la bunici, la țară, unde am crescut de la vârsta de 6 luni, până a trebuit să merg la școală !
Deci, ar trebui să fiu ţăran!
Şcoala, am făcut-o la oraş! Dar toate weekend-urile şi vacanţele mi le-am petrecut la ţară.
Deci nici eu nu prea mai ştiu ce sunt!
Rudele de la ţară ne iau peste picior spunând că suntem "de la oraş", iar rudele de la oraş ne tratează cu superioritate, considerând că suntem …, cam "de la ţară".
Dar noi suntem așa cum suntem, indiferent de cum ne cred unii sau alții, astfel încât „lumea”, incluzându-i aici și pe cei care nu se complicaseră a ne cataloga, a trebuit să se consoleze cu realitatea asta și să ne accepte aşa cum suntem. Adică, oameni ca și ei ...
Sunt un neastâmpărat ! Mereu în căutare de ceva, sau de altceva, de ceva care să mă facă să mă simt mai bun, mai important, mai util, să mă simt și eu un ”cineva” !
Așa că, în clasa a patra, am trecut probele de selecție și am fost admis la ”Liceul de fotbal” - în fapt, o școală integrală, cu clase până la liceu, fiecare dintre ele cu un program suplimentar profilat pe un sport anume, în cazul meu – fotbal.
Uaaaa !...
Eram fotbalist !
Eram portar și eram chiar bunicel ! Dar, nu știu cum s-a făcut, că la vizita medicală din anul următor ”mi s-a depistat” un ”început de suflu sistolic” (la inimă) și mi s-a recomandat să fac un an de pauză. Pauză? Asta-i bună: zi-i unui copil zburdalnic că nu mai trebuie să zburde ! Adică, zi-mi mie, care începusem să simt gustul succesului și dulceața aprecierilor de la colegi și profesori, că nu mai trebuie să mă simt important și util ! Că nu mai am voie să devin ”cineva”!
M-am enervat și m-am incăpățânat să nu mă intorc la normalitatea unei școli generale normale, așa că am dat din nou un test de aptitudini, de data asta la ”Liceul de Artă” - care, ați ghicit, era în fapt o școală integrală, cu clase până la liceu, fiecare dintre ele cu un program suplimentar profilat pe muzică sau arte vizuale, în cazul meu - la secția arte plastice: desen, pictură, modelaj, cu ore de studiu al Istoriei Artei.
L-am luat, și astfel am ajuns
ucenic artist.
Și cum începusem să fiu bine apreciat și aici, nu m-am mai întors la fotbal.
La Arte, aveam un coleg de clasă campion regional la lupte greco-romane. Avea un fizic de invidiat și nu-i stătea nimeni în față. Și cum nici eu nu eram chiar un ”sfrijît”, beneficiind de un fizic bine ”pus în valoare” de un caracter neastâmpărat, încăpățânat și plin de ambiție, mi-am zis că: ”de ce el - da, și eu – nu?” și astfel am ajuns ca în paralel cu cartea și cu arta, să merg și la antrenamentele de lupte, la clubul municipal.
Acum eram și luptător, ba încă ”și grec și roman”, pe deasupra !
Pentru anii de liceu, însă, în ”consiliul de familie” s-a decis (”s-a decis” - adică au decis ei pentru mine, fără drept de apel) că trebuie să merg la ”Liceul de aeronautică”, pentru că părinții mei considerau, pe bună dreptate, că ”meseria e o brățară de aur” pe care, odată dobândită, nimeni n-are cum să ți-o mai ia și că dacă o stăpânești bine, ai parte de un serviciu sigur, plătit bine și constant, ceea ce îți poate conferi siguranța unei vieți liniștite și îndestulate.
Așa că am devenit structurist aeronautic .
Pe timpul liceului, neastâmpărata mea încăpățânare și ambiție, mi-a sugerat că luptele greco-romane, fie ele cât de antice, nu mai erau suficiente pentru vremurile pe care le trăiam. Ați ghicit, și de data asta tot din cauza unui coleg de clasă care ”făcea ... karate”.
Astfel că în paralel cu școala, am început să frecventez și clubul de karate, și uite-așa am ajuns eu și ”Karatist”.
Mai apoi am vrut să merg la facultate. Voiam să devin profesor de geografie şi limba engleză. Era un profil frumos. Dar nu s-a putut.
Tatăl meu a fost deţinut politic şi cum tot refuza să colaboreze cu securitatea care l-a băgat la pușcărie, i s-a spus verde în faţă că noi, cei doi fii ai săi, nu vom „pupa” facultate până nu-şi va băga el minţile în cap și va consimți să-i ”dea în vileag” pe toți ”dușmanii poporului” – prieteni, colegi, rude, cunoștințe - pe care i-ar fi putut întâlni la serviciu, pe stradă, la petreceri, în viață ...
Nu şi le-a băgat ! Ne-a spus care-i treaba, ca să-l înțelegem și să ne resemnăm și noi: ”Tată, eu nu pot să fac rău nimănui… Am suferit din cauza unui ticălos care m-a denunțat aiurea la securitate, am trăit ororile anchetelor, injustiția unui proces care să servească drept ”exemplu”, știu ce-i suferința, știu cum e să-ți pui viața între paranteze și să-ți petreci cei mai frumoși ani ai vieții - de la douăzeci și trei de anișori, până la douăzeci și nouă – în pușcărie, cu toate duritățile, privațiunile și nenorocirile de acolo, și tocmai de asta eu nu pot să trimit pe nimeni să sufere ceea ce am suferit eu. Iertați-mă dar în cazul ăsta, nu pot să fac nimic pentru voi ! Vedeți-vă de ale voastre, învățați o meserie, fiți buni și demni și trăiți cum ați ști voi mai bine !...”
Eram fii de ”dușman al poporului” - marcați pe viață și limitați în alegeri doar ”la munca de jos”…
Dar cum eram fiii lui tata, încăpățânați și noi în visele noastre la fel ca și el - meseriaș de excepție cu două brevete de invenție și două de inovație - nu prea l-am ascultat: am dat de cinci ori la facultate, și la Iași și la București, dar am picat mereu. Mereu între primii, dar asta nu conta câtuși de puțin. Concurența cea mai mică pe care am înfruntat-o a fost de 14/loc. Şi de fiecare dată mi-au lipsit doar câteva sutimi. Exact atât cât să nu pot să intru ... ”Băieții cu ochi albaștri” știu de ce !
Eram veșnici candidați la facultate !
Aşa că, într-un târziu, resemnat, m-am angajat „în câmpul muncii”.
Mai întâi la tata, la Fabrica de bere, ca muncitor necalificat - spălător de linuri.
Linurile sunt rezervoare mari de fermentare a berii, un fel de camere cu pereți din beton, căptușiți la interioar cu smoală, iar eu, trebuia să cobor în lin pe o scară, prin gura de deasupra, îmbrăcat cu pelerină și pălărie de ploaie și să-l spăl cu o perie de paie cu coadă lungă și jet de apă, insistând pe spuma din partea superioară … În aproape-întunericul și umezeala de acolo, mă simțeam aproape ca un scafandru !
Dar visul de a deveni profesor nu-mi dădea pace, astfel încât, atunci când m-a sunat bunicu de la țară și mi-a spus că la școala din comună era nevoie de un profesor suplinitor de educație fizică, a fost ca o mană cerească pentru mine – o ocazie unică și de ne-pierdut !
Ce se întâmplase? Doamna directoare era vecina de peste drum de noi. Și cum ne cunoștea bine, știa că făcusem și încă mai făceam sport în cadru organizat. Pentru dumneaei asta era o garanție a faptului că aveam noțiunile corecte, atât în ceea ce privește un proces fizic evolutiv, cât și pe cele de disciplină. În plus, știa că suntem oameni serioși, din familie de oameni serioși, și cum nu avea o alternativă mai bună, m-a propus pe mine !
Am acceptat imediat, mai ales că salariul de la școală era substanțial superior celui de … ”scafandru” !
Tocmai fusesem promovat profesor de educație fizică !
Problema era că orele de educație fizică de la școlile din comună arondate, nu erau suficiente pentru o catedră întreagă, cu salariu întreg, așa că mi s-a propus și catedra de chimie, întrucât profesoara titulară intrase în concediul de maternitate pentru doi ani. Cu această suplimentare aș fi depășit ușor norma, cu respectivul spor salarial. Mărturisesc că propunerea m-a luat complet pe nepregătite și m-a descurajat total, întrucât eu și chimia eram pe două străzi paralele. Dar când i-am confesat cu sinceritate doamnei directoare totala mea incompetență în materie, a început să râdă binevoitoare și m-a întrebat dacă știu să citesc. Normal că răspunsul nu putea fi decât pozitiv, la care mi-a spus că nu are nimic împotrivă ca, atât la predare, cât și la ascultare, să le citesc elevilor lecțiile din carte - ”așa ești sigur și tu că nu le spui și că nu ți se spun bazaconii”!
Și uite-așa am fost și profesor de chimie !!!
Am învățat chimie cot la cot cu elevii mei (de la clasele a-VII-a, la a-X-a), acasă, în fiecare după-amiază de dinainte de lecții, pentru că nu mi se părea corect șă le cer lor să învețe și să-mi spună, ceea ce nici eu eu nu știam...
Și ca să fie ”tacâmul complet”, am fost numit și profesor diriginte la clasa a noua, pentru că aveam ceva mai proaspete protocoalele de desfășurare a ședințelor UTC, decât pe cele de la adunările de pionieri.
Devenisem prin ricoșeu și prin implicarea în viața comunei un intelectual suplinitor , ”titlu” deținut cu drag și spor pentru aproape doi ani … timp în care am fost implicat și în Comisia de recensământ, ca recenzor de teren ! Am niște povestioare legate de chestia asta, de vă dau pe spate, însă … toate la timpul lor !
Dar cum minunile nu țin la nesfârșit, după doi ani s-a întors profesoara titulară pe catedra de fizică-chimie, catedra de educație fizică fiind luată în completare de alți doi profesori .
Și iată-mă șomer !...
Pe vremurile acelea însă, era absolut interzis statutul de șomer și a trebuit să mă supun din nou ”consiliului de familie”, care a decis (din nou fără să mi se ceară părerea) că ”trebuie” să mă angajez la C.P.L. Bacău, (Combinatul de Prelucrare a Lemnului), la secția de tapițerie, unde era șef un verișor de-ai tatei.
Am început ca muncitor necalificat, la bătut cuie și scoabe în ramele de canapele și fotolii.
Am muncit bine şi m-au avansat: fabrica a organizat cursuri de calificare pentru ”tinerele talente în muncă” și astfel am ajuns tâmplar-tapițer calificat.
Îmi stătea bine în salopetă, numai că unui tânăr neastâmpărat, încăpățânat și ambițios, salopeta se dovedea a-i fi cam ”strâmtă”: n-aveam loc și nici condiții de a mă exprima în toate cele ce sunt eu !
Cu toate acestea, șefii au văzut (și cum să nu mă vadă bine nea Gică - verișorul drag al tatei) că sunt mai dezghețat și că îmi merge mintea la organizare și m-au făcut mai întâi magazioner, apoi şef de depozit.
Îmi stă bine în halat. Deci sunt funcţionar. Nu era deloc rău, nici material, nici statutar.
La facultate am mers după 1990. Şi eu şi fratele. Deja lucram, aveam deja un copil şi nu mi-a fost deloc uşor, dar îmi plăcea, studiam economia la "Petre Andrei" din Iași şi eram printre cei mai buni. Deci mă pregăteam să devin intelectual cu acte în regulă.
Nu s-a putut, pentru că de data asta, neastâmpărea, încăpățânarea și ambiția mi-au întins o capcană mai mult decât ispititoare: „m-a mâncat în fund” şi în 1992 mi-am făcut o firmă împreună cu fratele meu. Profilul? Comerț. Și nici nu se putea altfel: bunicii erau crâșmari, iar mama era vânzătoare, ce-mai …, curată tradiție de respectat !
Mi-am dat demisia de la CPL și ”m-am privatizat” ...
Viața însă imi devenise aproape imposibilă: dimineaţa – serviciu, după amiaza – "afacerist" (aveam tarabă în piaţă, deci am fost și „tarabagiu”!) iar noaptea învăţam.
Nevasta şi copilul?... Dumnezeu cu mila!...
Nu se mai putea... Şi la sfârşitul anului trei am renunţat la facultate. Între cele două alternative am preferat să fiu „capitalist”!
Îmi pare rău până şi-n ziua de azi. M-am gândit: la ce bun o facultate dacă nu ai un loc de muncă pe măsură? Mai bine îmi păstrez afacerea şi învăţ singur, și doar ceea ce ştiu că îmi trebuie pentru afacerea mea. Ce-mi trebuie diplomă? Ia acolo, „un petec de hârtie”! Nu-i nevoie să-mi confirm eu mie dacă ştiu sau nu, ceva. Oricum nu mă pot da singur afară!
Deci … am pierdut şansa de a mai deveni intelectual!
Ce-i drept, la început afacerea meargea destul de bine. Aplicam tot ceea ce am învăţat „la şcoală” şi în plus ceea ce studiam de unul singur, și reușeam să câștig într-un weekend cât tot salariul pentru o lună de la CPL.
Aşa am reuşit să părăsim curând taraba, unde i-am ”terorizat” pe toţi ceilalţi tarabagii, cu succesul nostru! Serios! Aţi mai auzit dumneavoastră pe cineva să-şi facă reclamă în ”halul” ăsta:
”- E pe buneee! E pe bunee! Cel mai prost detergent din lumeee! Nu curăță, nici nu albeşte şi mai tare murdăreșteee! Ia detergentu’ neamuleee!...”
sau :
- ”Ia orezu, ia orezu, și-ai să vezi ca huhurezu ! Ia orezu neamuleeeee, e ieftin și-ți umple mațu, pân se face dur cârnațu !...”
ori :
- ”Doar la noi găsiți prețuri comuniste, în economia de piață capitalistă ! Hai la marfa bună și ieftinăăăăă !...”
La noi era mereu coadă, în timp ce la ceilalţi se duceau numai cei care se plictiseau să mai aştepte la „coada noastră”! Găseam mereu ceva nostim de strigat şi venea lumea „ca la urs”:
- ”Hai să luăm de la tinereii, ăștia, Nelule, că tare-s simpatici !...”
Succesul a fost în măsură să ne facă să considerăm, că a sosit momentul să facem ”marele salt”. Să intrăm în „lumea bună”!
Mai întâi ne-am deschis un magazin. Ne-am luat o remorcuță, pentru Dacie ca să nu mai plătim transportul la aprovizionare. Apoi am mai deschis un magazin şi încă unul, aveam vreo patru în total, toate în mediul rural, unde era mai ușor să penetrezi pe piață, iar mai apoi am simțit necesitatea de a achiziționa şi un ARO camionetă.
Eram buticari – vendeam de toate pentru toți, acolo unde afaceriștii nu prea se înghesuiau să vândă .
După care am luat un depozit în chirie și-am început să dăm marfă la alții.
Eram „angrosişti”.
Apoi am cumpărat un camion, două furgoane şi am început să facem şi servicii de transport. Eram „auto-transportatori”.
Contabilitatea primară o ţineam pe rând și eu și frate-miu. Eram și "contabili".
Apoi lucrurile au evoluat. Nu mai mergea să vinzi marfa direct din depozit. Se deschiseseră prea multe depozite. Am înţeles că trebuie să mergem noi direct la clienţi şi astfel am devenit „distribuitori”.
Planificarea şi strategia o făceam tot împreună, deci eram directori de vânzări.
Îmi stă bine la costum şi cravată !
Dar cum o afacere este o activitate complexă, pe lângă ”dom director” a trebuit să mai fiu şi barman şi „femeie de serviciu” şi manipulant şi agent de vânzări şi casier şi jurist şi tot ceea ce avea firma nevoie, ca să meargă treaba bine.
Și-a mers bine ! A mers bine până-ntr-o zi ...
Până-ntr-o blestemată zi când, CINEVA, a decis c-am crescut destul de unii singuri şi că am avea ”nevoie” de „ajutor”.
Eu nu prea simțeam nevoia asta, așa că i-am refuzat cu hotărâre. Mare greșeală!…
Ca la un semn au început să apară controalele. Veneau în cascadă: și de la „Garda de Finanţe”, și de la Inspecția Sanitară, de la Inspecția Muncii, de la Poliția Economică, de la Direcția sau de la Administrația de finanțe, de la Pompieri, de la Mediu, de la Primărie și nici nu mai știu de unde … Ne-au zăpăcit … Nu c-am fi fost în neregulă cu ceva, dar tot timpul pierdut cu justificări și cu pregătirea documentelor sau a documentațiilor pentru controale, nu prea ne mai lăsa timp să ne ocupăm de afaceri …
Ne-am enervat și ne-am revoltat, dar ce puteam să facem?
Eram noi luptători, dar ce folos? Cu ”organele” oficiale ale statului nu te poţi lua la trântă, așa că am trecut la tratative. Discuţiile au fost lungi şi dure. Pe scurt ne-au spus: „Nu ne interesează că lucrați corect. Asta e în defavoarea tuturor: nici voi nu câștigați, nici nouă nu aveți de unde să ne dați. Și dacă vă faceți că nu-nțelegeți cum se fac treburile pe aici, v-am fript ! Avem legi atât de îmbârligate şi de interpretabile încât libertatea voastră e la discreţia noastră. Ori „ne dați”, ori eliberați locul la alţii care vor să dea. C-aşa-i la noi! Clar?”
Mai clar de-atât nici că se putea !...
Am refuzat din principiu. Eram corecți şi n-aveau ce să ne facă! Am zis că e mai bine să fii „sărac şi curat”, dacât să te ungi (cu știrea lor) și să te aibă la mână !…
Au avut!... În două luni ne-au contactat „la şantaj”
toţi furnizorii şi nu mai găseam marfă nici cu diplomatul plin cu
bani pe masă, la vedere.
Frate-miu a înțeles primul cum stă treaba, s-a enervat în intransigența lui și mi-a propus să închidem. M-am încăpățânat din nou să refuz și am decis să continui de unul singur la ”timona” firmei.
Adevărul e că succesele de până atunci ne îndemnaseră să ne întindem și ne-am întins cam mult, în raport cu limitele prudențiale, fără să ne consolidăm pozițiile.
Și dac-ar fi să pun în balanță situația de atunci, pe un taler aș avea situația încasărilor în scădere, datorate imposibilității unei corecte diversificări la mărfuri. De cealaltă parte, cheltuielile îmi rămăseseră constante, salariile trebuiau plătite, impozitele și taxele așișderea. Rezultatul era vizibil cu ochiul liber: balanța reprezentând profitul se prăbușea, astfel că, în disperare de cauză, ca să fac faţă la cheltuieli am fost constrâns de împrejurările ostile să mă murdăresc şi eu…
Eram evazionist !
Discret, că doar studiasem economia, dar … am făcut-o! Prea târziu, prea timid, și la un nivel prea discret, ceea ce s-a dovedit a fi insuficient !
Consecința?… În şase luni m-au eliminat complet de pe piaţă.
Ajunsesem şi „sărac şi murdar”!...
De ruşine şi de ciudă am închis "şandramaua". N-am dormit două săptămâni, până nu le-am găsit la toţi cei şapte angajaţi pe care-i mai aveam (din 14 la un moment dat), alte locuri de muncă. Trei dintre ei au lucrat ani buni și poate că mai lucrează și azi acolo unde i-am dus eu, cu recomandări şi garanţii, de nu s-or fi pensionat, sau de n-or fi plecat și ei ”afară”!
De lucru aş fi găsit şi în ţară, la experienţa şi cu caracterul meu, dar nu mai suportam privirile arogante ale șpăguitorilor şi pe cele înciudate ale șpăguiților, rămaşi cu buza umflată din partea mea, prin închiderea prăvăliei. Aşa că decis să plec în Italia.
Eram un emigrant !...
Emigrat, ne-emigrat, în primul rând sunt om.
Apoi sunt român !
Român, întrucât sunt născut, crescut, educat și format în România. Locuiesc de suficient timp in Italia pentru a beneficia din plin de ”Statutul de rezident permanent”. Îndeplinesc absolut toate condițiile pentru a cere cetăţenia italiană. Aş putea oricând să fiu italian.
Nu știu dac-am s-o fac. Nu prea aș avea de ce! Suntem în Comunitatea Europeană şi am exact aceleaşi drepturi ca şi italienii.
Cu ceva timp în urmă mă băteam cu cărămida-n piept, afirmând cu tărie și convingere că dacă ”român m-am născut - român am să mor (asta dacă nu m-or răpi extratereştrii între timp)”!
Acum nu prea mai sunt atât de sigur de chestia asta, și nu din vina extratereștrilor . Sunt român prin origine, limbă, tradiții și cultură, sunt român în suflet, în cuget și-n simțiri, și faptul de a avea în plus și o altă cetățenie, nu diminuează și nu schimbă cu nimic trecutul, originea și dragostea mea față de meleagurile natale !
Normal că în Italia nu am venit ca ”patron”!… Italienii își au și ei întreprinzătorii lor, pe care îi numesc ”titolari di impresa” - titulari de întreprindere, sau ”soci” - membri asociați, pentru că la ei, ”padrone” înseamnă ”stăpân” iar ei, spre deosebire de noi, cam au alergie la stăpâni, punând cu demnitate accentul pe poziția lor de colabori - în calitate de angajați - cu firma angajatoare și mai puțin, spre deloc, pe subordonarea necondiționată față de titularii firmei, oameni ca și ei, simțindu-se persoane ”completamente” libere, și îndeplinindu-și sarcinile de serviciu din conștiință și interes și nu din supușenie ...
În Italia am venit la muncă, și asta intenționam să fac ! A fost greu să îmbrac din nou salopeta. Dar am făcut-o!
Funcția pe care am fost angajat la primul meu loc de muncă ”de afară”, avea o titulatură foarte pompoasă: „operator la maşina de însăcuit seminţe”. În fapt nu prea aveai ce să operezi : la fiecare 30 de secunde pica de pe banda rulantă a mașinii pe care o deserveam, câte un sac de 25 kg şi trebuiau stivuiţi pe europaleți în straturi de câte zece rânduri în înălţime, ceea ce, în traducere românească, se cam cheamă – hamal !!!
Și asta pentru 6,50 euro/oră. Şi suna atât de frumos meseria asta atunci când am semnat contractul de angajare !
Când n-am mai rezistat am schimbat. Și-am făcut cam de toate: am fost şi spălător de vase, și ospătar, și barman, și-apoi tăietor de iarbă, faianţor, zugrav, recepţioner, culegător de măsline, paznic, bodyguard şi în sfârşit şofer pe TIR.
Acum lucrez pe camion, tot în Italia.
Nu vă închipuiţi ce solidaritate este între camionagii. Muncesc mult, în total circa 13-15 ore/zi, din care 9-10 ore de conducere efectivă. Mănânc asfalt!…
Plec de acasă duminica seara sau luni dis de dimineață şi mă întorc vinerea după amiaza, ori seara târziu sau uneori chiar sâmbăta la prânz.
În schimb sunt respectat şi plătit corect pentru ceea ce fac şi pentru felul în care mă comport şi nu pentru ceea ce, sau cine sunt!
Aici nimănui nu-i pasă dacă eşti struţ, cămilă sau ambele deodată: ți-ai făcut treaba – ți-ai luat banul ! Și fiecare-și vede de treaba lui …
Și dacă tot stau atâtea și atâtea ore, zilnic la volan, în loc să mă vaiet și să mă plâng de cât de greu și de injust este să-ți petreci atât de mult timp la dispoziția firmei, timp ireversibil pierdut pentru viața personală, am decis să întorc acest inconvenient, și să-l transform din timp irosit pentru sine, în timp investit pentru creșterea personală, și să transform statul la volan, dintr-o corvoadă, într-o plăcere utilă !
Cum am făcut asta? Simplu și la îndemâna tuturor: mi-am făcut un abonament convenabil la internet mobil, ceea ce îmi permite ca atunci când conduc, în loc să ascult la radio chestii care îmi sunt ”servite” - cele mai multe, banale și inutile, am ales să ascult, în boxele camionului, diverse podcasturi pe teme de interesul meu – filosofie, spiritualitate, istorie, psihologie, sociologie, muzică clasică, arte, clasicii literaturii universale – expuneri ținute de persoane experte, demne de toată prețuirea, de tot respectul, recunoscute ca adevărate figuri reprezentative în domeniul lor.
Și astfel, am transformat un minus pentru viața personală, într-un plus cognitiv și cultural, iar sentimentele de plafonare și stagnare mentale, într-un proces de creștere și evoluție, într-un sentiment de împlinire intelectuală și plăcere sufletească !
Văzându-mă ceva mai dezghețat, titularul firmei de transport pentru care lucram, m-a trimis în România să fac cursurile pentru „coordonator activitate de transport internaţional” şi am şi această calificare. Eram printre cei mai în temă de la cursuri, întrucât eu deja lucram în domeniu, chiar dacă în spatele unui parbriz și nu al unui birou !
Domnul G.G., angajatorul meu, Dumnezeu să-l ierte, căci a murit între timp, a vrut să deschidă o filială în România. De aceea am făcut cursurile şi am obţinut licenţa. A început însă criza şi s-a lăsat păgubaş! Stătea şi el foarte bine cu prestigiul şi în consecinţă cu comenzile interne din Italia şi s-a mulţumit cu atât!
Ce mai... am făcut la viața mea o mulţime de chestii; mă pricep la o mulţime de alte chestii, am auzit multe și știu câte ceva din aproape orice, dar nu excelez în nimic!
În viața privată am fost copil de grădiniță, elev, student, om al muncii, sper să apuc sănătos și pensia, am fost însurat, sunt tată, din păcate acum sunt și divorțat, dar din fericire sunt și bunic !
Am trecut prin multe, am participat la multe, am fost multe și au rămas în mine tot atât de multe stări, situații, poziții, evenimente, și acțiuni, toate depozitate în memoria și conștiința mea sub formă de experiențe, care fac sau au făcut parte din viața mea. Și toate ”chestiile” astea m-au format, m-au transformat, m-au rafinat, cizelat și în final m-au întărit și m-au înțelepțit !…
Toate, luate la un loc, m-au făcut să fiu cel care sunt astăzi. Si dacă mă întreabă cineva din curiozitate cine sau ce sunt, zâmbesc și îi răspund calm și molcom, cu binevoință și înțelegere:
”Mai întâi sunt o ființă omenească, apoi sunt Băcăuan la minte și Icușeștean la suflet, sunt moldovean, cetățean român, european, global și universal”!…
În rest …, ceea ce sunt și simt eu, nu privește pe nimeni ! Sunt chestii absolut private, între mine, ca ființă conștientă și e-ul meu spiritual, ca parte din conștiința individuală, colectivă și universal - divină …
Stimate doamne, stimaţi domni, prieteni dragi, după fericirea de a fi trăit această nobilă și înălțătoare ”iluminare de sine”, concluzia nu poate fi decât una singură și anume: pe lumea asta (cel puțin) sunt ...
Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
"CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"
