Povestiri precedente:
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/01/iubire-bibelou-de-portelan.html
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/01/domnu-gigi.html
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/01/iubire-bibelou-de-portelan.html
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/01/domnu-gigi.html
Nu-l invidiez pe domnul
Gigi. Am fost şi eu “patron” de firmă şi-am renunţat. Eu înţeleg să devin
investitor cam în felul ăsta: am o idee validă, o pun în practică investind cu
curaj bani, timp, inteligenţă şi energie, urmând ca succesul firmei mele să
devină succes şi în plan personal şi să-mi îmbunătăţească viaţa - a mea, a
familiei mele şi a celor apropiaţi mie şi de ce nu a angajaţilor mei. În
momentul în care lucrurile scapă de sub control şi încep să-mi facă rău mie,
familiei mele, celor apropiaţi, sau angajaţilor mei, înţeleg că trebuie să închid afacerea.
Aşa am şi făcut: am
evitat să mă întind mai mult decât mă ţinea plapuma (buzunarul – chiar dacă
furnizorii îmi promiteau susţinerea) şi să-mi bag nasul acolo unde am simţit că
oala începea să fiarbă prea tare... Am pus punct, i-am ajutat pe foştii
angajaţi – băieţi de treabă, cu toţii - să-şi găsească de lucru (i-am plasat pe
toţi cei 7 care îi mai aveam pe la firmele cu care am colaborat) şi am decis să
deschid un alt capitol din “Cartea Vieţii” personale.
Am un prieten foarte
deştept în Bacău – oraşul meu natal. Îl cheamă Ciprian (n-am consensul lui pentru a-i
da numele întreg, deci pentru cititorii acestui articol îl cheamă doar atât –
Ciprian) şi pe care îl salut cu toată prietenia şi respectul, dacă va citi
articolul. A plecat în Germania imediat după agitaţia din decembrie ’89. Avea o
mătuşă căsătorită cu un sas de prin Sibiu căreia i-a fost mai uşor să emigreze
acolo, încă de pe vremea lui Ceauşescu. Vorba vine – “uşor”, căci numai uşor nu
le-a fost, dar oricum faţă de noi, ei s-au descurcat, întrucât s-a ţinut cont
de naţionalitatea soţului (oricum ai da-o, sas-ul tot neam de neamţ este).
Ciprian a lucrat o vreme
acolo, investindu-şi rezultatele muncii într-un camion (Mercedes), de şase tone
(sarcină utilă). Şi-a luat acolo şi categoria corespunzătoare la permisul de
conducere şi s-a întors cu el în ţară, unde şi-a deschis o firmă de transport.
În ’93-’94, cine avea un
camion, era boier! Şi-a angajat un şofer profesionist, tânăr, muncitor şi
foarte isteţ şi după circa trei ani, a mai pus bani deoparte pentru încă un
camion. A plecat din nou la mătuşa (observaţi că pe vremea aia, cheia
succesului era să ai o mătuşă vorbitoare de germană undeva prin vestul
civilizat), cu banii câştigaţi “acasă” de data asta şi s-a întors cu un camion
ceva mai mare – de zece tone. Şi-a angajat încă un şofer cu experienţă şi după
alţi doi ani a repetat isprava, întorcându-se din Germania cu un autotren
(camion cu remorcă) frigorific şi după încă un an şi jumătate şi-a mai luat
unul, tot frigorific, după care şi-a cumpărat un teren unde a construit un
garaj şi unde şi-a fixat sediul firmei. Apoi ... s-a oprit. S-a oprit deşi se
afla în plină expansiune şi succes ... S-a oprit şi ne-a mirat pe toţi cu alegerea
lui:
-
Băi, Cipriane, eşti
nebun! Eşti în plină viteză pe panta ascendentă a succesului. În câţiva ani,
dacă continui în ritmul ăsta, poţi să ajungi miliardar şi tu te opreşti?
-
Da, Remuse! Atâta pot eu
să duc... Mi-am făcut socotelile şi mi-am analizat stilul de viaţă. Acesta a
fost rezultatul: dacă mă mai extind, nu fac altceva decât să-mi sacrific din
timpul destinat vieţii private, familiei şi pasiunilor mele. Patru unităţi de
transport şi atât! De azi înainte, unicele investiţii pe care le mai fac în afaceri,
vor fi legate de întreţinerea şi înnoirea micuţului meu parc auto. Atât! Câştig
suficient pentru stilul meu de viaţă, şi eu vreau să-mi trăiesc viaţa: am timp
de-o carte, de-un teatru, de-un film, de-un tenis, de sală de fitness, de-un
bazin şi de-un fotbal cu băieţii, başca excursiile şi câte-o partidă de
pescuit.
Şi-a început să râdă:
-
Şi eu, ca tot omu’, nu?
Cu micile plăceri ale vieţii! Dacă m-aş mai extinde n-aş şti la ce ar trebui să
renunţ. Tu la ce ai renunţa? Şi-apoi, se merită? Pentru ce?... Patru unităţi de
transport îmi sunt absolut suficiente!
.....
Domnu’ Gigi a crescut în
firma tatălui său, printre camioane, mărfuri şi camionagii, printre fum de
eşapament şi miros de vaselină. A condus încă de mic camionul, mii de kilometri
în braţe la câte unul dintre şoferii firmei. Pe atunci, angajatul era “om de-al
casei”; era prieten şi era sfătuitor; erau cu toţii foarte bine plătiţi,
respectaţi şi foarte mulţumiţi. Nici o nevastă de şofer nu lucra în Italia
acelor vremuri. Angajaţii făceau cu adevărat o echipă unită cu patronul şi-l
considerau unul de-al lor. Şi chiar era unul de-al lor. ‘Nea Gheorghiţă - tatăl
lui Gigi - îşi conducea afacerea de la volanul camionului său: găsea şi trata
cu posibilii clienţi mai la fiecare cursă, iar când ajungea la sediu se
interesa despre noile comenzi de transport, stabilea cine, cu ce şi când
pleacă, după care îşi încarca (sic) camionul şi iar pleca la rândul lui în cursă. Era "colegul" care le dădea de lucru şi care îi plătea la sfârşitul lunii...
Domnul Gigi nu l-a văzut pe bunicul său punând
bazele firmei, dar l-a văzut “din plin” pe tatăl său: l-a văzut mereu printre
camioane, printre mărfuri şi camionagii, îl vedea plecând şi îl vedea venind,
îl vedea mai tot timpul mulţumit şi bucuros, dar şi îngrijorat sau chiar
supărat uneori. Mă rog ... după caz! Ce mai!... Îl vedea mai tot timpul în
exerciţiul funcţiunii. Pe acasă, ceva mai rar şi în orice caz, doar la sfârşit
de săptămână sau dacă întârzia să se culce, în timpul săptămânii, doar seara târziu. Foarte târziu...
Când a mai crescut a urmat
aproape în mod firesc traseul mai tuturor fiilor de titulari de firme de
transport din Italia: intrarea ca ucenic la depozit, şcoala de şoferi,
permisul, plecarea în curse, iniţierea în tainele conducerii firmei - “Cursuri
de Management” la locul de muncă, urmărind şi încercând să înţeleagă, zi de zi
deciziile tatălui său.
Apoi lucrurile au
început să nu mai meargă cum au mers odată. Se înmulţiseră firmele de transport
şi odată cu deschiderea largă a graniţele italiene spre Comunitatea Europeană a
început o acerbă concurenţă din exterior şi odată cu asta, domnul Gigi a
început să-şi vadă tatăl din ce în ce mai des îngrijorat, încruntat, supărat şi
stresat, până într-o zi când a clacat. A căzut la pat şi a rămas pentru tot
restul vieţii imobilizat într-un scaun cu rotile. Motivul? Supunerea prelungită
la condiţii de stres extrem.
Domnul Gigi a înţeles că
întreaga răspundere a conducerii firmei cădea acum pe umerii lui, şi a început
o dură şi lungă cursă pentru redresarea firmei. Curând i s-au alăturat sora
Monica şi fratele Doru, împreună cu care şi-au împărţit sarcinile frăţeşte,
după cum era şi firesc: simţind din plin creşterea birocratizării societăţii,
Monica a preluat sarcinile ce ţineau de documente, bănci şi bani, în timp ce
Doru, pe lângă activitatea de şofer, a început să coordoneze mişcările de mărfuri din depozit (logistica), lui
Gigi revenindu-i relaţiile cu partenerii şi managementul camioanelor, curselor
şi al angajaţilor. Muncesc cu toţii efectiv si
nemijlocit in firmă si fac toţi trei tot ceea ce pot face singuri. Oameni au
angajat doar pentru ceea ce nu mai dovedesc să facă ei inşişi.
Domnul Gigi munceşte cel mai
mult. Ajută în depozit la încărcat şi la descărcat, pleacă în cursele mai
scurte să facă livrări sau retrageri de mărfuri, apoi coboară din camion şi se
suie în Mercedes şi pleacă la întâlnirile cu partenerii... Prin birou trece
doar dacă are vreo întâlnire sau atunci când face pontajul şoferilor. De regulă
dimineaţa vine in firmă pe la şase jumate şi pleacă seara după ce a încărcat şi
ultimul camion care trebuie să plece în cursă peste noapte, oricum, niciodată înainte de ora opt. La fel ca şi tatăl
său, şi-a mutat biroul în cabina TIR-ului - noroc cu telefoanele astea mobile! Sâmbăta
vine să pregătească maşinile pentru cei care pleacă în cursă duminica seara. Şi
asta în fiecare sâmbătă, fără excepţie! O viaţă infernală...
Nu-l înţeleg de ce se expune
atât la uzura asta exagerată... I-am şi spus într-o zi:
- - Domnule Gigi, de ce nu vă
luaţi un director la firmă?
- - Un director? Pentru ce?
- - Să vă preia o parte din
sarcini. Munciţi prea mult şi vă rog să mă scuzaţi că îndrăznesc, dar o să
păţiţi cu sănătatea la fel ca tatăl dumneavoastră... O să cădeţi la pat într-o
zi!...
- - Remus, am încercat şi n-a
mers. Să ştii că pe nimeni nu-l doare sufletul de firma ta aşa cum te doare pe
tine. Nu faci treabă în conducere cu alţii. Nu se poate!
- - Ba se poate, domnule Gigi!
Altfel cum vă explicaţi faptul că există şi că funcţionează foarte bine firmele
gigant de transport, cu filiale multiple la nivel naţional şi chiar mondial. E
suficient să vă deschideţi sufletul către acest aspect, să vă convingeţi pe
dumneavoastră mai întâi că se poate si abia după aceea chiar va fi posibil să
se poată. Rolul unui investitor e să creioneze cu inteligenţă o schemă funcţională
de personal, cu sarcini, atribuţiuni şi obiective precise şi clare, să
stabilească cu acurateţe relaţiile dintre diferitele compartimente şi persoane
şi să grefeze totul pe un sistem de control bazat pe o schemă clară de
recompense – direct proporţionale cu beneficiile aduse firmei - şi de sancţiuni
– direct proporţionale cu gravitatea erorilor si a daunelor provocate. Dacă într-o
organizaţie oamenii ştiu bine ceea ce au de făcut şi cunosc precis cum sunt răsplătiţi
sau sancţionaţi, după caz, este foarte probabil ca aceasta să funcţioneze,
întrucât în acest mod, interesul general al firmei este fragmentat şi
repartizat la nivelul personal al fiecărui angajat. In acest fel oamenii sunt
responsabilizaţi şi se vor comporta ca şi cum ar fi acţionari ai acestei firme.
Si dacă îşi face treaba bine, patronului nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să dea
dispoziţii şi să verifice ducerea lor la îndeplinire.
- - E greu, Remus! În Italia e
greu, pentru că oamenii te judecă doar din punctul lor de vedere şi nu sunt în
stare să fie obiectivi. Stă în firea noastră, a italienilor să ne şmecherim
unii pe alţii. Oricât de bună schemă aş crea, tot se va găsi cineva care s-o
ocolească şi s-o încalce. Asta este!... Nu ne rămâne decât să aşteptăm să ne crească
fiii şi să sperăm că or să vrea să se înhame la căruţa asta.
Datorită inteligenţei
sale deosebite, seriozităţii şi respectării cu sfinţenie a cuvântului dat, dar şi a unei bune cunoaşteri a activităţii pe care o conducea şi a pieţei pe care
trebuia să opereze în activitatea de transporturi şi nu în ultimul rând -
contribuţiei esenţiale şi sporului de încredere adus de fraţii săi, domnul Gigi
a reuşit nu numai să redreseze situaţia ci şi să-şi pună firma pe unul dintre
locurile de cinste din provincie şi din regiune.
Împreună au mărit numărul de contracte, şi în consecinţă, numărul de camioane şi pe cel de angajaţi; au cumpărat un teren unde şi-au construit depozitul, şi-au organizat parcarea, la primul etaj au construit sediul firmei, iar la etajul doi au construit apartamentul părinţilor, "ca să nu mai aibă niciodată grijă de nimic" şi de unde să poată vedea în toată splendoarea lor, rezultatele seminţei cultivate cu grijă şi speranţă de bunic, udate cu sudoarea pasiunii şi a sacrificiilor de tată şi înălţate cu inteligenţă şi seriozitate de fii ... Numele lor şi al firmei au început să fie rostite cu respect şi admiraţie ca fiind sinonim cu seriozitate, punctualitate, încredere şi profesionalism.
Împreună au mărit numărul de contracte, şi în consecinţă, numărul de camioane şi pe cel de angajaţi; au cumpărat un teren unde şi-au construit depozitul, şi-au organizat parcarea, la primul etaj au construit sediul firmei, iar la etajul doi au construit apartamentul părinţilor, "ca să nu mai aibă niciodată grijă de nimic" şi de unde să poată vedea în toată splendoarea lor, rezultatele seminţei cultivate cu grijă şi speranţă de bunic, udate cu sudoarea pasiunii şi a sacrificiilor de tată şi înălţate cu inteligenţă şi seriozitate de fii ... Numele lor şi al firmei au început să fie rostite cu respect şi admiraţie ca fiind sinonim cu seriozitate, punctualitate, încredere şi profesionalism.
Anii au trecut, fiii
s-au aşezat fiecare la casa lui. Monica şi-a adus în firmă soţul, pe care l-a
sprijinit să facă şcoala de şoferi, după care l-a angajat pe unul din
camioanele firmei. Acum au cu toţii fii la rândul lor. La noi s-ar chema că
sunt “băieţi de bani gata”! Nu şi la ei, care şi i-au crescut în jurul firmei,
în acelaşi spirit în care au fost crescuţi ei înşişi. Azi şi fiul Monicăi
lucrează tot ca şofer, iar domnul Gigi şi-a adus fiul deja adult, într-o zi la
serviciu şi i-a pus mătura în mână:
-
Iuliane! Bec, să faci
depozitul! Fir de praf să nu văd pe nicăieri! Începi din colţul ăla!...
După vreo două săptămâni
l-a mai pus în plus şi la descărcat camioanele - manipulant, după alte şase
luni, când a înţeles ce şi cum cu mărfurile, i-a mai dat în sarcină şi
recepţionarea mărfurilor în conformitate cu documentele, apoi i-a adăugat
pregătirea mărfurilor pentru încărcare, plus încărcarea propriu-zisă... Abia după
cinci ani a pus piciorul sus în birouri. L-a pus şi l-a luat repede înapoi în
depozit că taică-su nu i-a retras niciuna dintre atribuţiunile anterioare. De
adăugat îi adăugă mereu câte ceva; dar de luat înapoi, nimic... E un fel de "jolly-joker", sau
cum se spune în Italia e un “tutto fare” – om bun la toate.
Şi Iulian e într-adevăr
bun la toate! Ştie totul, despre tot în legătură cu firma, căci a luat-o el
însuşi de jos, a trecut prin toate locurile de muncă din firmă şi nimeni nu-l
poate duce cu nimic de nas. Şi dacă care cumva vine cineva mai comod şi-i spune că nu se
poate face sau duce la îndeplinire o anumită sarcină, îi răspunde zâmbind:
-
Ascultă!... Eu ştiu că
se poate, că de aia te-am pus să o faci, pentru că am făcut-o şi eu. Mai gândeşte-te şi vezi ... poate-ţi iese ... că dacă
vin eu să pun mâna şi-ţi demonstrez că se poate, nu mai avem ce discuta:
înseamnă că ori nu vrei, ori nu te pricepi, şi în ambele cazuri nu mai am
nevoie de tine; o să pierd un pic de timp şi-o să fac tot eu şi treaba asta,
dar tu eşti liber să pleci! Ok?...
Şi tot aşa până în ziua
de azi, când Iulian e capabil să-l înlocuiască 100% pe domnul Gigi, în orice
moment şi pentru oricât timp. M-am nimerit sus în biroul Monicăi, când, pentru
prima dată în cei şaptesprezece ani de când a preluat conducerea firmei, domnul
Gigi şi-a luat “concediu”. L-a luat şi s-a dus pentru prima dată la mare cu
soţia şi cu fata, sora mai mică a lui Iulian. Îmi spunea Monica:
-
Eu nu ştiu la ce şi-a
mai luat Gigi concediu, dacă stă toată ziua cu telefonul la ureche pe plajă, să-i
dea indicaţii lui Iulian. Noroc de celularele astea ...
Asta a fost doar prima dată. E greu să te detaşezi şi
să te decuplezi brusc de la o priză în care-ai stat înfipt non stop ca un
ştecher, timp de aproape douăzeci de ani!
Şi a venit criza...
*Povestirea urmatoare:
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/04/domnu-gigi-sedinta-de-sindicat.html
*Povestirea urmatoare:
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2014/04/domnu-gigi-sedinta-de-sindicat.html
* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu