marți, 27 noiembrie 2018

Ia-ți catedrala, neamuleeee!...

de Remus Constantin Raclău

    Cu câțiva anișori în urmă, am avut la firmă un coleg de muncă proaspăt venit din țară, pe care domnul GG mi l-a dat în grijă și spre instruire într-ale șoferiei pe Italia. Venea dintr-unul din satele din jurul Moineștiului și cam ca mai toți locuitorii zonei avea o identitate zonală foarte puternică. Nu mai ieșise niciodată din țară și nutrea un antitalent total la limbile străine astfel încât misiunea mea era departe de a fi una ușoară. Dar despre cele ce le-am tras cu el am să vă povestesc eu altă dată.

     Faptul pentru care am început însă această reflecție cu el se datorează tocmai identității sale exclusiviste, caracterizată printr-o mândrie deosebită (cu accentuate tentințe spre fudulie) și patriotismului său local ieșit din comun: voind să fiu un ghid cât mai complet și cât mai util, căutam să îi subliniez ori de câte ori era cazul, lucrurile pe care le consideram eu - în urma unei experiențe de peste 8 ani la vremea aceea pe șoselele Italiei – util de știut, spre a-i face cât mai ușoară viața departe de casă și cât mai rapidă integrarea în rândul șoferilor experimentați pe Italia. Dar, pe cât încercam eu să fiu de amabil și de deschis cu el, pe atât s-a dovedit a fi el de ermetic și de încăpățânat în necunoașterea lui: orice i-aș fi spus și orice i-aș fi arătat, și oricât de mare și de evidentă ar fi fost diferența dintre cum stăteau lucrurile la noi (Moineștiul e un oraș din județul Bacău, iar eu sunt băcăuan, și pe cale de consecință, ceva, ceva ..., mai știu și eu! ) și cum stau acestea în Italia, aveam parte invariabil de una și aceeași replică trântită cu dispreț și cu emfază:

                                                ”Ăăăă!... Dașî la noi!...”   

   În contradicție absolută cu cele de mai sus, citesc şi eu de ceva vreme tot felul de postări şi de comentarii în diverse locuri din spațiul on-line şi mă minunez de fudulia și încăpățânarea cu care-şi etalează unii dintre compatrioţii noştri mentalitatea lor de oameni de ... mâna a doua și de acerbicia cu care-și propagă la exterior spiritul lor de oameni dezbinați și orbi, pe dinăuntru!...

     Păi bine, mai nenicilor!... Frumos ne şade nouă, românaşilor, să mergem în vizită prin cele străinătățuri şi să căscăm gura pe la frumuseţile altora, minunându-ne de ceea ce-au fost în stare ei să facă și noi, nu:
- " Da, bă, ia-uite!... Ăştia, da, popor! Asta da, naţie, bă! Oameni strângători, cinstiţi, harnici, muncitori şi pricepuţi, nu ca la noi ... Ăştia-s oameni dintr-o bucată, domnule, oameni care atunci când îşi pun în cap să facă ceva care să vorbească lumii despre ei şi despre neamul lor, despre capacitatea lor de a se uni în a-şi face lucruri măreţe, pun mână de la mână şi osul la treabă, cu stăruinţă şi încredere şi fac, bă, fac!... Se pun pe treabă şi-şi transformă visele în planuri, planurile în realitate şi realitatea în lucruri concrete, bă! ...

     Mă uit şi mă minunez de drumurile pe care am ajuns aici, dincolo de graniţa cu noi: autostrăzi lungi şi netede ca-n palmă, mereu bine întreţinute, cu marcaje corecte bine vizibile, cu garduri de protecţie contra animalelor sălbatice, cu panouri de afişaj electronic de-a curmezișul lor care ne anunţă în timp util de ceea ce se întâmplă în calea noastră pe autostradă, cu poduri bine protejate, tunele bine iluminate şi viaducte la înălţimi ameţitoare !...
     Şi ia uite ce oraşe au: mari, elegante şi curate! Ia-uite ce străzi au: netede ca-n palmă!... Ia uite, numai, ce spitale - moderne funcţionale şi bine dotate - au!... Ce (de) şcoli, ce parcuri, ce creşe, şi ce grădiniţe, ce fabrici și ce uzine, ce porturi, aeroporturi, gări și trenuri de mare viteză... Şi ... să fiu al naibii dacă mai înţeleg ceva ..., ia uite ce de stadioane, noi, mari şi PLINE au! Şi mai ales ... ia te uităăă, ce de CATEDRAAAALE, fraaaate ... ’nalte pân’ la cer, mari frumoase, zvelte, elegante, estetice şi pline de bun gust ..., muzee, nu altceva! Pline şi alea ... ochi, şi de credincioşi (au şi ei pupătorii lor de moaşte) dar şi de turişti ( ’al de noi - căscători de guri pe la statui şi picturi cu sfinţi de pe pereţi) ...
     De unde dracu’ le-or mai fi rămas ăstora bani de-atâtea şi de-atâtea lucruri, faine, bune şi utile, dacă şi-au făcut ditamai hardughiile alea de catedrale?... Și nu una ... Zeci ... Sute de catedrale, câte două trei catedrale mari în fiecare oraș ... Că din câte înţeleg eu, mai întâi şi-au tras catedrale şi mai pe urmă ... toate alea! Ei zic că le-au făcut pe toate cu credinţă! Cu credinţa în Dumnezeu dar şi în ei înşişi, în aproapele lor şi în forţele lor împreunate ...

     Și au ... Toți au ... Toată lumea civilizată, are cu ce se mândri!...

     Am dat o căutare pe internet și iată doar câteva rezultate – criteriile sunt subiective, bineînțeles, dar nu asta este relevant, ci faptul că ele există, diversitatea lor, extensia lor teritorială pe continente și țări, și nu mai puțin important - măreția lor exprimând aspirația omenirii către nemurire prin opere care să dăinuie cât mai mult în timp:

1.     Primele 10 cele mai mari catedrale și domuri din lume (pe criteriul suprafeței):

2.    Primele 10, cele mai frumoase din lume (una din clasificări):

3.    Primele 20 cele mai frumoase din Italia (interior și exterior):

4.    Cele mai interesante catedrale din lume:

5.    Cele mai frumoase 65 catedrale ale Europei:

6.    Cinci catedrale maestuoase în stil Gotic:

7.    Catedralele cele mai interesante ale lumii:


   Mă uit, mă minunez şi mă apucă întristarea... De ce la ei s-a putut şi se mai poate şi la noi nu?... Ce, n-avem şi noi vise ?...

     Ba ..., cam, da! Că de visat visăm şi noi frumos, nu-i vorbă, noapte de noapte, numai că după ce ne trezim dimineaţa şi ne vedem unii altora fețele astea acre, pline de neîncredere şi de aroganţă ..., ne piere brusc cheful de spiritualitate !... După care ne mulţumim să scuturăm din cap cu deznădejde şi ne trezim mormăind apatic: „N-ai cu cine, dom’le, la noi n-ai cu cine !... şi asta ne scuteşte de tot restul efortului pe care ar cam trebui să-l facem, ca să ajungem şi noi la nivelul lor, aşa că ne lepădăm comozi de idealuri, ca de-un set de vise utopice şi ne-aruncăm cu sârg, ca de-obicei, în mocirla mediocritățiii noastre cotidiene, intoxicați cu micile noastre dușmănii și rivalități care ne reduc la gradul de impotenţi mental şi material și ne blochează aspirațiile către măreţia unor edificii cu valoare de simbol, locomotive ale unității, coeziunii și convergenței către înfăptuirea tuturor celorlalte lucruri trebuincioase, utile şi îmbunătățitoare vieţii .

     Mă uit, cad pe gânduri şi mă apucă întristarea... Realizez că noi de-abia acum am reuşit, cu chiu cu vai, în sfârşit, să ne facem și noi o Catedrală, mai de Doamne-ajută ... La roşu, deocamdată, înconjurată încă de macarale și schele, dar oricum ... e totuși un semn bun că s-a sfinţit deja Altarul. De terminat om termina-o noi, odată și-odată, ca și până acum, printre contestații, lamentele și provocări de tot soiul.
     Era și timpul, căci încă de pe vremea Regelui Ferdinand, săracul, adică de cam fix 100 de ani, ne tot chinuim să facem şi noi ceva măreţ pentru ţara asta şi pentru neamul ei, dar nimic nu s-a legat de noi până acum.
                                                  
                                                         „Nihil Sine Deo!”

 „Nimic fără Dumnezeu”
      Acum, că i-am ridicat Imn de Slavă, în Catedrala Neamului, poate s-o îndura Bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze şi pe noi cu minți mai luminate, cu spirit de unitate, cu pace în suflete, în neam, în țară și în lume, pentru-a putea astfel să ne facem şi noi, spre folosul nostru şi-al urmaşilor noştri, autostrăzi lungi şi netede ca-n palmă - cu tot ce le trebuie ca să ne țină mult și bine, cu poduri și tunele, cu viaducte, cu arii de servicii și spații de odihnă, s-avem şi noi oraşe mari, elegante şi curate, cu străzi netede ca-n palmă, cu spitale - moderne funcţionale şi bine dotate, cu şcoli, cu parcuri, creşe, grădiniţe... şi cu tot ce ne va mai trece prin cap să facem spre bunăstarea şi sănătatea noastră, fizică, materială şi spirituală ... astfel încât atunci când ne vom întâlni cu vreun lăudăros picat la noi de cine știe unde, care va începe să se laude cu catedralele din țara sa, cu orașele, străzile și alte realizări de pe la ei, să putem să scoatem și noi pieptul în față și să exclamăm cu seninătate și sinceritate:
 ”Ăăăă!... Dașî la noi!...”  

     Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu !




* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

sâmbătă, 14 iulie 2018

Un om mânios

Replica cu o intimplare reala la o postare de pe Facebook:





Aveți dreptate cu această cugetare ! 
Și o să aduc drept argument la această aprobare o scurtă povestioară.

Era pe vremea "de dinainte de vremea asta". Aveam vreo trei'șpe-paiș'pe ani şi într-o seară l-am suprins pe taică-meu, care se bărbierea în baie, că bodrogănea de unul singur în oglindă:
- "Bă!... D-zeii mă-tii, dacă-ţi dau una-n bot o să mă ţii minte până mori, mă nenorocitule, auzi-tu! Dacă te mai prind că te trezeşti tu să-mi creşti norma numa' că să te dai tu erou al muncii-n morţii mă-tii de maistru de c...at ce eşti, ca să te treacă milogii ăia de sus la primă pe schinarea noastră, te schilodesc băi animalule ..." 
şi tot aşa cu tot din astea ... La un moment dat, nu ne-am mai putut abţine, eu şi cu frate-miu, care stăteam pe hol după perete, şi-am izbucnit amândoi în râs:
- "Ha, ha, ha!... Ce-ai moşule (aşa îl alintam noi), cu cin' te cerţi?"

- "Cum , cu cine? N-aţi auzit? Cu maistru' Lungu-n gura mami' lui!"...
- ”Păi , nu-i valabil, nu se pune!..." 
- " Cum adică, nu se pune?"

- "Păi, nu se pune, că el n-aude! De ce nu-i spui în faţă?..."

- "P'fui !... Cum să-i zic în faţă, mă, ce-s nebun? Vrei să mă dea afară?... "

... Deci omul se proteja: ca să nu explodeze în interior cu riscul de a-și produce daune fizice invizibile și ireversibile, dar perfect simţibile, se descărca în exterior, în baie, de unul singur, și astfel nu producea pagube decât oglinzii . Știi ... vorbea atât de aproape de ea (de parc-ar fi fost nas în nas cu "inamicu' ") încât suflul provocat de pronunţarea cuvintelor lui ... aburea reversibil oglinda !...

* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"