marți, 14 mai 2013

Stejarul societăţii noastre

de Remus Constantin Raclău

De dai o frunză jos din pom,
      E frunza moartă, nu e om,
            Dar omul chiar şi doborât,
                  E viu, şi-o ia de la-nceput...

    Un sistem social democratic este aidoma unui copac stufos, unde puterea este trunchiul iar oamenii sunt frunze. Oamenii cad când le vine vremea, unul după altul, generaţie după generaţie; puterea însă rămâne.

    Ce putere poate avea o frunză, asupra unui trunchi? Dacă trunchiul se supără, se scutură de frunză. Dar frunzele sunt cele care hrănesc trunchiul şi trunchiul nu se poate scutura de toate. Atunci când se întâmplă, trunchiul intră în hibernare şi se cam face iarnă … Iar trunchiului nu-i e prea bine iarna! Că-l bate vântul şi-l ninge zăpada. Şi se înconvoaie sub greutatea ei şi riscă să i se rupă crengile. Şi dacă rămâne şi fără crengi, unde să-i mai crească frunzele? Cine să-l mai hrănească? Iar fără hrană, trunchiul se usucă. Aşa că trunchiului îi este mai bine cu frunze! Şi frunzele ar trebui să ştie asta...
   
     Ce face o frunză când se rupe de ram? Cade... Cade în pământul ţării. E plin pământul ţării de frunzele căzute ale neamului. Frunze care au fost odată vii, au fost verzi, au fost mândre şi au fost puternice. Frunze care au înfruntat pe ram zeci de furtuni, şi soare arzător şi ploaie şi vânt puternic şi zăpadă. Şi care au îngălbenit pe ram căpătând experienţă şi înţelepciune.

     Frunze care au făcut cândva, de la înălţime, cu folos, umbră pământului. Frunze care şi-au îndeplinit menirea, lăsând în urma lor pe ram muguri de urmaşi. Muguri care s-au deschis alături de frunzele coapte, spre a primi, ceas după ceas, zi după zi, învăţătura cuvenită statului pe ram.
   
     Iar când o altă generaţie de frunze bătrâne consideră că şi-a-mplinit menirea şi că i-a sunat ceasul să cadă, e onorată de trunchi prin trasarea a încă unui inel de aramă pe circumferinţa istoriei sale. Şi-n locul lor răsar pe ram ca din pământ, vlăstare mai vii şi mai puternice, făcând stejarul glorios al neamului, mai gros, mai 'nalt, mai de ne-nfrânt.

     Dar nici căzute frunzele neamului nu au căzut degeaba. S-au aşternut cu modestie şi cu grijă pe pământul ţării, stăpânit de mândra coroană a stejarului, aşteptând ca soarele, vântul şi ploaia să-i descompună înţelepciunea faptelor şi a gândurilor neîmpărtăşite încă, să i-o topească şi să o ducă-n jos unde-i e locul, la rădăcini, înnobilându-le prin acumularea adevăratelor valori. Da, jos la rădăcini! Pentru că de-acolo stejarul neamului îşi trage, prin trunchi, seva. Seva hrănitoare nu doar de trup, cât mai ales de spirit.

     Şi pe cât de falnic e stejarul în înalturi, pe-atât de-adânc ramificat e în ţărână, înţepenit în glia strămoşească, dovada stăpâniri-ndelungate. Şi cu cât mai mare e coroana de rădăcini subpământene, cu-atât mai multe frunze topite stă-ntre ele, ce şi-au adus prinos de-nțelepciune rară, din. câte au văzut şi au trăit afară.

     La copaci, trunchiul e imparţial şi e suport de-ncredere la toţi: la cracii groşi, la ramuri, la crengi şi la crenguţe, dar mai ales la frunzele firave. El ştie rostul fiecăruia şi le respectă-n mod egal menirea, dând fiecăruia, atât doar cât are nevoie. Atât şi cu nimic mai mult. Şi cu nimic mai mult nu trage sevă din pământ, deși-ar avea de unde... Copacul în natură nu risipeşte: el ia şi dă, echilibrând balanţa, oprindu-şi pentru sine doar cât să-şi facă treaba. Ce inimos e trunchiul, deşi-i fără de suflet!...

     El ştie că frunza e fragilă, da-şi are rostul ei: prin frunza el respiră şi frunza îl păzeşte de soarele fierbinde, de biciul ploii reci, sacrificându-şi viaţa când vântul potoleşte, filtrând aerul putred şi transformând lumina,  tot frunzele lucrează spre a-i hrăni pe toţi: şi rămurea şi creangă şi ramii groşi şi trunchi, şi pân' la rădăcină trimite hrană frunza, deşi foarte firavă, ea întărind pe toţi. Ce multe ştie trunchiul, sărman lemn fără creier!...

Copacul este neamul cu frunze omenire,
Iar ţara e pământul ce-l are-n stăpânire.

Remus Constantin Raclău - Torino - 14 Mai 2013

Comentariu deosebit de potrivit si dureros de real, pe Facebook, la aceasta postare;

Gheorghe Giovanni Ţeavă ;

Frumos!
Aş completa astfel:

Tulpina e golaşă 
De aprig „vânt uscat”, 
Iar „frunzele” îngraşă
Tărâm îndepărtat


... ce păcat!?


* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și a autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău
* P.S. Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"