vineri, 5 decembrie 2014

Un mic mâncător de rahat

     Eram printr-a şasea. Aveam doisprezece ani şi învăţam la “Liceul de Artă” din Bacău. Liceu..., vorba vine, căci după cum vă daţi seama, într-a şasea nu puteai fi decât în şcoala generală. Dar dac-aşa scria pe frontispiciul şcolii – “Liceu”, liceu îi ziceam şi eu şi toată lumea din oraş.
    Pe din-afară părea o şcoală normală, ca toate celelalte şcoli, dar dacă-i treceai pragul hotărât să-i desluşeşti misterul, ţi se explica cu amabilitate şi mândrie că titlul de “Liceu” se datora faptului că era o şcoală integrală care cuprindea ciclul primar, gimnazial şi liceal, iar denumirea profilului “de artă” – se justifica prin orele suplimentare de muzică şi arte plastice – efectuate în afara programei şcolare obişnuite.
    Aşaaa! Ziceam deci că eram printr-a şasea la “Liceul de Artă”. Şi după cum era regula pe vremurile alea, eram cu toţii pionieri. Mă făcuseră pionier într-a doua şi ţin minte că la timpul respectiv îmi fusese tare ciudă că nu mă făcuseră încă din prima serie, dar ... Ce să-i faci? Această onoare le era rezervată doar elevilor cei mai merituoşi, ori mie, la data aceea, încă nu mi se stârnise apetitul pentru învăţătură - chestie de gust şi stimulent, deşi la urma urmei, ştiţi foarte bine că “pofta vine mâncând”...
    Oricum, într-un târziu m-au făcut şi pe mine pionier (nu scăpa nimeni de asta) - în seria a doua, odată cu toate loazele din şcoală - şi arătam foarte bine cu toţii şi băieţii şi fetele: pantofi negri, pantaloni sau fuste negre, cămăşi albe cu emblema pe mâna stângă, atent apretate şi călcate de mămici grijulii, mândri nevoie mare de cravata roşie cu tricolor, de centura cafenie, de paftaua aurie cu emblema fistichie. Doar băştile cu insigna organizaţiei în frunte erau diferite: la băieţi negre - purtate şmechereşte pe o parte, ca să se vadă freză, iar la fete albe, purtate cu gingăşie peste părul legat cu fundiţe abundente, albe, roz sau bleu, de o parte şi de alta a capului. Tare mai eram frumoşi şi inimoşi !...
    Şi ca la orişice organizaţie care se respectă, se ţineau şi la pionieri alegeri. Şi ca să fie competiţia mai acerbă, se făceau alegeri în fiecare an.
    Copiii fiind, eram sinceri şi curaţi. Ştiam cu toţii care dintre colegii noştri meritau să ne fie comandanţi: cei mai buni la învăţătură, cei mai disciplinaţi şi cei mai cuminţi, buni colegi, săritori, pe care să te poţi baza la nevoie. Şi de cele mai multe ori era destul de dificil să alegi pe unii şi să-i laşi deoparte pe ceilalţi, pentru că, deşi pare greu de crezut, pe vremea aceea erau destui elevi cu astfel de calităţi, în fiecare clasă.
    Cum de se putea-ntâmpla o asemenea minunăţie? Simplu: pe-atunci nu erau nici calculatoare şi nici telefoane mobile, ca să nu mai vorbim despre i-phoane, i-poade sau alte “i”-uri, care-mai-de-care mai sofisticate şi mai costisitoare, iar la televizor aveam doar două ore de program pe zi, de la 8 la 10 seara. Astfel că, după ce ne săturam de bătut ţurca pe maidan, neavând altceva mai bun de făcut, puneam cu sârg în aplicare îndemnul lui Lenin: “învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi !”
    Ce plictisitoare ar mai fi fost acele vremuri pentru tinerii de azi ...
    Pionierii de atunci formau una dintre organizaţiile politice obligatorii ale copiilor pe timpul României Socialiste, celelalte două fiind: “Şoimii Patriei” – pentru copiii de grădiniţă şi “UTC”-iştii, pentru adolescenţii de vârstă liceală.
    Pionierii şi Uteciştii erau organizaţi ca la armată, înţoliţi scorţos în uniforme albastre, cu inevitabilele centuri la brâu şi băşti pe cap, şi trebuiau să participe în fiecare lună la un anumit număr de ore obligatorii de “P.T.A.P.” - Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei,.
 (Vezi - http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Pionierilor )
    În timpul acelor şedinţe de pregătire, ni se făcea o instrucţie militară de bază, atât teoretică, cât şi practică, pentru ca mai apoi, cel puţin o dată pe an, să participăm cu entuziasm şi nerăbdare, la şedinţe de trageri în poligon, cu arme adevărate, adaptate vârstei, ceva mai reduse ca putere şi mărime decât cele de război ale adulţilor.
    Această organizare de tip militar, uniforma, adunările în careu şi deplasările cadenţate în formaţii, trasul cu puşca şi răcnitul comenzilor, făceau ca alegerea în oricare dintre funcţiile de comandant de grupă, detaşament sau unitate să fie considerată o adevărată cinste, căci nu era de ici de colo să poţi răcni comenzi colegilor tăi, pe care aceştia să le execute întocmai şi la timp, sub ameninţarea acordării de calificative slabe şi a unor sancţiuni ruşinoase.
    De regulă, fiecare clasă avea cam treizeci şi cinci, treizeci şi şase de elevi, care formau împreună un detaşament de pionieri, împărţit de regulă în trei grupe aproximativ egale de copii şi în consecinţă, în fiecare clasă erau disponibile patru “demnităţi”: o funcţie de “comandant de detaşament” şi trei de “comandant de grupă”, recunoscuţi şi diferenţiaţi de pionierii “de rând” prin şnurul de comandant: galben – pentru cel de detaşament şi roşu – pentru comandanţii de grupe, agăţate cu un fel de luri, la unul din capete de epoletul stâng iar cu celălalt de nasturele de la buzunarul stâng de la piept, în timp ce doi ciucurei erau lăsaţi strategic să bălăngăne fudul, pe piept.
     Bine... Mai erau şi şnururile de culoare albastră – pentru “comandantul de unitate”, şi bleu (albastru deschis) – pentru “locţiitorul” acestuia, dar astea erau “lucruri sfinte”, pentru care se cerea ca pe lângă meritele deosebite de care aţi luat deja la cunoştinţă, să fii neam cumva cu vre-un Dumnezeu ceva, ca să te făleşti cu aşa o chestie pe umăr.
     A fi “Comandant de Unitate” de Pionieri, sau chiar şi “Locţiitor” al acestuia, era onoarea “supremă” în special pentru că la adunările de unitate unde, pe lângă toţi elevii şcolii - reuniţi pe detaşamente şi ordonaţi în careu - participau şi mai toţi profesorii din şcoală, fiecare în faţa clasei la care era diriginte - ţi se făcea cinstea de a sta în mijlocul curţii, în faţa careului, împreună doar cu directorul coordonator.
     Acum vă daţi seama ce sentiment de mândrie te încerca să-i vezi pe toţi profesorii aliniaţi în faţa ta şi să-i ai în subordine pe toţi comandanţii de detaşamente - fie ei băieţi sau fete - de la toate clasele din şcoală, pe care să-i chemi în văzul tuturor în pas de defilare la raport, să-ţi dea “Salut voios de pionier!”, după care tu să le dai liber la activităţi şi tot tu să fii acela care să le ordoni să le-nceteze. Păi cum să nu fii admirat de fete şi invidiat de toţi băieţii pentru toate astea...
    Aşa că ce mi-am zis eu mie, într-o bună zi din clasa-şasea (şi cu asta vă readuc aminte că aşa am început povestioara asta):
-      “Băi frati! Ce-ar fi sâ mă fac şî eu comandant?
-      Cum sâ ti faci băi? Sîngur? Da’ ci-i şcoala ta? Pi moşîia lu’ tac’tu? - vorbeam eu cu mine – v-aţi prins, nu? Şi cum nu m-auzea nimeni, îmi permiteam să fiu şi moldovean şi dur şi-autocritic !
-       Uiţ’ că tre’ sâ ti votezî turma? Şî ca sâ ajiunji la vot, uiţ câ tre’ sâ ti propunâ cariva?”
-      Băi... Votat-ni-votat, propus-ni-propus, ni-am pus în cap s-ajiung şăf, şî şâf am s-ajiung! Ai-s’ vez’: Co-man-dant!...
-      Ai-s’ vez’ pi dracu’! Câ dacâ nu ti propuni niminea, nim’nea nu ti voteazâ; şî dacâ nu ti voteazâ nimeni, din cot ai-s vez’ tu şăfi-i !...
-      Ei... Las’ câ dacâ m-apuc di cloşit, tre’ sâ-mi vii mi-i vrio idei, n-ave’ tu grijâ !... Ţ-am zîs: “co-man-dant” ! Ai-s’ vez’ !...”
     Şi-am văzut! C-am fost hotărât! Cum credeţi că s-a-ntâmplat minunea asta? Simplu : eram eu mic, dar aveam de pe atunci hambiţii mari – “manca-m-ar mama” !...
    Mama ?... Mama lucra la “Alimentara”. Pe vremea aia, o mamă care lucra la “Alimentara” era o adevărată comoară la casa omului. Şi cum eu eram pe deplin conştient de atu-ul ăsta, eram şi absolut foarte  hotărât să-l folosesc.
    Cum Ceauşescu-şi pusese-n gând să plătească toate datoriile externe ale României, mai toată producţia ţării mergea la export. Şi cum nici măcar produsele alimentare nu făceau excepţie, consecinţa era că rafturile magazinelor erau cam veşnic goale: cum se aducea ceva, cum se vindea ! Instantaneu !
    Îmi aduc aminte de parc-ar fi fost ieri: toată pensionărimea din cartier era pe post de agent de informaţii. Şi cum servici n-aveau, stăteau cu ochii pe “Alimentară”, ca pe butelie (care nu ştiţi ce-nseamnă aia – “a sta cu ochii pe ceva ca pe butelie”, întrebaţi-vă bunicii, că părinţii dacă n-au peste patruzeci de ani s-ar putea nici ei să nu prea ştie !) Şi de cum apărea furgonul cu inscripţia “Alimente” în spatele “Alimentarei”, cum se forma coada în faţă. Instantaneu ! De cele mai multe ori nici nu se ştia ce se aducea...
      Şi vreţi să vă spun ceva? Nici nu conta !... Pe furgon scria “Alimente” şi asta era de ajuns; indiferent ce alimente se aduceau, era sigur nevoie de ele, căci frigiderele din apartamentele noastre ajunseseră pe post de mobilier decorativ – nimeni n-apuca să mai depoziteze nimic în ele: tot ce intra pe uşă, ajungea direct în oală... Vă spun eu că am văzut cozi enorme chiar şi la pufuleţi... La lapte, de exemplu, se stătea la coadă de pe la trei-patru dimineaţa, ca niciodată nu se aducea destul şi care-avea copii de biberon, stăteau de nevoie săracii şi după ce lăsau latele-acasă plecau direct la servici...
     Eheeeei, ce vremuri !... Ce cozi !... Ce solidaritate între “codaşi”: cei din spate ţineau în braţe copiii celor din faţă care ajungeau la tejghea, ca să aibă mâinile libere să poată băga comorile-n sacoşe (ca deh’: “Dumnezeu dădea, dar nu le bagă şi-n traistă, nu ?...”), îşi ţineau rândul unii la alţii dacă aveau cumva între timp treburi urgente de rezolvat în altă parte, unii stăteau la câte două-trei cozi simultan: şi la Alimentară, şi la “Aprozar” şi la “Gospodina” (şi iar vă invit să vă întrebaţi bunicii ce-s alea!)... îşi împrumutau sacoşele, scăunelele... Cum care scaunele? Băi da’ voi nimic nu ştiţi – copii capitalişti crescuţi în puf şi-n abundenţă - scăunelele alea de stat la coadă, păi ce credeaţi că pe-atunci era aşa tot la fel de uşor să-ţi faci cumpărăturile ca şi-n zilele noastre: te duci cu căruciorul pe rotile până în faţa raftului şi-ţi iei cu mânuţa ta tot ce-ţi trebuie? Ei, aşi !...        Marfa ţi-o dădea vânzătorul sau vânzătoarea, la o singură tejghea şi trebuia cântărită, ambalată şi plătită şi să mai dea şi restul... Şi asta cerea timp. De aia, cine avea un pensionar în familie, era un adevărat privilegiat. Se împrumutau pensionarii – contra cost sau servicii , bineînţeles – chiar şi la vecini.
    Vă spuneam că era penurie de orice şi că noi, copii fiind, duceam dorul în special la dulciuri. Când ni se aducea câte ceva dulce acasă, era sărbătoare ! Şi să nu credeţi că era aceeaşi diversificare ca cea din zilele noastre. Nooo! Nici pe departe şi nu cred să fi fost vorba de lipsă de imaginaţie ci de austeritate. Trebuia să facem cu toţii sacrificii ca să ne plătim datoria externă, urmând ca mai apoi să trăim bine (nu ştiu pe unde şi de la cine, mi se pare c-am mai auzit eu, acu’ recent sloganul ăsta?...)
    Aşaaa! Şi cum vă ziceam eram printr-a şasea la “Liceul de Artă” şi eram hotărât să fiu ales într-o funcţie “oficială”. Într-o funcţie de comandă: să fiu şi eu un comandant acolo, cât de mic, da’ să mă salute colegii “în poziţie de drepţi”, să mă admire fetele şi să mă invidieze “supuşii”! Dar cum pentru a fi comandant trebuia să fii ales, şi cum pentru a fi ales trebuia să te propună cineva, m-am gândit să mă auto-propun eu însumi, la unul dintre colegi, pe care-l ştiam mai sensibil la anumite “argumente”...
    Colegul pe care “pusesem geana”, pe lângă faptul că era pofticios din cale-afară, era şi un “afacerist” notoriu. Bine... Acum trebuie să recunosc că termenul de afacerist e ceva cam pretenţios, atât pentru persoana în cauză cât şi pentru vremurile acelea, dar mai ales pentru nivelul şi valoarea “tranzacţiilor”, aşa că aş spune mai degrabă că era cam pomanagiu...
    Pleşcarul în cauză se numea – şi se mai numeşte încă – Victor şi vă jur că n-are nimic de-a face cu anumite personaje publice din ziua de azi. Vă daţi seama că numele de familie nu pot ca să vi-l spun, că mă dă în judecată - că nu mai ştie lumea de glumă în ziua de azi şi una-două, te şi dă în judecată, să te scurgă de “parai”... Sau de euroi, sau de sterline, sau ... În fine!... Să te jumulească !
    Aşa că o să-i inventez un nume de familie. Şi cum pe bunică-mea o chema Dănilă, o să-i zic Dănilă Victor, aşa ... din spirit de autocritic şi de autoironie:  dacă e să fac mişto de cineva, să fac de mine însumi şi de ai mei. Na !... E bine-aşa?
    Zis şi făcut! M-am dus cu drag la şcoală şi-n timpul primei ore, ţinând cont că Dănilă îmi era un foarte bun coleg ... de bancă, în timp ce tovarăşa profesoară îşi depăna cu pasiune amintirile profesionale, fără a reuşi însă să ne stârnească interesul şi nici măcar atenţia, l-am abordat şoptit - direct, discret şi “profesional”:
-      Victore, îţi place rahatul ?
-      Ai ? (V-am spus eu că era un băiat foarte direct şi eficient, da’ nu m-aţi crezut !)
-      Am !
-      Cât vrei ?
-      Ieftin. Nu-mi trebuie bani.
-      S-a făcut !
-      Nu vrei să ştii ce vreau în schimb ?
-      Nu contează. Dacă nu vrei bani, sunt de acord cu orice ! (în zilele noastre nu s-ar fi hazardat nimeni să dea un asemenea răspuns, dar pe atunci eram senini şi curaţi ...)
-      OK ! Îţi spun în pauză, să nu se prindă profa’ că n-avem treabă cu ce ne ciripeşte ea acolo...
-      Laaasă, băăă, pauza !... Zi-mi acu’ că mor de poftă ! În pauză îmi dai rahatu’ şi-l şi mănânc, ca să fim eficienţi !
-      Nţ !... Întâi îmi faci un serviciu, şi după aia ... vine rahatu’ !
-      Hai, mă, ce dracu’, nu mă ştii ! Când ţi-am promis ceva, la mine vorba-i vorba ! (unul dintre puţinii “Victor” pe care-i ştiu, care nu minte...).
-      OK ! Atunci şi la mine rahatu-i rahat !
-      Bun ! Zi ce vrei să fac!
-      Auzi, Victore, ştii că azi avem alegeri pe clasă pentru pionieri ...
-      Da, şi ?
-      Vreau să mă propui ...
-      Eşti diliu ? Cine dracu’ te alege pe tine comandant de detaşament?
-      Diliu eşti tu ! Cin’ ţi-a zis că vreau detaşamentu’ ? Mă propui la grupă!
-      Da’ şi în grupă sunt vreo doi – trei care-s mai buni decât tine...
-      Păi eu de ce-ţi dau rahat ! Ca să mă vezi mai bun decât toţi şi să le explici şi lor chestia asta...
-      ... Că mi-ai dat rahat să te propun ?
-      Ba, eşti prost sau te faci ? Cum să le spui că ţi-am dat rahat ? Le spui că după părerea ta, eu sunt cel mai potrivit pentru funcţia de comandant de grupă, că aici, fiind vorba de instrucţie militară, nu trebuie neapărat să fie ales cel mai bun la învăţătură, ci acela care-i mai bun la militărie: unul care are cel mai bun raport dintre forţa fizică, deşteptăciune şi tărie-n glas. Ăilalţi doi-trei de care ai zis tu, îs numa’ deştepţi, că dacă te faci înspre ei, cad jos fără să mai fie nevoie să-i mai şi atingi măcar, ori la armată se cere om cu greutate, cu fulgere în ochi, trăsnet în pumn şi tunet în voce - să bage spaima-n inamic, înţelegi ?
-      Băi, eşti dat dracu’ !... Uite că la asta nu m-am gândit... P’faii!...  Fie şi numai pentru argumentaţia asta şi chiar ai merita să ne fii comandant de grupă. Ba ... dacă extindem raţionamentul, mă gândesc că ai putea fi bun chiar şi de detaşament, că şi Gabriel deşi e tobă de carte şi-i spirt la inteligenţă, ca fizic e sfrijit rău de tot: ne mănâncă inamicu’ de vii şi dacă-i mai aude şi vocea aia piţigăiată, batjocură pe el ca pe prostu’ satului...
-      Lasa, mă, că-l protejăm noi ! Ş-apoi, dacă mă propui la detaşament ar putea să bată la ochi şi să bănuiască vreunul că mă propui numai pentru că suntem colegi de bancă.
-      Deci, la grupă !
-      La grupă !
-      Da’ rahatu’ tot îl dai !
-      Bineînţeles. Şi la mine vorba-i tot vorbă !
-      Cât ?
-      Cât, ce ?
-      Cât rahat dai, fraiere ?
-      Aaa ! Un sfert de kil. Sigilat !...
-      Cutie, sau ţiplă ?
-      Are importanţă ?
-      Are! Estetic ...
-      Hai, dă-te dracu’ !
-      Ha, ha, ha !... Ai pus botu’ fraiere. Băăă ! Rahat să fie, că-l mănânc şi din hârtie igienică !
-      Nu-i nevoie. E la cutie! Douăsutecincizeci de grame, sigilat.
-      Bate palma !
-      Ia de-aici !... şi fără să ne dăm seama, ne-am plesnit palmele unul altuia cu atâta entuziasm, de-a răsunat toată sala de clasă...
-      Eeei şi voi, mai copii ! E drept că-i captivant ce vă povestesc eu aici, se trezi şi profa’ vorbind, dar ... să nu exagerăm cu aplauzele !...
     Mai nucă-n perete ca asta... mai rar ! Şi eu credeam c-o să ne pofteasc-afară...
          Urmarea ?
Eu am ajuns “Comandant de grupă” iar Victoraş al meu a mâncat de unul singur tot rahatul... din cutie !

* Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! Cu stimă - Remus Constantin Raclău * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. - Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu