miercuri, 6 iulie 2016

De ce am nasul stramb

de Remus Constantin Raclău

     Eram elev la ”Liceul de Aeronautică” din Bacău, actualul ”Henry Coandă”. Liceul se găsea (şi încă se mai găseşte) în zona industrială din sudul Bacăului, în imediata vecinătate a Aeroportului şi a Uzinei de Avioane - mândria oraşului:


      Uzina a început să funcţioneze din anul 1953, ca întreprindere de reparaţii pentru faimoasele avioane militare de vânătoare MIG – 15 (Mikoyan – Gurevich):



, la care s-au adăugat mai apoi MIG -17:


şi faimosul MIG - 21:


pentru ca la momentul când eu am devenit elevul liceului pe care îl patrona, uzina să fie capabilă de a repune în aer orice tip de avion de luptă sau aeronavă civilă.
     Mai mult decât atât, în timp, prin experienţa, seriozitatea şi dăruirea inginerilor, tehnicienilor şi a muncitorilor din această uzină, s-a reuşit obţinerea unor importante contracte de construcţie integrală a unor aeronave, dintre care de cel mai mare succes s-a bucurat avionul Yakovlev: Yak – 52, un excelent avion multirol, pentru - şcoală, antrenament şi acrobaţie aeriană - de concepţie, tot sovietică:


     Acum ... , vă daţi seama că nu puteam să nu fim mândri cu toţii de faptul că eram elevii unui liceu de prestigiu, ce pregătea specialişti de primă mână pentru o industrie dinamică şi captivantă, reprezentând vârful de lancie al tehnologiei aeronautice.
     Eram mândri mai ales de faptul că în perioadele de practică şcolară, aveam acces în incinta Uzinei şi lucram efectiv alături de muncitorii de înaltă calificare de acolo, oameni de o înaltă ţinută morală, conştiinciozitate, respensabilitate şi seriozitate. În fapt, nu oricine ajungea să lucreze în această unitate economică de prim rang, selecţia la angajare fiind extrem de dură din toate punctele de vedere - pilele cunoştinţele şi relaţiile fiind valabile doar până la poarta întreprinderii, întrucât nimeni nu-şi asuma respensabilitatea de a lăsa să intre în uzină un pilos slab sau insuficient pregătit, a cărui activitate nepotrivită ar fi putut pune în pericol munca întregului colectiv de oameni.

     Industria aeronautică este, cred, ramura din industrie în care devine cel mai evident, faptul că omul, oricât ar fi el de bine pregătit ca specialist şi de valoros ca om, este util echipei din care face parte, doar dacă reuşeşte să se integreze în ansamblul acesteia făcând bine şi precis, exact (şi doar) atât cât îi revine conform proiectului defalcat pe echipe de lucru şi pe faze de operaţiuni. Aeronava zboară doar dacă fiecare lucrător care a contribuit la construirea ei şi-a făcut exact acea felie de treabă care i-a fost atribuită ca fiind de responsabilitatea lui, şi nimic mai mult, nimic mai puţin. Iniţiativele individuale, inovaţiile, artificiile şi improvizaţiile nu numai că nu sunt tolerate, ci sunt complet interzise, întrucât până şi cea mai fină zgârietură poate deveni în condiţiile solicitante ale zborului un început de fisură, iar un şurub insuficient strâns, ori un nit bătut în mod neglijent, se poate smulge şi poate costa pierderea de vieţi omeneşti încă de la primul zbor...

     Orice om care munceşte, poate greşi şi s-a înţeles foarte bine şi aici faptul că „a greşi este omeneşte”, dar în acelaşi timp s-a înţeles de către toată lumea şi necesitatea asumării greşelii şi mai ales a raportării ei neîntârziate, spre eliminarea din ansamblul aeronavei, şi remedierea imediată a acesteia. Repet: în aeronautică, nu există lucruri neînsemnate, plecând de la faza de concepţie, şi trecând prin cele de proiectare, aprovizionare cu materii prime ireproşabile calitativ, prelucrare, execuţie, montaj, ansamblare, control final şi probe, până la zborurile de omologare. Fiecare fază de lucru este esenţială, pentru funcţionalitatea, performanţele şi calitatea produsului final - avionul!

     V-am povestit toate astea, pentru a vă face să înţelegeţi cam care era nivelul de seriozitate şi responsabilitate în ambientul şcolii în care mă aflam. Şi pentru ca toate aceste cerinţe interne, de ordine şi disciplină, să capete şi o formă externă cât mai adecvată, Liceul de Aeronautică, deşi era o instituţie civilă de învăţământ, patronată de Uzina de Avioane din Bacău, era singura şcoală din judeţ unde uniforma, asemenea celor de la şcolile cu profil militar, era obligatorie: ţinută bleomarin, cu nasturi metalici aurii, cu revere largi, cu buzunare externe - laterale şi la piept, cu clăpiţe închise cu aceeaşi nasturi aurii (doar că ceva mai mici), nasturi prezenţi şi în partea de jos a mânecii, cu insigna liceului aeronautic în piept, ceva cam în genul ăsta:


dar fără epoleţi la veston şi fără vipuşca de la pantaloni, iar pe cap, în loc de bască, noi băieţii aveam şapcă, cu emblema de tip „cuc”, iar fetele purtau tocă, de asemenea prevăzută cu „cuc”...

     Totuşi, nimic din toate aceste rigidităţi de sistem nu ne împiedica să ne trăim vârsta tinereţii, aşa cum ne simţeam noi la vremea aceea: plini de entuziasm, de energie şi de veselie, mai mereu puşi pe glume, pe şotii şi gata oricând de orişice năzbâtie, fără însă a pierde din vedere limita aceea dincolo de care ne expuneam, periculos de mult, exmatriculării...

     Pentru un adolescent de liceu eram destul de bine clădit fizic şi în plus datorită faptului că eram printre cei patru din clasă (şi printre cei nu mai mulţi de şapte – opt colegi din liceu) care făceam karate, eram destul de respectat – în sensul că, de regulă, băieţii cam evitau să ne provoace sau să facă glume proaste pe socoteala noastră...
... Aţi prins exprimarea, da? Am folosit expresia „De regulă” şi cuvântul „cam”, ceea ce ne deschide ferestruica către acele mici excepţii care ne dau sarea şi piperul vieţii (şi câteodată chiar şi câte-un ardei iute pe de-a-ntregul, bine şi precis înfipt tocmai acolo unde nimeni nu şi l-ar dori)!

     Noi, fiind o clasă de aeronautică, eram o clasă alcătuită (din păcate) doar din băieţi. Aveam şi fete în liceu, dar numai la profilurile de electronică, electrotehnică  şi mecanică, iar pentru noi, aeronauţii, era o adevărată plăcere să le întâlnim în cadrul grupelor care se formau cu ocazia orelor de limbi străine, când datorită faptului că într-o clasă erau elevi care studiaseră în trecut diverse îmbinări de limbi străine la şcolile lor de provenienţă, răspândite în tot judeţul şi uneori chiar din judeţele învecinate - germană şi franceză; rusă şi franceză; rusa şi germana; engleza şi franceza; engleză şi germană – conducerea liceului s-a văzut nevoită să recurgă la grupe de studiu mixte din mai multe clase, în funcţie de binomul de limbi străine de studiat de fiecare elev în parte.

     E bine ştiut că în fiecare clasă din orice şcoală de oriunde, există câte unul, doi elevi cu „caracter de berbecuţi” (sau, mă rog - „de cocoşei” -  dacă vă place mai mult acest termen) care ţin cu tot dinadinsul să-şi demonstreze „superioritatea” fizică în faţa tuturor şi care simt o nevoie atât de acută de recunoaştere a statutului lor de „şef de trib” încât sunt dispuşi oricând şi în orice condiţii, să şi-l impună în faţa oricui, atât printr-un soi de teroare psihică cât şi prin agresiune fizică propriu-zisă.

     În clasa la noi, aveam un coleg „căminist”, din Moineşti, care se numea Florin C. (numele complet n-am sa-l dau, in speranta ca dupa atatia ani s-a facut baiat de treaba; nu de alta dar n-as vrea sa le dau aripi copiilor lui sa-l infrunte fatis - cand o incerca sa-i puna la punct - cu replica: "Si tu erai la fel de rau ca noi"!) ). 
     Căminiştii – erau acei elevi cu domiciliul în afara localităţii în care era amplasat liceul, la distanţe ce nu făceau convenabilă naveta zilnică şi care erau constrânşi din această pricină să locuiască pe toată durata trimestrelor şcolare la căminul-internat al liceului.

     Florin era un băiat prezentabil, frumuşel chiar, bine făcut, dar ... prost crescut! Taică-su era şofer pe TIR - cistenă de combustibil ... Ironia sorţii, a făcut ca, după ani şi ani, să ajung eu însumi să practic această meserie (chiar dacă nu pe cisternă!), onorabilă dealtfel, dar plină de privaţiuni şi sacrificii. Şi cum pe vremea aceea benzina şi motorina erau la cotă şi se vindeau pe cartele, (deşi maşinile pe motorină erau foarte rare şi de regulă aparţineau întreprinderilor de stat) vă daţi seama că şoferii pe cisternele de combustibili erau nişte adevăraţi nababi: mulgeau sistematic cisternele la fiecare cursă, măsluind sigiliile şi dând vina pe coeficienţii de dilatare, sau dracu’ mai ştie ce şi cum făceau...

     Cert este că fiecare dintre ei avea o adevărată echipă de vânzare la negru a benzinei, pentru că mai tot omul îşi dorea să depăşească cota lunară de consum (circa 30 de litri) alocată nelipsitei şi invariabilei „Dacii” – maşina tuturor românilor. Şefii ştiau şi ei cu toţii dar tăceau şi ocultau aceasta contrabandă de pe urma căruia beneficiau şi ei din plin, căci dacă şoferul de pe cisternă era ... „prost” şi nu fura spre a le aduce „cota”, era repede eliminat din schema de personal şi transferat pe basculantă, „să-nghită praf prin balastiere, până s-o deştepta şi-o învăţa să fure după cum cer necesităţile, în funcţie de potenţialul camionului!...”

     Cât despre Florinel „al nostru”, cum taică-su nu prea stătea pe acasă (că după cum v-am explicat mai sus – „avea treabă!” ...), şi nici pe la şcoală nu prea dădea (în patru ani, l-am văzut de maxim trei ori), maică-sa se vede treaba că l-a alintat peste măsură şi că-i intra în voie oricând, oricât şi cu orice (că doar îşi permiteau), fără a-i pune nici un fel de condiţii. Şi cred că vă daţi seama că un astfel de comportament idolatrizant din partea unui mămici care-şi răsfăţa fecioraşul într-un asemenea hal, nu putea avea decât urmarea că lui Florinel „al nostru” îi intrase în cap că el e cel mai mare, cel mai tare, cel mai frumos şi cel mai deştept dintre toate vieţuitoarele de pe pământ... Îşi luase nasul la purtare şi ajunsese să creadă că i se cuvine orice şi oricând din partea oricui, şi în consecinţă, ori de câte ori voia, sau îi trecea prin cap câte ceva, oricât ar fi fost de năstruşnic, sau de neobişnuit, nu accepta nici în ruptul capului faptul că cineva l-ar fi putut refuza, fără să-i pese câtuşi de puţin de sentimentele sau de interesele celui pe care i se pusese pata...

     În felul ăsta se impusese printre elevii căminişti şi i se dusese faima de “tartorul căminului”...
     Bineînţeles că din punct de vedere instituţional, în cămin cuvântul decisiv aparţinea unui pedagog. Pedagogul, om în toată firea, cu experienţă şi autoritate, a pus la început piciorul în prag, reuşind pe moment să mai tempereze cumva elanul tânărului cocoşel. Dar se vede treaba că berbecuţul s-a plâns mămiţicii sale că e oropsit şi aceasta s-a prezentat cu toată autoritatea sa de soţie de şofer de TIR, la cine-a trebuit, care a ascultat-o cu toată solicitudinea de care poate da dovadă cineva cu rezervorul şi buzunarele goale, cu urmarea că tovarăşului pedagog, i s-a „recomandat” să fie mai cu băgare de seamă şi mai atent la doleanţele persoanelor cu potenţial din cămin. Iar cum acestuia i se cam acrise să tot primească plângeri de pe urma tuturor conflictelor iscate de Făt- Frumosul Florin în lupta lui pentru supremaţie, a decis să rezolve definitiv problema, punând-ul şef peste căminişti, şi dându-i drept sarcină principală menţinerea ordinii şi a disciplinei în cămin. Exact ca-n povestea cu „lupul paznic la oi”, cu precizarea că domnul pedagog îşi luase măsuri pe prevenţie, informând „oile” că trebuiau să se supună necondiţionat „lupului”!...

     În felul ăsta, tov. pedagog îşi asigurase liniştea atât de sus în jos (din partea superiorilor care nu mai aveau reclamaţii de la mămicuţa cu lichidităţi) cât şi de jos în sus, de unde nimeni nu mai protesta, întrucât bieţii băieţi din cămin înţeleseseră că ar fi un gest inutil şi chiar contra-productiv, de vreme ce loaza, avansată-n funcţie, obţinea acum tot ceea ce-şi dorea, în mod oficial, în virtutea funcţiei, fără să mai fie nevoit să apeleze la folosirea forţei (decât aşa ..., din când în când, demonstrativ şi în văzul tuturor, ca să nu uite lumea, că e „pilos” şi că el e „boss-ul” în cămin!).
     În rest, pentru chestiunile curente, cine nu-l asculta, venea acum sancţionat şi pedepsit direct de pedagog...

     Succesul din cămin se datora, pe lângă cele expuse mai sus, şi faptului că elevii căminişti erau în marea lor majoritate băieţi de la ţară - fii de ţărani, oameni simpli şi modeşti, predispuşi prin cultură şi tradiţie - la bună cuviinţă şi respect, iar prin educaţie - la cuminţenie şi ascultare. Ţăranului muncitor îi lipseşte în general acel tip de obrăznicie şi tupeu, care l-ar putea purta la contestarea autorităţii. Ţăranii sunt acel gen de oameni cu un profund simţ al realităţii, pe care instinctul de conservare i-a învăţat de-a lungul veacurilor că uneori e mai sănătos şi mai cu folos să-i dea „Cezarului ce-i al Cezarului”. Asta, pe deoparte, pentru că, pe de altă parte, acei oameni cu sufletul curat, îi priveau cu un soi de veneraţie pe cei de la oraş, care, pentru simplul fapt că nu erau nevoiţi să-şi câştige existenţa cu sapa - în bătaia vântului, a soarelui şi-a ploii - erau bănuiţi c-ar fi fericiţii posesori ai unor abilităţi, capacităţi şi cunoştinţe superioare, la care ei, ţăranii, puteau doar spera ca măcar copiii lor să le poată atinge...

     Şi cum îi mersese treaba în cămin, încerca acum să facă aceeaşi manevră şi în şcoală, în liceul propriu-zis, cu noi. Numai că aici era vorba de alt mediu şi de alt material „didactic”..., ceva mai greu de „convertit” la supunere şi ţinutul gurii.
     În clasele şi pe holurile liceului, eram noi, orăşenii, băcăuani get-beget, care „jucam acasă”, pe teren propriu, şi nu „în deplasare” precum „amărâţii” de căminişti. Noi ne întorceam zilnic, în fiecare după-amiază, acasă, unde ne încărcam cu doza de siguranţă şi putere pe care ţi-o dă sprijinul moral al familiei. Şi odată întorşi a doua zi la şcoală astfel încărcaţi, nu mai eram dispuşi să cedăm nici un milimetru din ceea ce reţineam noi a fi „drepturile noastre” de băştinaşi în faţa veneticilor.

     Florinel a încercat el, fel de fel de trucuri de intimidare: a apelat la influenţa pedagogului din cămin, care s-a dovedit însă a nu avea absolut nici un fel de autoritate în faţa noastră, pentru simplul fapt că nu facem parte dintre căminişti. Apoi a încercat să-şi facă gaşcă, prin convertirea „supuşilor” lui din cămin în „tovarăşi de arme”. N-a mers nici asta: n-a funcţionat şmecheria cu simularea poziţiei de coleg neajutorat ziua în şcoală, în paralel cu realitatea comportamentului său de tiran despotic, după-amiaza, seara, şi uneori chiar noaptea, în cămin!

     În cele din urmă, s-a plâns din nou mamiţicii, care s-a activat din nou cu promptitudine, dar aici n-a mai mers: în liceu a dat peste un alt soi de pedagogi, la un cu totul alt nivel, prea înalt chiar şi pentru o nevastă de şofer de TIR. Nimeni dintre cadrele didactice şi autorităţile liceului n-a fost dispus să-şi rişte poziţia pentru micul prinţ din cămin, mai ales că isprăvile acestuia ajunseseră la urechile tuturor. Unde mai pui că printre noi, aveam şi colegi cu părinţi aflaţi pe funcţii sau poziţii cu o anumită „greutate” în oraş, pe care nimeni nu se-ncumeta să-i supere!
     În cele din urmă, nu numai că a fost pus cu botul pe labe în şcoală, dar a trebuit să-şi înmoaie şi să-şi modereze substanţial comportamentul chiar şi în cămin, sub ameninţarea pierderii funcţiei, atât pentru el cât şi pentru „tov. pedagog”...

Dar cui îi curge prin vene sânge de drac, nu poate să nu se comporte drăceşte ...

     Văzându-ne pe noi „cei patru karateka” cum ne hârjoneam între noi prin pauze, văzând cât eram de iuţi, de agili şi de mobili, văzând cu câtă uşurinţă şi viteză ridicam picioarele până deasupra capetelor, cu câtă forţă şi eleganţă plecam prin deplasări zvâcnite din picioare, cu mişcări fulgerătoare de pumni la faţă, şi cu câtă precizie ne opream năpraznicile lovituri la doar câţiva milimetri de ţintă, pe Florin cel pofticios l-a luat cu călduri şi c-o dorinţă nebună de a deveni şi el măcar … cam ca Chuck Norris, pentru că pentru Bruce Lee, era cam prea corpolent. Vă daţi seama ce-ar fi ieşit în cămin?...

     Aşa că, într-o bună zi ne-am trezit cu el la uşa sălii de sport de la „Generală 15” (şcoală care nici nu era prea departe de Liceu şi de cămin), scheunând pe lângă noi, ca un pisoiaş neajutorat, să-i punem „o vorbă bună” pe lângă sensei (profesor – în limbă japoneză) să-l primească şi pe el la sală, c-ar vrea şi el să-nveţe „să se apere”!... Dar cum prea bine-l cunoşteam, şi cum prea bine-i ştiam şi năravurile şi apucăturile, i-am urat succes şi l-am lăsat scâncind la uşă, fără să ne mai obosim a-l întreba cum de are tupeul să o facă pe-a mironosiţa cu noi!... Ar fi fost oricum o întrebare inutilă şi ale cărei temeiuri nici nu cred că le-ar fi priceput...

    Numai că ceea ce n-am făcut noi, a făcut maestrul nostru. Inginer proiectant în Uzina de Avioane, instructorul şi mentorul multor generaţii de practicanţi de arte marţiale, ramura – „karate tradiţional”, sensei Doru Botez era (şi încă mai este) un adevărat maestru şi-un om adevărat: nu primea niciodată pe nimeni la sală, fără a-l supune unui riguros interviu, privind motivaţiile (şi cine voia doar să înveţe să se bată, era trimis, sec, la plimbare), situaţia la învăţătură (ca să vadă dacă-şi putea permite să vină la sală fără să-şi pericliteze situaţia şcolară), modul de comportament în şcoală şi în societate (pentru că nu tolera golanii şi şmecherii), şi mai ales fără a verifica cele auzite la interviu, direct de la surse. Şi pentru cine trecea de toate astea, urma întâlnirea cu părinţii (cu ambii părinţi), care urmau să semneze un angajament prin care îşi asumau responsabilitea de a-şi urmări fiul (sau fiica) atât în şcoală cât mai ales în afara ei, de a le cunoaşte şi verifica permanent anturajul, astfel încât tehnicile învăţate şi deprinse la sală să rămână la un nivel pur sportiv, cu interdicţia fermă de a fi folosite în afara sălii, în societate, împotriva altor persoane.
     Ghinionul lui Florin, care a trebuit astfel să se resemneze cu ce ştia şi cât putea, şi să-şi limiteze, drept consecinţă, aria de manifestare a tendinţelor sale dominante doar la contururile căminului de elevi!...

     Într-o zi, de prin iarna clasei a douăsprezecea (de prin 1983 - 84), într-una din pauze, stăteam în capătul holului, rezemat de calorifer, cu spatele la fereastra care dădea spre oraş. La un moment dat vine lângă mine „Făt- Frumos Florin cel Tare din Cămin” şi se aşeză şi el tăcut în dreapta mea, rezemându-şi spatele de calorifer. M-am uitat la el şi l-am văzut fixându-şi privirea în gol de-a lungul coridorului semi-intunecat, cu clase de o parte şi de alta. Părea liniştit şi cufundat în gândurile sale, aşa că ... mi-am văzut şi eu mai departe de-ale mele.

     Nu ştiu cât să fi stat aşa, rezemaţi amândoi de caloriferul cald, la un pas unul lângă celălalt... să fi fost vreo două-trei minute, când, aşa din senin, am văzut o umbră fulgerătoare că-mi acoperă ochiul drept şi-am simţit brusc cum îmi zboară capul înspre stânga... Simultan o durere cumplită cu sursa în osul nasului mi-a cuprins vuind tot capul, un zdruncin de recul m-a străbătut din cap, până-n picioare, iar ochii mi s-au inundat instantaneu de lacrimi ...

     N-am căzut... Anii de antrenamente şi-au spus cuvântul! Deşi bine ameţit, automatismele din subconştient mi-au mişcat toate segmentele corpului spre compensarea efectelor create de impulsul violent al loviturii şi menţinerea echilibrului: am făcut instinctiv o jumătate de pas cu piciorul drept înspre stânga, răsucindu-mi corpul în aceeaşi direcţie şi întorcându-mă cu spatele semi-ghemuit la agresor, cu mâinile şi coatele ridicate protectiv de o parte şi de alta a capului, pentru a evita o altă lovitură la faţă şi a-mi da un scurt răgaz pentru a mă reculege şi evalua situaţia. Nu mi-a trebuit mai mult de o fracţiune de secundă, după care am continuat - mecanic, ca la antrenamente - pirueta de eschivă a corpului, stabilizându-mă bine pe picioare pregătit pentru orice, şi luându-mi o distanţă convenabilă atât faţă de calorifer cât şi faţă de Florin, pentru că nu mai aveam nici un dubiu că de acolo mi se trăgeau toate...

     Ajunsesem faţă în faţă cu el şi tocmai când mă pregăteam să-i teleportez un picior frontal direct în piept, ca să nu-i stric freza şi să risc să ajung la cancelarie, numai ce îl văd că ridică mâinile a pace, cu palmele orientate spre mine, făcând un pas rapid în spate şi strigându-mi „disperat” şi „dezorientat”, cuvinte în cascadă:

-          Auleeeu!... Iartă-mă Remus!... Iartă-mă că n-am vrut! Te rog eu, mult: scuză-mă, iartă-mă! Sunt un prost! Un tâmpit! Am vrut să fac şi eu cum făceaţi voi când vă jucaţi unu’ cu altu’ şi vă dădeaţi pumni şi picioare, şi nu v-atingeaţi... Am vrut numai să-ţi arăt că pot şi eu... Iartă-mă! Te rog! Nu mai încerc în viaţa mea!... Am crezut că pot , că m-am antrenat cu băieţii în cămin, şi cu ei îmi ieşea! Da cu tine, am avut emoţii... Iartă-mă! Hai, te rog eu, nu te supăra pe mine! Sunt un tâmpit!... Uite... Dau o pizza, la „Macu’ Roşu” în centru, da’ numa’ nu te supăra pe mine ... şi a făcut un pas spre mine, cu braţele desfăcute a îmbrăţişare...

     Am rămas „mască”! Nu-mi venea să-mi cred ochilor şi urechilor ... La orice mă aşteptam, după ce m-a trăsnit, cretinu’, dar numai la asta nu!... Na, Remus, mai bate-l acu’!... Cum dracu’ să-l baţi pe unu’ care mai are-oleacă şi se pune în genunchi în faţa ta, implorând iertare? Mi-am scuturat uşor capul, care încă îmi mai vuia, şi-am replicat:

-          Bă, eşti prost?... Stai, dracu’pe loc, că te trăsnesc!... Te-ai săturat de viaţă, sau ce dracu’ ai? Cum dai, bă, aşa ca nemernicu’, pumni la moacă „pe ne-vè”? (pentru cei născuţi ieri, „ne-vè”  înseamnă: pe nevăzute, în mod laş şi pervers!) Te ştiam ticălos, da’ nu credeam că poţi fi aşa de jegos! Ai noroc, că nu mi-a dat borşu’!... Dai ca o muiere!... Nu-ş’ cum dracu’ le e frică ăstora din cămin de tine! ’Te-n morţii mă-tii de pervers, ce eşti!...  şi-am dat să mă-ntorc şi să plec...

Da’ Florin, nu şi nu… O ţinea morţiş că vrea să-l iert:
-          Da, Remus, ai dreptate! Zi-mi cum vrei, că merit! Sunt prost, tâmpit, ticălos, jegos - cum vrei tu, da’ numa’ te rog să mă ierţi, că eu vreau să rămânem prieteni!...
-          Ce prieteni, bă, eşti prost? Când am fost noi doi prieteni? Suntem colegi şi cu asta, basta! Mulţumeşte-te cu asta, că pentru unu’ ca tine, şi asta-i prea mult, şi zi mersi că nu-ţi dau dinţii jos!...
-          Hai, băăă! Ce te superi aşa? Am vrut şi eu să fac o glumă, şi nu mi-a ieşit… Îs prost, asta e!...
-          Florine!... Nu-ntinde coarda, că nu mai răspund de mine! Las-o dracu’-aşa cum a căzut şi ţine-te departe de mine, că-ţi jur că data viitoare se lasă cu spitalizare… şi-am plecat.
     Am ajuns acasă cu nasul cât cartoafa, în ciuda compreselor cu zăpadă pe batistă. A făcut miştò frate-miu de mine (care făcea şi el karate la club cu mine, şi chiar ştia ce spunea…), vreo două săptămâni în şir… Mi-a zis că m-a prostit Florin, pentru că-s prea uşor impresionabil, şi-a zis că el nu-l ierta nici dacă i se-ntindea pe jos în faţa lui, darămi-te dacă numai promitea că o să se facă băiat de treabă…
     Şi din păcate, deşi nu-mi place să recunosc, a avut dreptate… La vreo lună de zile de la “eveniment”, după ce-mi trecuseră şi umflătura de la nas şi durerile de cap, m-a abordat un “căminist”, dintr-o altă clasă, cu un an mai mic, şi care mă simpatiza:
-          Salut, Remus! Ce-ţi mai face “bornăul”?...
-          Mersi de întrebare! Bine, de-acum, aproape normal … Mai scârţâie şi mai pârâie, când încerc să-l mişc într-o parte şi-n alta, dar nu mă mai doare! Numai c-am observat că-i cam dus oleacă spre stânga… şi-am completat zâmbind: s-a cam curbat după pumn!...  
-          Nasol! Măcar te-a dus la pizza?
-          Nu, mersi, că n-am nevoie de pizza lui!
-          Înseamnă că trebuie să ne mai dea ceva ‘napoi…
-          Nu-nţeleg… Cum adică, să vă mai dea ceva înapoi?
-          Rest de la pariu!
-          Ce pariu?
-          A!... Da’ nu ştiai?
-          Ce?
-          De pariu!...
-          Nu. Ce pariu?
-          Aaaa! Atunci, nimic!... Că nu vreau să se afle c-ai aflat de la mine!
-          Să aflu, ce? Prietene!... Dacă zici că-mi eşti prieten, spune! Că dacă tot te-a mâncat limba, acu’ tre’ să spui tot! Spune: ce pariu aţi făcut şi ce rest vrei?
     Mai tânărul meu coleg, a oftat profund, s-a scărpinat încurcat în vârful capului şi mi-a zis:
-          Ok, Remus, uite, îţi spun! Da’ fii atent! Nu ştii de la mine!
Ca să mai detensionez situaţia, i-am răspuns în glumă:
-          Păi, deocamdată, chiar că nu ştiu nimic de la tine! şi i-am făcut cu ochiul…
-          Ha, ha, ha!... Eşti simpatic! Şi de asta îţi spun: “Acu’ vreo patru-cinci săptămâni, într-o seară, eram mai mulţi în sala de meditaţii din cămin, la o berică şi la un joc de cărţi… Şi ştii cum e când n-ai ce face: trăncăneşti despre toţi şi despre tot. La un moment dat, a venit vorba despre voi, karatiştii de la “doişpe C”: că sunteţi buni, că vă mişcaţi bine, că nu vă stă nimeni în faţă, că n-are niciunul tupeu să se pună cu voi … înţelegi, căcaturi din astea… La care Florin ne-a lăsat muţi pe toţi când ne-a zis: “Băi, cât îmi daţi dacă-i sparg nasu’ lu’ Raclău şi dacă după aia merg cu el la pizza?”
-          Poooftiiiim?...
-          Coorect!... Exact aşa am zis şi noi: “Pooftiim?... Cum adică să-i spargi nasul lui Raclău, că dacă te simte că vrei să dai în el, şi ridici mâna… nu mai apuci s-o coborî, decât în ghips, şi numai pân’ la piept, spânzurată de eşarfă”!... La care el ne-a spus: “Ia mai lăsaţi, băi, vorbăria! Treaba mea cum o să fac! Cât îmi daţi dacă-i umflu nasu’ lu’ Raclău? Mă iau de el, că-i cel mai bine făcut dintre toţi cei patru, ca să vă arăt că-s cel mai şmecher şi din liceu, nu numai din cămin!” Şi-am pus pariu fiecare dintre toţi cei care eram atunci de faţă, pe câte zece lei. Eram paisprezece, şi-am mai chemat pe unu din cameră, c-a zis Florin să fie cifra rotundă. Deci, s-a pariat pe 150 de lei, plus o şampanie de la Bucium, şi o muzicuţă de gură - asta dacă te şi duce într-adevăr după aia la pizza. Noi şampania şi muzicuţa i le-am dat deja, că el ne-a zis că te-a dus cu preşu’ şi-ai ieşit cu el la “Macu’ Roşu”, şi că aţi şi rămas prieteni! Da’ acu’ dacă zici că ne-a minţit, trebuie să ne dea înapoi banii pe şampanie şi pe muzicuţă…
-          A-ha! Deci aşa! Atunci, hai să lămurim câteva chestii: 1. Cu el n-am rămas prieten, pentru simplul motiv că nu poţi să rămâi prieten cu cineva cu care n-ai fost prieten niciodată!; 2. Dacă ştiam de pariu, nu mai picam de fraier, aşa cum am picat acum, şi cred că altcineva ar fi stat două săptămâni cu nasul umflat, şi-ar fi rămas definitiv cu nasul strâmb, nu eu!; 3. Halal prieten îmi eşti, şi frumoasă simpatie îmi mai porţi, dacă zici că ai aflat de dinainte că cineva are de gând să-mi spargă nasul pe pariu şi tu nu mai anunţat. Să-ţi fie ruşine! Şi să vă fie ruşine la toţi! Eu cu spurcăciunea asta n-am avut nici un fel relaţie în afară de cea normală de coleg, şi cu atât mai multe motive am de acum înainte ca treburile să rămână tot aşa… 4. Cand ai ales să-l asculţi pe Florin şi să nu-mi spui nimic, ai ales între prietenia ta cu mine sau cu el. Tu l-ai ales pe el! Să vă fie de bine împreună, la amândoi, că cred că vă meritaţi unul pe celălalt ... Şi 5. Cu dom’ şef-de-cămin-Florin, dacă nu-mi plăteşte strâmbătura nasului, i-l strâmb şi eu pe-al lui… Fără pariu, şi direct pe faţă, fără “ne-vè-u-ri”!...

Hai, ciau si la revedere!

Note Blog "Nostalgie despre bunul simt": * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu