Democraţia Bunului Simț

Autor: Remus Constantin Raclău

                                Scurte consideraţii

Precizez că ceea ce urmează este un simplu punct de vedere, o părere personală fără caracter de noutate pentru niciunul dintre dumneavoastră, şi care nu se constituie într-o replică la articolul “Dictatura Bunului Simţ” al domnului Gheorghe Giovanni Ţeavă, cu care sunt “vecin” în Italia, întrucât domnia sa locuieşte la Rimini şi eu la Perugia, “la o aruncătură de băţ” (presupunând faptul că cineva poate să-l arunce vreo 200 km!...) , (de aceea nici nu l-am publicat ca atare), şi al cărui mesaj l-am priceput şi recepţionat în mod corect. Îmi rezerv însă dreptul de a prezenta un punct de vedere similar, dintr-o perspectivă diversă.


Dictatură înseamnă un sistem, o ideologie impusă cu forţa şi istoria ne demonstrează că nimic din ceea ce este impus cu forţa nu rezistă în timp.
Deşi “Dictatura Bunului Simţ” sună bine, acesta este un concept nerealist şi irealizabil datorită primului cuvânt, care este incompatibil cu celelalte două şi de aceea nu sunt un “fan” al sintagmei “Dictatura Bunului Simţ”!...

În primul rând pentru că nu avem un “Cod al Bunului Simţ”. Omenirea s-a îngrijit să avem un “Cod al bunelor maniere”, scris frumos şi cu bune intenţii pentru a reglementa eleganța relaţiilor dintre componentele societăţii civile, fie ele persoane fizice sau juridice. Este un lucrare foarte bună, împărţită pe capitole şi domenii de activitate umană, o operă “de imagine” care arata măreţia fiinţei umane, dar care este ca un acoperiş frumos şi trainic pe o casă fără temelie şi cu pereţii şubrezi... De ce spun asta? Pentru că regulile bunului simţ s-au transmis din generaţie în generaţie şi au ajuns la noi sub formă de obiceiuri şi cutume, dar “câte bordeie atâtea obiceie”... Nu avem nimic scris în acest sens şi o consecinţă a acestui fapt este aceea că unele “prevederi” care se aplică conform tradiţiilor în unele regiuni sunt considerate inacceptabile în altele!
Pe de alta parte sunt completamente de acord cu afirmaţiile care încearcă să demonstreze lipsa de democraţie din societatea actuală.
Dar să vedem mai întâi ce înseamnă democraţie!

DEMOCRAŢIE ~i f. 1) Formă de organizare și de conducere politică a societății, care proclamă suveranitatea poporului. 2) Formă de guvernare a statului, bazată pe separația puterilor și pe votul universal. 3) Stat căruia îi este proprie o astfel de organizare. 4) Metodă de conducere a unui colectiv, care asigură participarea tuturor membrilor la luarea deciziilor importante. [Art. democrația; G.- D. democrației; Sil. - Ți-e] /<fr. démocratie
Sursă: Dex on line: NODEX |

Democrația (în traducere literală „conducere de către popor”, din grecescul δημοκρατία - demokratia, de la demos, „popor” + kratos, „putere”) este un regim politic care se bazează pe voința poporului. Principiile de bază ale democrației sunt votul universal și suveranitatea națiunii. (Sursă: Wikipedia)

Să rezumăm: Avem ”Demos-Kratos” care înseamnă puterea poporului, ce exprimă voinţa poporului.
Regula de aur a democraţiei este aceea că: “minoritatea se supune Majorităţii”!
Există o unitate de măsură a voinţei poporului: şi aceasta este “Votul”.
Majoritate înseamnă 50% + 1vot.
Odată adoptată prin vot şi exprimată deci de către o majoritate, voinţa poporului devine LEGE şi devine obligatorie pentru toţi inclusiv pentru cei care au avut o părere contratrie pentru că: “Vox populi, Vox Dei!”
Dacă cei 50% minus 1 vot, nu sunt de acord, nu au decât să-l convingă pe acel ”1” să-şi schimbe părerea în favoarea lor, pentru a avea câştig de cauză şi a impune astfel o nouă “Vox Populi”!...

Democraţia exprima esenţa libertăţii. A libertăţii de gândire, a libertăţii de exprimare şi a celei de acţiune. Dar democraţia nu înseamnă libertatea oricărei persoane de a face orice conform bunului plac (de bunul simţ nu se pomeneşte în definiţiile prezentate mai sus). Democraţia spune că ai libertatea să faci orice vrei cu condiţia ca ceea ce faci să nu dăuneze libertăţilor mele.

Să vedem acum ce înseamnă dictatura:

DICTATÚRĂ, dictaturi, s. f. = Instituție politică, putere de stat în care o persoană (sau un grup de persoane) este învestită cu autoritate nelimitată prin legi și adesea bazată pe violență. Sursă: DEX '98 |

Prin dictatură se înțelege un regim politic în care societatea nu mai dispune de mecanisme capabile să controleze puterea politică și, prin urmare, un popor este condus forțat de către o persoană, un partid, sau un grup de oameni.
Dictaturile de regulă nu țin cont de drepturile omului, scopul lor fiind menținerea puterii.
Spre deosebire de democrație, în dictaturi nu există alegeri libere, nici opoziție recunoscută de către putere.
(Sursă: Wikipedia)

Dacă dictatura înseamnă impunerea voinţei unui dictator tuturor celor din jurul său, fără a ţine seama de părerea nimănui, înseamnă că în vremurile de dinainte exista un singur dictator clar, cu nume şi prenume, care-şi impunea voinţa. A lui și a familiei sale.
Astăzi, marea majoritate a conaţionalilor noştri înţelege democraţia ca pe libertatea de a face ceea ce-i duce capul: nimeni nu mai ţine cont de nimic, nimeni nu mai asculta pe nimeni, nimeni nu mai da crezare nimănui, nimeni nu mai are ruşine de nimic şi mai ales, nimănui nu-i pasă că face rău aproapelui său. Aşadar în România există astăzi circa 22.000.000 de dictatori anonimi. Dar cum democraţia se sfârşeşte acolo unde libertatea ta încalcă sau obturează libertatea mea şi cum în fiecare zi suntem supuşi sistematic unor strâmtorări şi încălcări mai mult sau mai puţin fragrante ale libertăţilor de exprimare şi de acţiune, e clar pentru oricine că puterea nu mai aparţine demult poporului şi deci că nu mai avem argumente să definim societatea actuală ca fiind una democratică.

Una din cauzele pentru care s-a ajuns aici este aceea că suntem deficitari la explicarea normelor de conduită în societate, şi mai ales la explicarea importanţei lor. Am citit cu ceva timp în urma opiniile unei reputate doamne cercetător în domeniul sociologiei, care era de părere că norma, fără a fi explicată, nu are nici o şansă de a fie acceptată şi aplicată.
De aceea cred că una din pietrele de temelie ale formării şi funcţionarii oricărei comunităţi umane ar trebui să fie explicarea rolului şi rostului normelor şi legilor într-o societate civilă.

Este absolut clar şi perfect normal că o lege nu poate să satisfacă absolut toate dorinţele, necesităţile şi exigențele fiecărei persoane în parte. Este însă rolul societăţii în ansamblu, să găsească o cale de mijloc, să întocmească şi să adopte acele norme, acele reguli şi legi de comportament social care să întrunească condiţiile satisfacerii exigențelor unui număr cât mai mare dintre membrii ei şi să beneficieze astfel de un consimţământ cât mai extins.
Democraţia se bazează pe acceptarea conştientă a acelor reguli care fac posibilă convieţuirea în sânul unei comunităţi. Regula de temelie a democraţiei este aceea conform căreia minoritatea se supune majorităţii. În consecinţă acest set de norme, de reguli şi de legi, vor trebui mai întâi întocmite, apoi dezbătute şi supuse sufragiului universal spre aprobare prin votul majorităţii. Şi cu cât este mai mare majoritatea cu atât aceste norme au şansa unei aplicări mai extinse şi mai puternice. Odată adoptate prin votul majorităţii, ele devin obligatorii pentru toţi componenţii acelei comunităţi.

Şi iarăşi revin la problema educaţiei. Va trebui ca de mici să ni se spună şi să ni se explice, pas cu pas, pe măsură învăţării lor, importanţa respectării normelor de conduită. Va fi însă foarte dificil ca aceste norme să ne fie explicate de către cineva, care nu respecta în persoană aceste reguli. Şi atunci ne aflăm într-un cerc vicios. Trebuie să facem ceva pentru a sparge acest cerc şi sunt de părere că societatea trebuie să se pună de acord şi să stabilească un moment zero, un moment al unei amnistii generale şi nu mă refer la infracţiunile de drept comun sau la cele criminale. Ci mă refer la o amnistie în ceea ce priveşte comportamentul social, în sensul de a nu ne mai reproşa unul altuia comportamentele anterioare adoptării normelor acestui “Cod al Bunului Simţ”, care va trebui să aibă în centrul atenţiei grija pentru confortul social al persoanei umane.

Şi iarăşi sunt de părere în ciuda aparenţei şi a normelor democratice, ca această discuţie trebuie să înceapă de sus în jos. Acest proces de educare trebuie să înceapă cu o autoimpunere începând de la cele mai înalte capete luminate ale ţării, de la cele mai înalte personalităţi instituţionalizate sau nu, pe care le-a produs naţia română: cercurile academice şi cercurile universitare, inclusiv cele private, pentru că dacă se tratează de un moment zero acesta trebuie să se manifeste în toate domeniile şi în toate direcţiile. Dacă o să ne pierdem timpul şi o să ne împiedicăm la fiecare pas de prejudecăţi, de tipul tu eşti privat iar tu toci banii publici, nu o să se ajungă nicicând la un compromis aplicabil. Şi cred că tocmai acesta este unul dintre motivele cele mai grele pentru care nu reușim să facem marea conciliere.

Am găsit chiar pe acest forum ca şi pe altele din spaţiul on-line, normele de purtare a unui dialog public echilibrat şi civilizat, ale căror baze s-au pus la începutul secolului în cercurile universitare de la Oxford. Ar trebui să încercăm să le respectăm şi să impunem respectarea lor în societate.
Va trebui să ţinem cont de ceea ce spune o persoană şi nu de ceea ce este sau a fost persoana respectivă, de unde provine sau ce curriculum are. O idee este valoroasă prin utilitatea, aplicabilitatea şi importanţa ei pentru societate şi nu prin calitatea emiţătorului.

Odată acceptate la un anumit nivel aceste reguli ar trebui găsite şi instruite persoanele capabile să coboare cu aceste norme  până la baza societăţii și să le explice.
Şi din nou susţin că nu putem să încredinţăm această misiune unor persoane care nu sunt în primul rând ele convinse de utilitatea şi importanţa acestor norme şi care în consecinţă nu sunt ele însele dispuse să le respecte. Astfel de persoane nu pot fi convingătoare şi nu pot avea rezultatele scontate.
Nu mai putem continua la infinit cu aplicarea șmecherească a zicalei tradiţionale conform căreia trebuie să faci ce zice popa şi nu ceea ce face el. Pentru mine, şi ca mine pentru mulţi alţii, ”popa” care nu face ceea ce zice este egal cu zero şi poate să se ducă acasă. Puterea exemplului personal înainte de toate. Degeaba îi vei explica unui copil că este imoral să furi dacă el te vede în fiecare noapte că te întorci cu traista plină de hoţii. Importanţa unui moment zero este cred clară pentru toată lumea: apa care a trecut nu se mai întoarce la izvoare. Nu spun că o să fie uşor dar că este absolut necesar.

Avem un exemplu în Europa: toată lumea îi apreciază pe nemţi, pentru seriozitatea, pentru eficienţa, pentru calitatea produselor nemţeşti. Şi nu cred că nu există uscături şi printre nemţi, dar nu dau nota dominantă. Şi nota dominantă a imaginii germanilor în lume este cea de eficiență, de ordine, disciplină, calitate, corectitudine, hărnicie. Şi aici nu vorbim de o acţiune de propagandă, nu vorbim de eficienta unei acţiuni de marketing social sau politic, ci despre o percepţie pe care nemţii ne-au indus-o pe merit, prin comportamentul lor şi mai ales prin rezultatele acţiunilor lor, de-a lungul timpului: dacă eu mă sui într-o maşină nemţească în care mă simt confortabil şi în siguranţă şi merg cu ea un milion de km fără reparaţii costisitoare şi cu un minim efort de întreţinere, nu am cum să-mi fac o impresie negativă despre cei care au construit-o. Riscă cineva să scrie rânduri asemănătoare despre tradiţionala noastră Dacie? Fie ea şi Logan sau Duster? O să-mi spuneţi: “Da, dar cât costă o maşină nemţească?”. Costa atât cât merită! Trebuie să înţelegem că nu putem să ne comportăm ca romanii şi să trăim ca nemţii! Suntem prețuiți atât cât merităm...

Revenind la ideea iniţială care m-a determinat să dau exemplul cu nemţii, cred că o să fie necesară o extensie a acestor reguli cel puţin la nivelul întregului continent. Şi iarăşi: nu ai cum să impui o regulă pe care tu însuţi nu o respecţi! Aşa cum nemţii au ”tupeul” să ceară respectarea unor norme precise de disciplină financiară şi de comportament economic, tot aşa ni se va permite şi nouă să impunem la nivel european anumite norme dovedit eficiente prin aplicarea şi respectarea lor în România.

“Optimiştii” or să-mi reproşeze imediat că ar fi cazul că noi să adoptăm reguli din comunitatea europeană şi nu invers.
Eu susţin că Bunul Simţ nu are naţionalitate; suntem cu toţii fiinţe umane şi ceea ce deranjează un român deranjează şi un neamţ, un englez, un francez şi chiar un rus... Şi aici nu mă refer la chestii minore de genul anumitor tradiţii care fac parte din cultura unor zone ale europei în timp ce în alte zone pot fi considerate adevărate ofense. Mă refer aici la chestiuni de ordin general, la chestiuni care privesc demnitatea, calitatea vieţii şi confortul social al persoanei.

În momentul în care vom avea pregătit acest set de norme şi de reguli, următorul pas absolut necesar va fi o acţiune de conştientizare, de explicare a utilităţii şi de transformare a lor în obiceiuri de comportament cotidian. În acest mod, la sfârşitul acestui proces, chiar dacă o persoană nu va fi capabilă să dea o anumită definiţie a unui termen sau a unei reguli, va şti cu siguranţă să o aplice în mod conştient, convinsă fiind de utilitatea acelei norme, şi de consecinţele negative la care se expune în persoană sau la care îi expune pe alţii prin nerespectarea ei. Si va fi convins și de justețea sancțiunilor ce le va primi în caz de încălcare.

Dau un exemplu banal: scuipatul pe jos. Degeaba îi vei explica unui “flegmatic” că nu-i frumos, nu-i elegant acest gest; dacă ai să-i argumentezi însă această interdicţie conştientizându-i pericolul la care se expune o rudă apropiată, chiar propriul copil, care intră în contact cu saliva unei persoane eventual bolnave, şansele de reuşită vor creşte notabil.
La fel şi cu aruncatul hârtiilor sau a mucurilor de ţigară pe jos: degeaba îl vei trage de mânecă pe un “necioplit” reproşându-i că hârtia aruncată de el pe jos strică imaginea ambientului, că arată ca o pată pe obrazul oraşului. Avem toate şansele să ne trezim cu replici la care nici n-am visat sau chiar mai grav cu o pată vânătă cât se poate de reală pe obrazul propriu... Dacă însă cineva i-ar fi explicat la timpul potrivit că o hârtie pe jos necesită un efort financiar de curăţare din partea primăriei care îl va recupera prin creşterea impozitelor locale care îi vor afecta în mod direct şi serios chiar propriul buzunar e posibil ca acesta să caute totuşi un coş de gunoi...

Acestea sunt argumentele prin care susţin o democraţie conştientă şi nu o dictatură impusă a bunului simţ.

P.S.
 Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
                                 "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

Stratificarea socială – 3

de Remus Constantin Raclau

 Urmare a articolelor: 
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2011/10/stratificarea-sociala-1.html   si :
http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2011/11/stratificarea-sociala-2.html

    Am văzut în primele două articole cam care ar fi parcursul unui copil în viaţă în funcţie de două, chiar trei, mari zone diferite de provenienţă familială. Sunt parcursuri ipotetice, care se constituie într-o medie mai mult sau mai puţin reprezentativă pentru categoriile prezentate până în acest moment.

    Să încercăm acum să vedem cam care sunt consecinţele sociale ale unui astfel de parcurs. Repet, este vorba despre o percepţie medie-generală şi vă invit nu doar să criticaţi aceste percepţii ci mai ales să contribuiţi cu percepţiile şi experienţa dumneavoastră la dezvoltarea acestui subiect pentru a veni împreună cât mai aproape de adevăr şi pentru a fi astfel capabili la final să propunem o serie de soluţii de remediere a anomaliilor prezente în relaţiile actuale din societatea românească şi de conlucrare normală între diversele diviziuni normal-complementare ale societăţii.

    Vă invit de asemenea să propuneţi şi analizarea, apariţia, evoluţia şi relaţionarea altor straturi sociale existente la noi, fiecare cu calităţile, defectele şi contribuţia sa la viaţa publică.

   Denumirea de intelectual comportă anumite interpretări. Şi cum aceste interpretări diferă în funcţie de autorul lor şi de criteriile utilizate (vezi răspunsul la interpelarea colegului nostru) şi cum există o clasificare în sine a diverselor categorii de intelectuali, am să mă rezum la a prezenta percepţia “populară” a noţiunii de intelectual, (ar fi şi culmea să cereţi de la o “struţo-cămilă” ca mine, definiţia precisă a intelectualului şi clasificarea diverselor tipologii de apartenenţă).

    În popor intelectualii sunt numiţi în mod curent „oameni cu carte” sau „învăţaţi”, cei ce pe vremuri erau numiţi - cărturari.

    În zilele noastre, în viziunea “pălmaşilor” intelectual înseamnă cel ce a absolvit o facultate; posesorul unei diplome de învăţământ universitar sau politehnic; cel care în baza unor studii superioare a obţinut o diplomă de licenţă şi ocupă un post tehnic, eventual pe funcţie de conducere: de tip – inginer, informatician sau economist; sau un post în sistemul de educaţie, în speţă - profesor, de orice grad; o funcţie în sistemul judiciar: avocat, judecător, procuror, notar, jurist-consult; un post sau o funcţie în cercetare; sau în sistemul de sănătate, recte - medic. Ca să rezumăm, în conştiinţa populară, intelectual este acel absolvent de facultate care îşi câştigă pâinea ţinând în mână (şi folosind preponderent, bineînţeles) - “pixul”. În acest caz constatăm că scriitorii ocupa primul loc!...

    Pălmaşii nu fac deosebire între diversele categorii de posesori de diplome de învăţământ superior; nu-s în stare “să judece” dacă posesorul unei astfel de diplome are sau nu preocupări intelectuale, dacă se implică sau nu şi în ce măsură, în viaţa comunităţii. Nu se pricep - nu se bagă!

    Şi din aceleaşi motive nu cred că şi-au pus niciodată problema dacă ofiţerii de poliţie sau cei militari, chiar dacă sunt absolvenţi ai academiilor respective, sunt sau nu intelectuali. Primii sunt “poliţişti” iar ceilalţi sunt simplu, ofiţeri! Acelaşi raţionament se aplică şi artiştilor: sunt artişti şi gata. De fapt cred că artiştii sunt în concepţia pălmaşilor o categorie absolut aparte, superioară şi în special artiştii de la televizor, că pe la teatru sunt cam puţini cei care ajung de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni.

     Cât îi priveşte pe ziarişti, aceştia sunt intelectuali cu o excepţie: ziariştii care scriu despre fotbal... Ăştia nu sunt ziarişti; ăştia sunt... “de-ai noştri”!

    O situaţie mai privilegiată din acest punct de vedere o au funcţionarii bancari, cei din administraţia publică sau cei din administraţiile financiare: dacă stau la birou – sunt intelectuali (cu excepţia secretarelor, bineînţeles), iar cei de la ghişee (casierii) sunt simpli funcţionari.

    Aşadar, intelectualul este rezultatul unui proces îndelungat de educaţie complexă, calitativ-superioară, survenit atât în familie cât şi în sistemul specializat de învăţământ şi mai cu seamă al unui proces îndelungat de studiu individual si al unui si efort personal de acumulare de cunoştinţe din cele mai variate domenii ale artei, culturii, ştiinţelor social-umaniste sau ale specialităţilor economico-tehnologice superioare, în primul rând ca urmare a studiului individual, dar şi al unui context de factori socio-economici şi culturali favorabili.

    Copiii şi mai apoi tinerii-intelectuali au muncit mult, au făcut multe sacrificii individuale pentru a acumula o cantitate imensă de cunoştinţe pe fondul unei inteligenţe genetic moştenite, dobândind astfel abilităţi lingvistice, culturale şi ştiinţifice, precum şi o anumită uşurinţă spre înţelegerea şi reţinerea informaţiilor şi a noutăţilor, care le permit să facă anumite corelaţii între diversele şi complexele domenii în general şi teme în particular, ale vieţii socio-culturale şi economice, inaccesibile şi inabordabile omului de rând – pălmaşul.

    Marea majoritate a intelectualilor sunt oameni eficienţi: ei ştiu că modestia nu are ce căuta în operaţiunea de marketing de persoană şi drept urmare intelectualul cere în mod imperios, adesea ostentativ, recunoaşterea efortului depus în toţi aceşti ani, recunoaşterea status-ului său de „om cu carte”, recunoaşterea valorii adăugate la propria persoană prin muncă şi studiu intens, prin renunţări şi sacrificii, reproşându-le nu doar pălmaşilor ci şi tuturor celor pe care nu îi consideră la înălţimea lui lipsa sau insuficiența acestor eforturi, transpusă proporţional în lipsa de cunoştinţe şi ori de câte ori are ocazia de a discuta pe această temă cu un „inferior”, dialogul dintre cei doi se aseamănă izbitor de mult cu cel din fabula „Greierele şi furnica”, (uşor cred de ghicit cine-i unul şi care-i celălalt)!

    Practic, un intelectual adevărat nu încetează niciodată să înveţe, să-şi îmbogăţească volumul de cunoştinţe, să se autoperfecţioneze, să-şi dezvolte orizontul cultural şi să se implice în viaţa comunităţii şi de cele mai multe ori îşi văd eforturile încununate de succesul recunoaşterii oficiale a valorii lor personale, materializat prin numirea acestuia pe o funcţie sau pe un post potrivit pregătirii şi culturii sale, de unde intelectualul se poate exprima în toată deplinătatea şi-şi poate face publice concepţiile şi ideile inovatoare, utile sistemului în care s-a angajat şi care pot fi utile în final, unei părţi a societăţii şi în cele mai fericite cazuri întregii societăţi umane.

     Într-o societate normală, valoarea ideilor expuse îl plasează pe intelectual pe o anumită treaptă a scării ierarhiei sociale. Este un loc cu reguli extrem de dure şi unde se duce o concurenţă acerbă deoarece recompensele şi premiile sunt pe măsura utilităţii publice şi a aplicabilităţii acestor idei şi concepte.

    Toate bune şi frumoase până când pe aceeaşi scenă a spaţiului public se întâlnesc doi intelectuali de valori apropiate.

    Invidia este foarte puternică între intelectuali şi această invidie se constituie în mod normal în motorul unei competiţii sănătoase, permanente, în care cei de sus îşi văd permanent ameninţată poziţia de către cei ce vin din urmă. Secretul succesului este păstrat cu strășnicie și paternitatea ideilor este protejată prin lege!

    Prezenţa unui alt intelectual reprezintă o ameninţare pentru propria poziţie socială, pentru propria imagine: este un posibil concurent, un oponent capabil să-l demaşte în caz de impostură, să-l contrazică atunci când nu exprimă ideile în mod optim, etc...,

un pretendent care încearcă neîncetat să provoace răsturnări de situaţii şi de poziţii ierarhice şi nu întotdeauna prin cele mai oneste mijloace.

    Sunt foarte rare cazurile în care intelectualii răspund solidar, în grup unor apeluri la unitate. Şi apoi lucrul care doare cel mai tare este acela că, în condiţiile echivalării permanente a valorii sociale în bani, a dispărut solidaritatea în jurul ideilor şi mai ales în jurul ideilor nobile; a acelor idei care fac bine semenilor.

    În lumea contemporană prevale interesul. Şi dacă o idee poate aduce ceva emiţătorului sau susţinătorilor ei, lucrurile se schimbă radical. Atunci să vezi unitate!

    Nici nu mai contează dacă ideea este nocivă, sau imorală: dacă e în stare să „facă pui”... e validă!

    Comportamentul social al intelectualilor este contestat uneori de către pălmaşi, în general din două motive:

    Unul ar fi acela al folosirii în discursul public al unui limbaj prea elevat, neadaptat culturii generale medii a auditorilor şi în consecinţă neînţeles şi deci inutil. Acest fapt provoacă atât impresia de „bătut apa în piuă”, cât şi senzaţia că se încearcă ascunderea adevăratelor intenţii în spatele unor fraze pompoase şi alambicate...

    Al doilea este absolut contrariul: individualismul, izolarea intelectualului într-un glob de sticlă, învăluirea acestuia într-un voal de mister, asumarea unei strategii publice a tăcerii filozofice pe principiul că dacă nu vorbeşti nu-ţi trădezi adevăratele intenţii şi nici eventuala lipsă de competență – ”dacă tăceai, filozof rămâneai”!...

    De fapt, dacă mă gândesc mai bine cele două motive contestate sunt cauze la vârsta adultă ale aceluiaşi comportament şi stil de viaţă din copilărie:

    Pe deoparte o consecinţă a inoculării din fragedă pruncie în conştiinţa copilului intelectual a concepţiei reuşitei individuale, de izolare pentru studiu, a unei atitudini ostile faţă de lipsa de interes a copilului pălmaş în raport cu aspectele culturale ale vieţii, a slabei implicări a acestuia în procesul de învăţare, de pregătire pentru viaţă şi de autoperfecţionare continuă.

    Pe cealaltă parte relaţiile tensionate dintre cele două straturi sociale sunt o consecinţă a relaţiilor reciproce superficiale, de invidie din partea pălmaşilor şi de aroganță din partea intelectualilor, a lipsei unei inter-comunicări constructive, explicative, a lipsei de cooperare. Uleiul nu are voie să se amestece cu apa! Uleiul este pur şi trebuie să stea deasupra în timp ce gunoaiele trebuie să se lase pe fundul apei!

    La muncitori situaţia este taman inversă: dacă un „meşter” se pricepe mai bine la ceva anume este bucuros să-şi împărtăşească cunoştinţele celor mai tineri decât el, întrucât în acest fel are posibilitatea de a scăpa de o parte din responsabilitatea de a face totul singur: după ce meşterul i-a învăţat cum se rezolvă o anumită problemă de ordin tehnic, este foarte probabil ca mâine şeful să numească pe altcineva să rezolve anomalia, scutindu-l astfel de efort pe „meşter”.

    Solidaritatea stropilor de sudoare este mult mai puternică şi eficientă decât aceea a neuronilor puşi „la gândit”!

    Joaca în comun din tinereţe a dus la crearea unui puternic „spirit de gaşcă” între pălmaşi, la o predispoziţie generalizată pe toată durata vieţii spre lucrul în echipă, la cimentarea unui sentiment de încredere în cel de alături. Pălmaşul caută succesul grupului şi nu laurii individuali! El devine puternic prin numărul celor de lângă el și nu prin valoarea sa individuală.

    Eu vin din lumea de jos, cea în care se munceşte „fizic” pentru a se întreţine şi pentru a supravieţui; din lumea celor pentru care dacă există o mică diferenţă între a zice şi a face familia riscă să stea flămândă. Noi nu avem tasta de computer „cancel” pe care să apăsăm atunci când facem o eroare la serviciu. La noi în caz de erori se lasă cu tăieri din salariu şi în cazurile mai grave se riscă locul de muncă sau ferească Dumnezeu, libertatea şi din păcate, uneori chiar viaţa..

     La noi nu există drept la replică: dacă ai căzut de pe schelele unui bloc în construcţie, următoarea replică îi aparţine preotului care-ţi cântă „Prohodul”... Dacă ţi-ai prins mâna între roțile dinţate ale unui angrenaj, următoarea replică este a chirurgului care ţi le amputează... Dacă nu plouă şi nu creşte ceea ce ai semănat, următoarea replică este a băncii care îţi ia casa... Şi cu cât muncim mai mult, cu atât suntem mai dispreţuiţi de cei care fac banii prin şi din speculaţii. Financiare sau intelectuale! Nimeni nu vine să ne-ntrebe care ne sunt nevoile, care ne sunt necazurile, nimeni nu-şi pierde timpul să înţeleagă de ce „nu avem carte” şi de ce „nu avem parte”... Poate dacă ar întreba ar avea surprize şi ar renunţa la aroganță! Poate dacă am fi întrebaţi am înţelege că le pasă şi am renunţa la invidie! Face cineva primul pas?...

    Şi acum voi spune încă ceva care cu siguranţă îmi va atrage antipatia unei bune părți a user-ilor de pe acest forum, (de parcă n-aş fi spus deja destule în acest sens)!

Sunteţi cu toţii intelectuali. În mod normal eu nu am ce căuta aici! Cineva a găsit interesante ideile scrise de mine pe blog şi pe Facebook şi m-a invitat să-mi expun părerea aici. Poate că s-a înşelat sau poate că nu. Nu am căderea să judec.

    Domniile voastre vorbiţi cu creierul. Eu ori cât de mult aş încerca, vorbele tot din inimă îmi ies. Şi cele bune şi cele rele. De pe pământ, de acolo de unde trăiesc eu, lucrurile se văd altfel. Noi privim lumea de jos în sus. Privim în sus, la domniile voastre, cu speranţă. Dumneavoastră sunteți cei care ne conduceți. După dumneavoastră ne ghidăm! Aşteptăm de la dumneavoastră soluţii; aşteptăm de la dumneavoastră sfaturi înţelepte; aşteptăm de la dumneavoastră vorbe bune... Tare-i lungă calea de la noi, la voi!

    Cu riscul de a vă supăra (oricum nu mai am nimic de pierdut!), vă spun că sunt foarte dezamăgit. Nu ştiu de ce şi nu înţeleg cum mama mă-sii, numai şmecherii şi golanii de tot soiul se pot pune de acord în ţara asta! Numai cei ce fură se pot aduna!... Să fie oare numai banul în stare să pună doi oameni alături? Să fie oare banul unicul liant între două fiinţe dotate cu raţiune? De suflet nici nu mai îndrăznesc să amintesc, de teamă că s-o trezi vreunul să mă acuze de demagogie, de idei perimate, sau de a nu fi în pas cu vremurile...

Oare de ce suntem noi românii, blestemaţi să ne hărăţim unul pe altul precum câinii? Oare de ce oameni învăţaţi că domniile voastre (spus cu toată simpatia şi speranţa) nu acceptă că mai sunt şi alţii cu idei bune sau măcar apte de a fi îmbunătăţite în jurul lor? Şi de ce atunci când vine cineva cu o idee, în loc să-i veniţi alături „cu lopata în mână” la construcție, vă puneţi mereu de-a curmezişul cu barosul pregătit de demolare şi asta doar pentru că ideea nu vă aparţine!

    Îmi vine în minte răspunsul plin de modestie pe care marele nostru Brâncuşi i l-a dat marelui Rodin, la invitaţia acestuia de a lucra în atelierul său de la Paris:

„La umbra marilor copaci nu creşte nimic”

    Să fie oare cununa de lauri a intelectualului român atât de mare şi de deasă încât să nu mai aibă loc nimeni şi nimic altceva la umbra ei în afara propriului ego? De ce atâta vehemenţă? De ce atâta ură? Chiar şi între dumneavoastră! De ce vă ghidaţi doar după zicala că ”două săbii ascuţite nu încap în aceeaşi teacă”? Şi aici mă refer la ascuţimea minţii. Şi de ce nu luaţi exemplul Cavalerilor Mesei Rotunde, să scoateţi cu toţii săbiile minţii dumneavoastră ascuţite din teaca imobilismului teoretic şi să o puneţi pe masa spiritului practic, cot la cot cu toate celelalte care sunt în stare să gândească cât de cât la fel, să plecaţi de la ceea ce vă uneşte şi să construiţi împreună un concept nou de societate - ceva trainic şi bun pentru noi toţi!

    Şi dacă veţi avea curajul şi înţelepciunea să o faceţi, vă promit că vin cu toţi pălmaşii alături! Am contribuit cu impozitele noastre la formarea dumneavoastră şi aveţi datoria morală de a ne răsplăti punând ştiinţa dumneavoastră de carte şi în folosul societăţii!

P.S.
    Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
                                        "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

Proiect: "Educ-asist"

de Remus Constantin Raclău 

Stimate doamne,
Stimaţi domni,
“Mişcarea Pentru Bunul Simţ” nu există!
“MpBS” este un vis...
“MpBS” este o încercare de răspuns la strigătul disperat al neamului meu...
Prezentul ne imploră; trecutul ne obligă; viitorul îşi pune nădejdea în noi!...

         TREBUIE SĂ FACEM CEVA!...
    Noi, oamenii cu experienţă de viaţă, noi, oamenii care am mai ieşit un pic în lume şi am mai văzut şi altceva, am constatat că dacă se vrea – se poate.
    Şi dacă tinerii noştri sunt prea tineri ca să realizeze prezentul, ruinându-şi în acest fel viitorul,
    Şi dacă adulţii noștri de azi sunt prea ocupaţi cu supravieţuirea ca să mai aibă timp să se gândească la ce va fi mâine, va trebui să fim noi aceia care să le zicem:

              “Dacă voi nu ne vreţi, noi vă vrem!...”

    Societatea civilă din România este superbă, dar lipseşte cu desăvârşire din conştiinţa publică, prin neimplicare, printr-o teoretizare idealistă ineficientă, printr-o continuă stare de critică şi printr-o lamentare eternă şi ceea ce-i mai grav,... de multe ori prin vânzare pentru un pumn de arginţi! 

Fiecare intelectual cu idei are pretenţia ca unirea societăţii să se facă în jurul lui. Şi fiecare strânge în jurul lui, câţi oameni poate, dar numai până când aceştia din urmă îşi dau seama că totul este o pierdere de timp inutilă. După care se retrag în aşteptarea apariţiei unui nou eventual lider de opinie şi când şi acesta se dovedeşte a fi o dezamăgire din punct de vedere al aplicării în practică a conceptelor susţinute teoretic, convingerea că nu se mai poate face nimic e ... “servită”!

    Ca şi dumneavoastră şi eu activez de ceva timp în spaţiul virtual. Am strâns în jurul unei idei, o mână de oameni. Majoritatea sunt contemplatori! Alţii fac parte (zic ei) din alte grupări de acelaşi gen care cochetează cu ideile noastre. Există o anumită simpatie între noi. Am devenit cu toţii nişte revoluţionari de tastieră, care scriem câte ceva atunci când ne înfuriem şi după ce ne trece, intrăm din nou în letargie...

    La un moment dat am scris un proiect:
         “România - o ţară ca o apă limpede şi frumos curgătoare”,(http://miscareapentrubunsimt.blogspot.com/2011/09/proiect-miscarea-pentru-bunul-simt-o.html), în care propuneam cu toată modestia acţiuni în comun cu grupările existente pe tema comună (până la proba contrarie) a bunului simţ. Toată lumea a lăudat iniţiativa din punct de vedere... literar. Şi a rămas cum s-a stabilit iniţial: ”fiecare pe cont propriu”...

    Şi toată lumea suportă în continuare consecinţele.

Cu toţii ne plângem de consecinţe ori îi compătimim pe acei care le suportă din jurul nostru şi ne supărăm pe cei care nu ne compătimesc atunci când le suportăm şi noi.
Cu toţii scoatem în evidenţă efecte, fără a vorbi prea mult sau de a încerca măcar să descoperim cauze! Şi din moment ce cauzele rămân nedescoperite nu avem nici cum să evităm efectele lor, nici cum să propunem soluţii.

    Am propus în acest sens un alt proiect:

                      “Mişcarea pentru Bunul Simţ în şcoală”,

(http://miscareapentrubunsimt.blogspot.com/2011/09/miscarea-pentru-bunul-simt-in-scoala.html), cu care am participat la concursul “Restart România”, unde am primit aprecieri pozitive de la destul de mulţi forumisti. 

Acest proiect a fost primit de asemenea foarte bine şi pe blogul mişcării. Şi... a rămas din nou literatură!
    “Restart România” şi-a ales câştigătorii, merituoşi, nimic de zis, numai că privind la titlurile şi la conţinutul proiectelor am observat un lucru cel puţin curios: au fost promovate şi premiate de către sponsori (sub egida Ambasadei SUA din Bucureşti) doar proiecte de tip “Big Brother” sau “Grande Fratello”; au primit girul juriului doar proiectele coercitive, de supraveghere şi monitorizare, doar proiecte ce ar putea semnala... din nou efecte! Nimic “la construcţie”! Nimic care să prevină şi să formeze!

                    La cauze imediate, măsuri imediate!

    De acord, dar nu-i suficient numai atât! Dacă nu vom coborî până la rădăcina “răului” pentru a o stârpi, acesta “va face frunze” neîncetat...

Bineînţeles că am urmărit şi activitatea altor grupări de pe site-urile de socializare, în ideea de a face o alianţă. Am “fixul” că numai împreună putem reuşi să schimbăm ceva!
Am găsit idei valoroase, viabile, aplicabile spaţiului românesc şi “culmea” – comune, la mai multe grupări.

    După umila mea părere, rădăcina tuturor relelor este PROFITUL.Goana după profit încalcă orice normă şi orice regulă a democraţiei, a eticii, a liberei concurențe, a bunului simţ... încalcă totul, pe principiul conform căruia “scopul scuză mijloacele”!

Partidele politice şi moneda au devenit două concepte pur teoretice şi expirate.    Partidele nemaiţinând cont de nicio doctrină (afară de aceea a luptei pentru putere cu orice preţ şi cu orice mijloace), în timp ce moneda şi-a pierdut total scopul şi rolul pentru care a fost creată şi anume o unitate de măsură stabilă, imparţială, obiectivă şi universal valabilă a valorii tuturor lucrurilor create de om şi în final a muncii.       
    Din momentul în care s-a renunţat la echivalentul “în aur” al tuturor valutelor din lume şi s-a trecut la stabilirea arbitrară a valorii acestora pe criterii speculative, moneda a devenit o marfă, cu valoare oscilantă în funcţie de criterii absolut subiective pierzându-şi definitiv şi irevocabil rolul de arbitru imparţial al economiei mondiale.

Bun şi... noi ce putem să facem?

    Noi suntem mici şi neînsemnaţi, chiar dacă mulţi, pentru că suntem mereu dezinformaţi, manipulaţi, dezbinaţi şi asmuţiţi permanent unii contra celorlalţi, arătându-ni-se permanent ţinte false, falşi vinovaţi şi mai presus de toate false modele de viaţă şi falşi idoli. Suntem ţinuţi într-o stare de sărăcie, de presiune psihologică şi de subcultură, întrucât cu cât suntem mai săraci, mai stresaţi şi mai neinformaţi cu atât suntem mai uşor şi mai ieftin de “corupt” la nevoie (alegeri).
    Ne dăm demnitatea şi conştiinţa pe-un mic, o bere şi-un cârnat, aparent gratis în campania electorală, dar plătite cu vârf şi îndesat cu lacrimi şi sudoare timp de alţi patru ani...

    Am convingerea că de aici trebuie început. De la conştientizarea populaţiei asupra rolului şi rostului său real în societatea contemporană. De la conştientizarea drepturilor dar şi de la responsabilizarea prin asumarea conştientă a obligaţiilor. De la demascarea prin conştientizare a manipulării; de la recăpătarea propriei identităţi şi demnităţi a fiecărui individ; de la renaşterea orgoliului de om cinstit; de la repunerea în drepturi a adevărului, a competenței, a modestiei, a altruismului... într-un cuvânt a OMENIEI!

    O să spuneţi, şi pe bună dreptate – “din nou... literatură!”, pentru că pe “calul bătrân greu îl înveţi să tragă la plug!”

    Şi eu iar am să insist şi am să vin cu o nouă idee, care cu ajutorul dumneavoastră poate deveni un proiect viabil.

    Cred că ar fi util şi eficient dacă ne-am îndrepta atenţia asupra tinerei generaţii, plecând de la cea mai fragedă vârstă.     Întrucât marea majoritate a părinţilor nu au nici timpul, nici răbdarea şi din păcate nici priceperea (cu toată bunăvoinţa şi dragostea faţă de fiii proprii), cred că ar fi interesant şi eficient un program de asistare a acestora în procesul de educare a copiilor, pe două paliere:

1* unul de educaţie indirectă prin cursuri serale de psihopedagogie infantilă și juvenilă adresat părinţilor, la un nivel de bază, inteligibil pentru toate nivelurile de pregătire, şi

2* celălalt de educare directă a copiilor în spiritul civic şi al bunului simţ prin frecventarea unor cercuri pedagogice serale sau periodice cu această tematică, cuplate cu excursii sau cu alte activităţi recreative şi antrenante.

    Participanţii ar trebui stimulaţi să participe la aceste cercuri (spre exemplu prin atribuirea unui titlu măgulitor celor care le frecventează, de exemplu “cavaler al bunului simţ” sau ceva de genul ăsta... - În occident este sistemul de “boy-scout”)

    Într-o primă fază ar trebui cooptate în pregătirea acestui proiect mediile universitare de specialitate (psiho-sociologie, pedagogie şi filozofie) pentru punerea la punct a unor programe de predare, cât mai simple şi mai atrăgătoare, adaptate vârstei şi mediului din care provin cursanţii elevi. Totul ar trebui să pară o joacă, astfel încât copilul/tânărul să-şi dorească el să participe şi să revină la cursuri.

    Interesantă în acest sens ar fi experienţa de educaţie civică din diverse state ale lumii. În acest scop am luat deja legătura cu membri din diaspora românească din diverse colţuri ale lumii cărora le-am solicitat (după cum vă solicit și dumneavoastră) scurte prezentări ale sistemului de învăţământ şi implicarea în traducerea manualelor de educaţie civică din ţările în care trăiesc. O sinteză din aceste materiale de informare ar fi deosebit de utilă pentru crearea materialelor care ar putea servi acestui proiect.

    Într-o a doua fază ar trebui pregătiţi lectorii (instructorii, educatorii) pentru a cunoaşte cât mai bine această programă, fiecare specializându-se într-un anumit nivel de vârstă, pentru alegerea unui stil de predare cât mai eficient şi antrenant.

    Într-o fază succesivă ar trebui găsite locaţiile unde să se desfăşoare aceste activităţi (şcoli, săli de sport, cluburi orăşeneşti sau de cartier, etc).

Bine, acum ce să spun, ideal ar fi ca acest proiect să se desfăşoare în colaborare cu ministerul învăţământului, care dispune de o reţea capilară de unităţi de învăţământ, foarte bine repartizată în teritoriu. 

Mai mult decât ideal ar fi introducerea în programa şcolară a unor astfel de cursuri, într-un adevărat parteneriat şcoală-familie despre care se tot trâmbiţează de mult timp dar nu prea se face nimic concret.

    Din nou, ideal ar fi ca acest proiect să se desfăşoare prin acţiuni de voluntariat, lectorii putând fi studenţi de la facultăţile mai sus menţionate şi care s-ar putea distra ei înşişi participând la un astfel de proiect sub îndrumarea (voluntară pe baza liberului consimţământ pe care ţi-l dă conştientizarea importanţei pentru neamul românesc al unui astfel de proiect) cadrelor didactice specializate în practica pedagogică. Pentru că dacă vom aștepta bani de la buget pentru un astfel de proiect... l-am terminat deja înainte de a-l începe (criză e un alibi perfect pentru aceasta).

    Sau ca alternativă ar fi găsirea de sponsori care să acopere cheltuielile cu acest proiect (totuşi am dubii că cineva care ne vrea cât mai proşti pentru a putea profita mai uşor de noi, ar da bani ca să ne deşteptăm, dar... în fine, asta e!). Oricum susţinerea costurilor de către cursanţi nu mi se pare deloc oportună, în condiţiile sărăciei şi a mentalităţii din România zilelor noastre.

    Ştiu că este greu de pus în practică aşa ceva. Trebuie un munte de entuziasm, un munte de patriotism şi un munte de dragoste faţă neam și de semeni. Un lanţ de munţi! Dar rezultatele ar putea schimba România! Şi nimic nu poate fi mai greu decât viaţa pe care o ducem astăzi în ţară. Nu eu sau dumneavoastră în mod direct, ci prietenii, cunoştinţele şi rudele noastre.

    Şi după ce că ne este greu, ne mai şi comportăm urât şi incorect între noi.
Oricât de greu ne-ar fi, să nu ne facem viaţa şi mai grea, comportându-ne unii cu ceilalţi precum lupii flămânzi (“Homo homini lupus”!)

    Vreau doar ca fiii mei să se poată întoarce cândva într-O ROMÂNIE NORMALĂ!Vreau ca rudele, prietenii, cunoştinţele mele şi toţi ceilalţi români să trăiască normal!

BUNUL SIMŢ şi SPIRITUL CIVIC sunt în ADN-ul nostru. Să nu le mai ţinem ascunse.
    Să le unim şi să le lăsăm să ne conducă!

P.S.
Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
                      "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

Stratificarea socială – 2

de Remus Constantin Raclau

Urmare a articolului: http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2011/10/stratificarea-sociala-1.html

    Şi cum era de aşteptat atitudinea copiilor faţă de şcoală şi de studiu este de cele mai multe ori în strânsă corelaţie cu atitudinea părinţilor.

    Instinctul natural de perpetuare a speciei (umane în acest caz), îşi pune puternic amprenta şi asupra zestrei intelectuale pe care părinţii o lasă, cu orgoliu de cele mai multe ori, propriilor progenituri. Pe lângă ajutorul şi educaţia din sânul familiei, tatăl sau mama îşi poartă adeseori copiii la propriul loc de muncă, atât spre a-i prezenta colegilor în caz că aveau oareşice dubii cu privire la virilitatea masculină sau la fertilitatea feminină, cât şi pentru a le arăta fiilor cum se câştigă banul şi pentru a le prezenta un model de succes sau de supravieţuire, după caz, demn de a fi copiat în viitor.

    Astfel, fiul de intelectual va vedea la lucru şi va înţelege “greutatea” unei funcţii, forţa unui cuvânt sau valoarea unei idei, va simţi ceea ce simte şi tatăl său zilnic la serviciu: respectul subalternilor, invidia colegilor şi încrederea şefilor. Va vedea cum se aştern gândurile şi ideile competente pe hârtie şi cum, citite de alţii, acestea pot influenţa lumea reală. O astfel de vizită este mai grăitoare decât o sută de prelegeri teoretice şi în urma ei tânărul învăţăcel va rămâne contaminat pe veci cu microbul “părerii care contează” şi va fi uimit să constate personal adevărul zicalei “cine are carte, are parte!”. În consecinţă elevul fiu de intelectual îşi va da toată silinţa să studieze cât mai bine şi să se pregătească să devină demn urmaş al tatălui său sau al mamei sale.

    De cealaltă parte, nici pălmaşii nu se lasă mai prejos. Astfel copilul fierarului va rămâne convins că banii se fac “cu ciocanul”, cel al croitorului, ca banii se fac “cu acul”, al mecanicului “cu cheia franceză”, iar cel al agricultorului “cu sapa” şi tot aşa fiecare copil de pălmaş va afla că banii se câştigă cinstit, cu sudoarea frunţii, într-un anumit mod specific fiecărei meserii. Tinerii în cauza vor vedea cu ochii lor că “meseria e brăţară de aur” şi vor constata cu un suspin de uşurare, că se poate trăi şi cu mai puţină carte şi cu mai puţine dureri de cap! Unde mai pui şi faptul că lucrând fizic în fiecare zi, nu vor mai fi nevoiţi să-şi cheltuie o parte din venituri pe la sălile de fitness! În consecinţă efortul lor la şcoală va fi unul moderat, cu o atitudine mult mai relaxată faţă de procesul de învăţare având, conform exemplului de la părinţi, alternativa învăţării unei meserii.

Ca doară “munca n-a băgat încă, pe nimeni în pământ”!

    Chiar şi ţiganii sau mai ales ei, (fără supărare!), îşi învaţă copiii că banii se fac într-un anumit mod. Conform principiului mai sus enunţat, copiii de ţigani învaţă să cânte bine la un instrument sau învaţă un meşteşug specific etniei.

    Bine, acum să nu credeţi “Doamne fereşte!”, că toţi copiii vor avea parte doar de exemple constructive şi utile societăţii, pentru că în acest caz veţi rămâne total contrariaţi sau cel puţin uşor dezamăgiţi de lipsa de răspuns la întrebarea: “cum naiba de sunt pline puşcăriile?”

    Ţigăncile spre exemplu, îşi “învaţă” fetele cum stă treaba cu... ghiocul, cu cărţile, sau cu “vrăjitoria” (cu prosteala de fapt), iar ţigănuşii mai puţin abili vor fi învăţaţi să provoace milă sau dezgust, stând la colţul străzii cu mâna întinsă şi simulând infirmităţi inexistente!

    “Bine, bine!...” îmi veţi reproşa. “Dar de unde şi până unde cerşetoria unora şi prosteala altora se plăteşte cu închisoarea?” Staţi uşurel, că nu am terminat. Faptele anterior descrise se petrec la lumina zilei. La adăpostul întunericului însă, lecţiile unora (şi din păcate nu doar la ţigani) au un cu totul alt conţinut, în care săritul gardurilor, amuţirea câinilor, spargerea unei uşi şi valorificarea prăzii sunt cele mai paşnice şi mai banale! Şi dacă făptaşii sunt prinşi că nu au furat destul încât să dea şi la “gabori”, e belea! Şi se lasă cu dosar penal!

    Dar cum e democraţie, nici o clasă socială nu se lasă nereprezentată după gratii... Şi cu cât infractorul este mai “educat” cu atât ilegalităţile sunt mai rafinate, mai substanţiale şi mai discrete, iar prada mai judicios împărţită!

    La vârsta matură, diferenţele între învăţaţi şi pălmaşi este şi mai mare.

    Dacă fiii de intelectuali urmează în mod firesc cursurile unei instituţii de învăţământ superior, de cele mai multe ori la acelaşi profil cu acela urmat de către unul dintre părinţi, beneficiind de tot sprijinul material şi motivaţional al acestora pentru a deveni la rândul său un intelectual-învățat, situaţia pentru copiii de pălmaşi este ceva mai complicată.

    Lipsa banilor din familiile de provenienţă îi fac pe aceştia din urmă, de cele mai multe ori, să renunţe de timpuriu la studii şi să se „încadreze în câmpul muncii”. Şi în zilele noastre această tendinţă este pe cale să se acutizeze: cum îşi mai poate permite un fiu de ţăran sau chiar de muncitor, să–şi susţină cheltuielile de şcolarizare, pentru a merge mai departe la liceu sau la facultate, dacă aceste mult râvnite instituţii de învăţământ sunt în afara localităţii de domiciliu... chiar dacă lucrează ambii părinţi! Sigur mai exista încă, sistemul de burse sociale sau al celor de merit, dar vă asigur că sunt absolut insuficiente atât ca număr cât şi ca valoare şi sunt în cădere liberă odată cu scuza generalizată a crizei mondiale...

    Dorinţa unora de a-şi depăşi condiţia şi de a-şi continua studiile în speranţa unei vieţi mai bune îi îndreaptă spre forme de învăţământ alternative, de tip învăţământ universitar seral, fără frecventă sau „la distanţă”, promovate de către facultăţi particulare apărute, ca ciupercile după ploaie ca răspuns la nevoia socială de a avea „ceva la mână”; de a fi posesor de „patalama”, un fel de „certificat de băiat citit”.

    Rezultatul?

    O maree de autodidacţi, viitori semidocţi, un fel de ”artişti ai poporului” în domeniul învăţământului, cărora le lipseşte secvența logică, substanţa şi rigoarea argumentaţiei. Ei deţin unele cunoştinţe de bază, dar cad la testul aprofundării în mod serios a subiectelor, deoarece le lipseşte construcţia predării de substanţă, a argumentaţiilor de tip cauză-efect...

   Falşi intelectuali, cu acte în regulă profitând de posibilitatea oferită de un sistem corupt care oferă diplome contra cost, fără acoperire în calitatea actului de învăţământ, fără performante ştiinţifice şi fără şanse reale într-o societate competitivă normală unde posturile în poziţii de conducere se ocupa prin concurs.

    Persoane cu un grad de pregătire şi educaţie mai înalt, fiii de învăţaţi au preocupări intelectuale rafinate şi ambiţii mari. De când e lumea şi pământul, băieţii şcoliţi s-au ţinut deoparte. Se recunosc imediat între ei, se respectă şi în cazurile fericite se unesc în jurul unor de curente de opinie şi încearcă să găsească soluţii la multitudinea de probleme cu care se confruntă societatea umană. Cu cât curentele de opinie se conturează mai clar şi se cimentează, cu atât adună mai mulţi adepţi care contribuie la rândul lor la perfecţionarea ideilor şi a metodelor de rezolvare a multitudinii de probleme cu care se confruntă societatea. Aşa au apărut şi mai apar încă doctrinele politice, care stau la baza apariţiei şi funcţionării partidelor politice.

    Mari filozofi, mari gânditori ai omenirii, şi-au găsit de-a lungul timpului, o tribună ideală într-un anumit partid politic, unde ideile lor valoroase au prins contur şi au primit forţa necesară punerii lor în practică, prin sprijinul acordat de către persoane ce le-au înţeles şi le-au apreciat valoarea. Totul în slujba poporului, a alegătorilor, care prin votul lor îşi pun toate speranţele în prestaţia publică a guvernanţilor.

    În societatea modernă asistăm însă, la denaturarea şi la degradarea conceptului practic de partid politic. Banul corupe. Oamenii publici de astăzi nu mai fac din păcate politică din vocaţie, ci din interes. Politica a devenit o trambulină spre succesul financiar şi spre bunăstarea materială a omului politic şi a apropiaţilor acestuia. Politica a devenit o afacere pentru „băieţii deştepţi”!

Va urma... http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.it/2011/11/stratificarea-sociala-3.html

P.S.

Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
                  "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

Stratificarea socială - 1

de Remus Constantin Raclău 

   Provocată la începuturi de către diferenţele fizice şi intelectuale dintre membrii ei, stratificarea socială s-a accentuat în mod necesar odată cu apariţia diviziunii sociale a muncii, fapt care a condus la apariţia unor pături complementare de populaţie, multiplicate şi extinse după criterii şi necesităţi mai mult sau mai puţin obiective, de-a lungul întregii sale existenţe.

     În cele ce urmează voi încerca să analizez pe baza observaţiilor şi experienţelor personale, cauzele puternicei dezbinări a populaţiei din România, cu speranţa de a găsi în final o soluţie de coagulare sau măcar de comunicare utilă şi constructivă între diversele straturi ale cesteia.

    În România există cel puţin două lumi. Una a aşa-zisei "clase muncitoare” iar cealaltă a intelectualităţii. Între cele două lumi este din păcate, o prăpastie abisală. Practic, sunt două „lumi paralele"! Cei din prima visează ca măcar fiii lor să acceadă în rândurile celei de a doua, în timp ce, fericiţii care fac parte din a doua, scuipă în sân ca nu care-cumva să decadă şi să ajungă „la munca de jos”.

     Intelectualii, oameni sărutaţi pe frunte de Noroc la naştere, sunt „muncitori cu pana”. Adică „şed şi cugetă” şi-şi aştern pe hârtie rodul bogat al gândirii lor creatoare. Ceilalţi, „oameni ai muncii de la oraşe şi sate”, muncesc fizic cu palmele, utilizând tot arsenalul uneltelor inventate până acum, în cea mai mare parte de către „gânditori”.

    Şi unii şi alţii fac o muncă utilă. Împreună ei formează cea mai mare parte a societăţii româneşti.

    De regulă şi unii şi alţii lasă moştenire această ocupaţie. Un copil dintr-o familie de intelectuali rar ajunge să muncească fizic şi asta doar în cazuri excepţionale la care se ajunge în mod cu totul accidental. Încă de la naştere copiii din familiile de intelectuali, în general oameni cu o anumită dare de mână, primesc o educaţie aleasă, axată pe studiu şi pe transmiterea de valori teoretice şi culturale. Se pune mare preţ pe etichetă, pe elegantă, pe bunele maniere, pe tot ceea ce îl ajută să-şi creeze în timp o imagine favorabil-pozitivă în ochii critici ai societăţii, fiind de mici pregătiţi pentru a deveni „conducători”. Ei au de regulă un parcurs mai "dur" in şcoală, dar unul mai „dulce” în viaţă.

    Un copil dintr-o familie de muncitori sau de ţărani, rar ajunge să fie „muncitor cu pana”. Părinţii lui, în afară de faptul că nu posedă în general o cultură deosebită, nu reuşesc să-i transmită prea multe cunoştinţe, în primul rând din lipsă de timp şi în al doilea rând din lipsă de competenţe. Oameni simpli, având ca principală preocupare asigurarea celor necesare traiului familiei, inclusiv prin munci suplimentare în afara programului de bază, pălmaşii îşi educă fiii în spiritul bunului simţ şi al spiritului practic, pregătindu-i de mici să devină oameni „de bază ai societăţii”; persoane care să fie în stare să pună fizic în practică ideile gânditorilor. Şi aici excepţiile sunt rare, bazate pe o ambiţie şi pe sacrificii extreme, atât din partea lor cât şi din partea părinţilor şi nu fac altceva decât să confirme regula.

    Chiar şi joaca reflectă mediul social şi mentalitatea familiei din care provin copiii.

    Fiii de intelectuali sunt canalizaţi de mici spre practicarea de jocuri şi sporturi individuale, al căror rezultat depinde exclusiv de bravura practicantului şi de calitatea materialele sportive puse la dispoziţia lor de către părinţii sponsori. Ei au parte de instructori privaţi, li se închiriază terenuri pentru tenis sau golf, bazine pentru înot, piste pentru schi, cai pentru călărie şi mai târziu piste de carting sau motociclete, iar la vârsta majoratului nu sunt puţine cazurile în care unii dintre părinţii intelectuali, oameni de succes, cu mult simţ practic sau poziţii bănoase în societate ori pur şi simplu buni prieteni (din interes) ai potenţilor zilei, îşi permit să-i aboneze în cluburi elitiste, unde le oferă lecţii de navigaţie în bărci cu pânze, catamarane, yacht-uri sau lecţii de zbor cu motor. Ei sunt principalii clienţi ai cluburilor de sporturi extreme, de tip zbor cu parapanta, deltaplanorism, bungi-jumping, paraşutism, surfing cu şi fără vânt, practicate eventual în locuri exotice. Ca sporturi ale minţii ei preferă şahul, whist-ul sau bridge-ul; ca sporturi de echipă: baschetul sau voleiul, iar ca sporturi de contact: artele marţiale.

    Copii de pălmaşi neavând la dispoziţie fonduri suficiente pentru a-şi plăti antrenor individual, sau pentru a-şi cumpăra echipamente de joc firmate, capabile de performanţe pretenţioase, pun mână de la mână tot cartierul sau toată uliţa şi se mulţumesc să-şi cumpere o simplă minge pe care o împart frăţeşte pe maidan; de scăldat se scaldă în natură, în râurile şi lacurile patriei şi în cazurile fericite la ştrandul municipal; de călărit se călăresc unii pe alţii jucând lapte-gros; tenisul este practicat „pe masă”, schiul la televizor, iar de navigat o fac doar cu aero şi navo-modelele, dar şi în acest caz numai dacă s-au înscris la Clubul Orăşenesc al Copiilor... Ca sporturi extreme copiii de pălmaşi practică săritul gardurilor la vecini şi căţăratul în pomii lor fructiferi, acţiuni însoţite inevitabil de alergări de viteză în caz de câini slobozi sau de întoarcerea prematură a stăpânului acasă. Bine dacă vreţi neapărat, ca sporturi extreme se mai practică şi skateboard-ul şi biciclismul şi chiar... cerutul banilor de la părinţi!...

Ca sporturi ale minţii aceşti copii practică şeptica, macao, popa-prostu’, poker-ul şi jocul de table, iar ca sporturi de contact, luptele şi boxul.

    Odată ajunşi pe băncile şcolii, diferenţa de atitudine faţă de studiu a celor două tipuri de familii devine vizibilă cu ochiul liber.

    Copiii intelectualilor sunt atent monitorizaţi şi susţinuţi permanent de către familie, intervenindu-se cu pricepere ori de câte ori se simte nevoia pentru a susţine şi de multe ori pentru a completa pregătirea primită pe băncile şcolii, contactul şi relaţia acestor părinţi cu şcoala fiind optime, iar aşteptările lor sunt de tip „premii şi diplome” la sfârşitul anului şi mai ales la olimpiade...

    De cealaltă parte, propria lipsa de pregătire a părinţilor, cumulată cu lipsa cunoştinţelor de psihologie infantilă şi pedagogie, lacunele din cultura lor generală, sau de-a dreptul lipsa acesteia, datorate fie dezinteresului, fie începerii de timpuriu a unui raport de muncă care a condus inevitabil la ruperea prematură a acestora de lumea teoretică a literelor şi cifrelor, face că părinţii-pălmaşi să se găsească în imposibilitatea de a acorda o asistentă corespunzătoare propriilor fii. Contactul cu şcoala este sporadic, motivat permanent prin lipsa de timp, iar relaţia părinţilor cu şcoala este destul de rece, părinţii pasând şcolii toată responsabilitatea educării şi formării profesionale şi culturale a propriilor fii, aşteptările lor fiind în general de tip „bine c-ai trecut şi anul ăsta!”...

    Şi cum era de aşteptat atitudinea copiilor faţă de şcoală şi de studiu este de cele mai multe ori în strânsă corelaţie cu atitudinea părinţilor.

    Va urma...

http://nostalgiepentrubunulsimt.blogspot.com/2011/11/stratificarea-sociala-2.html

P.S.
 Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
                         "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"