joi, 27 octombrie 2011

Stratificarea socială - 1

    Provocată la începuturi de către diferenţele fizice şi intelectuale dintre membrii ei, stratificarea socială s-a accentuat în mod necesar odată cu apariţia diviziunii sociale a muncii, fapt care a condus la apariţia unor pături complementare de populaţie, multiplicate şi extinse după criterii şi necesităţi mai mult sau mai puţin obiective, de-a lungul întregii sale existenţe.
     În cele ce urmează voi încerca să analizez pe baza observaţiilor şi experienţelor personale, cauzele puternicei dezbinări a populaţiei din România, cu speranţa de a găsi în final o soluţie de coagulare sau măcar de comunicare utilă şi constructivă între diversele straturi ale cesteia.
    În România există cel puţin două lumi. Una a aşa-zisei "clase muncitoare” iar cealaltă a intelectualităţii. Între cele două lumi este din păcate, o prăpastie abisală. Practic, sunt două „lumi paralele"! Cei din prima visează ca măcar fiii lor să acceadă în rândurile celei de a doua, în timp ce, fericiţii care fac parte din a doua, scuipă în sân ca nu care-cumva să decadă şi să ajungă „la munca de jos”.
     Intelectualii, oameni sărutaţi pe frunte de Noroc la naştere, sunt „muncitori cu pana”. Adică „şed şi cugetă” şi-şi aştern pe hârtie rodul bogat al gândirii lor creatoare. Ceilalţi, „oameni ai muncii de la oraşe şi sate”, muncesc fizic cu palmele, utilizând tot arsenalul uneltelor inventate până acum, în cea mai mare parte de către „gânditori”.
    Şi unii şi alţii fac o muncă utilă. Împreună ei formează cea mai mare parte a societăţii româneşti.
    De regulă şi unii şi alţii lasă moştenire această ocupaţie. Un copil dintr-o familie de intelectuali rar ajunge să muncească fizic şi asta doar în cazuri excepţionale la care se ajunge în mod cu totul accidental. Încă de la naştere copiii din familiile de intelectuali, în general oameni cu o anumită dare de mână, primesc o educaţie aleasă, axată pe studiu şi pe transmiterea de valori teoretice şi culturale. Se pune mare preţ pe etichetă, pe elegantă, pe bunele maniere, pe tot ceea ce îl ajută să-şi creeze în timp o imagine favorabil-pozitivă în ochii critici ai societăţii, fiind de mici pregătiţi pentru a deveni „conducători”. Ei au de regulă un parcurs mai "dur" in şcoală, dar unul mai „dulce” în viaţă.
    Un copil dintr-o familie de muncitori sau de ţărani, rar ajunge să fie „muncitor cu pana”. Părinţii lui, în afară de faptul că nu posedă în general o cultură deosebită, nu reuşesc să-i transmită prea multe cunoştinţe, în primul rând din lipsă de timp şi în al doilea rând din lipsă de competenţe. Oameni simpli, având ca principală preocupare asigurarea celor necesare traiului familiei, inclusiv prin munci suplimentare în afara programului de bază, pălmaşii îşi educă fiii în spiritul bunului simţ şi al spiritului practic, pregătindu-i de mici să devină oameni „de bază ai societăţii”; persoane care să fie în stare să pună fizic în practică ideile gânditorilor. Şi aici excepţiile sunt rare, bazate pe o ambiţie şi pe sacrificii extreme, atât din partea lor cât şi din partea părinţilor şi nu fac altceva decât să confirme regula.
    Chiar şi joaca reflectă mediul social şi mentalitatea familiei din care provin copiii.
    Fiii de intelectuali sunt canalizaţi de mici spre practicarea de jocuri şi sporturi individuale, al căror rezultat depinde exclusiv de bravura practicantului şi de calitatea materialele sportive puse la dispoziţia lor de către părinţii sponsori. Ei au parte de instructori privaţi, li se închiriază terenuri pentru tenis sau golf, bazine pentru înot, piste pentru schi, cai pentru călărie şi mai târziu piste de carting sau motociclete, iar la vârsta majoratului nu sunt puţine cazurile în care unii dintre părinţii intelectuali, oameni de succes, cu mult simţ practic sau poziţii bănoase în societate ori pur şi simplu buni prieteni (din interes) ai potenţilor zilei, îşi permit să-i aboneze în cluburi elitiste, unde le oferă lecţii de navigaţie în bărci cu pânze, catamarane, yacht-uri sau lecţii de zbor cu motor. Ei sunt principalii clienţi ai cluburilor de sporturi extreme, de tip zbor cu parapanta, deltaplanorism, bungi-jumping, paraşutism, surfing cu şi fără vânt, practicate eventual în locuri exotice. Ca sporturi ale minţii ei preferă şahul, whist-ul sau bridge-ul; ca sporturi de echipă: baschetul sau voleiul, iar ca sporturi de contact: artele marţiale.
    Copii de pălmaşi neavând la dispoziţie fonduri suficiente pentru a-şi plăti antrenor individual, sau pentru a-şi cumpăra echipamente de joc firmate, capabile de performanţe pretenţioase, pun mână de la mână tot cartierul sau toată uliţa şi se mulţumesc să-şi cumpere o simplă minge pe care o împart frăţeşte pe maidan; de scăldat se scaldă în natură, în râurile şi lacurile patriei şi în cazurile fericite la ştrandul municipal; de călărit se călăresc unii pe alţii jucând lapte-gros; tenisul este practicat „pe masă”, schiul la televizor, iar de navigat o fac doar cu aero şi navo-modelele, dar şi în acest caz numai dacă s-au înscris la Clubul Orăşenesc al Copiilor... Ca sporturi extreme copiii de pălmaşi practică săritul gardurilor la vecini şi căţăratul în pomii lor fructiferi, acţiuni însoţite inevitabil de alergări de viteză în caz de câini slobozi sau de întoarcerea prematură a stăpânului acasă. Bine dacă vreţi neapărat, ca sporturi extreme se mai practică şi skateboard-ul şi biciclismul şi chiar... cerutul banilor de la părinţi!...
Ca sporturi ale minţii aceşti copii practică şeptica, macao, popa-prostu’, poker-ul şi jocul de table, iar ca sporturi de contact, luptele şi boxul.
    Odată ajunşi pe băncile şcolii, diferenţa de atitudine faţă de studiu a celor două tipuri de familii devine vizibilă cu ochiul liber.
    Copiii intelectualilor sunt atent monitorizaţi şi susţinuţi permanent de către familie, intervenindu-se cu pricepere ori de câte ori se simte nevoia pentru a susţine şi de multe ori pentru a completa pregătirea primită pe băncile şcolii, contactul şi relaţia acestor părinţi cu şcoala fiind optime, iar aşteptările lor sunt de tip „premii şi diplome” la sfârşitul anului şi mai ales la olimpiade...
    De cealaltă parte, propria lipsa de pregătire a părinţilor, cumulată cu lipsa cunoştinţelor de psihologie infantilă şi pedagogie, lacunele din cultura lor generală, sau de-a dreptul lipsa acesteia, datorate fie dezinteresului, fie începerii de timpuriu a unui raport de muncă care a condus inevitabil la ruperea prematură a acestora de lumea teoretică a literelor şi cifrelor, face că părinţii-pălmaşi să se găsească în imposibilitatea de a acorda o asistentă corespunzătoare propriilor fii. Contactul cu şcoala este sporadic, motivat permanent prin lipsa de timp, iar relaţia părinţilor cu şcoala este destul de rece, părinţii pasând şcolii toată responsabilitatea educării şi formării profesionale şi culturale a propriilor fii, aşteptările lor fiind în general de tip „bine c-ai trecut şi anul ăsta!”...
    Şi cum era de aşteptat atitudinea copiilor faţă de şcoală şi de studiu este de cele mai multe ori în strânsă corelaţie cu atitudinea părinţilor.

    Va urma...


P.S.
 Daca credeti ca merita, recomandati aceasta lectura si prietenilor dumneavoastra, dupa binecunoscutul model:
                         "CITESTE si DA-L MAI DEPARTE"

3 comentarii:

  1. Bunaseara, sunt Bogdan, ne-am intilnit la expositia din Perugia duminica trecuta...am inceput lectura blogului vostru, si acest prim capitol mi sa parut o analiza foarte realistica a societatii de azi...am sa citesc in continuare, exista un contact email la care sa va gasesc? a presto!

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga Bogdan, buna ziua!
    Multumesc pentru interesul pe il manifesti pentru acest blog,si acest lucru iti face cinste cu atat mai mult cu cat esti nascut si traiesti in Italia.
    Adresa pe care putem comunica este:
    pentrubunulsimt@hotmail.com

    RăspundețiȘtergere