Pe panta vietii

de Remus Constantin Raclău

     Drumul omului prin viata e asemenea traseului pe o partie de sanius.

     Fiecare om se naste pe platforma de sus a derdelusului sau, unde sta doar atat cat sa i se taie cordonul ombilical prin care primea viata de la mama sa. Abia desprins de mama, odata cu primul respir, pruncul e pus pe spate pe saniuta vietii lui si astfel, devenit fiinta cu identitate proprie, isi incepe lin alunecarea pe panta vietii, catre inevitabilul sfarsit, harazit tuturor, fiinte si lucruri deopotriva, caci nimic din ceea ce se inalta pe pamant nu este vesnic: tot ceea ce se naste – moare, si tot ceea ce se inalta – cade, devenind mai devreme sau mai tarziu, cu totii si cu toatele - totuna cu pamantul.

     Destinul aseaza in fata fiecaruia dintre noi, cei nascuti spre a ne trai experienta vietii pe „partia” comuna a omenirii, un traseu propriu, de-a lungul caruia suntem trecuti prin varii incercari, in contexte ample si complexe. In unele dintre acestea  suntem lasati sa ne facem propriile alegeri, alteori insa, „circumstantele” ne dau cate-un branci care ne impinge navalnic si periculos la vale...

   
  Si-odata ce suntem in stare sa ne punem schiuri in picioare, ca sa nu trecem prea repede si fara rost, din sus, direct in josul partiei, parintii au grija de alunecarea noastra din primii ani ai vietii, ajutandu-ne cu vorba sau cu fapta, raspunzandu-ne la intrebari si explicandu-ne cu argumente cam care ar fi secretele unui parcurs aducator de sadisfactii, bucurii si impliniri depline, invatandu-ne cum sa ocolim pericolele si cum sa iesim din situatiile dificile. Si fiecare parinte incearca sa fie cat mai de folos urmasilor sai, dupa cum crede el de cuviinta ca e mai bine sa o faca, fiecare dupa stiinta, talentul, capacitatile si experientele sale.

  
   Dar cum lumea e intr-o continua schimbare iar viata intr-o continua evolutie, cei mai buni parinti se dovedesc a fi, nu sunt aceia care dau propriilor fii totul de-a gata – material, sau solutii „la cheie” - ca invataminte, ci aceia care-si invata fiii cum sa gandeasca si cum sa faca pentru a-si gasi ei insisi cele mai bune raspunsuri si solutii la orisice problema li s-ar putea ivi in viata.

    Aflam astfel ca intre un inceput si un sfarsit, viata poate fi si lunga si scurta, dupa cum alegem noi sa ne-o traim: cu chibzuinta si rabdare, alunecand lin si sigur pe partie, serpuind in slalom printre gropi si damburi, spre incantarea ochilor si bucuria sufletului sau coborand drept, intr-un iures navalnic pe panta vietii, saltand periculos peste damburi si dand nechibzuit prin gropi, intr-o vesnica goana nebuneasca dupa senzatii tari.

    Dar indiferent de cat de bine si-a insusit fiecare lectia de filozofie a coborasului pe schiuri, constatam cu ingaduinta conferita noua de intelepciunea firelor albe de par, ca exista o medie a vitezei cu care trece fiecare om prin viata, valabila (intre anumite limite, bineinteles) in aproape toate cazurile si la mai toate persoanele ...

  
   De la nastere si pana isi termina studiile, tanarul om coboara pe partie in echipa familiei sale, urmand in genere, cu aceeasi viteza, traseul acesteia, cand mai usor, cand mai greu, cand in formatie stransa, cand mai distanti unii de ceilalti. Tanarul este mai intotdeauna indeaproape supravegheat, indrumat, sprijinit si ajutat sa deprinda rostul vietii, pana cand va fi in stare sa-si gaseasca singur calea. Eventualele accese de independenta si excese de viteza sunt prompt temperate, totul dupa stiinta vietii de care dau dovada parintii sai.

    Din clipa din care devine independent de familia sa, si pana pe la treizeci de ani – omul e pe maxim. E tanar, e sanatos, e viguros, si cum e plin de viata si de sperante, ajunge sa se creada si nemuritor : moartea pentru el e un concept pur teoretic, ipotetic si - in cazul lui - foarte putin probabil. In consecinta tanarul isi traieste viata intens,  la cote maxime: vede multe si ceea ce vede il umple de pofte. Vrea si el...

  
   Numai ca pofta si nerabdarea de a avea il face sa nu mai vada nimic altceva in jur. Si chestia asta ii joaca feste: privind doar inainte, constata ca ceea ce vrea el e inca departe. Ba tinand cont de nerabdarea lui, e chiar prea departe... Si daca acel ceva pe care si-l doreste cu atata ardoare este o chestie care se face sau se obtine intr-o anumita perioada sau etapa a vietii, ar vrea sa ajunga instantaneu direct „acolo”, in acea perioada sau in acea etapa a vietii, sarind (daca s-ar putea) peste etapele „neesentiale” de pana la acel moment. Si daca nu se poate, atunci, din graba si nerabdare, din dorinta de a avea totul mai repede, ajunge la concluzia periculoasa ca viata e chiar „plictisitoare”.     Si tot ceea ce-i plictisitor e si prea lung: ce fel de viata e aia care nu-ti permite sa ai senzatii imediate si care nu-ti aduce beneficii instantanee?

  
   Viata e lunga, dar cum el e un nemuritor, nu-si face probleme din punctul asta de vedere, asa ca „patineaza” pe schiuri impingand voiniceste in betele de schi, pentru a-si spori viteza catre obiectivele vietii sale, la care de-abia asteapta sa ajunga. Unde? Nu stie nici el, dar vrea s-ajunga. Sau daca stie, crede doar ca stie, in baza a ceea ce-si imagineaza el cum si ce va fi...

  
   De pe la treizeci, pana pe la cincizeci de ani, se simte bine. Nu se mai grabeste...

     E static, fara viteza. E multumit (mai mult, sau mai putin). Totusi, pe masura ce se apropie de cincizeci, incepe sa constientizeze oaresice chestii care il cam deranjeaza... fizic. Parca, parca, ceva nu e in regula... Nu prea mai e in regula ... Apar durerile de spate, de oase ... Constata ca nu prea mai vede cum vedea ... Ca nu prea mai e asa de iute, cum era... Ca incepe sa oboseasca mai repede.  Ca nu prea mai poate tot ce putea ... Si nu prea mai ... multe altele. Ce mai la deal, la vale ... Isi da seama ca nu prea mai e, cum era ...

   
  Si incepe sa-si puna anumite semne de intrebare, incepe sa aiba anumite dubii. Toate aceste indicii ii rasuna in cap, mai intai ca niste clopotei izolati, si pe masura ce acestia se inmultesc si se intetesc, ele parca si cresc si se transforma treptat in adevarate clopote. Clopote asemenea celor de pe catedrale. Asurzitoare ... Devin clopote ... de alarma! Si-atunci omul incepe sa franeze. Si franeaza din ce in ce mai viguros, cu gandul nebunesc de a incetini cursul vietii, pana la oprire si daca s-ar putea, sa schimbe viteza vietii pe mars-arrière, ar face-o bucuros, dar ... isi da seama ca nu poate. Ca NU SE poate: „Cum sa dai timpul vietii inapoi” ?... Mental - se poate: inchizi ochii si te intorci in timp cat vrei. Dar fizic?... Fizic nu se poate ...

    
 Si de aici incolo, incepe cosmarul timpului care trece prea repede... Intrezareste capatul „partiei”, si parca n-ar vrea sa ajunga chiar asa de repede...

  
   Dupa cincizeci incolo, cati mai da Domnul, e cu mana pe frana. Si cum o tine in van, isi arunca macar privirea inapoi, si incearca sa lase ceva in urma lui. Un semn. Ceva, cat de cat, care s-arate celorlalti c-a fost si el pe-acolo... Privind retrospectiv isi face o analiza a ceea ce s-a intamplat de-a lungul lunecarii, si vede ca nu totul a fost chiar asa cum si-ar fi dorit,  si-si da seama c-ar fi putut face si altfel, si mai bine, si mai multumitor, pentru sine si pentru cei dragi lui.

     Si-ar vrea sa lase macar cateva indicii spre folosul celor care-si fac alunecusul navalnic de dinapoia lui. Sau macar pentru cei dragi lui. Macar pentru ei, si daca nu se poate altceva, macar un semnal de alarma. Dar cine sa-l auda ?...

Concluzia ?

Omul isi incepe viata accelerand cu nerabdare, si si-o sfarseste franand, cu disperare.

Problema e ca ..., in cele din urma ... reuseste !...

Morala ?

     Oameni buni: nu va risipiti viata tinand-o ocupata mereu doar cu

                                                                                                    regrete fata de trecut,

                                                                                                                 griji fata de prezent

                                                                                                                           si ganduri pentru viitor!

Traiti-o frumos, urmandu-va chemarea, indepliniti-va menirea!

Faceti ceea ce va place, ceea ce simtiti ca vi se potriveste, si ca va satisface!
Constientizati, simtiti si traiti clipa prezenta /  e singura in care se poate face ceva cu adevarat !

Lunecusul acesta care este VIATA, ARE PENTRU TOTI, ACELASI FINAL ...

* Avertisment: rabdarea de a citi astfel de materiale pana la capat, reprezinta un risc major de stres pentru prostie ... * Puteți prelua și transmite textul de față cu rugămintea de a preciza sursa și autorul - aşa după cum (întotdeauna) o fac şi eu. Vă mulțumesc pentru interes și înțelegere! * Dacă vreți să fiți informat în timp util atunci când apar postări noi pe acest blog, completați adresa dvs de e-mail în dreapta sus, în ferestruica ”Urmărește prin e-mail” și apoi dați click pe ”Submit”. Nimeni nu va vedea adresa dvs, ea fiind utilă doar robotului de pe Blogger, care va trimite automat o înștiințare pe adresa dvs de e-mail ori de câte ori apar postări noi. * Dacă credeți că merită, recomandați această lectură și prietenilor dumneavoastră, după binecunoscutul model: "CITEŞTE şi DĂ-L MAI DEPARTE"